DIANA VASILE. Despre obsesia pentru a face, a avea și a respecta standardele altora și efectul ei în muncă și viață

Aceasta este una dintre cele mai importante conversații pe care le-am avut până acum. Pentru că este despre noi și cea mai proastă relație pe care o avem cu cineva pe această lume, aceea cu noi înșine. 

Am vrut să discut cu Diana Vasile, psiholog, terapeut și fondatorul Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, despre muncă și performanță în muncă și alte lucruri din acestea. Dar discuția a mers în cu totul altă direcție, mult mai adâncă și reală. Sentimentul de deconectare pe care îl avem adesea față de ceea ce facem și față de lumea din jur – sunt studii care arată că, în România, angajamentul oamenilor față de locurile lor de muncă este unul dintre cele mai scăzute din lume – vine din înstrăinarea de noi înșine. Am fost educați să respectăm standarde ale celorlalți și, împreună cu imperativul de a acumula și a fi productivi, această realitate ne traumatizează continuu. Angajamentul acela pe care toți îl căutăm, spune Diana, e semn al unei relații sănătoase. ”Cine este capabil de relații sănătoase, o face peste tot. Cine nu, nu o face nicăieri”. Inevitabil, discuția ne-a dus înspre relația noastră cu noi înșine, prima și cea mai importantă pentru toate celelalte. Ceea ce spune Diana poate părea erezie, prentru că presupune abdicarea de la standardele comun acceptate, în favoarea unui ”da” sănătos spus către noi înșine. 

Dacă eu cresc într-o societate sau familie care spune că eu nu contez decât dacă ei spun asta, asta și asta și eu îndeplinesc aceste standarde, atunci asta e baza a ceea ce noi numim traumatizare a identității și masivă deconectare de tine. Cu asta crești și trăiești toată viața și îți alegi toate standardele în funcție de ceea ce-ți spun ceilalți. Și ceilalți acum nu sunt numai cei dragi, ci și mentorii, psihologii minunați, șefii care îți spun ce să faci ca să fie ”da” pentru ei.

Diana Vasile a intrat în domeniul psihologiei acum 22 de ani, când nu mulți oameni auziseră de el. Azi, este unul dintre specialiștii recunoscuți din România. E profesor și membru sau membru fondator al unor organizații profesionale locale sau internaționale. Dacă o întrebi cu ce se ocupă, spune, simplu, ”eu sunt un om care și-a construit un scop din a înțelege modul cum funcționeză oamenii. Am fost curioasă de mică. Pur și simplu, nu înțelegeam cum oamenii gândesc într-un fel, se comportă într-un anumit fel, mint, spun adevărul, se bucură, se întristează”. 

În anul I de facultate a înțeles că acesta este drumul ei. Nu că ar fi fost fără obstacole, îndoieli, confuzie, dar l-a simțit mereu ca fiind al ei. Psihologia, spune, nu e definită foarte firesc: este, în definiție, știința comportamentului uman. ”Iluzia a fost că dacă noi studiem comportamentul, o să înțelegem despre om”. Dar nu e de acord: crede că trebuie să te uiți în interior, să înțelegi resortul. Comportamentul nu e decât manifestarea exterioară. Mai important este ”de ce”-ul. Așa că a ales un drum diferit de toți colegii ei: a început să studieze resorturile interioare ale oamenilor. 

A stat un timp în Australia, unde a studiat și practicat la Cairnmillar Institute, în Melbourne, specializat în traumă. S-a întors în România cu experiența unui domeniu nou în psihologie. A călătorit, vorbit și învățat pe patru continente pentru a înțelege de ce oamenii sunt cum sunt și fac ce fac. Încă nu are toate răspunsurile. ”Și acum caut” spune.  

 

O LUME NEBUNĂ, NEBUNĂ. Cum se vede realitatea din cabinetul Dianei 

Nu există să fii fericit, există să fii reușit. Să ai sau să faci conform unui standard. Dacă nu reușeșți să ai viața în conformitate cu standardele, atunci asta e, trebuie să pleci capul și să zici că atât a fost pentru ține viața asta.

