Simona Baciu, fondatorul Transylvania College din Cluj, a fost invitatul meu la interviurile The Vast&The Curious din martie. A fost o conversație care a mers în multe direcții, de la istoria antreprenorială a Simonei, care a început cu un faliment, la ce face ca școala familiei Baciu să fie una dintre cele mai bune din lume, la cartea pe care Simona o va publica în vară.

Dar, poate, partea cea mai surprinzătoare a discuției este legată de ceea ce Simona a învățat în 25 de ani de când se ocupă de educație: lecții despre valoarea parteneriatului, despre de ce nu trebuie să stai tu în centrul tuturor lucrurilor, despre cum să salvezi un dezastru, cum să renunți și cum să-ți urmezi drumul, chiar când ceilalți îți spun că nu e bine ce faci.

La Transylvania College învață astăzi 700 de copii, sub îndrumarea a aproape 200 de profesori. De la ”Școala anului”, la a doua cea mai bună școală Cambridge din afara Marii Britanii, la un premiu pentru întreaga activitate de la organizația internațională a școlilor britanice, s-au adunat tot felul de premii la școala din Cluj. În 2012, Simona s-a retras de la conducerea executivă a școlii și a predat ștafeta fiicei ei, Ruxandra.

Până la urmă, între grădinița Happy Kids, cu care a început în 1993 și ideea de azi că sensul educației este să vedem copii fericiți, există un fir roșu teribil de puternic, indiferent de ceea ce s-a întâmplat pe drum.

Mai jos, sunt selecții din conversație, separate pe teme, pentru a putea fi ușor de urmărit. Puteți citi totul, puteți sări la un capitol care vă interesează și, dacă găsiți un pasaj care vă inspiră, îl puteți selecta și împărtăși cu alții cu un simplu click. Atunci când avem curajul să vorbim despre ce înseamnă, de fapt, să construim ceva important, dăm o gură de aer curat și respirabil tuturor celor care se îndoiesc, care muncesc din greu și care sunt pe același drum.

---

The Vast&The Curious este o serie de conversații cu antreprenori, inovatori și pionieri cu povești remarcabile. Live în fața audienței, pe scena Teatrului Apollo111, interviurile merg dincolo de tot ceea știm sau credem că știm despre succes. The Vast&The Curious este o explorare ”pe viu” a gândirii și experienței umane din spatele performanței.

Următorul invitat este Dan Isai, fondatorul SaladBox, și va fi împreună cu noi pe 24 aprilie 2018. Detalii aici. Puteți urmări invitații, formatul scris al interviurilor și selecțiile video abonându-vă la newsletter în pagina dedicată. Dacă sunteți curioși despre edițiile anterioare, cu Dragoș Petrescu, Florin Talpeș sau Felix Pătrășcanu, le găsiți aici. 

---

DE UNDE A ÎNCEPUT TOTUL. Am eșuat cu antreprenoriatul

A fost un insucces total. Copiii mei mici erau tot timpul în magazin, împreună cu copiii ei mici. Nu intra nimeni, că noi nu ne-am dat seama ce înseamnă să ai vad. Ne simțeam foarte bine acolo, dar nu am reușit să facem nimic.

Simona a adus cu ea pe scenă un personaj: Iepu. Iepu este o jucărie creată de ea, acum un sfert de secol, și e un fel de simbol pentru întreaga călătorie din 1993 până azi.  Jucăria s-a născut din pasiunea de a face lucruri, apoi a dus-o către o scurtă cariera de profesor, apoi a devenit parte dintr-o inițiativă antreprenorială ratată. A fost printre primele jucării din grădinița Happy Kids – Transylvania College, trebuie spus, s-a născut din acestă grădiniță din dormitorul copiilor familiei Baciu – iar azi e prilej de povești pentru actuala generație de copii din grădiniță. 

Toată viața mi-am dorit să fiu profesoară și am ajuns inginer. Sincer, un inginer foarte bun. Adică nu am lucrat nicio oră ca inginer, de-aia sunt foarte bun, pentru că nu pot să fiu comparată cu nimeni, niciodată… 

Toată viața mi-am dorit să fiu profesoară și am ajuns inginer. Sincer, un inginer foarte bun. Adică nu am lucrat nicio oră ca inginer, de-aia sunt foarte bun, pentru că nu pot să fiu comparată cu nimeni, niciodată…

Am avut șansa și norocul să îmi urmez gândul ascuns de a fi profesoară. Eram pasionată de a face lucruri, coseam încă din liceu. Coseam, făceam bijuterii din fasole, cele mai frumoase mărgele. Când am ajuns profesoară la școală, directoarea m-a chemat și mi-a zis: ”Simona, profesoara noastră de industrie ușoară a plecat din țară și singurul om care poate să o înlocuiască ești tu”. Am zis ”ok, cum pot să o înlocuiesc?” A doua zi am devenit profesor de design și de modă. Predam tehnologie și design și desen. Nu am avut niciodată talent la desen, dar am ajuns profesoară de desen.

Atunci am învățat, de fapt, ce înseamnă să fii multifuncțional. Am mers la extrem cu multifuncționalitatea, am luat un premiu național cu copiii pentru că am inventat o bluză care se îmbraca în 8 feluri. 

În pivniță aveam mașina de cusut. Nu erau jucarii pe vremea aceea și m-am apucat să fac jucării. Pentru că nu existau nici materiale, a trebuit să îmi folosesc la maximum creativitatea. În orice vedeam materiale pentru elefanți sau iepurași. Într-o zi, vine mama mea, care primise un capot. Îmi zice ”Simona, nu vrei să îmi scurtezi capotul?” Când l-am văzut, m-am și gândit ca vor ieși 5 elefanți din el. I-am tăiat tot capotul, l-am făcut elefanți… 

Când s-a întâmplat revoluția din 1989, eu fiind antreprenor de succes, adică făceam elefanți și tricotam jucării, m-am gândit să deschid cu o prietenă un magazin la mama acasă. Am rugat-o pe mama, care avea o cameră la stradă, să îmi dea voie să îi sparg ușa dormitorului.

Mama întreabă dacă rămâne în dormitor. 

Îi zic ”nu, mama, voi vă mutați în camera alăturată. Și eu cu Cristina – care era asistent universitar – vom face magazin în dormitorul tău”. 

”Și ce o sa vindeți?”

”Animale făcute de noi și alte produse din Turcia.” 

