Simona Baciu. Cum înfrunți propriile limite. Și povestea celei mai bune școli private

Când lucrurile nu sunt limpezi, sau când nu știe ce să facă, Simona Baciu aleargă. Un obicei pe care l-a deprins cu mult timp în urmă, dar care e și astăzi la fel de eficient: câteva mii de pași într-un ritm mai alert fac minuni atunci când pe masă este o decizie importantă. “E colosal ce răspunsuri găsesc la lucrurile care nu îmi sunt clare, la întrebări despre încotro merg, sau de ce”, spune.

Transilvania College, școala pe care a fondat-o la Cluj în 1993, a fost desemnată, de-a lungul timpului, cea mai bună școală românească, una dintre cele mai bune școli în sistem britanic din lume și școala din regiune cu cele mai bune rezultate la testele elevilor. În ianuarie, Consiliul Școlilor Britanice Internaționale i-a acordat Simonei premiul “Lifetime Award” pentru mai mult de două decenii de muncă în educație.

Dar nu avea de unde să știe toate astea în noaptea aceea din 1993 în care, frustrată, supărată și jignită, a ieșit să alerge. Pentru a putea continua să își facă meseria de profesoară trebuia, i s-a spus, să se schimbe. Directoarea liceului unde preda i-a comunicat cât se poate de clar că nu poți avea o relație cu elevii, nu poți discuta, nu poți să râzi la clasa. Copiilor, i s-a pus în vedere, trebuie să le fie frică de profesori și să nu miște în clasă. “Trebuia, așadar, să merg la clasă și fiu altcineva decât sunt? Nu mă regăseam deloc în acel sistem de gândire” își amintește Simona.

Am zis că, în loc să mă schimb pe mine sau să schimb sistemul, voi face un sistem nou. Nimeni n-a crezut.

A decis să plece și să facă o grădiniță unde lucrurile să fie complet diferite. Azi, privind în urmă, o socotește o decizie ciudată și bruscă, pentru că nu avea niciun fel de experiență în educația preșcolară. S-a născut în mintea ei în acea noapte vreun mare plan? Nici gând: “Visul meu era o grădiniță unde copiii să crească cu culori, cu povești, cu muzică și dans”.

Astăzi, Transylvania College e un campus unde predau 100 de profesori și învață 650 de copii, de la creșă, până la bacalaureat. Elevii vin din 27 de țări, de pe cinci continente, iar angajații școlii sunt în egală măsură internaționali; 16 dintre ei sunt români întorși în țară. Două treimi dintre absolvenții de liceu merg la studii la universități din străinătate.

De-a lungul celor 24 de ani, Simona și soțul ei, Dan Baciu, au investit în școală mai mult de cinci milioane de euro. “Mai mult vine de la cariocile și cărțile pe care nu mă pot opri eu să le cumpăr” glumește Simona. În 2012, a lăsat conducerea executivă Ruxandrei, fiica ei, și a devenit președinte al școlii. Astăzi, se ocupă mult de dezvoltare și de ceea ce a iubit, de fapt, întotdeauna: să creeze lucruri noi și să stea în preajma copiilor de grădiniță, împreună cu care citește și creează povești. Evident, continuă să le cumpere fel de fel de lucruri, chiar dacă acum școala are un buget generos pentru materiale didactice: în martie, s-a întors de la schi cu șase corturi de jucărie, în care copii se pot aduna să citească.

Aceasta este povestea unui antreprenor care nu aspiră să crească noi piețe sau produse, ci care are ambiția de a crește următoarele generații. Ceea ce azi pare o poveste evidentă, a fost, în realitate, o călătorie în necunoscut și o confruntare cu propriile limite: Simona a fost pe punctul de a închide în 2008, a făcut o greșeală majoră deschizând liceul când nu era pregătită și a eșuat lamentabil cu primele două idei antreprenoriale.