Cum vede un terapeut, psiholog și specialist în studiul traumei, realitatea de azi. Ce am putea înțelege despre noi înșine și lume din această perspectivă?

Cum ne trăim viețile, cum ne construim carierele, cum ne facem treaba la job e foarte mult dictat de ”cum se fac lucrurile”, standarde impuse și acceptate de societate, în general. Obsesia pentru productivitate și a avea și a face ne-a făcut pe mulți dintre noi, generația care s-a maturizat după 1990, să ajungem în punctul în care avem o grămadă și ne întrebăm cine suntem.

Dacă ai încerca să zugrăvești realitatea de azi, așa cum se vede ea de la tine din cabinet, ce ai spune despre ea?

Văd oameni care se străduiesc pentru lucruri normale, oameni care muncesc mult prea mult pentru a ajunge la un firesc. Am avut șansa să lucrez cu foarte mulți oameni îndrăzneți, care au putut să creadă că pot mai bine, deși vocile din jur le spuneau să se potolească: ”unde cauți tu fericirea? Spune mulțumesc că ai un loc de muncă…”. Deci, dacă ai ceva, nu mai trebuie să fii și fericit. Nu există să fii fericit, există să fii reușit.

Ceea ce înseamnă a avea.

Ceea ce înseamnă a avea sau a face ceva conform unui standard. Dacă nu reușeșți să ai viața în conformitate cu standardele, atunci asta e, trebuie să pleci capul și să zici că atât a fost pentru ține viața asta.

Ceea ce cred că s-a schimbat este modul în care ne uităm la aceste lucruri. În trecut, oamenii nu se uitau la cum se simt. Nu îți puneai problema aceasta, era important ce dai de mâncare copiilor, să ai un serviciu, să faci o casă. Problema binelui personal a fost anihilată multă vreme în țara noastră. După Revoluție, oamenii nu s-au gândit la binele personal pentru că s-au gândit la reușite – să faci un business, să te dezvolți.

A fost o decadă de reconstrucție. Aveam treabă cu toții, foarte multă treabă.

Exact, scopul în viață nu era să te uiți la modul în care funcționezi, ci la modul în care tu obții niște rezultate concrete. Ceea ce era firesc, pentru că nu poți să treci dintr-o extremă în alta. Cred că doar de curând a început să apară această preocupare despre cum suntem, ce simțim. A început o altă etapă, pur și simplu.

Este etapa în care o mare parte dintre noi am făcut ceea ce se presupune că ar fi trebuit să facem și am ajuns la punctul în care spunem ”ok, am bani, mașină, carieră, familie…. Am ajuns aici și totuși nu asta e. Și atunci despre ce e vorba?” Am atins o masă critică de întrebări despre sine…

Exact. Asta este înțelegerea mea. Văd multă lume care își pune multe întrebări despre sine și care are îndrăzneala de a gândi în afară standardelor, de a pune sub semnul întrebării standardele, educația primită. 

(Standarde înseamnă) tot ce ai învățat că așa ar trebui să faci ca să fie bine. Am o carieră, casă, mașină – lucrurile acestea sunt ok, dar nu ele te definesc. Ele sunt un produs al tău, nu ești tu acolo. E foarte bine că le produci, dar bogăția ta interioară se poate exprima în foarte multe feluri. Și, uneori, a te strădui foarte mult pentru produsul X îți blochează foarte mult creativitatea și exprimarea internă. Acesta este un aspect.

Al doilea aspect, când mă refer la standarde, este obsesia productivității. Sunt de acord cu tine, există o obsesie a productivității.

S-ar putea să nu arate la fel pentru fiecare dintre noi. Pentru tine cum arată?

Ideea este că, odinioară, în sistemul comunist, productivitatea unui om era măsurată în două zone foarte simple: să ai copii era principala formă de productivitate.

Nu neapărat să-i crești sau să-i dezvolți. Ci să-i ai și apoi să-i pui pe o linie de productivitate, la rândul lor.

Al doilea tip de productivitate era cum să producem noi mai mult la locul de muncă, pentru ca țara să prospere. Spun asta pentru că în mințile multora apare disocierea aceasta: viața de acasă și viața de la serviciu. Această disociere trebuie să existe și să fie și echilibrată.