A fost un insucces total. Copiii mei mici erau tot timpul în magazin, împreună cu copiii ei mici. Nu intra nimeni în magazin, că noi nu ne-am dat seama ce înseamnă să ai vad. Ne simțeam foarte bine acolo, dar nu am reușit să facem nimic. După care, norocul meu a fost că mama a preluat camera cu ușă la stradă și a făcut cabinet de stomatologie. Deci investiția a meritat… Am spus ”mama, dacă nu spargeam ușa, tu rămâneai în dormitor”. Deci niciodată nu știi unde dai și unde crapă. 

NU ȘTIAM NIMIC CÂND AM DESCHIS GRĂDINIȚA

Am scos mașina de cusut din pivniță și am mutat copiii noștri acolo. Am pus rafturile din cămară ca mobilă în grădiniță și jucăriile cu care dădusem faliment au devenit jucăriile copiilor din grădiniță.

Ca mai toate ideile noi, cea a Simonei s-a născut amestecat și a venit pe nepregătite. Simona Baciu a fost ”transformată” de un program de educație în care era implicat soțul ei. Era frustrată că nu își poate face meseria de profesor așa cum considera ea că e bine. Consternată de ceea ce copiii ei, Ruxandra și Tudor, învățau la școală. Și, într-o seară, în timpul unei plimbări mai lungi, în mintea ei a răsărit ideea ”grădiniță”. Nu știa nimic despre cum faci așa ceva, dar s-a apucat, oricum. Ce i-a dat încrederea că ar putea reuși? 

Directoarea școlii la care predam mi-a spus într-o zi ”Simona, aici e o instituție foarte serioasă. Dacă ești profesoară, trebuie să fii foarte serioasă și nu poți să râzi cu elevii”. Și ăsta cred că a fost momentul în care m-am gândit foarte bine cine sunt eu. Nu poți să râzi, deci nu trebuie să ai o relație cu elevii, nu vorbești cu ei, nu ești apropiată cu ei. Elevii mei erau toată ziua la noi acasă, în bucătărie, unde învățam despre modă, despre artă, istoria vestimentației, cream lucruri împreună. Eu nu mergeam în sala profesorală, stăteam cu elevii pe coridor, povesteam, era alt fel de relație.

Știi care a fost momentul în care m-am gândit că aș putea reuși? Mi-am amintit de o scenă din vremea când copiii mei erau la grădiniță. Ruxandra a venit într-o zi acasă de la grădiniță și a pus în șir toți acești elefanți și iepurași pe care îi aveam și l-a pus pe Tudor la margine. Vin în cameră și îi intreb ”Ce faceți aici? De-a ce vă jucați?” Și Ruxandra spune ”șșșștttt.”… 

”Ce faceți?” îi întreb.

”Tudor e păzitorul” spune Ruxandra. 

”Ce este?”

”Păzitorul.” 

Deci ea se juca de-a grădinița. Gradinița ei era o gradiniță în care jucăriile erau aliniate și unul dintre copii era cel care menținea ordinea, păzitorul. Și ceilalți nu vorbeau.

Era perioada în care eram foarte implicați să ajutăm copii orfani, eu făceam hăinuțe pentru copii orfani. Era o perioadă în care să fii copil era trist. Era foarte trist. Și mi-am dorit foarte mult ca acești copii să fie liberi. Toată atenția noastră era concentrată pe copii orfani, pe copii care nu puteau. Acest lucru mi-a dat curaj și dorința de a arăta că, de fapt, copiii sunt fericiți. Ei așa se nasc. Ce facem noi cu ei e că îi schimbăm și nu mai sunt fericiți și devin păzitori.

Am scos mașina de cusut din pivniță și am mutat copiii noștri acolo. Am pus rafturile din cămară ca mobilă în grădiniță și jucăriile cu care dădusem faliment au devenit jucăriile copiilor din grădiniță.

Într-o seară, când ma plimbam, îi spun soțului meu ”știi, Dane, eu m-am gândit foarte bine, cred că vreau să fac o gradiniță”. Nu știam nimic. Tot ce aveam erau doi copii, pe Ruxandra și pe Tudor, care erau deja la școală. Dan a plecat să studieze în Statele Unite  și, când s-a întors, gradinița era în camera copiilor.

Am stat doi ani în camera copiilor. Apoi ne-am mutat la un vecin. Avea încălzire cu sobe și, dimineața la ora 4-5 iarna, trebuia să mă trezesc și să mă duc să fac focul, ca atunci când vin copiii camera să fie caldă, să îi poată primi, să le fie bine. 

Primul nostru educator bărbat a fost Victor. Victor a venit la noi și a zis ”eu vreau să lucrez cu copiii”. ”Da? Și ce știi să faci?” Așa drăguț a fost… ”Știu să leg șireturile.” L-am angajat. Astăzi este directorul unei școli din Canada.

SĂ NU ȘTII POATE FI UN AVANTAJ

M-a ajutat foarte mult că nu știam cum era cu educația și cu școala. Am fost liberă. Am învățat făcând.

Pe alocuri, conversația cu Simona a devenit oarecum filozofică. Dar e ceva foarte adevărat și important și la care merită să reflectăm în ideea că lucrurile pe care le știm devin, uneori, frână. Și că, atunci când credem în ceva, într-o idee sau într-un proiect, vom găsi o cale de a face exact ceea ce trebuie. Simona Baciu a inventat primul manual de parenting din Europa Centrală și de Est fără să știe că așa se numește sau că există, deja, în multe alte locuri. Ceea ce a dus-o în America, unde a descoperit o lume complet nouă și oameni asemenea ei. Transylvania College este azi ce este în mare parte datorită acelei călătorii din 1996. 

M-a ajutat foarte mult că nu știam cum era cu educația și cu școala. Am fost liberă. Mintea noastră de educatori era formată în așa fel încât trebuia să urmăm niște modele, niște structuri, niște îngrădiri. Dacă aș fi fost educatoare, nu aș fi putut să fiu atât de liberă și să avem atât de multă distracție împreună. Fiecare zi era pentru mine o provocare. Fiecare zi era o nouă încercare de a ne cunoaște, de a fi, de a încerca limitele. Când îi vedeam pe copii că fugeau pe sub masă, mă gândeam ”Doamne, cu ce am greșit?”. Când îi vedeam că ieșeau de sub masă, ziceam ”Știu”.

Am învățat făcând.

Cu mintea de acum, vă pot spune că un lucru e sigur: nu știm lucrurile pe care nu le știm. Eu nu știam că în lume există școli particulare, nu știam că școlile particulare pot să fie pe diferite niveluri de învățământ. Am început să înțeleg în momentul în care am plecat în Statele Unite, în 1996. Am avut o bursă și am plecat să vâd sisteme de învățământ în Statele Unite.