AM MUTAT COPIII ÎN PIVNIȚĂ

Simona Baciu e, de fapt, inginer. A predat tehnologie, desen artistic, apoi desen tehnic, apoi design vestimentar pentru elevii de liceu. În această etapă a prins-o revoluția din 1989. “Eram în societatea multifuncțională. Ne regrupam și făceam imediat altceva” spune, râzând. Dar era nefericită, pentru că vedea cum se sapă o prăpastie între elev și profesor: copiii veneau la școală din ce în ce mai absenți și mai dezinteresați, iar dascălii erau tot mai rigizi. A vrut să predea altfel și a intrat în conflict cu directorul școlii. În 1993, a decis să plece.

Ceea ce este azi Transylvania College s-a născut în dormitorul celor doi copii ai familiei Baciu. În afară de faptul că era mama Ruxandrei, elevă într-a doua, și a lui tudor, care tocmai terminase grădinița, Simona nu știa nimic despre educația preșcolară. Și nimeni nu credea că e o idee inspirată să se apuce de grădiniță.

Dacă ne întoarcem puțin la începuturi, grădiniția nu era prima ta încercare, nu?

Am încercat să fac design vestimentar. N-a mers. Apoi am avut un butic care a dat faliment cu succes după câteva luni… (râde în hohote). Împreună cu o colegă – care e azi profesor universitar la Politehnică – vindeam jucării făcute de mine. Noi două, antreprenoare, cu copilașii printre picioarele noastre prin magazin… Am găsit noi această cale să aducem bani în casă, un venit suplimentar familiei… Eram ceva… (hohote) Am făcut butic în dormitorul mamei, am spart ușa, să avem ieșire la stradă. N-a ieșit. Am adus, în schimb, o foarte frumoasă gaură familiei…

(nu se poate abține din râs, e ca un copil care povestește o șotie) Ne-am dat seama că, dacă ne orientăm către ceva mai apropiat de meseriile noastre, poate vom avea o carieră ca lumea…

Știi ce ți-a lipsit?

(se oprește puțin din râs, se gândește) Cred că nu eram bune în marketing…

Adică, mai precis, nu aveați clienți?

(pufnește din nou în râs) Cam așa… Intra cine era pe stradă, iar strada nu era prea circulată. Eu credeam că avem ceva fantastic, făcusem ursuleți și elefanți cu cerificate de naștere, cu hăinițe de schimb (nu spune hăinuțe, ci hăinițe). Pe vremea aia, nu erau păpuși, știi… (încearcă să fie serioasă, nu reușește) Norocul meu a fost că mi-au rămas toate jucăriile și am avut cu ce să deschid grădinița…

Ai spus la un moment dat că nu te mai potriveai cu școala și cu ce însemna să fii profesoară la vremea aceea. Ce te nemulțumea?

Începusem să predau altfel, să construiesc o relație cu elevii. Și colegii mei îmi spuneau că nu e bine, că elevilor trebuie să le fie frică de tine. Intri în clasă, pui catalogul pe catedră, nu mișcă nimeni. Asta era educația. Eu nu eram așa. Într-o zi, m-a chemat directoarea și mi-a spus că nu era bine cum făceam. În acel moment m-am gândit că ceva nu e în regulă. Adică trebuie să fiu altcineva decât sunt? Nu mă regăseam în gândirea asta.

M-am supărat foarte tare, pentru că mă simțeam jignită, ca și cum nu m-aș fi comportat adecvat. Vedeam elevii tot mai puțin interesați de școală și mi-am pierdut bucuria de a merge în clasă. Nu mă regăseam deloc în felul lor de a gândi…

Cred că și azi se întâmplă la fel…

(calmă, dar fermă) Da. Dar oamenii au libertatea de a alege. Țin minte că alergam într-o noapte și eram foarte supărată de toată povestea asta. Când am de luat o decizie, îmi place foarte mult să alerg sau să mă plimb. Îți clarifică mintea.