Separate între ele și fiecare cu standardul ei de productivitate. Ce e schimbat azi?

Eu nu cred că s-a schimbat mare lucru. În continuare ne măsurăm după aceste două criterii. După numărul de copii sau după productivitatea în viața personală și productivitatea în cea socială (ai bani, business, succes etc).

Eu spun că azi sunt mai mulți oameni care încep să provoace acest tip de gândire și acest tip de standard. 

Să înțeleg că modelul nostru este bani egal succes, indiferent de calitățile umane? 

Eu așa cred. Nici nu contează. Uită-te la modelele noastre. Cât e legat de calitățile umane? Iese în față sau se promovează foarte mult după ce a produs. De aceea spun că nu este o schimbare foarte mare. Și nici nu cred că schimbările foarte mari se produc atât de ușor. Mai ales schimbările de mentalitate. 

 

CÂND MUNCA N-ARE MARE SENS. De ce nu ne putem conecta cu ceea ce facem

Ca psiholog, îți spun că cine este capabil de relații sănătoase, o face peste tot. Iar cel care nu este capabil de relații sănătoase, nu o face pe nicăieri.

Una dintre marile dileme ale lumii românești de business este realitatea că oamenii sunt deconectați de locul în care lucrează, iar rezultatul este că pleacă, nu dau tot ce ar putea, nu se implică. Cum mare parte din viața noastră este investită în locul în care lucrăm, întrebarea ”de ce se întâmplă acest lucru” este relevantă. Răspunsul, spune Diana, stă și în lipsa de umanitate a modelelor pe care le-am creat, dar și în neclaritatea noastră cu noi înșine. E o perspectivă nouă și interesantă. 

Ce efect are această lipsă de conectare cu locurile în care ne petrecem o mare parte din viață? Și de ce se întâmplă așa?

Engagement înseamnă ”împreună”, dar într-un mod sudat, plăcut, uman. E ca și când ceva se întâmplă și nu putem să avem asta în relațiile de muncă. Această variantă frumoasă de împreună înseamnă relații sănătoase; la muncă, înseamnă angajament, dedicare… 

Ca psiholog, îți spun că cine este capabil de relații sănătoase, o face peste tot. Iar cel care nu este capabil de relații sănătoase, nu o face pe nicăieri. Asta nu înseamnă că nu avem mariaj, asta nu înseamnă că nu lucrăm în locuri sau că nu construim business-uri. Doar că vor fi diferențe în modul în care se construiesc aceste business-uri și relații. 

Elementul fundamental în a putea sau a nu putea să construiești o relație sănătoasă este gradul de conectare sau deconectare pe care tu îl ai cu tine însuți, nu cu celălalt. Și aici vii pe terenul meu, al terapiei traumei. 

Fundamentul oricărei traume, efectul fundamental al oricărei experiențe traumatice, este deconectarea de tine. Varianta tradițională de credință în experiențe traumatice este că suferi. Problema nu este că suferi, pentru că uneori nu e bine nici că nu suferi. Problema cea mai mare în traumatizare este deconectarea de tine însuți. Adică nu mai realizezi ce se întâmplă cu tine, ce este important pentru tine, ce nevoi ai, ce sentimente ai și nu mai ai capacitatea de a funcționa plenar pe aceste dimensiuni și a permite autoreglajul între ele. 

Deconenctarea înseamnă să nu mai știi care sunt nevoile tale, să nu le mai simți – trăirile tale, gândurile tale, scopurile tale. Ai niște informații, dar ele nu se mai reglează bine între ele. Îți poți stabili scopuri de relaționare cu X, Y dar nu mai au substanța aceea a unei relații reale.

Cum arată această deconectare de tine, în realitate? Cum o pot recunoaște?

În ceea ce privește viața profesională, înseamnă că, de exemplu, dedic foarte mult timp biroului, dar asta nu înseamnă că mă simt parte din sau că mă simt dedicat. Nu, mă simt folosit, chinuit. Nu mă forțează cineva anume, dar știu că nu am altă șansă în viața asta decât să…. Nu am de ales. Traumatizarea se caracterizează prin lipsa de opțiuni, îngustează canalele de opțiuni.

