Dana Jalobeanu. O minunată lecție despre libertate, fericire, prietenie, rolul și locul nostru în lume și cum merită să trăim

A realiza că ești liber, a realiza că ai dreptul de proprietate asupra propriei tale persoane și a-l exercita în fiecare moment al vieții, făcând ceea ce trebuie să faci pentru a trăi viața în clipa respectivă, asta înseamnă a te lua în stăpânire. E un act pe care trebuie să-l repetăm la nesfârșit, tocmai pentru că în momentele în care nu suntem atenți, în momentele în care nu reflectăm, suntem sclavi, redevenim sclavi – suntem la comanda societății, a celorlalți, a pasiunilor etc. 

 

 

Dana Jalobeanu a studiat fizică și filozofie la Universitatea Babeş Bolyai, Cluj Napoca și a obținut un doctorat în filosofia științei la Universitatea din București. A studiat la Oxford University, la New Europe College, la Institutul Warburg, la Universitatea Princeton și la Max Planck Institute for History of Science în Berlin. Este profesor la Facultatea de Filozofie din București și autorul cărții Spectacolul Filozofiei, o carte minunată despre cum să citim și ce putem învăța din scrisorile lui Seneca. 

Am vorbit cu ea despre cum putem folosi învățăturile stoicilor și scrierile lui Seneca pentru a înțelege mai bine cum să trăim. Și de ce o filozofie veche de două milenii poate fi azi un ghid de viață personal și profesional. 

Idei principale

  1. Să trăim fiecare clipă este prima lecție pe care Seneca o dă în „Scrisorile către Luciliu”. Oamenii își pierd timpul, cel mai prețios lucru pe care îl au. Clipele ne fug de sub ochi și zilele trec în lucruri pe care nu le-am face în mod normal. Nu trăim de unii singuri fiecare clipă. A trăi fiecare clipă are ceva de-a face cu căutarea, cu întrebările și răspunsurile, cu dialogul permanent pe care îl ducem cu ceilalți. 
  2. Claritatea să naște în dialog. Nu înțelegem ce vrem să spunem până când nu dialogăm cu altcineva. Acest altcineva poate fi creația noastră sau poate fi oricine – poate fi un autor preferat. Un jurnal este o formă de a dialoga. Viața pe care o trăim în fiecare clipă este o viață în care dialogăm cu alte minți, poate mai bune decât a noastră, poate mai luminate.
  3. Știința este o creație a filozofilor. Astăzi ni se pare că știința e un fenomen care face parte din viața de zi cu zi, dar nu e un dat și n-a fost dintotdeauna așa. S-a întâmplat în mod cumva paradoxal și a fost nevoie de niște condiții foarte specifice în Europa secolelor 16-17 pentru a se naște acest fenomen care a devenit universal. 
  4. Prietenia, o operațiune de sculptare a caracterului moral. În sens stoic, prietenia nu este o relație emoțională între două persoane, ci este un fel de sculptare, o șlefuire reciprocă a celor doi prieteni într-un scop universal, și anume atingerea unui grad superior de raționalitate din care o să aibă de beneficiat întreaga umanitate. 
  5. Un mic coral dintr-un atol de corali. În teoria fizică, a materiei, tot ce există e făcut de fapt dintr-un fel de pneumă universală și are cam același tip de proprietăți. E ca și cum am fi o părticică a unui coral dintr-un atol de corali. Dacă ne vedem ca parte a atolului de corali, vedem foarte corect unde suntem și cât de importante sunt grijile pe care le avem. Ne vedem tot timpul de undeva de sus și înțelegem cum să ne redimensionăm și viața, și gândurile. 
  6. Seneca este redescoperit și iubit mai mult în perioadele când e greu. N-avem nevoie să ne pregătească nimeni pentru momentele de intensă fericire, le trăim singuri pe acelea. Avem nevoie de ajutor în momentele grele din viață. Filozofia lui Seneca se axează pe ideea că și dacă vrem să le blocăm, momentele grele vin în viața fiecăruia. Ele sunt universale. Filozoful este un fel de consilier, psiholog, medic, prieten la îndemână, care ne atrage atenția că avem nevoie să ne exersăm viața morală, pentru ca atunci când o să dăm de momentele grele să putem trece peste ele. 
  7. Scopul fundamental al filozofiei antice este fericirea. Filozofia antică nu-și propune să construiască sisteme și să scrie cărți pentru viitor. Toate școlile filozofice antice vor să-i învețe pe contemporanii lor cum să trăiască și cum să depășească momentele grele din viață, ce să înțeleagă din lucrurile care se întâmplă, cum să reflecteze cu privire la viața de zi cu zi.
  8. Libertate pentru antici înseamnă să fii stăpânul vieții tale. Când un sclav era eliberat, stăpânul îi transfera sclavului proprietatea asupra propriei sale persoane. Sclavul se lua în stăpânire. Din acel moment mai departe era propriul său stăpân. Era un om liber. A fi liber înseamnă să fii liber să decizi asupra vieții tale. Seneca ne spune: „Ce faceți cu libertatea asta? O vindeți. Faceți ce vă spune angajatorul, faceți ce vă spune agenda foarte încărcată. Nici nu știți ce faceți pentru că timpul trece. Unde e libertatea asta?”
  9. Suntem raționali prin decizie și ca urmare a unui efort, nu de facto. Ca ființă, omul poate să ajungă să gândească în fiecare moment al vieții lui. Dar sunt oameni care nu gândesc, care lasă instinctele și pasiunile să-i stăpânească. Ființa umană este mereu în conflict sau poate să ajungă să nu mai gândească, să-și piardă complet uzul rațiunii. E nevoie de filozofie ca să ne aducă aminte și să ne ajute în fiecare moment să nu cădem pradă dependențelor emoționale. 
  10. A controla ceea ce putem controla. Drumul către fericire, adică liniște și înțelegere, este prin a înțelege ce ne aparține din viața asta și ce nu este în puterea noastră. Cum ar fi începutul unui război în care trebuie să mergem și să tragem cu pușca. Nu putem să nu mergem, tot ce putem face este, eventual, să ne controlăm propriile emoții. E o idee pe care o au toți filozofii antici. În momentul în care înțelegem asta, suntem liniștiți. 

Acest podcast este susținut de Dedeman, cea mai mare companie antreprenorială, 100% românească, ce crede în puterea de a schimba lumea prin perseverență și implicare, dar și în puterea de a o construi prin fiecare proiect – personal sau profesional, mai mic sau mai mare. Dedeman promovează inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partenerul de încredere al The Vast&The Curious aproape de la început. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne ajută să evoluăm și să devenim mai buni, ca oameni și ca organizații. 