În timp ce alergam, mi-a apărut brusc în minte o imagine cu copiii mei… Ruxandra venise într-o zi de la grădiniță. L-a luat pe Tudor, care e un pic mai mic, l-a pus să se așeze lângă ea și a aliniat lângă ei elefanții de jucărie. Când am intrat eu în cameră, stăteau amândoi nemișcați. Întreb “Ce faceți?”. Liniște totală. Bietul Tudor, ar fi vrut să vorbească, dar nu avea voie. “Ruxandra, zic, ce faceți?” (ton serios, imită un copil de cinci ani) “Liniște! Eu sunt păzitorul” îmi răspunde Ruxandra.

Am rămas șocată. Copii mei, altfel plini de viață, nu aveau nicio mimică, erau perfect inerți. Am așteptat să termine și am întrebat din nou ce fac. Ruxandra mi-a răspuns că, la grădiniță, Frau (educatoarea) o pune pe ea, care e mai serioasă, să păzească toți copiii. Să nu vorbească perioade foarte lungi de timp. Oare asta era educația?

Mama nu a vrut, Doamne ferește, să renunț la un job în centrul orașului, la cea mai bună școală din Cluj, ca să devin educatoare…

Atunci ai decis că vei face grădiniță?

În seara aia am decis să merg a doua zi să observ copiii. Am mers la școală, m-am uitat pe stradă. Am văzut că nu zâmbeau, că încercau să se facă auziți țipând, că fugeau pe scări urlând când scăpau din clase. Am zis că vreau să văd altfel de copii, copii care râd. Nu puteam face asta la mine la școală, nu în limitele pe care mi le impunea sistemul. Și am zis că, în loc să mă schimb pe mine sau să schimb sistemul, voi face un sistem nou, unde vom râde în fiecare zi foarte mult.

Nimeni n-a crezut. N-aveam niciun fel de experiență cu copii preșcolari, dincolo de faptul că eram mamă. Dan, soțul meu, m-a întrebat dacă sunt sigură. Am zis că da. Mi-am dat demisia în vara lui 1993.

Ați început la voi în casă?

În camera copiilor… Nu aveam destule camere, așa că am mutat copiii noștri din camera lor… (râde) I-am mutat în pivniță. Le-am aranjat acolo camera și camera lor a devenit grădiniță. Erau 14 metri pătrați și aveam 12 copii…

Cum era cu 12 copii în casă?

(zâmește, amuzată) Aglomerat. Dan a construit în holul nostru, de doi metri jumătate pe unul și jumătate, un loc unde să lase copiii pantofii și hăinuțele. El, medic fiind, s-a ocupat de asta (hohote de râs)… Tot ce știam era ce văzusem la copiii noștri la grădiniță. Știam că ne trebuiau pătuțuri, dar unde să le punem? În plus, eu am urât mereu partea cu somnul, și copiii mei la fel. Așa că am decis că programul va fi numai până la ora 1. Am luat rafturile din cămară, le-am vopsit verzi. Mi-a dat o prietenă un tapet cu jucării, l-am montat cu Dan într-o noapte. Ca jucării adevărate, nu aveam decât animalele făcute de mine. Aveam, deci, rafturile verzi goale și un tapet cu rafturi cu jucării.

Cineva mi-a spus că ne poate aduce niște mese, altcineva niște scaune (zâmbește cu tâlc. Continuă cu accent de Cluj). Dar n-or venit…

Am început fără nimic. Copiii stăteau pe jos.

De unde ați găsit primii copii?

Da… O poveste bună. Am dat un singur anunț într-un ziar, ca deschidem grădiniță în limba engleză. Am dat telefonul mamei mele, noi am plecat la mare cu copiii. Mama avea o tanti, Tanti Maria, care venea la curățenie. Când m-am întors, am întrebat-o pe mama “O sunat lumea?”. Mama zice “N-o sunat nimeni”. Tanti Maria îmi zice (coboară tonul, conspirativ) “O sunat. Am luat eu numerele de telefon”.