 

PRECUM ȘOPÂRLA CARE-ȘI LASĂ COADA. Ce efect au asupra noastră traumele mici, dar zilnice

De unde ar trebui să începem, dacă vezi că nu te simți angajat? Ca să te uiți la povestea aceasta, trebuie să o iei în serios. Trebuie să te iei pe tine în serios și să te uiți ce se întâmplă cu funcționarea ta, de nu pare că lucrurile ajung vreodată la un liman. Trebuie să conștientizezi că ești într-o groapă, deși tu ai plecat spre vârful dealului. Acolo o să ajungi într-un final, dar acum ești într-o groapă.

Căutăm adesea surse majore pentru a justifica și înțelege diferite lucruri. Și nu le găsim. Aparent, viața noastră e ”normală” în paramentrii standardelor societății. Dar sursa e ascunsă. E, cum spune Diana, în ”trauma cu t mic”. Stresul zilnic, oboseala, nemulțumirea sunt traume cu t mic, repetate pe perioade lungi de timp. Și rezultatul oricăreia este că, pentru a face față, ne deconectăm de părți din noi și de realitate. Devenim confuzi și disfuncționali. Și frustrați, pentru că totul pare, totuși, în regulă. Răspunsul este în a accepta că nu e în regulă și în a începe să ne spunem ”da”, indiferent de ceea ce spun standardele celorlalți. 

Să vorbim despre povestea aceasta cu trauma… Când am auzit prima oară de traumă, m-am gândit la lucruri extreme. Dar înțeleg că trauma poate să însemne inclusiv faptul că suntem tot timpul agasați de mesaje care vin către noi în continuu și pe toate canalele. Poate fi și ritmul în care trăim.

Știința a început să scoată din negura neștiinței faptul că există traume cutumare – cele pe care le vede toată lumea – și traumă cu t mic, cele pe care nu le vedem prea ușor. Trauma cu t mic este un factor din viață care, în sine, nu este foarte deranjant sau provoacă un grad mic de deranj. Dar dacă el vine des, pentru mult timp și, mai ales, vine într-un context în care tu nu funcționezi chiar în cei mai buni parametri, generează ceea ce noi numim traumatizare.

Cum arată acest lucru care poate să vină constant și să nu fie neapărat ceva major?

Conflictele de zi cu zi, nemulțumirile, frustrările, oboseala accentuată. Lucrurile cu care noi stăm în preajma noastră. Traficul. Nu e de mirare că stăm cel mai prost în Europa la accidente. E o dovadă clară, nu e părerea mea. Sunt cercetări care arată niște lucruri. Eu vin doar cu o posibilă explicație.

Deci faptul că noi avem de-a face în viața de zi cu zi cu diverse chestii – relațiile cu colegii la birou, traficul zilnic – poate avea un efect de traumatizare? Și ceea ce facem este că ne deconectăm ca să nu mai simțim aceste lucruri? Și atunci locul acela de la birou la care, teoretic, ar trebui să mă duc cu drag e și sursă și locul în care se manifestă povestea asta?

Da. Orice zonă din viața noastră poate să fie și sursă și zona în care se manifestă ceea ce trăim noi. Există două mari consecințe ale traumatizării: să fii confuz, să nu mai percepi corect informațiile din jur, informațiile din interiorul tău. Adică nu simți că nu-ți funcționează te miri ce, te trezești direct cu boala avansată – o variantă. Nu percepi corect informațiile din trafic, drept pentru care produci un accident. Te simți presat…. Se modifică modul de percepție. Altă variantă. 

Ți se schimbă capacitatea de a trăi, de a simți. Fie se exagerează și devii supervigilent, atent la orice detaliu, pentru că ți se pare că dacă ăla nu e în ordine, nimic nu o să fie în ordine. Fie nu mai simți. Se produce ceea ce noi numim amorțire emoțională. Nu mai ai sentimente. Oamenii nu se mai angajează în relații semnificative emoționale, parteneriale, prietenești, nu mai au timp de ieșit. În varianta muncă, devin robotizați un pic.