****

Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la Bursă. E o companie românească, fondată acum 26 de ani la Cluj de antreprenorul Voicu Oprean. AROBS este astăzi o companie internațională, cu birouri în nouă țări și mai mult de 1.200 de oameni și parteneri în Europa, Asia și America. AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung. 

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify. O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Această conversație a fost transcrisă folosind platforma Vatis Tech


Podcast editat

Andreea Roșca: Bine te-am găsit, Dana! Îți mulțumesc!

Dana Jalobeanu: Și eu mulțumesc!

Andreea Roșca: Discuția noastră o să fie mult despre cum putem să înțelegem principiile filozofiei stoice, pe Seneca, pentru viața noastră de zi cu zi. Înainte să înregistrăm îți spuneam că am întâlnit mulți oameni care sunt în antreprenoriat, în business, care citează parte din principiile prescurtate ale flozofiei stoice și care le-au folosit pentru momentele în care le-a fost greu, pentru a se reașeza – mental, în primul rând – în diverse situații complicate cărora nu le vedeau ieșirea. De aici a venit ideea acestei conversații pentru care îți mulțumesc. Vreau să încep cu o întrebare care are legătură cu munca ta și cu cartea despre care vorbeam, „Spectacolul filozofiei”, care este un fel de traducere, de explicitare a ceea ce a vrut să spună Seneca în Scrisorile către Luciliu”. De ce ai scris cartea asta?

Dana Jalobeanu: Mă gândeam de multă vreme la cartea asta. Ea are de-a face cu un proiect mai larg pe care îl am, de a aduce filozofia în spațiul public, de a o scoate din turnul de fildeș al lumii academice și de a o face prietenoasă. Seneca e o veche pasiune de-ale mele, iar filozofia stoică a fost ceva cu care m-am ocupat de-a lungul ultimilor ani, pentru că mă interesa modul în care ea s-a transmis lumii moderne. Când fac filozofie specializată, mă ocup de secolul 17. Acesta a fost foarte influențat de așa-numitul neostoicism. Însă când m-am apucat de cartea aceasta, n-am vrut să scriu o carte de specialitate, cum se zice în România, cu un cuvânt neprietenos, ci am vrut să scriu o carte pentru studenții mei și pentru potențiali studenți sau pentru oamenii care dau pur și simplu pentru prima oară – sau poate nu pentru prima oară – peste scrisorile lui Seneca. Așa cum spuneai, e un fel de carte-ghid care își asumă ideea că pentru a ajunge la filozofia lui Seneca e nevoie de un ghid. Nu-ți strică să ai un ghid, fiindcă în fiecare epocă au fost astfel de cărți care au încercat să prezinte filozofia respectivă, fie prin ediții – edițiile de obicei oferă ghiduri –, fie prin cărți de introducere și popularizare. 

Andreea Roșca: Cum a început pasiunea ta cu Seneca?

Dana Jalobeanu: Ca o pasiune academică, uitându-mă la sursele revoluției științifice. Sunt foarte pasionată și marea mea întrebare este: Cum am ajuns la știința modernă? Cum a ajuns să se nască știința modernă în secolul 17? Astăzi ni se pare că știința e un fenomen care face parte din viața de zi cu zi, dar asta nu e un dat și n-a fost dintotdeauna așa. S-a întâmplat în mod cumva paradoxal și a fost nevoie de niște condiții foarte specifice în Europa secolelor 16-17 pentru a se naște acest fenomen care a devenit universal. Întrebarea mea de multă vreme este: Ce a dus la nașterea științei moderne acolo? De ce nu s-a născut știința modernă în Grecia Antică, sau în Roma lui Seneca, sau la sfârșitul Evului Mediu? Au fost multe perioade de înflorire a cunoașterii. Ce s-a întâmplat special în secolele 16-17, care a dus la nașterea acestui fenomen universal, care astăzi ni se pare așa de comun încât nici nu ne punem întrebarea. Știința face parte din viața noastră de zi cu zi. Și neostoicismul, oamenii care l-au citit pe Seneca în secolele 16-17 fac parte din acest scenariu. 

Andreea Roșca: Care e legătura?

Dana Jalobeanu: Legătura e că filozofii moderni – prin modern înțelegem filozof de sfârșit de secol 16 – început de secol 17… 

Andreea Roșca: Spre deosebire, de ce am putea crede că însemnă moderni.

Dana Jalobeanu: Spre deosebire de cei pe care i-am crede moderni și pe care îi numim, de obicei, contemporani. Cei din secolul 19 încoace sunt contemporanii noștri. Până în secolul 19 sunt moderni. Secolul 17 se numește secolul modernității timpurii. Le spuneau așa pentru că ei înșiși spuneau despre ei că sunt moderni. René Descartes, Francis Bacon spuneau despre ei că sunt moderni prin comparație cu anticii sau cu medievalii. Această filozofie de secol 17, cea care se autoproclamă modernă, începe ca o reevaluare a moștenirii antice și o separare de Aristotel – Aristotel fiind filozoful de școală al întregului Ev Mediu, cel căruia i se spunea Filozoful, cu F mare. Modernilor nu le mai place Aristotel și caută soluții alternative pentru a fi moderni. Se întorc la alți filozofi, la școlile alternative de filozofie și se uită cine altcineva era în afară de Aristotel, ce alte școli antice erau acolo și dau peste stoicism. Se împart între cei care se reîntorc la platonism și cei care dau peste stoicism, peste Seneca și Marcus Aurelius, și găsesc acolo surse de inspirație pentru noua filozofie. Așa am pornit eu la drum, uitându-mă la sursele stoice ale filozofiei moderne. 

Andreea Roșca: Care este legătura cu nașterea științei?

Dana Jalobeanu: Știința este de fapt o creație a filozofilor. Ea se naște în secolul 17 din eforturile unor oameni care se definesc ca filozofi, predau filozofie și visează să predea filozofie în universități. Unii nu ajung și pentru că nu ajung să predea filozofie în universități, o iau pe un drum pe care îl au deschis în față și pe care îl vedem la unul dintre cei mai mari întemeietori ai științei moderne, Galileo Galilei. Galileo pleacă de la universitate, unde preda matematică și devine filozoful de casă al ducelui Florenței. E un alt model care ne aduce aminte de Seneca, care era filozoful de casă al împăratului Nero. 

Andreea Roșca: Nu cred că Galilei a suferit din cauza asta, dar Seneca a suferit cu siguranță.

Dana Jalobeanu: Pe Galileo, ducele Florenței l-a apărat până la nivelul la care atunci când a fost excomunicat și a murit la Florența, ducele și-a luat răspunderea să-l înmormânteze în catedrala din Florența, deși n-avea voie să-l înmormânteze deloc, Galileo era excomunicat. 