Mama ta…

Mama nu a vrut, Doamne ferește, să renunț la un job în centrul orașului, la cea mai bună școală din Cluj, ca să devin educatoare…

Credea că ai ceva la cap, nu?

Da…

Adică ți-a sabotat întreprinderea?

(râde) Ea îmi voia binele. După ce dădusem faliment în casă la ea, îți dai seama. De fapt, sunaseră exact 12 oameni, 3 dintre ei americani veniți ca profesori la Cluj. Datorită lor am pornit. Mă gândesc uneori că ar trebui să ridic o statuie pentru părinții și copiii care au venit primii.

Ce predai copiilor?

Știi cum e? Când ești pe drumul pe care trebuie să fii, apar oameni și întâmplări care te ajută. Când am început grădinița, a fost ca și cum s-ar fi deschis o poartă mare, care mi-a dat acces la multe uși mici, de care nici nu știam că există. Ca să vezi cum am învățat: au apărut în viața mea două studente de origine română, una din Germania, alta din America. Veniseră la Cluj să studieze limba română. Veneau seara la noi, le așezam cu mine pe canapea și le ceream să-mi povestească despre grădinițele lor din America și Germania. Să mă învețe cântecele. A doua zi, mergeam și practicam ce învățasem seara de la Marianne și Erica. Așa am făcut primele zile de grădiniță. Da…Așa am început.

MI-AM PUS VISUL CÂT AM PUTUT DE DEPARTE

Dacă o întrebi pe Simona Baciu care a fost planul din spatele întregii construcții, îți va spune că n-a avut unul. În schimb, a avut “vise de parcurs”: despre ce fel de grădiniță vrea, apoi despre ce fel de gimnaziu, și așa mai departe. N-a știut nimic despre cum se face. Ceea ce, probabil, a ajutat-o fantastic: n-a avut idei preconcepute despre ce se poate și ce nu și cum se fac lucrurile. Dacă ar fi știut, probabil că n-ar fi inventat acum 20 și ceva de ani un grup de parenting (“Nu știam că se numea așa”, spune azi). Și nici n-ar fi scris și tipărit, de una singură, un ghid pentru părinți (“Normal că eu l-am făcut. L-am bătut la mașină, l-am spiralat, l-am dat la părinți”).

Ghidul acela i-a adus prima bursă în Statele Unite și prima dintr-un lung șir de călătorii în toate colțurile lumii, un capitol teribil de important din biografia Simonei. A văzut “pe viu” cum funcționează cele mai bune școli și sisteme de educație din lume. Și, ori de câte ori a întâlnit un om remarcabil, l-a invitat în România, la ea la școală, “ca să schimbăm lumea”. Un viitor ministru al educației din Canada, de exemplu, a venit la Cluj să facă școală cu profesorii.

Simona vede lucruri și le vrea la ea în școală. Și, când îi intră în cap ceva, e doar o chestiune de timp.

Când ai știut că ideea ta de educație va funcționa?

În 1996, când am fost în Statele Unite, cu o bursă de studiu.

Deci trei ani n-ai avut idee?

Trei ani am tot mers înainte. Eram singură, crescusem la 16 copii, dar eram tot la noi acasă. După șase săptămâni de vizite la școli și grădinițe din America, nu-mi venea să cred că există așa ceva. Eram fascinată și determinată să schimb lumea.

M-am întors și l-am rugat pe Steven să mă ajute să fac primul meu interviu cu o profesoară. Steven era profesor, scriitor și avea doi copii la noi la grădiniță. Stăteam la mine acasă pe canapea, foarte serioși, și intervievam profesoare (amintindu-și, o pufnește râsul). A fost prima mea angajare.

Cum ați ajuns să faceți școală?