Bursa a venit pentru că am scris primul curriculum de parenting din Europa Centrală și de Est. Nu știam că se numește parenting, noi l-am numit ”Prima carte pentru părinți”. Am primit această bursă pentru a călători și a vedea ce înseamnă acest lucru. Deci noi făceam lucruri despre care nu știam că, de fapt, există. 

Dacă aș fi fost educatoare, nu aș fi putut să fiu atât de liberă și să avem atât de multă distracție împreună. Fiecare zi era pentru mine o provocare. Am învățat făcând.

Când am ajuns în America, nu am știut pe ce lume sunt. Am fost și am învățat la Johns Hopkins și în școli Montessori și mi-am dat seama că noi, de fapt, știam multe lucruri. Asta a fost lecția mea de viață: că, de fapt, noi știm mai mult decât credem că știm. Lucrurile pe care le facem în fiecare zi, pe care simțim că le facem cu sufletul și cu mintea, sunt lucruri care ne definesc pe noi, ca oameni; dar există și în altă parte, pentru că nu suntem singurii care cred în acele lucruri. Călătoria în America mi-a dat acea senzație că nu sunt singură. Mult timp am avut senzația că sunt singură.

Visul meu atunci era să am o grădiniță cu șase săli de clasă. Asta mi-am dorit atunci.

 

CURAJUL DE A FACE LUCRURI NOI ȘI NU FOARTE OBIȘNUITE

De la acel program de educație a caracterului, început foarte timid, cu niște materiale, am ajuns să construim niște structuri și niște programe care, astăzi, într-adevăr sunt inițiative foarte curajoase.

”Săptămâna altfel”, un concept răspândit azi în școlile din toată România, a fost prima oară creat la Transylvania College. În 1998, copiii din școala Simonei studiau o materie cam ciudată: caracter. Acum cinci sau șase ani, în școala de la Cluj a apărut conceptul de mindfulness, aproape în același timp în care marile corporații îl introduceau în preocupările lor, ca formă de dezvoltare personală. 

Oricât de ciudat ar părea, există o comisie de disciplină a elevilor care are un cuvânt greu de spus în școală. Pentru o zi pe an, Transylvania College este condusă de copii, nu de adulți. Un echilibru, de multe ori  de ținut, între interesele și vocea copiilor, cea a părinților, cea a profesorilor există este parte din ceea ce Simona numește parteneriatul fără de care nimic nu se poate întâmpla.  

Noi am spus că în școală sunt trei mari actori: profesorii, copiii și părinții. Și, pentru că noi credem că vocea elevilor lor trebuie să fie auzită, le-am dat dreptate.

Am început sa merg constant în America, la școlile cu care am intrat în relație și în parteneriat. În 1998, am mers pentru prima dată să văd un centru de resurse, ceva ce în România nu există nici astăzi. O casa mai mare sau mai mică, în care găsești tot ce înseamnă material didactic. La ultimul etaj din acea casuță minunată, erau niște planșe uriașe pe care scria ”Road to a good character”. Drumul către un caracter bun. Erau manuale, cărți, foarte bine gândite. Am fost atât de pasionată, încât am rămas acolo vreo șapte ore. M-am pus pe jos și am început să citesc, să citesc, să citesc. 

Am cumpărat tot ce a însemnat material de educație a caracterului. Cred că vreo 200 de dolari aveam la mine și atât de multe am cumparat, încât mi-am lasat hainele în America și am venit acasă cu planșe, cu cărți.

Educarea caracterului a devenit o materie. Pentru că atâta știam. În România, dacă vrei să faci ceva nou în școala, faci o materie. Una dintre colegele noastre a devenit ”doamna de caracter”. 

De la acel program de educație a caracterului, început foarte timid, cu niște materiale, am ajuns să construim niște structuri și niște programe care, astăzi, într-adevăr sunt inițiative foarte curajoase. 

Școala noastră are niște direcții mai noi în educație, dintre care una este leadership. Deci copiii învață să fie lideri de la 3 ani. Având această direcție de a-i lăsa pe copii să își asume învațarea, trebuie să îi invatam să își asume și lucrurile pe care le fac bine și pe care nu le fac bine. În urmă cu doi ani, am decis să creăm o comisie de disciplină alcătuită integral de elevi. În mod normal, în școli ai comisia de disciplină a profesorilor, nu? Noi ne-am asumat să dăm responsabilitate și elevilor și am creat niște structuri care funcționează de la ciclul primar, la gimnaziu si liceu.

Am creat mediatori. Copii începând cu clasa a 3-a, care mediază toate conflictele. Ca să ajungi la un profesor, trebuie întâi să treci pe la mediatorul care se ocupă de conflicte. 

O să dau un exemplu foarte relevant, cu comisia de disciplină. Am avut în școală un elev care a furat. A luat telefonul unei eleve din dulap – ei nu au telefoanele cu ei la ore. A vandalizat dulapul. Ne-am dat seama cine este. Copilul a mers la comisia de disciplină la elevi și, pentru că era un lucru foarte grav, a mers și în comisia de disciplină la profesori. Profesorii au hotărât că, fiind prima lui abatere, va fi exmatriculat pentru trei zile din școală și apoi se poate întoarce. Comisia elevilor a zis nu, nu îl mai primim. 

Noi am fost consternați. Cum adică? Colegii lui să spună că nu îl mai primesc? Motivația lor mi s-a părut extraordinară. Au zis că l-ar fi primit înapoi dacă ar fi avut atitudinea necesară. Aroganța cu care i-a tratat și lipsa asumării responsabilității a fost ceea i-a făcut să dea vot unanim ca acest elev să plece din școală. Și acest elev a plecat din școală. Părinții au contestat. Noi am spus că în școală sunt trei mari actori: profesorii, copiii și părinții. Și, pentru că noi credem că vocea elevilor lor trebuie să fie auzită, le-am dat dreptate.

Ce părere au părinții despre acest sistem de a lucra cu copiii? Este un proces. Un proces de dezvoltare în care ne aflăm toți, inclusiv părinții. Marea majoritate sunt acolo pentru că înțeleg și se aliniază unei viziuni și unei misiuni. Sistemul nostru de educație este un sistem bazat pe coordonarea oamenilor cheie. Elevii se întâlnesc în fiecare săptămănă, exact la fel cum ne întâlnim noi într-o organizație să luăm decizii. La fel și părinții. Ei împreună lucrează. Întotdeauna există rezistență, pentru că rezistența la schimbare e mare. Dar nu ne oprim și încercăm să îi aducem parteneri în proces.