Filozofia este în domeniu pasionant. Eu am plecat să mă uit la stoici ca la niște surse și am descoperit apoi că filozofia lui Seneca este absolut delicioasă, este nemaipomenită. Ea a fost prizată și iubită în toate epocile. Singurul secol care nu l-a mai luat în serios pe Seneca a fost secolul 19, când filozofii erau obsedați de sisteme. Dar de la moartea lui Seneca și până în secolul 19, și apoi din nou în secolul 20, au existat foarte mulți oameni care l-au iubit pe Seneca și pentru care acesta a fost de mare ajutor în viața lor filozofică sau în viața lor de zi cu zi. 

Andreea Roșca: Spui că el este redescoperit și iubit mai mult în perioadele când e greu.

Dana Jalobeanu: Da, pentru că despre asta e vorba, mai ales în scrierile lui târzii, în „Scrisorile către Luciliu” sau „Naturales quaestiones”, care e ultima lui scriere. Tema principală a acestor scrieri este: „cum să murim bine”. El însuși își contemplă ultimele zile din viață – așteaptă să fie condamnat la moarte – și încearcă să scrie cumva profitând de timpul care i-a mai rămas și să transmită posterității câte ceva despre ce înseamnă adevărata viață filozofică și ce înseamnă moarte filozofică. Astfel că, în drum spre eșafod sau în războaie, „Scrisorile” lui Seneca au fost de mare ajutor. Există o grămadă de ediții din secolul 16 care, în mod evident, au fost făcute să fie cărate în buzunarul de la șaua calului – micuțe, ediții de buzunar.

Andreea Roșca: Spui de asemenea că, de fapt, dacă e să ne gândim la o simplificare a scrierilor lui Seneca, el ne dă o problemă de rezolvat: cum putem să gândim, ce avem de făcut și cum ne asigurăm că viața noastră e conformă cu binele, adevărul și frumosul. Poți să spui mai multe lucruri despre asta, te rog? Dacă ne gândim că este despre cum să mori frumos, mi se pare puțin paradoxală ideea că e despre ce avem de făcut.

Dana Jalobeanu: Moartea e a noastră și face parte din viața frumoasă pe care vrem s-o trăim. Seneca descoperă ceva ce fiecare descoperă pe cont propriu. Oamenii care descoperă că au o boală gravă, că nu mai au mult de trăit, ajung adesea în mod natural la același tip de filozofare ca acela la care ajunge Seneca, și anume că e foarte important să trăiești în fiecare clipă, lucru pe care noi îl uităm. Clipele ne fug de sub ochi și zilele trec în lucruri pe care nu le-am face în mod normal. Prima lecție pe care Seneca o dă în „Scrisorile către Luciliu” este că oamenii își pierd timpul, cel mai prețios lucru pe care îl au. Și atunci, dacă cumva te găsești în situația de a descoperi că nu mai ai foarte mult timp de trăit, ajungi la o concluzie nemaipomenită, la care ar fi fost foarte bine să ajungi înainte, dar n-ai ajuns, și anume că se poate trăi fiecare clipă. 

Andreea Roșca: Există ceva din ceea ce el povățuiește sau ce-i spune lui Luciliu, care ne arată și cum? 

Dana Jalobeanu: Da. Interpretarea mea a „Scrisorilor către Luciliu” este că despre asta e vorba și că acolo avem un fel de manual, o conversație a cuiva care crede că știe să ne spună cum să facem – face el însuși asta și se dă pe sine ca model. Dar există două impedimente. Unul este că – și asta știe toată lumea – când ajungi să înțelegi cum trebuie să trăiești în fiecare clipă, nu poți preda asta și nu poți să scrii o carte în care să spui asta sub forma algoritmică, nu există niște reguli, fiecare descoperă singur. Și atunci, ca urmare a încercării lui Seneca de a explica, se ajunge la un scenariu teatral sau un dialog de tip inițiatic. Al doilea impediment în a înțelege despre ce e vorba acolo e că „Scrisorile” sunt un document neterminat – știm că ar mai fi fost și alte cărți –, transmis de scribii care le copiau de la o epocă la alta. Nu suntem foarte siguri că avem tot ce ne trebuie acolo. Așadar, avem un document fragmentar și un scenariu inițiatic de tip literar, în spatele căruia se găsește ce are Seneca să ne învețe despre cum să trăim în fiecare clipă. Fiecare dintre noi putem interpreta. Eu am încercat o interpretare în care susțin că există o anumită coerență în felul în care Seneca ne propune să facem niște pași către acest scop nemaipomenit care ne mai tentează și astăzi. 

Andreea Roșca: Există ceva în interpretarea pe care tu ai dat-o „Scrisorilor”, din care să poți să spui câteva lucruri mai concrete apropo de cum arată să trăiești fiecare clipă? 

Dana Jalobeanu: Ce spun eu acolo e că probabil cel mai important lucru din „Scrisori” este scenariul literar de tip dialogic, ficțional, în care Seneca își construiește o a doua voce cu care stă de vorbă – Luciliu. În interpretarea mea – care urmează o interpretare celebră a Renașterii, n-am fost eu prima care a zis asta –, Luciliu este o creație, avem de-a face cu un document literal, cu un scenariu ficțional. Scopul creării acestui personaj este să ne spună ceva despre rolul dialogului cu celălalt sau cu tine. Nu trăiești de unul singur fiecare clipă. Nu ești singur. A trăi fiecare clipă are ceva de-a face cu căutarea, cu întrebările și răspunsurile, cu dialogul permanent pe care îl duci cu celălalt. 

Cealaltă chestiune nemaipomenită la Seneca este că acest celălalt poate fi creația ta, sau poate fi oricine – poate fi un autor preferat, are nemaipomenite pagini despre felul în care poți să te împrietenești cu autorii din biblioteca pe care o citești. Viața pe care o trăiești în fiecare clipă este o viață în care dialoghezi cu alte minți, poate mai bune decât a ta, poate mai luminate. La capătul acestui dialog descoperi prietenia, care e valoarea supremă a stoicismului, cumva. Dar care nu e o prietenie în sens contemporan, nu e nici o frăție de cruce, nici o afinitate, nici iubire. Nu e niciunul dintre lucrurile acestea. Cartea e o carte despre prietenie, despre prietenie în sensul acesta, stoic, e o operațiune căreia Seneca îi spune foarte frumos: o operațiune de sculptare a caracterului filozofic, a caracterului moral. 

Andreea Roșca: Capacitatea de a-i transmite celuilalt. 