Păi, simplu. Toți copiii care terminau grădinița rămâneau cu noi doi, trei, patru ani, pentru engleză. Era un soi de after school, deși habar n-aveam că se numește așa. De acolo am început cu gimnaziul.

Pare că ai mers, câte un pas pe rând, acolo unde te ducea drumul. Ai avut vreodată un plan exact despre ce și cum vrei să fie viitorul?

Nu puteam să văd în viitor. Visul meu a fost o grădiniță, unde copiii să crească cu culori, cu povești, cu muzică, într-o lume magică. Asta era. Când am început școala, am vrut cea mai bună școală elementară din România. Mi-am pus visul cât am putut eu de departe, dar nu foatte departe, ca să nu mă sperii… Era 2003, și m-am dus în Statele Unite concentrată pe ideea de școală elementară. Adică până la clasa a patra.

Eu, când știu ceva, știu că știu. Sunt foarte curioasă, vreau să știu tot ce e nou. Dar, la mine, totul e urmat de știință.

Apoi s-au întâmplat două lucruri: am avut o discuție cu soția ambasadorului SUA. Mi-a spus “Simona, de pomană ai cea mai bună școală. Copiii n-au continuitate, dacă nu ai liceu.” Am zis “Vai, să nu-mi spui că trebuie să fac mai departe”.

Când am descoperit rețeaua Round Sqare, o rețea globală de școli conduse după o abordare holistică, am spus “vreau să fiu acolo”. Dar nu puteam, pentru că nu aveam liceu. Atunci am realizat că va trebui să avem liceu.

Cum știai când e momentul pentru următorul pas?

Am făcut toți pașii pentru a completa o etapă. Am ajuns mereu la un punct la care realizam că, dacă nu mergem mai departe, toată construcția nu are valoarea pe care ne-o dorim pentru copii. Liceul a fost cea mai grea etapă, dar și cel mai bun lucru. Când văd copiii de clasa a 10-a, a 12-a, mergând prin lume pe la conferințe, îi văd că absolvă și merg să studieze la cele mai bune universități… (cu lacrimi în ochi) Așa de mândră sunt de ei, atât de mult îi iubesc…

Ai făcut multe lucruri împotriva curentului. Program de mindfulness, ore de “caracter”. Nu s-a uitat nimeni strâmb la tine? N-a fost cam ciudat?

Mulți s-au uitat strâmb la mine. Și se uită în continuare…

Cum îți păstrezi încrederea?

Eu, când știu ceva, știu că știu. Sunt foarte curioasă, vreau să știu tot ce e nou. Dar, la mine, totul e urmat de știință. Sunt inginer, eu nu fac lucruri decât fundamentat, după ce înțeleg cum funcționează și care e știința din spate.

Ore de caracter?

În toate schimbările pe care le-am făcut, m-am gândit mereu la experiența mea, a copiilor mei și la o lume ideală. Cum ar arăta? În lumea ideală, oamenii au caracter. Sunt oameni care știu cine sunt, pe care te poți baza. În 1998 am ajuns din nou în Statele Unite și am dat de o sală plină de materiale și postere pentru educarea caracterului. Am mers cu o bursă și 100 de dolari de la părinții mei. Țin foarte bine minte, pentru că am dat toți banii pe postere și materiale pentru grădiniță.

Mi-am lăsat acolo toate hainele și am venit cu materiale pentru educarea caracterului. În 2000, când am deschis școala, am ținut neapărat să fie o materie.

(serioasă) Am înființat materia “educarea caracterului”. (pufnește în râs) Și aveam o doamnă “de caracter”. Prin 2003, am invitat la școală un specialist canadian, directorul din Canada al educării caracterului. Mi-a spus că educarea caracterului nu e o materie, e un fel de-a fi… (chicotește). A devenit bază în tot ceea ce facem.

CUM ERA SĂ PIERDEM TOTUL. ȘI CEA MAI MARE GREȘEALĂ.