Oriunde va lucra un copil când va fi mare, el va trebui să vadă un parteneriat. Un parteneriat cu colegii lui, un parteneriat cu comunitatea pe care o servește… Dacă noi, școala, nu suntem susținuți, noi nu putem să facem minuni pentru copii. Putem să lucrăm doar împreună cu părinții.

CELE MAI VALOROASE LECȚII. Despre împreună

Momentul în care am dat voie oamenilor să facă și mi-am dat mie voie mie să lucrez cu ceilalți, a fost momentul în care am început să cresc. Eu, ca persoană. Și oamenii din jurul meu au devenit tot mai buni, pe lucruri pe care eu nu am fost bună niciodată. Deci acolo a fost, de fapt, schimbarea.

Unul dintre motivele pentru care în Transylvania College există un sistem de educație oarecum avangardist este că, la început, Simona s-a conectat și a învățat din locuri mult mai avansate decât România. Nu așa a programat. Acolo a găsit oameni care să gândească asemenea ei. Privind în urmă, puterea lui împreună este una dintre cele mai importante lecții pe care le-a avut de învățat. 

Oamenii din jurul meu au devenit tot mai buni, pe lucruri pe care eu nu am fost bună niciodată. Deci acolo a fost, de fapt, schimbarea.

Când am început grădinița, eram singură. Veneam de la un liceu, nu aveam contactele în educația preșcolară și primară, nu eram afiliată cu cei din acea zonă. Plus că ideile mele erau foarte diferite de ale lor. Eu am găsit conexiunea în străinătate. Când mergeam acolo, vorbeam aceeași limbă cu oameni care înțelegeau ce vreau și cum vreau eu să construiesc. În timp, am reușit același lucru cu școlile particulare din România și am pus bazele unei organizații, împreună cu cele mai bune școli particulare. 

Ani de zile, ne-a lipsit afilierea. Momentul în care simțim că suntem conectați cu familia noastră, cu oamenii cu care lucrăm, cu tribul nostru, e momentul în care puterea noastră crește. Creștem pentru că avem împreună puterea. A fost un moment de schimbare foarte mare: să caut oamenii care fac lucruri ca și noi aici și să ne uităm împreună în aceeași direcție.

———————

La început, e clar că umblând atât de mult în lumea asta largă și văzând atâtea sisteme de educație și școli – cred că am văzut peste 1.500 – mi-am asumat singură. Și a fost foarte greu. Când am avut o echipă și echipa a înțeles – sau, cel puțin, s-a facut că înțelege – și am început să lucrăm împreună, a fost mult mai ușor. 

Lecția mea a fost că nu pot să fiu bună la toate. Îmi aduc aminte și acum cuvintele lui Susan Shapiro, mentorul meu, cuvinte cu care m-am întors din America. Eram singură la vremea aceea, singurul profesor. 

Mi-a zis ”du-te înapoi și multiplică-te”. 

Eu am zis ”Vai, dar nimeni nu o să poată să fie ca mine”. Să dea de mâncare copiilor, să cânte la fel de fals, să fie acolo pentru ei. 

Momentul în care am dat voie oamenilor să facă și mi-am dat mie voie mie să lucrez cu ceilalți, a fost momentul în care am început să cresc. Eu, ca persoană. Și oamenii din jurul meu au devenit tot mai buni, pe lucruri pe care eu nu am fost bună niciodată. Deci acolo a fost, de fapt, schimbarea. 

———————————

In urmă cu câțiva ani, am început să mă uit înspre viitor și să mă întreb: îmi doresc să rămân în școală? să conduc? să fiu în fiecare zi aici, să văd profesorii, să angajez, să dezangajez? A fost una dintre cele mai grele decizii din viața mea. 

Pentru că trebuia să îmi las copilul, pe care l-am crescut atât de mult, dar care nu era încă matur. Și cui trebuia să îl las? Fiicei mele, care bineințeles că nu era destul de matură, că niciodată nu vor fi foarte maturi. 

Trecerea asta de la mine la ea a durat câțiva ani și îmi dau seama astazi, acum, în acest moment, că a fost cea mai bună decizie pe care aș fi putut să o iau vreodată. Dacă eu, astăzi, învăț de la cineva, învăț de la fiica mea. Ea este unul dintre cei mai buni profesori ai mei. Dacă aș fi rămas eu directorul școlii, nu aș fi avut șansa asta.

MOMENTUL ÎN CARE ERA SĂ PIERDEM ȘCOALA

Momentul 2008-2009 a fost momentul în care am zis ”Știm care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla. Dar care e cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla?” Atunci ne-am regrupat ca oameni.

În 2009, familia Baciu a fost pe punctul de a pierde tot ce construise de-a lungul a 15 ani. Decizia de a crește, de a construi un campus în care să poată veni mai mulți copii, o școală nouă, s-a suprapus peste criza economică. Simona a învățat atunci două lucruri: că o construcție solidă nu înseamnă doar ziduri fizice – e mult mai mult despre oameni; și că poți ieși dintr-o criză dacă încetezi să te uiți la ceea ce nu ai și te concentrezi pe ceea ce ai.   

În continuare, nu aveam banii. Dar ce s-a întamplat în acel moment este că oamenii din board s-au unit ca unul. Și ne-au ajutat să învățăm cum să negociem cu banca, cum să găsim bani, cum să amânăm plățile. Din nimic, când totul ne spunea că vom pierde tot ce aveam, am găsit sprijin.

Luasem un credit de 1,6 milioane de euro, ca să construim școala. Am săpat o gaură mare în curte și, până să terminăm de săpat, lumea s-a schimbat. Am luat creditul când euro era 3,6 lei și dobânda la bancă era în jur de 10-12%. Peste noapte, euro a crescut la 4,4 și dobânda, spectaculos, la fel. Ne-am trezit într-o luna cu o diferență de 250.000 de euro, numai din creșterile astea. 

Am intrat în panică, vă dați seama. M-am dus, am bătut la ușa băncii, am vorbit cu directorul. Săracii, nu înțelegeau ce vroiam, pentru că toată lumea era în aceeași situație. Venind înapoi de la bancă, mi-am dat seama că sunt două situații posibile: pierdem tot sau pierdem tot. Singura diferență între cele două era cum pierdem. Mi-am zis că, dacă tot e să pierdem tot, acesta să fie cel mai bun an din viața noastră. A noastră ca școală, ca și colectiv, ca profesori. 

Va dați seama că nu am putut să spun nimănui chestia asta. Nu puteam să mă duc la profesori să spun că nu o să avem bani de salarii, nu o să avem bani să plătim întreținerea. Atunci am realizat că, în ultimii ani, m-am concentrat foarte mult pe a construi ziduri și nu m-am concentrat foarte mult pe a construi relații. Eram atat de preocupată să umplem groapa, să facem tot ce trebuia pentru construcția școlii, încât am uitat de oameni… Ei erau acolo, de-a gata, de la sine înțeleși. 