Dana Jalobeanu: De a-i transmite celuilalt, de a-l forma pe celălalt, dar într-o operațiune în care, formându-l pe celălalt, de fapt, pe tine te formezi, fiindcă tu ești cel care are ceva de câștigat de acolo. 

Andreea Roșca: M-am gândit de foarte multe ori și am discutat cred că destul de mult cu Mircea Miclea despre ideea că nu ne dăm seama ce voiam să spunem până când nu vorbim cu altcineva, că de fapt claritatea să naște în dialog. E foarte greu să ai claritate în mintea ta, gândind în mintea ta. Mi se pare foarte interesant că, de fapt, la asta e bun un jurnal, este o formă de a dialoga în afara minții tale cumva. M-am gândit că forma asta de jurnal, pe care multă lume o adoptă acum, e de fapt ceea ce este foarte familiar la Marcus Aurelius – sunt însemnări de jurnal, de viață reală trăită, e un dialog despre lume, despre ce i se întâmplă. Mi se pare fascinantă ideea că de fapt noi nu înțelegem ce vrem să spunem până când nu dialogăm cu altcineva. Cum vezi lucrul acesta? Sau cum se vede din ceea ce știi, apropo de ceea ce am vorbit până acum, de faptul că Luciliu este un personaj inventat?

Dana Jalobeanu: Aici sunt mai multe lucruri de spus. Primul lucru este că filozofia are ca act de naștere exact asta – dialogul. Socrate care prin gura lui Platon spune la nesfârșit: Eu știu că nu știu nimic. Singurul lucru pe care îl știu este că atunci când mă întâlnesc cu un tânăr care dorește să înțeleagă mai multe despre lume și viață, eu, Socrate, văd posibilitatea de a scoate la iveală din mintea acelui tânăr ideea. Prin dialog, împreună cu acel tânăr putem ajunge să înțelegem ceva.” Ceea ce înseamnă că nici cel care întreabă, nici cel care răspunde de unul singur n-ar ajunge la nimic, dar împreună, prin acest dialog, pot ajunge la ceva – să găsească definiția binelui, lucruri despre cum trebuie să trăiești, definiția curajului etc. 

E un pic mai complicat, dar în esență asta e provocarea pe care Platon o aruncă filozofiei prin personajul Socrate, profesorul lui. „Dialogurile socratice” reprezentate de Platon artistic sunt aparent dialoguri reale. Platon ne spune că Socrate umbla prin cetate, oprea oamenii și le spunea: „Ar trebui să știi ce-i curajul, că ești general. Hai să vorbim puțin să vedem dacă știi cu adevărat ce este curajul”. Îi înebunea pe toți sau îi cucerea pe tineri. Pe de altă parte, Platon, scriind Dialogurile”, creează un fel de operă de artă, literaturizează scenariul acesta și face din Socrate un personaj. Astfel că, suntem și în Dialogurileplatonice puși în fața unui spectacol al filozofiei, în care aspectul literar e foarte important. Oricine a citit un dialog de Platon știe că arată a teatru, se pot reprezenta pe scenă, sunt nemaipomenite, are niște personaje fenomenale. 

Ce se întâmplă în plus la Seneca față de toate lucrurile acestea este că scenariul ficțional este evident de la început. Nu există un răspuns, Luciliu este tăcut, nu știm cine este, nu știm dacă a existat. „Scrisorile” și scrierile lui Seneca ne dau numele, ne dau un fel de viață, o biografie foarte schematică. Dar dintotdeauna au fost interpreți care au spus că e o creație literară, nu este un personaj real, n-au existat alte scrisori. Indiferent dacă au existat sau n-au existat, din cauză că ele nu există în corespondență, de fapt, „Scrisorile” sunt de la început un dialog în care singura voce este cea a celui care scrie, Seneca, care-și imaginează ce ar fi răspuns, ce ar fi întrebat acest personaj inventat. Deci am pășit cu un pas mai departe pe terenul literaturii în raport cu Platon. 

Ce încerc eu să zic este că acest aspect literar nu este doar o haină pentru filozofare, este absolut esențial pentru filozofie. Este un instrument prin care Seneca își propune să ajungă la răspunsuri importante despre viață. Cu alte cuvinte, filozofia ajunge la viață ca literatură și prin literatură, dar, în același timp, nu este literatură. Ceea ce scoatem noi de acolo nu sunt lecții despre Luciliu, nici măcar despre personajul Seneca, ci sunt lecții despre umanitate în general. De asta ni se aplică și nouă. Exact așa cum spuneai, că jurnalul în anumit sens te obiectivează și te depersonalizează. Ești foarte supărat și te duci să scrii în jurnal, iar la sfârșit te simți mult mai bine, nu e așa? Așa și acest dialog filozofic are de fapt ca scop trecerea dincolo de personajul individual Seneca și de personajul individual Luciliu, depersonalizarea și găsirea general-umanului, a lecțiilor generale despre viață. 

Andreea Roșca: În multe dintre Scrisori și în mare parte din scrierile lui sunt meditații, sunt gânduri, sunt întrebări și judecăți despre diverse lucruri îngrozitoare – despre toate lucrurile care ți se pot întâmpla, cele mai rele lucruri de pe lume, despre cum să te obișnuiești să trăiești ca cei mai săraci oameni de pe planetă, despre momentul în care ai să mori. Care e sensul practic al acestor exerciții? La ce ne-ar putea folosi nouă azi?

Dana Jalobeanu: Cel mai simplu ar fi să spunem așa: n-ai nevoie să te pregătească nimeni pentru momentele de intensă fericire, le trăiești singur pe acelea. Locul în care ai nevoie de ajutor sunt momentele grele din viață. Filozofia lui Seneca se axează pe ideea că și dacă noi vrem să le blocăm, momentele grele vin în viața fiecăruia. Ele sunt universale. Moartea este universală, boală este universală, pierderea celor dragi este universală. Mai devreme sau mai târziu o să dai peste ele și atunci o să ai nevoie de ajutor. Filozoful este un fel de consilier, psiholog, medic, prieten la îndemână, care îți atrage atenția că ai nevoie să-ți exersezi viața morală, pentru ca atunci când o să dai de momentele grele să poți să treci peste ele. 

Andreea Roșca: Cred că în scrisoarea despre Premeditatio Malorum – „Gândește-te la toate lucrurile îngrozitoare care s-ar putea întâmpla!” –, spune că: „Nimeni nu ne poate face răul pe care ni-l facem singuri cu gândurile noastre”. 