Privind în urmă, toate lucrurile par să se lege perfect. Dar e doar o iluzie. Drumul Simonei n-a fost nici lin, nici lipsit de surprize catastrofale. De la grădinița din dormitorul copiilor ei la școala de azi a făcut greșeli, a încercat lucruri mult prea devreme, a experimentat și a dat greș. Dintre toate, experiența cea mai grea și din care a învățat cel mai mult a fost construcția liceului. Iar cea care i-a dus în pragul desființării a fost ambiția de a face o școală așa cum visa.

În 2008, ați fost aproape de a închide totul. Ce s-a întâmplat?

(gânditoare) Da. Atunci am învățat cele mai dificile lecții. Dar am și crescut cel mai mult. Lecția a fost că nimic nu durează veșnic și că orice poate fi pierdut cât ai clipi. Am luat un credit de 1,5 milioane de euro pentru a construi campusul. Când l-am luat, euro era 3,6 lei. La finalul anului, era 4,4, iar dobânda crescuse fulminant. La finalul lui 2008 ne-am trezit cu un minus de 250.000 de euro. Adică nu mai aveam bani nici pentru salarii, nici pentru rată (râde amar).

Atunci m-am schimbat radical, atunci am deveni cine sunt azi.

Ce ai înțeles atunci? Și ce ați făcut?

Eram foarte concentrați să investim în școală, în infrastructură, în materiale. Enorm, enorm, enorm. Timp. Energie. Când am realizat că am putea pierde școala, mi-am dat seama că nu era vorba despre pereți și materiale, ci că ar fi trebuit să las să plece 60 de profesori. Nu am mai fi avut nimic, era sfârșitul.

Atunci am realizat că am uitat de oameni. Că i-am luat de buni, veneau la școală, își făceau datoria. Dacă ei își făceau datoria, eu puteam construi. Pierdusem relația cu ei.

În 2008 am învățat cele mai dificile lecții. Lecția a fost că nimic nu durează veșnic și că orice poate fi pierdut cât ai clipi.

Într-una dintre plimbările mele… (zâmbește) lungi am zis “Ce fac eu acum? Încotro?”. Am decis că am să merg încotro sunt oamenii. Era decembrie, eram înainte de Crăciun. Știam că în vară va trebui să închidem, dacă nu găsim o soluție. Mi-am spus “Dacă ăsta e ultimul an de școală și de grădiniță, va fi cel mai grozav an pentru oamenii din jurul meu”. Cel mai grozav an. Trebuie să fie fericiți.

Le-ai spus?

Nu. Nu puteam să pun presiune pe ei. Presiunea era pe mine și pe familia mea. Am început să vorbesc cu ei. Mi-am luat o panou mare și în fiecare zi puneam pe el vești bune pentru ei, lucruri frumoase despre ei și colegii lor. Când făceau ceva bun, mergeam și le puneam pe birou un bilețel, o notiță de recunoștință. Îi încurajam, îi lăudam. Din energia lor m-am hrănit atunci.

(gânditoare) Știi, m-am simțit foarte aproape de Dumnezeu în zilele acelea. Știu acum că toate au un rost și că vin în viața noastră ca să învățăm ceva.

Ce s-a întâmplat, cum ați salvat școala?

Avem prieteni extraordinari care au decis să ne ajute. Boardul școlii a fost nemaipomenit, s-au strâns cu toții în jur. Am primit un ajutor extraordinar de la KPMG… Ne-au făcut un audit cu care am mers la bancă, am renegociat, am reeșalonat, am obținut an de grație la plata creditului… Îți dai seama? Habar nu aveam până atunci să lucrez cu banca. Am salvat școala cu ajutorul oamenilor din jurul nostru. Experiența aceea m-a schimbat enorm.

Cine te cunoaște azi ar putea crede că ai avut un glob de sticlă prin care ai văzut în viitor. Adevărul e că ați făcut greșeli mari pe parcursul drumului. Prima tentativă de liceu?