Atunci mi-am întors, de fapt, privirea spre mine, spre familia mea, spre noi și spre oameni. Am început să le fac în fiecare zi surprize plăcute. Să le scriu notițe că sunt buni, că sunt grozavi. Să îi ajut să meargă mai departe.

În continuare, nu aveam banii. Dar ce s-a întamplat în acel moment este că oamenii din board – noi avem un board of advisors – s-au unit ca unul. Și ne-au ajutat să învățăm cum să negociem cu banca, cum să găsim bani, cum să amânăm plățile. Din nimic, când totul ne spunea că vom pierde tot ce aveam, am găsit sprijin. 

Țin minte că eram la o conferință, tocmai luasem distincția ”Școala anului 2009” și primesc un telefon de la o fundație din Anglia care ne spune că au 100.000 de euro pentru noi. Am crezut că nu aud bine. Erau salariile pentru luna iulie. Nu știu ce a fost, dar sunt convinsă… Cred că atunci când lucrurile trebuie să se întample și tu ești parte din ele și esti aliniat cu ele, ele se întâmplă. Sunt lucruri pe care nu le poți explica.

Pentru mine, personal, și pentru noi, ca familie, momentul 2008-2009 a fost momentul în care am zis ”Știm care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla. Dar care e cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla?” Atunci ne-am regrupat ca oameni. 

Astăzi înțeleg așa: că toată concentrarea noastră era pe ceea ce nu aveam. Era pe banii din bancă, bani care nu erau ai noștri, că erau ai băncii. Și am uitat ceea ce aveam – oamenii. Când sunt în situații mai puțin bune, mă concentrez pe ceea ce am. Și ceea ce am e mai valoros decât ceea ce nu am, pentru ca oricum nu am ce nu am. 

Asta e lecția pe care eu vreau să o duc în fiecare zi cu mine. Ne uităm la punctele noastre slabe și vrem să le corectăm. Pot fi corectate doar dacă cele tari sunt mai tari și le dau putere celor slabe să se corecteze. Sau să dispară. 

CELE TREI LUCRURI CARE DEFINESC TRANSYLVANIA COLLEGE

Care sunt acele trei lucruri? Să își descopere fiecare copil acea sclipire. Să contribuie, să facă o diferență unde merge. Și ce e cel mai important? Să aibă o voce. Pentru că atunci când ai o voce, te auzi. Vocea există. Trebuie doar să o descoperi.

În școala de la Cluj se întâmplă multe lucruri mai altfel, de la faptul că elevii contribuie în comunitate, la faptul că, pentru o zi, conduc școala, la felul în care e organizată învățarea. ”Școala”, spune Simona, ”este un organism viu”. Pe scurt, există trei lucruri care definesc Transylvania College: contribuție, să îți descoperi ”scânteia” și să îți găsești vocea. 

Cred că Transylvania College este specială pentru că noi suntem o familie ciudată. Suntem niște oameni care au crezut în imposibil și care s-au luptat ca imposibilul să devină realitate. Nu aș fi azi aici dacă nu ar fi fost soțul meu, împreună cu care am construit de la început. Dacă nu ar fi fost Ruxandra, care a trecut de la poziția de păzitor de jucării, la cea de creator de programe de educație. Și dacă nu ar fi fost Tudor care, student la design fiind, statea noaptea cu mine și ne uitam cum să facem podelele și să punem culori în școală, pentru că nu aveam niciun ban pentru design. Cred că asta e cel mai important. Azi suntem o familie mult mai mare, cu 700 de copii, 180 de angajați. Gândiți-vă câți părinți, câți bunici are familia noastră…

Dacă întrebi orice elev din școală ”ce e Transylvania pentru tine?” el spune că e familia lui. Și, dacă e vorba de familie și noi – părinții împreună cu noi – suntem în rol de mamă și tată, ce îți dorești de la un copil? Îți dorești să fie fericit, îți dorești să se descopere, să știe ce poate și ce nu poate.

Să își descopere acea scânteie care să lumineze, cum îmi place mie să spun, într-o constelație. 

Cum văd eu educația, cum văd eu elevii, cum văd eu școala, cum ne văd pe noi? Fiecare dintre noi suntem o stea și fiecare dintre noi avem stralucire, mai puternică sau mai mică, de noi depinde. Dar în momentul în care suntem parte într-o constelație facem lumina mult mai puternică. Asta îmi doresc.

Să îi învățăm să își descopere talentele. Îi învățăm că nu trebuie să fii pedepsit ca să faci lucruri bune. Îi învățăm să facă o diferență, să meargă să servească în comunitate, să dea supă la săraci, să ajute copiii care sunt bolnavi și care au nevoie. Să lucreze în parcul școlii și în alte parcuri, pentru comunitate. Să facă CD-uri cu povești citite pentru copiii care nu vâd, să planteze copaci. Greșesc. Îi învățăm să greșească și îi lăsăm să greșească și le dam voie să ia decizii. 

Visul nostru este ca, în doi ani, Transylvania College, să fie școala în care 69% din ceea ce se întamplă să fie făcut de elevi. Adică să fie parteneri în învățare. 

Dacă sunteți cumva la Cluj luna viitoare, este o zi în care copiii iau școala în primire. Tot ce se întamplă în școală în acea zi fac ei, de la lecții, la tururi de școală, de la explicații, la absolut tot. Noi suntem doar musafiri. Mergi în școală și vezi copii mari intrând în clasele mici și predând matematica, lucrând cu copii. Avem copii în programe de internship chiar în școală, care lucrează la înscrieri, la recepție, la cabinetul medical. Avem acuma, cred ca suntem singura scoala din Romania, care are defibrilator.

Asta e, de fapt, ce înseamnă școala. O școală este un organism viu. Ce facem noi diferit e că am renunțat la modelul de școală cu șase rânduri de bănci în care copiii stau cuminți. E ok modelul, dar pentru o altă epocă. Trăim într-o altă eră. Paradigma trebuie să se schimbe. Și, atunci, în toată școala se poate învăța. Avem scaune de bar la școala. Avem mese înalte și copiii stau la scaunele de bar și lucreaza pe computer, stau de povești cu profesorii. Facem excursii cu profesorii în companii, ca să își poată imagina unde vor lucra elevii lor. 

Nu putem să predăm într-o școală care e ruptă de realitate. Trebuie să aducem școala într-o lume reală. Suntem pe drum, stați liniștiți, nu e ideal, dar cel puțin am început drumul. Educația nu este o destinație, educația e un proces. 