A doua mare consecință?

Confuzia este una. Disfuncționalitatea, adică perturbarea funcționarii, a comportamentelor, dezadaptarea, este a doua. Adică nu mai poți să faci ceea ce te-ar pune în valoare, ceea ce te-ar face să fii în acord cu mediul tău. Adaptare înseamnă că eu cu mediul avem o relație bună, funcțională, fluidă, împreună. Dezadaptarea înseamnă că simt că nu am loc acolo, că mediul ar trebui să se modifice ca eu să am loc. Și că eu trebuie să mă schimb cât de cât ca să mă pot adapta. Și oricât de mult timp ar trece, nu ajung la adaptarea aceea.

Alerg tot timpul într-o cursă pe care nu pot să o câștig.

Da, exact. Asta este o altă consecință mare a ceea ce înseamnă traumatizarea. 

Deci tindem să percepem realitatea din jur că fiind mai riscantă decât acum nu știu câți ani? Deși nu e?

Da, dar este o modificare perceptivă pe care nu reușim să o actualizăm. Psihicul nostru este predispus să evalueze riscul, pentru că el trebuie să trăiască. Este exact ca șopârla care renunță la coadă ca să supraviețuiască. Așa suntem noi dispuși să ne deconectăm de la părți din noi ca să putem să mergem mai departe. Partea foarte bună a noastră, ca oameni, este că noi mai putem recupera bucățele din alea pe care le-am lăsat în urmă, dacă ne preocupăm de asta.

Cum începi să restabilești aceste legături, de unde începi să reconstruiești povestea aceasta?

De unde ar trebui să începem, dacă vezi că nu te simți angajat? Ca să te uiți la povestea aceasta, trebuie să o iei în serios. Trebuie să te iei pe tine în serios și să te uiți ce se întâmplă cu funcționarea ta, de nu pare că lucrurile ajung vreodată la un liman. Trebuie să conștientizezi că ești într-o groapă, deși tu ai plecat spre vârful dealului. Acolo o să ajungi într-un final, dar acum ești într-o groapă.

Să admiți că ai o problemă…

Eu am luptat foarte mult să-i fac pe oameni să înțeleagă că nu e o problemă că ai o problemă. Nu e o problemă că ești dărâmat. Nu e o problemă că ești traumatizat. Pentru că traumatizarea ți-a făcut un serviciu. Ți-a dat încă o șansă să mergi mai departe. Nu trauma este o problemă, ci nerecunoașterea ei îți creează probleme. Tu poți face o mulțime de acțiuni de succes, dar nu e un succes pentru tine. Nu ajungi să fii împlinit.

Deși ai ajuns să conduci o companie, să ai familia pe care o ai, totuși nu ești ok. E ok să nu fii ok.

Este absolut ok, pentru că nu afară trebuie să te uiți. Trebuie să te întorci la tine. Trebuie să te gândești ce s-a întâmplat cu tine de intri în vria asta cu ”trebuie să găsesc acțiune și rezultate peste tot”, ”trebuie să merg mai departe cu succesul afacerii mele”, uneori renunțând la mine. 

Una este să ai niște renunțări pe termen scurt și care fac parte din stabilirea priorității, nu din renunțare totală, și alta este să-mi spun “nu” mie. Lucrul acesta de a-mi spune “nu” mie are multe fațete și multe sunt conținute de acele standarde de care vorbeam. Adică trebuie să fac asta și asta și asta și după aceea eu o să fiu… Sunt foarte multe standarde care te exclud pe tine. Adică ”dacă nu alegi calea aceasta, o să fie vai de capul tău”.

Înțeleg că 16 ore de muncă pe intervale lungi de timp sunt tot un simptom al acestei confuzii și al lipsei de conectare cu locul și cu tine însuți…. Dar te oprești puțin și te gândești dacă îți este bine, îmi sună puțin înspăimântător. E ca și cum ai pune sub semnul întrebării lucruri pe care le știi de la familia ta, de la părinți, ce ai făcut toată viața. Este un gest de curaj…

Da, sunt de acord…

Curajul cel mai mare este când îți spui ”da” ție. Tu spui ”cum să le spun eu nu acestora?”. Fundamentul unei relații sănătoase este invers: ”eu spun da pentru mine și fac sau caut ceva cu tine, celălalt, ca din da-ul tău și al meu să iasă ceva bun”.