Dana Jalobeanu: Da, asta e o maximă mai generală. Toată filozofia antică, de fapt, asta vrea. Ea nu-și propune să construiască sisteme și să scrie cărți pentru viitor. Toate școlile filozofice antice vor să-i învețe pe contemporanii lor cum să trăiască și cum să depășească momentele grele din viață, ce să înțeleagă din lucrurile care se întâmplă, cum să reflecteze cu privire la viața de zi cu zi. Scopul fundamental al filozofiei antice este fericirea, felul în care ei o înțeleg. Înflorirea umană, zic uneori: „Hai să-i ajutăm pe oameni să-și atingă – un cuvânt urât de astăzi –potențialul maxim”. Filozofia stoică nu face excepție de la asta. Nici Seneca nu face excepție, într-un anumit sens. Exercițiile spirituale pe care le propune în „Scrisorile către Luciliu” sunt cele pe care le găsim la orice filozof antic – inclusiv „Gândește-te la ce-i mai rău și repetă-ți în minte lucrurile rele care s-ar putea întâmpla” nu e ceva original pentru Seneca, găsim ideea în mai toate filozofiile antice. Ce găsim la Seneca original este folosirea altfel a acestor exerciții spirituale, mereu într-o haină literară. Când vorbesc de spectacol, mă gândesc la teatru. E ca și cum ne-am regiza exercițiile spirituale, dându-le culori, obiectivându-le.

Andreea Roșca: Punându-le se joace în fața noastră.

Dana Jalobeanu: Exact. Transformarea asta a noastră în spectatori și oameni care reflectează. Cumva, psihologia cognitivă de astăzi a redescoperit cam tot ce-i acolo, în „Scrisorile către Luciliu”, unde, într-un mod foarte empiric, se face exact ce te învață psihologul să faci astăzi, când trebuie să-ți raționalizezi trăirile și să te privești din afară și să dialoghezi ș.a.m.d. Toate acestea sunt deja în Seneca. El preia o tradiție a exercițiilor spirituale și o transformă într-un fel de teatru filozofic, să-i zicem, al cărui scop este să ne edifice moral, să ne învețe cum să trăim o viață morală. 

Andreea Roșca: Seneca, de altfel, este mai degrabă autor de tragedie. 

Dana Jalobeanu: Este un mare autor de tragedie. Asta i-a încurcat foarte tare pe filozofii modernității, mai ales pe cei de secol 17 și mai târziu. Fiindcă păreau să existe doi Seneca, un Seneca autor de tragedii dintre cele mai sângeroase și mai spectaculoase – în care nebunia, tirania, cruzimea sunt la ele acasă, iar personajele sunt foarte exagerate, departe de a fi filozofi care stăpânesc pasiunile – și, pe de altă parte, Seneca, filozoful stoic, care vorbește foarte mult despre principiul fundamental al soicismului, care ar fi să-ți eradichezi pasiunile. Vă dați seama cum era când oamenii au descoperit manuscrisele acestor doi Seneca și a existat o dezbatere – sunt doi Seneca sau e același Seneca? Dacă e același Seneca, de ce a scris aceste două jumătăți ale paharului? Ce încerc eu să fac este să arăt că, de fapt, dacă ne uităm la Seneca ca la un autor pentru care literatura este absolut esențială, atunci înțelegem că tragediile reprezintă ce se întâmplă cu omul care nu face filozofie, care își lasă pasiunile să devină dominante și să preia controlul. 

Andreea Roșca: Există în multe locuri ideea de a te lua în stăpânire, de la timp până la minte, până la faimă. Cred că spune chiar așa: „Propria faimă te-a luat în stăpânire”. Vorbește un pic despre ideea de a te lua în stăpânire. Ce înseamnă? Care e sensul ei practic?

Dana Jalobeanu: Înseamnă libertate. Libertate pentru antici înseamnă să fii stăpânul vieții tale. Exemplul celui care este fundamentalmente neliber este sclavul, care nu e stăpânul vieții lui și care nu poate face nimic altceva decât ce i se spune. Sclavul este într-o condiție permanentă de minorat, i se spune mereu ce are de făcut. A fi liber înseamnă să fii liber să decizi asupra vieții tale. A te lua în stăpânire apare exact cu formula care apărea în antichitate – când un sclav era eliberat, stăpânul îi transfera sclavului proprietatea asupra propriei sale persoane. Sclavul se lua în stăpânire. Din acel moment mai departe era propriul său stăpân. Era un om liber. Seneca ne spune: „Ce faceți cu libertatea asta? Păi o vindeți. Faceți ce vă spune angajatorul, faceți ce vă spune agenda foarte încărcată. Nici nu știți ce faceți pentru că timpul trece.” Stăm în fața unor ecrane și descoperim că s-a făcut seară. „Unde e libertatea asta?”

Andreea Roșca: El spune că: „mare parte din viața noastră se scurge făcând rău, cea mai mare parte nefăcând nimic, toată viața făcând altceva decât ar trebui”. 

Dana Jalobeanu: Exact. Ni s-a transferat libertatea, proprietatea asupra propriei persoane, pe care noi n-o folosim. A te lua în stăpânire asta înseamnă a realiza că ești liber, a realiza că ai dreptul de proprietate asupra propriei tale persoane și a-l exercita în fiecare moment al vieții, făcând ceea ce trebuie să faci pentru a trăi viața în clipa respectivă. Cumva, e un act pe care trebuie să-l repetăm la nesfârșit tocmai pentru că în momentele în care nu suntem atenți, în momentele în care nu reflectăm, suntem sclavi, redevenim sclavi – suntem la comanda societății, a celorlalți, a pasiunilor etc. 

Andreea Roșca: Ce înțelegem sau ce înțelegea el prin pasiuni? Nu cred că se referea la hobbyuri.

Dana Jalobeanu: Emoțiile de orice fel. Pentru omul antic, mintea umană e făcută din mai multe bucăți. Rațiunea e doar o mică parte a ei, iar emoțiile sunt o foarte mare parte a minții și sunt văzute ca potențial destabilizatoare. Într-o faimoasă metaforă a lui Platon, mintea umană e văzută ca un fel de car tras de doi cai înaripați, conduși de un vizitiu care e rațiunea, și care trebuie să țină caii ăștia în frâu. Un cal e alb și e mai ușor de condus – acela e voința omului –, iar un cal e negru și sălbatic, și nu răspunde la comandă – acela reprezintă pasiunile, instinctele, emoțiile. Rațiunea trebuie să țină în frâu atelajul ăsta și nu reușește, motiv pentru care sufletul cade într-un trup. La Platon asta înseamnă că a ajuns într-un fel de mormânt din care trebuie să iasă. 