Deci care sunt acele trei lucruri? Să își descopere fiecare copil acea sclipire. Să contribuie, să facă o diferență unde merge. Și ce e cel mai important? Să aibă o voce. Pentru că atunci când ai o voce, te auzi. Vocea există. Trebuie doar să o descoperi.

CEL MAI MARE ZID ÎN CARE AM DAT CU CAPUL

Când ai simțit acel lucru numit intuiție și esti pregătit să îl recunoști, nu rata niciodată ocazia. Există și intuiție care îți spune ”nu te duce acolo”. Deci trebuie să fim atenți.

De-a lungul unei vieți de antreprenor, e imposibil să nu faci greșeli nenumărate. Unele sunt mici, altele sunt colosale. Cele colosale au, în aceeași măsură, capacitatea de a îngropa ceea ce am construi și de a ne învăța lecții care să dureze o viață. Mai ales despre noi înșine. Când Simona Baciu a deschis pentru prima oară liceul, în 2007, a primit o astfel de lecție. 

Când am deschis liceul, ne-am lovit de cel mai mare zid. Îndemnați de părinți să mergem mai departe, în 2007 am deschis liceul, pe curriculă românească. Am avut cel mai greu an din viața mea. Eu eram director, deci o decizie perfectă… Mi-am dat seama că nu pot să mă uit în ochii părinților. Pentru că nu puteam să fac ce făcusem pănă atunci. Un liceu bun, în care să pot să predau lucrurile diferit, în care să aducem acea dorință și sclipire. Puneam numai petice peste un sistem care era bolnav… În anul ăla cred ca s-a și schimbat de trei ori programa și multe altele. 

În luna martie, la șase luni după ce am deschis liceul, ne-am adunat cu boardul și cu ceilalți și am zis că am greșit, am greșit foarte tare. Trebuie să îl inchidem. 

Toți au zis ”cum să închizi liceul? Nu se poate, l-ai pornit acuma”. Părinții au venit la mine. Cei care erau total nemultumiți de ce se întâmpla în liceu au devenit total multumiți de decizia de a închide. 

Noi am rezistat. Am zis ”liceul se va închide. Copiii sunt bine pregătiți, vor merge la școlile de stat și vor continua”. 

”Dar vă dați seama ca nicodată nu o să mai aveți un liceu? Că nimeni nu va mai avea încredere?”

Mi-am spus că, poate, atâta trebuia să fac, doar gimnaziu. Am închis liceul după un an.

Doi ani mai târziu, alți părinți au venit. Luasem premiul pentru ”Școala anului”. Au venit seara, ne-au așteptat în fața biroului nostru, ne-au spus că nu au de gând să plece. ”Nu plecăm până când nu faci un liceu”. Zic ”eu liceu nu mai fac niciodată, niciodată. ”Am închis unul acum cățiva ani, nu mai deschid altul”. Nu se poate, nu se poate, nu se poate. 

Am chemat boardul. Data trecută ăîmi asumasem eu, singură. Am chemat boardul și le-am spus ”uite, avem o cerere să deschidem un liceu”. Eram mai deșteaptă la vremea aceea, fusesem mult timp în lume, vizitasem școli, văzusem sisteme, știam foarte bine ce se întâmplă. Mi-am dat seama că nu vom putea avea un Ivy School, pentru că era foarte scump, dar puteam face o școala englezească. Aveam nevoie de bani și de ajutor. Și, spre surprinderea mea, tot boardul a votat. Am deschis liceul, dar l-am deschis asumându-ne toți. Am tras toți la aceeași barcă și, când a venit inspectorul britanic, ne-a spus că nu a văzut în viața lui o școală care să fie gata în patru luni să ia acreditarea pentru școală Cambridge.

Cred că lecția mea din această poveste este că nu mi-am urmat intuiția. Intuiția este ceea ce ne spune dacă suntem pe drumul nostru sau nu. Și, de foarte multe ori, noi nu o ascultăm. Știam că nu e bine să deschid liceu, că nu eram pregătiți. Știți cum recunoaștem intuiția? Dacă te gândești la un lucru și își face pielea de găină, aceea este intuiția. Sau simți pe șira spinării. Sau simți fluturi în stomac. 

Ei, când ai simțit acel lucru și esti pregătit să îl recunoști, nu rata niciodată ocazia. Există și intuiție care îți spune ”nu te duce acolo”. Deci trebuie să fim atenți. Corpul nostru și mintea noastră sunt mai deștepte decât credem noi. Din păcate, nu avem timp să ne oprim, să ne ascultăm și să ne cunoaștem. 

CE ÎMI DORESC EU

Vreau să fiu și să mă bucur de ceilalți și de călătoria lor. Și dacă ei, ceilalți, văd cum călătoria lor poate să vină împreună cu a mea, vor veni. Dacă își urmează călătoria lor, e foarte bine dacă pot să fiu eu în călătoria lor. Dar fiecare avem drumul nostru.

Unul dintre lucrurile pe care Simona le-a înțeles de-a lungul timpului poate părea paradoxal. Dar, pentru ea și organizația pe care au clădit-o, e esențial: lucrurile merg cel mai bine când renunți să mai forțezi oamenii să se schimbe, când le dai voie să ți se alăture, dacă drumul tău e și drumul lor. 

Nu trebuie să mai fiu într-un rol de management în școală. Am învățat că e super să fii mic.

Când am început să învățăm și să creștem, am avut marea șansă să am prieteni buni care să îmi trimită cele ai bune cărți care apăreau în Statele Unite. Primeam tot ce era mai bun, și primeam cu o bucurie fantastică. Le citeam noaptea. Ce făceam pe margine? Scriam. Dan, Ruxandra, Tudor… Citeam cărțile pentru ei, pentru profesori. Le scriam pe margine ce au de învățat. ”Aaa, știam eu că Monica trebuie să învețe lecția asta.” Am citit ani de zile pentru alții. 

Momentul în care am hotărât să citesc pentru mine, să fac ce credeam și simțeam că e bine din ceea ce citeam, a fost momentul în care oamenii au început să mă înțeleagă. Cred că ani de zile le vorbeam o limbă străină, vorbeam prin filtre. Cred că cea mai bună lecție pentru mine este că nu vreau să schimb pe nimeni. Nu vreau să schimb niciun copil, nu vreau să schimb niciun părinte, niciun profesor.