Dacă eu cresc într-o societate sau familie care spune că eu nu contez decât dacă ei spun asta, asta și asta și eu îndeplinesc aceste standarde, atunci asta e baza a ceea ce noi numim traumatizare a identității și masivă deconectare de tine. Cu asta crești și trăiești toată viața și îți alegi toate standardele în funcție de ceea ce-ți spun ceilalți. Și ceilalți acum nu sunt numai cei dragi ci și mentorii, psihologii minunați, șefii care îți spun ce să faci ca să fie ”da” pentru ei.

Dacă ar fi să pun un fel de pălărie la tot ceea ce am discutat până acum, este că trebuie să-ți crești un filtru propriu, pe ceea ce îți place, cu ce te simți bine.

Exact, care să îți fie specific ție, pentru că nu există filtre comune. Asta e terapia pe care o fac eu: ajut omul care își dorește acest lucru să se uite în interiorul său și să dea la o parte din informațiile și cunoștințele pe care le-a acumulat și să facă un filtru al lui.

Și să vadă care i se potrivesc azi, că în viitor poate că nu mai e potrivit ce considerăm acum potrivit. Între timp, mai adaptăm niște credințe, comportamente. Să ajungem să fim cât mai aproape de funcționarea noastră autentică.

Cum ai defini autentic?

Autentic înseamnă capacitatea ta de a fi în contact cu tine. Când ești conectat cu tine și poți să spui ”da” la tot ceea ce este în tine, fără să te străduiești să-i pari celuilalt într-un fel, fără să fie o miză rezultatul bun pe care celălalt ți-l cere, ci rezultatul maxim pe care tu îl poți obține atunci de la ”da”-ul tău. 

Autentic înseamnă să fii tu cu toate părțile tale, împreună și în contact cu ele, și să faci ceea ce este ok pentru tine în relaționarea cu ceilalți, cu scopurile tale de viață. Autentic este dacă ți-e foame să spui că ți-e foame și să mănânci ceva ce vrei atunci să mănânci. 

Autenticitatea nu stă în expunere, în dezvăluire și în niciun caz în transmitere de informații. A fii autentic înseamnă un mod de a funcționa pentru și în armonie cu mine. Cei mai autentici sunt copiii mici. Râd, plâng când simt asta. Noi, adulții, am învățat să respectăm standarde.

Psihicul e făcut să-i fie bine. Și când nu e bine sunt semnale consistente. Te îmbolnăvește, doar, doar o să te oprești.

Dacă ai avea un panou mare pe care să-l vadă foarte multă lume ce ai scrie pe el?

Ce am învățat eu din toată experiența mea este că oamenii au mult mai multe resurse decât își imaginează, chiar și cei care visează frumos. Și suntem mult mai dependenți unii de alții decât ne place să credem. Ceea ce vreau să spun este că avem o forță internă extraordinară, dar ea depinde de toți cei din jurul nostru, nu doar de cei de care credem noi că depinde.

Ce am putea noi să facem că să folosim lucrurile acestea mai bine, mai înțelept?

Al doilea mesaj este “dă-ți voie!”. Să te uiți în interiorul tău, să treci prin neajunsurile tale, prin toate succesele tale, să mergi mai departe, să ceri ajutorul, să te vezi pe tine mai mult decât rezultatele tale, să visezi că poți să te împlinești în forme pe care nu le-ai gândit.

______________________-

Ce să citiți mai departe:

  1. Dorin Bodea, autorul a patru cărți despre muncă și organizațiile românești, despre mediocritatea și incompetența din vârful organizațiilor. 
  2. Iuliana Stan, co-fondator al Human Synergistics, despre cum să construiești o organizație în care oamenii să vrea să vină și să stea. 
avatar