Stoicii, cei greci de dinaintea lui Seneca, văd în filozofie o disciplină foarte serioasă a emoțiilor pe care ar vrea, dacă se poate, să le extirpe total. În asta sunt speciali față de alți filozofi care vor doar să țină emoțiile în frâu. Ba poate le dau și o valoare pozitivă, ca la Aristotel. Stoicii interpretează emoțiile în cheia în care noi interpretăm dependențele. Pentru ei nu e bine să bei nici măcar un parc de vin pe zi, fiindcă o să ajungi să bei foarte mult; nu e bine să te înfurii nici măcar un moment pe zi, pentru că vei ajunge dependent de furie, va ajunge să-ți placă furia respectivă – asta face tiranul, pe măsură ce poate să omoare oameni, omoară tot mai mulți, pentru că acea dependență este de fapt ceva care îi dă un fel de plăcere. Toate emoțiile sunt citite de stoici în cheia dependenței. 

Seneca face un pas lateral față de teoria asta – poate că și stoicii dinaintea lui, dar e greu să știm, fiindcă s-au cam pierdut scrierile lor. La Seneca, există emoții primare nereflectate. Emoția e o chestie absolut irațională, rațiunea nu are control asupra primului moment în care ți se face frică, primului moment în care te enervezi. Ce poate să facă rațiunea este să stăpânească imediat emoția respectivă printr-un exercițiu mental – începi să te enervezi, numeri până la 100. Știm cu toții chestiile astea. Seneca însă spune că deși emoțiile sunt toate negative și trebuie ținute în felul acesta sub control, există lucruri precum iubirea, generozitatea, prietenia, care nu sunt emoții pentru că sunt direcționate de către intelect și pentru că sunt reflectate și universale – asta le face neemoționale. 

Așa cum spuneam mai devreme despre prietenie, prietenia nu este o relație emoțională între două persoane, ci este un fel de sculptare reciprocă, o șlefuire reciprocă a celor doi prieteni într-un scop universal, și anume atingerea unui grad superior de raționalitate din care o să aibă de beneficiat întreaga umanitate. Ca atare, prietenia nu mai este o emoție, este de fapt un fel de driving force, i-am zice astăzi, un scop către care te îndrepți. Acțiunile pe care le faci pentru a ajunge acolo te scot din eul de moment și-ți dau ceva pentru care să trăiești. Seneca, supremul filozof, zice – ca și Socrate – că el nu e înțelept și n-a ajuns la gradul de înțelepciune unde ar vrea să ajungă, dar înțeleptul, cel care a ajuns la înțelepciune, e într-o stare pe care am putea-o numi o stare de permanentă generozitate către întreaga umanitate. 

Andreea Roșca: Asta mă duce cu gândul la alte curente filosofice care vin din est de data asta, la starea de a fi ok cu cu lucrurile care se întâmplă. Cred că mulți dintre noi, când auzim de filozofie stoică, avem două variante care ne apar în cap. Fie varianta „suportă orice ți s-ar întâmpla” – pune capul în pământ și nu comenta , fie varianta „orice s-ar întâmpla, tot o să murim”. Și nu e niciuna din astea două. 

Dana Jalobeanu: Nu, nu e.

Andreea Roșca: Mie mi se pare paradoxal că, deși ne învață cum să murim, ea este de fapt o filozofie despre fericire. Vorbește un pic despre paradoxul acesta și de ce nu este niciuna din primele două variante. 

Dana Jalobeanu: Filozofia, așa cum îi spune numele, are ceva de-a face cu iubirea de înțelepciune, cu căutarea adevărului. Ca orice altă filozofie, și a lui Seneca este tot despre căutarea adevărului și despre înțelegerea lumii în care trăim. Tot ce facem, facem pentru a înțelege mai bine lumea în care trăim, a înțelege ce rol avem și ce ar trebui să facem în lumea în care trăim, odată ce ne-am luat în stăpânire. Ce avem de făcut – și ce înțelegem din „Scrisorile” lui Seneca – este că noi în lumea asta suntem o foarte mică parte dintr-o mare frăție a oamenilor care gândesc. Ba poate chiar apar uneori la el și niște accente ecologice. Poate că e o frăție chiar și cu animalele, chiar și cu plantele, cu întregul pământ. 

În teoria fizică, a materiei, tot ce există e făcut de fapt dintr-un fel de pneumă universală și are cam același tip de proprietăți. Diferențele între mine și un câine, o pisică sau o plantă sunt diferențe de grad între felurile în care e organizată această materie. Atunci, de fapt, a înțelege care e locul meu în univers înseamnă a înțelege care e locul meu într-o mare colectivitate, alcătuire. I-am zis uneori „coral”. E ca și cum am fi un mic coral, o părticică a unui coral dintr-un atol de corali. Dacă înțelegem asta, atitudinea nu mai este: cum să trăiesc ca să fiu fericit. Coralul nu poate fi fericit decât dacă atolului îi merge bine. A înțelege cum aș putea să fac pentru ca întregul format din aceste ființe gânditoare să devină și mai gânditor. 

Andreea Roșca: Ca să îi fie și mai bine.

Dana Jalobeanu: Da. Răspunsul simplu, principiul fundamental, este maximizarea raționalității. Cu cât mai mulți dintre cei care trăiesc în acest univers devin raționali, cu atât atolul devine mai rațional. 

Andreea Roșca: Care este înțelesul raționalității în acest context?

Dana Jalobeanu: Intelectul care conduce pasiunile și urmărește căutarea adevărului. 

Andreea Roșca: Și instrumentul esențial al raționalității sau al devenirii care este? Este întrebarea? E reflecția? 

Dana Jalobeanu: Și, și. Oricare din acestea sunt drumuri. Provocarea este ca în fiecare instanță a vieții mele să încerc să-mi raționalizez poziția, așa cum te învață psihologul astăzi – „Hai să ne gândim din punct de vedere rațional la necazurile pe care le ai”. Așa ne spune și Seneca – „Hai să vedem în fiecare moment unde suntem.” Dacă te vezi ca parte a atolului de corali, vezi foarte corect unde și cât de importante sunt grijile pe care le ai. Vezi imediat ce e important – înțelegi ce este adevărat și ce este fals. Să îi faci pe ceilalți să înțeleagă ce este adevărat și ce este fals. Te vezi tot timpul de undeva de sus și înțelegi cum să-ți redimensionezi și viața, și gândurile. Toate acestea fac parte dintr-un proces de raționalizare. Maximul de raționalitate ar fi cel în care fiecare dintre noi am proceda astfel. 

Andreea Roșca: Care este legătura cu fericirea? 