Vreau să fiu și să mă bucur de ceilalți și de călătoria lor. Și dacă ei, ceilalți, văd cum călătoria lor poate să vină împreună cu a mea, vor veni. Dacă își urmează călătoria lor, e foarte bine dacă pot să fiu eu în călătoria lor. Dar fiecare avem drumul nostru.

Când am înțeles asta și am renunțat la dorința de a impune altora drumul meu, călătoriile noastre s-au unit. Profesorii noștri, ceea ce se întâmplă în școală… Nici măcar nu trebuie să le mai spun ce gândesc. Ei gândesc ce gândesc eu. 

Nu trebuie să mai fiu într-un rol de management în școală. Am învățat că e super să fii mic.

”THE TEACHER WITHIN”. Cartea experienței noastre

Nu trebuie să fii profesor ca să citești cartea. Este un concept care are patru stadii, cele patru etape prin care am trecut eu și mulți dintre oamenii pe care îi cunosc. Au fost etapele noastre de creștere și etapele noastre de durere și de schimbare.

În primăvara anului 2018, Simona a publicat prima ei carte, deocamdată doar în limba engleză: The Teacher Within. E o carte pentru profesori, dar nu numai. A plecat de la îngrijorarea legată de motivația oamenilor, a profesorilor, și cum o poți ține vie. După o călătorie de șase ani, cu multe opriri și ocolișuri, cartea a ajuns, fără ca cineva să programeze asta, la un concept cu patru piloni, care alcătuiește unul dintre cuvintele frumoase și prea puțin folosite în limba română: ARAT. 

Deci sunt patru litere, în engleză: A, R, A și T. Awareness, recognition, action și transformation.

Cartea asta s-a născut în urmă cu șase ani, când m-am întors de la o conferință din Guatemala și m-am oprit în Washington la mentorul meu, prietena mea, omul care mi-a fost alături în momentele în care am avut nevoie. Susan Shapiro a fost cea care mi-a zis, când nimeni în afară de Dan nu a crezut, că ceea ce fac e bine. A fost lucrul care m-a dus mai departe, când eu credeam că nimic din ceea ce fac nu fac bine. 

Eram deci în Washington și Susan mă întreabă ”Simona, care este cea mai mare îngrijorare a ta legată de școală?”. 

Zic ”îngrijorarea mea e față de oameni. Că oamenii își pierd motivația. Când motivația pălește, ceva se întâmplă”. 

”Cum adică?” 

Zic ”uite, noi facem toate lucrurile astea, suntem foarte concentrați pe a-i pregăti ca oameni, ca profesioniști, pe a le deschide ușa cunoașterii. Totuși, ceva lipsește”. 

M-a întrebat dacă am auzit de mindfulness. Nu auzisem. Susan e psiholog, a scris cărți în Statele Unite, iar fiul ei este psihologul Daniel Shapiro, profesor la Harvard și unul dintre cei mai buni în domeniul negocierii conflictelor. Îmi spune ”uite, la Harvard au începăut să cerceteze un domeniu nou, mindfulness, ca model de motivare în corporații”. Atunci am început să lucrez cu ea pe partea asta, să înțeleg ce înseamnă mindfulness. Eram deja preocupată de înteligența emoțională, era deja valul ăsta în educație, social emotional learning. 

Am început să creionăm împreună o carte pentru noi, ca profesori. Vara trecută, cartea era aproape gata de publicare. Vine Susan în Romania și zic ”hai să o citim și să o publicăm”. Mi-am dat seama că ceva nu e bine, nu era bine deloc. 23 de ore a stat Susan în România și ne-am dat seama că trebuie să o rescriem toată.

Dacă noi nu înțelegeam ce e acolo, cum să înțeleagă altcineva? Adică provocarea a fost așa: ”Susan, spune cinci cuvinte despre cartea noastră”. Și noi spuneam 150 de cuvinte. Am tot simplificat și de acolo ne-am dat seama cât de mult ne complicăm noi viața și cât suntem noi de complicați și cât de ușor ar fi să fii simplu. Și cât e de complicat să fii simplu. Pornind de la ideea de a face lucrurile simple, de a spune ceea ce faci într-un cuvânt, în 2, 3 sau 4, am rescris o carte. 

Acum, cartea se adresează oricui. Nu trebuie să fii profesor ca să citești cartea asta. Este un concept care are patru stadii. Sunt cele patru etape care au fost și ale mele personale, dar și ale celorlalți pe care îi cunosc sau ale lui Susan. Au fost etapele noastre de creștere și etapele noastre de durere și de schimbare. 

Atunci ne-am dat seama ca toți începem de la acelasi punct, adică awareness – a fi conștienți de noi, dar de noi personal. După care ne-am dat seama că, în mod normal, după ce ești conștient că vrei să faci o schimbare sau vrei să îți îmbunătățești viața, treci imediat la acțiune. După ce ai trecut la acțiune, aștepți să te transformi, ca un fluture. Doar că nu se întâmplă. Cazi în același lucru vechi care te oprește, te demotivează și începi să nu mai ai entuziasm. 

Ne-am gândit ce lipsește, care este bucățica lipsă. Ceea ce am descoperit noi că este bucațica lipsă este există ceva cu care trebuie să mergi mai adânc. Aceea este a recunoaste. E foarte greu să recunoaștem pentru că, în mod normal, când recunoști, ceva trebuie să plece ca să lași altceva să apară. Vă dau un exemplu foarte simplu, cu fumatul. Eu nu mai fumez de 20 și ceva de ani… Dar m-am gândit la procesul ăsta: am devenit conștientă că, dacă fumez, nu e sănătos. Și am încercat să acționez, adică să renunț la fumat și să mă transform, adică să fiu nefumătoare. Dar ceva mă întorcea la fumat. Ce m-a blocat atâția ani a fost că grupul din care eu făceam parte fuma. Erau foarte drăguți și foarte simpatici, erau prietenii mei. Și dacă renunțam la fumat, renunțam la prietenii mei. În mintea mea, fumatul era legat de prietenii mei. Primul lucru care îți apare în cap e sentimentul de abandon. O să fiu singură.  

Momentul în care începi să realizezi că, indiferent despre ce vorbim, trebuie să renunți la ceva, e momentul în care poți acționa. Dacă reușești, începi să vezi cum viața ta se transformă și cum oamenii din jurul tău văd acest lucru. Deci sunt patru litere, în engleză: A, R, A și T. Awareness, recognition, action și transformation.

Stând pe canapea cu Susan, îi zic ”Susan, ăsta e un cuvânt românesc”. ARAT. Exact ce am făcut noi: am săpat, am pregătit, ne-am pregătit ca să creștem. 

Am scris un capitol din cartea asta pe cele cinci îngrijorări care ne ating pe toți, în fiecare moment al vieții noastre, în relația cu ceilalți și în relația cu noi înșine. Să vă gândiți că îngrijorările astea, dacă nu sunt rezolvate, se ating una pe alta. O îngrijorare de-a noastră este rolul. Rolul pe care îl avem în viața noiastră și a celorlalți. O altă îngrijorare este statutul nostru. Când nu ți-l știi tu, nimeni nu ți-l stie. O alta, care mă aduce înapoi la locul de unde am pornit eu cu cartea, e afilierea. Cât suntem de afiliați la familia noastră, la valorile noastre, la grupul din care facem parte. O alta, care le poate dărâma pe toate, este aprecierea. Și a cincea este autonomia care le strânge pe toate. Când una din cele cinci îngrijorări nu e satisfăcută, noi izbucnim. 

CEVA CE NU ȘTIE NIMENI DESPRE MINE

Asta înseamnă pentru mine tobele și muzica. Această pasiune nu mă duce nicăieri, dar îmi dă o bucurie pe care puține lucruri pot să ți-o dea. La fel ca dansul. Nu te duce niciunde, nu ai nicio destinație când dansezi. E bucuria de a fi.

Unul dintre lucrurile care i-a dat Simonei voie să construiască ceea ce este azi Transylvania College este curajul de a fi un începător în multe lucruri. Care vine la pachet – sau e o consecință – cu dorința de a experimenta și de a învăța. Acum trei decenii, și-a testat limitele cu un salt cu parașuta care a lăsat-o mută pe mama ei. Zilele acestea, ia lecții de percuție. Învață să cânte la tobe pentru că acesta este felul în care își poate urma pasiunea pentru muzică. 

Înca nu cânt foarte bine, dar am început și cred că e foarte important să vezi ce vrei și să faci primul pas. Întotdeauna am fost fascinată de sunet, de ritm și întotdeauna mi-am dorit să fiu cântăreață. Și, pentru că nu am voce, m-am regăsit extraordinar de bine în grădiniță. Acolo nu râde nimeni de mine când cânt. Le-am cântat cu vocea ani de zile. 

Pasiunea pe care o avem se transmite și celorlalți. Într-o zi, eram în școală într-un tur cu niște musafiri și ajung în sala de muzică. Sala de muzică e una din preferatele mele, tocmai pentru că eu nu cânt. Ce făceau copiii? Cântau la găleți. Găleți de gunoi, oale și alte lucruri care fac zgomot, dar cântau cu o pasiune… M-au inspirat. Am zis că dacă ei pot să cânte, ți eu pot să cânt.

A doua zi l-am sunat pe profesorul de percuție, un tânăr care cânta într-o trupă. M-a întrebat ”câți ani aveți?” Zic ”nu contează, vreau să cânt”.

Data viitoare vom face un concert împreună. Pentru că asta înseamnă, de fapt, pentru mine tobele și muzica. Nu ne duce niciunde această pasiune, dar ne dă o bucurie pe care puține lucruri pot să ți-o dea. La fel ca dansul. Nu te duce niciunde, nu ai nicio destinație când dansezi. E bucuria de a fi.

PE SCURT

Trei lucruri pe care le-aș face dacă aș fi ministrul educației. Aș investi în profesori, aș investi în profesori, aș investi în profesori. 

Un lucru simplu pentru a vedea copii mai fericiți în școlile publice. Mulți dintre profesori sunt oameni minunați, dar pentru că trăiesc în grupuri în care autenticitatea și integritatea nu sunt valori, se acomodează la grup. Aș crea în fiecare școală cluburi de profesori care care sunt altfel. Ei sunt singurii care își pot asuma să spună, împreună, ”noi existăm, suntem aici, suntem o voce, facem o diferență, vedeți-ne”. Și sunt convinsă că vom fi surprinși de cât de mulți sunt.  

Ce au nevoie profesorii din sistemul public. Oare noi ce facem pentru ei? Profesorii au dreptul să aibă încredere în ei. Cred că toate mesajele negative nu ajută. Cred că va trebui să audă vocea copiilor, părinților care i-au pus pe primele locuri și, cumva, împreună, să reconstruim. 

Cu ce începi când ești singur. Când ești singur, te construiești pe tine. Celelalte vin. Înseamnă că trebuie să știi cine ești tu și ce ai. Pe ce te poți baza? Care sunt părțile tale bune? Îți faci un inventar. De ce încep ceva? Pentru că ai acea chestie, dorință, pasiune, convingere care nu-ți dă pace. După aceea, oamenii care trebuie să vină înspre tine, vin. Comunitatea e cercul mai larg, dar oamenii se adună în jurul unui om. 

Ce fac când mi-e greu. Când lucrurile nu funcționează, mă duc la plimbare. 20, 30, 40 de minute. Dar m-am obișnuit să las puțin timp și abia apoi să încep să văd ce am de făcut. La început, mă panicam foarte ușor. Mi-am dat seama că nu vreau să mă panichez. Panica produce anxietate, anxietatea produce depresie. Și, atunci, am învățat. Dar regula mea este să mă uit întotdeauna la ce am, nu la ce nu am. Nu e ușor.

Ce aș sfătui pe oricine. Ce îmi place mie foarte mult și îmi dă o liniște foarte mare e să îmi găsesc mintea de început. De când eram copil. Și să văd lumea prin acei ochi. Așa de tare obosim să tot fim adulți… Nu reușesc întotdeauna. 

---

MULȚUMIRI. Acest proiect este posibil datorită unor parteneri minunați: Unicredit, Oana Igrișan și Teatrul Apollo111, Teodora Jors și agenția Bonnie&Clyde, regizorul Ana Maria Comănescu și echipa ei, fotograful Doria Drăgușin și Silviu Dorobanțu și echipa lui care se ocupă de tipar.  

---

Ce să explorați mai departe:

1. Cartea Simonei Baciu: The Teacher Within
2. Cartea recomandată de Simona Baciu: Omul în căutarea sensului vieții, Viktor Frankl.
3. Interviul pe care i l-am luat Simonei, în mai 2017. 
4. Cele mai interesante momente din seria The Vast&The Curious, în înregistrări video. 
5. Dragoș Petrescu despre eșec și cum să mergi mai departe, filozofia City Grill și de ce caracterul e cel mai bun criteriu la angajare.
6. Florin Talpeș despre tranzacția cu fondul Vitruvian, lecții de leadership dure, un sistem de a-ți testa imediat ideile și cum să stai în avangardă. 
7. Felix Pătrășcanu despre frici, de ce este Fan Courier lider de piață, ce înseamnă un parteneriat de succes.