Dana Jalobeanu: Asta e fericirea. Fericirea înseamnă să-ți atingi potențialul maxim. Tu ai potențialul de a gândi. Ca ființă, aici și acum, omul poate să ajungă să gândească în fiecare moment al vieții lui, dar poate și să ajungă asemenea unui animal – nu animal cu un sens peiorativ –, poate să nu se gândească. Sunt oameni care nu gândesc. Sunt oameni care lasă instinctele și pasiunile să-i stăpânească. Aceștia sunt devianții i-am numit eu în carte. Exemplul tipic este tiranul – tiranul Nero, care e complet nebun, care și-a pierdut de fapt uzul rațiunii. La fel, există și alte variante de a-ți pierde uzul rațiunii. Ființa umană este mereu în conflict sau poate să ajungă să nu mai gândească, să-și piardă complet uzul rațiunii. Despre asta e vorba în tragediile lui Seneca, e vorba mereu despre personaje care puse în situații îngrozitoare de viață cedează, înnebunesc și fac lucruri oribile. Și sunt conștiente de faptul că fac lucruri oribile. Este o tragedie fenomenală care se numește „Medea”, despre cum Medea, trădată de soț, decide să-l pedepsească omorând copiii pe care îi au împreună și dându-i soțului să-i mănânce. Toată tragedia aflăm cum se simte femeia care face chestia asta, înnebunind progresiv, dar, așa cum spui, aproape ca și cum nu s-ar putea abține, pentru că ea nu-și folosește de fapt rațiunea. La ea pasiunile au preluat controlul. Ce ne arată Seneca este că noi suntem raționali prin decizie și ca urmare a unui efort, nu de facto. E nevoie de filozofie ca să-ți aducă aminte și să te ajute în fiecare moment să nu cazi pradă dependențelor emoționale. 

Andreea Roșca: Care este sensul ideii de „iubește ceea ce ți se întâmplă”? 

Dana Jalobeanu: E sensul de a raționaliza, și înțelege, și a pune în contextul acesta al atolului de corali, în contextul: „Cine are de câștigat din faptul că eu pierd astăzi? E cineva care are de câștigat? Are toată lumea de pierdut? Cum se vede asta?” Am pierdut bani, să zicem, sau averea mea, sau casa mea este în pericol. E o tragedie pe moment, dar dacă te ridici deasupra momentului și te uiți cum se vede asta pentru toată lumea sau cum se vede asta peste 100 de ani, vezi că evenimentul nu mai este același ca atunci când era o tragedie. Dacă reușești să raționalizezi ceea ce se întâmplă, la scara universului și la scara temporală posibilă, acel ceva nu te mai chinuie în niciun fel. Lipsa durerii, lipsa chinului, starea de înțelegere este o stare de bine. 

Andreea Roșca: Pare foarte interesant că de fapt, cu cât vorbim mai mult, cu atât îmi dau mai mult seama că este vorba despre exerciții care te aduc în această stare de a nu avea reacții, emoții extreme într-o parte sau alta. E foarte interesant. Nu m-am gândit niciodată în felul acesta. Mai e un lucru pe care l-am auzit de foarte multe ori în contextul de antreprenoriat și de business – ideea de a controla ceea ce poți controla. Spune-mi câteva cuvinte despre ce înseamnă. Mi se pare interesant că s-a transmis cumva către partea de business. Care e înțelegerea ei pentru Seneca?

Dana Jalobeanu: Din nou, asta e o idee pe care o au toți filozofii antici, și anume că drumul către fericire, adică liniște și înțelegere, este prin a înțelege ce-ți aparține din viața asta și ce nu este în puterea ta. În momentul în care înțelegi asta, ești liniștit. Acesta e și drumul epicureicilor, contemporani cu stoicii și mult înainte de Seneca. E o maximă la vremea la care Seneca scrie – e clar pentru toată lumea că asta ar trebui să faci, dar nu e clar cum ar trebui să faci. Seneca încearcă să ne spună câte ceva și despre cum ai putea eventual să faci asta și să limitezi ceea ce îți aparține, poți și știi – ca, de pildă, să nu te enervezi când începi să te enervezi, să nu-ți fie teamă, să raționalizezi teama ș.a.m.d., astea stau în puterea noastră – și cele care nu stau în puterea noastră – pe care dacă le urmărești, nu ai decât de pierdut pentru că nu ai cum să le schimbi și, în același timp, încercând să le schimbi, îți faci rău. 

Andreea Roșca: Cum ar fi reacțiile celorlalți.

Dana Jalobeanu: Da. Sau cum ar fi începutul unui război în care trebuie să te duci și să tragi cu pușca. Nu poți să nu te duci. Tot ce poți să faci este eventual să-ți controlezi propriile emoții. Seneca trăia în timpuri grele, în care oamenii aveau speranță de viață mică, în care viața te ducea în sus și jos – Platon a fost vândut ca sclav, Seneca a fost el însuși exilat pe o insulă care la vremea lui era relativ pustie. Azi erai prietenul împăratului, mâine erai sărac. Și n-aveai putere să schimbi asta, nici măcar dacă erai așa cum a fost Seneca, 5 ani din viață, numărul doi în imperiu. N-aveai putere, de fapt, să schimbi nici imperiul, nici viața ta. Și atunci, e foarte important să înțelegi ce poți să schimbi și ce nu poți. 

Andreea Roșca: N-aș vrea să încheiem înainte de a vorbi puțin despre relația dintre noi și cunoaștere, dintre noi și un mentor, dintre noi și un maestru. Mi se pare că e ceva foarte important în felul în care interacționăm cu cunoașterea, cu principiile, ce așteptăm de la o figură de autoritate din viața noastră. Vorbește un pic despre asta, te rog. 

Dana Jalobeanu: Asta mi-a plăcut cel mai tare la Seneca și cred că și multor cititori le place asta cel mai tare. El nu e un maestru, nu e o figură tutelară, și nici nu-și face singur statuie. E foarte simpatic în felul în care se descrie, pentru că are o grămadă de slăbiciuni, inclusiv o mândrie ieșită din comun pe care încearcă să și-o stăpânească uneori, trăind ca un om sărac – nu era sărac, era bogat. El însuși se lasă în stăpânirea pasiunilor. Își iubește soția, care e mult mai tânără decât el; atunci când se sinucide, încearcă să se sinucidă împreună. Nu face ceea ce predică. Nici nu predică, de fapt. E fenomenal de uman, e mereu conștient că fiecare are slăbiciunile lui.

E foarte frumos în „Scrisori” pentru că pictează un fel de portret al înțeleptului care ajunge să cunoască și să înțeleagă luându-se în stăpânire în fiecare moment, dar asta nu-l face să se elibereze, nu devine un fel de supraom și nu se eliberează complet nici de capacitatea de a se înfricoșa sau întrista, nici de lacrimi dacă își pierde un prieten, sau soția, sau copilul. Multe dintre situațiile pe care le descrie Seneca au de-a face cu moartea cuiva drag. Înțeleptul nu este cineva care trece cu seninătate peste asta, dar e cineva care înțelege ce se întâmplă și care din acest eveniment tragic scoate un plus de înțelegere despre univers ca atare și despre el însuși. Așadar, modelul pe care el ni-l propune este un model de prieten care se străduiește împreună cu prietenii lui și cu cei pe care vrea să-i educe să înțeleagă mai multe despre viață. 

Andreea Roșca: Ce frumos e asta ca concept despre prietenie. Mai există – și asta mi se pare relevant pentru ce trăim astăzi – ideea că principiile nu sunt niște rețete abstracte, ci este vorba despre a trăi principiile. 

Dana Jalobeanu: Principiile sunt niște maxime generale. Noi nu trăim în generalitate, trăim în capacitatea noastră de a înțelege cum se aplică cutare lucru în momentul în care suntem astăzi, acum, aici și avem ceva de decis. 

Andreea Roșca: Mi se pare că e înțelepciunea și urcarea pe scara către raționalitate este o chestiune de exercițiu, nu e o chestiune de gândire. 

Dana Jalobeanu: De aceea vorbeam despre dialog. Pentru că altminteri cineva ne-ar da niște maxime și noi am aplica maximele acelea și am rezolva problema vieții și a morții. Ori, pentru că nu se poate așa, tot ce se poate face este să căutăm. Iar Seneca ne propune calea aceasta a dialogului interior sau cu ceilalți – „Cum anume s-ar putea aplica binele, adevărul și frumosul în momentul despre care vorbim?” 

Andreea Roșca: Care este rolul marilor autori, al marilor opere de artă, al muzicii bune în devenirea noastră? 

Dana Jalobeanu: E o întrebare ușoară. ☺

Andreea Roșca: Am un substrat în întrebarea asta, legat de felul de informație pe care o consumăm, care e foarte sintetizată, foarte scurtă, nu ne face să gândim prea mult, nu ne mai întrebuințăm foarte mult facultatea asta astăzi. Spre deosebire de asta, marii autori au 800 de pagini, filmele au două ore, un muzeu îți cere două ore din viața ta dacă vrei într-adevăr să înțelegi ceva. Mă gândeam la discuția pe care am avut-o noi acum ceva timp în care vorbeai de ideea că de fapt putem intra în dialog cu oamenii, cu ideile care au creat lucrurile. Asta are același rol ca un prieten. 

Dana Jalobeanu: Păi da, asta facem. Țin minte când eram studentă la fizică și în fiecare sesiune, doi ani la rând, am citit de două ori pe an „Război și Pace”. Era ca și cum m-aș retrage din ce aveam de pregătit pentru examen cu cel mai bun prieten sau cei mai buni prieteni – că erau mulți acolo, toate personajele nemaipomenite ale lui Tolstoi din „Război și Pace”. Ieșeam puțin din ce aveam de făcut, în ceea ce conta cu adevărat. Acum după atâția ani, îți dai seama că mi-aduc aminte mult mai bine „Război și Pace” decât teoria superconductorilor pe care o învățam pentru examen. ☺ Ce ne spune Seneca este că asta facem, asta face filozoful. De fiecare dată când intră într-o carte, dialoghează cu autorul acelei cărți – citindu-i pe ceilalți, noi intrăm în dialogul acesta. Dacă dialogul e drumul nostru spre adevăr, atunci evident că cititul este parte din disciplina filozofică. 

Andreea Roșca: De aici și ideea de a te lua în stăpânire, inclusiv cărțile.

Dana Jalobeanu: Prin a le face să fie ale tale. De fapt, asta faci prin recitirea unui autor favorit, revii la prietenia pe care ai avut-o cu el în tinerețe, cu personajele acelei cărți. Te regăsești și pe tine, cel de atunci. Crești înțelegând altfel o anumită operă literară. 

Andreea Roșca: Asta mă duce cumva cu gândul la o idee la care m-am gândit mult timp și probabil că o să mă gândesc încă mult timp – sunt un începător în zona asta –, ideea de cunoaștere întrupată. Că, de fapt, dacă citești ceva, până când nu folosești lucrul acela, până când nu-l faci al tău, până când nu e parte din tine sau nu-l încerci – dacă e vorba de ceva din lumea reală –, el de fapt nu-ți aparține. Nu știi nimic până când nu te lupți un pic cu subiectul. 

Dana Jalobeanu: De aceea, Seneca preia o metaforă celebră – care după-aia ajunge să fie supercelebră –, cea a digestiei. Tu digeri o teorie. Ca albina care digeră polenul pe care îl preia, cititorul digeră paginile pe care le-a citit. Și mierea e a ta. 

Andreea Roșca: Dar nu înainte de a digera. Dacă ar fi să lăsăm în mintea celor care ne ascultă o idee – sigur că ideea ar fi să stea un pic poate cu cartea ta, „Spectacolul filozofiei”, sau măcar cu una dintre „Scrisori” – dar dacă ar fi să alegi un lucru pe care ai vrea să-l pui în mintea oamenilor ca idee, ca principiu, ca temă de reflecție, care ar fi? 

Dana Jalobeanu: E o întrebare foarte grea, fiindcă e foarte greu de ales. Dar cred că deschisul oricărei cărți este primul pas pe care îl avem de făcut. Cartea nu trebuie să fie nici a mea, nu trebuie să fie nici Seneca, trebuie să fie doar acea carte care te face să ieși din ceea ce nu ești, să te găsești pe cel care ești. 

Andreea Roșca: Ce frumos! Îți mulțumesc foarte mult! Am multe lucruri la care să mă gândesc, plus cartea de terminat. Îți mulțumesc că ai scris-o! 

Dana Jalobeanu: Îți mulțumesc mult de tot pentru discuția asta!

Resurse

Află mai multe informații despre Dana Jalobeanu: 

De pe paginile sale de Wikipedia, Facebook și LinkedIn, de pe site-ul său danajalobeanu.com sau de pe site-ul Facultății de Filosofie, din cadrul Universității din București.

Cărți scrise de Dana Jalobeanu: 

Spectacolul filozofiei. Cum citim Scrisorile lui Seneca?

The Art of Experimental Natural History: Francis Bacon in Context

Cărți menționate în conversație: 

Scrisori către Luciliu, Naturales quaestionesLucius Annaeus Seneca

Dialoguri socraticePlaton

MedeaEuripides

Război și PaceLev Tolstoi

Alte mențiuni în conversație:

Seneca

René Descartes

Francis Bacon

Aristotel

Marcus Aurelius

Galileo Galilei

Platon

Nero

avatar