Da. A fost un lucru împotriva intuiției mele. Culmea, tot în 2008. Termina prima promoție de clasa a opta și am luat în acel an premiul pentru Școala Anului în România. Când m-am întors de la ceremonie, părinții m-au rugat să deschidem liceu. Simțeam că nu e bine, că nu e bine deloc. Tot ce știam despre un liceu era modelul românesc, cu trei linii de studiu: mate-info, mate-fizică și științe sociale.

Dar am cedat presiunii și l-am deschis, pentru 16 copii. În decembrie, mi-am dat seama că, într-adevăr, făcusem cea mai mare greșeală. Programa era neflexibilă, lucram cu profesori de gimnaziu, nu erau pregătiți să predea la liceu, era extenuant pentru copii. Nu puteam aduce niciun fel de valoare.

Rolul nostru, ca părinți și educatori, este să îi fim plasă de siguranță. Copilul știe că suntem acolo, dar nu putem face drumul în locul lui. Decizia de a parcurge drumul îi aparține.

N-am mai dormit noaptea până în februarie, când am chemat părinții și le-am spus că acela a fost singurul an și că vom închide liceul. Vom pregăti copiii cât putem de bine pentru a se transfera, dar acesta urma să fie primul și ultimul an. Mi-au spus “Ce prostie! Dacă faci asta, nu vei mai deschide niciodată o școală”. A fost cea mai grea decizie. Am închis.

Dar azi aveți liceu. Cum l-ați redeschis?

În 2010. O familie care avea 3 copii la noi la școală a venit în fiecare zi, timp de o săptămână, și a insistat, spunând că fiica lor termina clasa a opta și nu voiau să o dea la niciun liceu românesc. Am început să mă uit ce posibilități există și, din nou, o ușă s-a deschis.

Am găsit un profesor englez, l-am invitat la noi pentru un an să ne pregătească și am decis să deschidem liceu Cambridge. Decizia a fost atât de motivantă pentru toată lumea, încât trei luni după ce ne-am decis, când a venit echipa de inspecție Cambridge, inspectorul a spus că nu a văzut în viața lui o școală mai pregătită. Așa am redeschis.

MIZA EDUCAȚIEI E SĂ ȘTII CINE EȘTI

Miza întregului sistem de educație, crede Simona, nu e nota, nu e media de absolvire și nici cine iese primul în clasă. Ci fundamentarea unui sistem pe baza căruia copiii să poată face propriile alegeri în viață. Individualitatea și vocea fiecăruia sunt cel puțin la fel de importante precum dorințele părinților sau convingerile educatorilor. La Transylvania College, copiii pot decide să exmatriculeze un coleg, dacă încalcă regulile și principiile școlii și comunității. Elevii sunt acceptați în programul de orientare în carieră, care îi poate ajuta să meargă mai departe la cele mai bune școli din lume, doar dacă ambii părinți sunt prezenți la primele întâlniri. Iar miza nu e mică: ajung să fie admiși la universități din Europa sau America, unde concurența înseamnă 500 de candidaturi pentru un loc. În timpul anilor de școală, nu e neobișnuit ca un copil care studiază la Cluj să meargă să contribuie la construcția unui spital în Ghana. Și e chiar de așteptat să creeze proiecte cu care să participe și să câștige la concursuri organizate de NASA.

Poate că nu e o surpriză pentru nimeni că listele de așteptare sunt aproape egale cu numărul de copii admiși.

“Am început să-i învățăm pe părinți ce înseamnă cuvintele, câtă putere au și cum putem schimba acest model de feedback negativ, care sapă la rădăcina încrederii în sine. ”

Ai făcut, în primii ani, cursuri nu doar cu copiii, dar și cu părinții și bunici. De unde ți-a venit ideea asta?

Mult timp, nu am avut cărți adevărate pentru copii. Primele pe care le-am primit au fost din Belgia. Le citeam copiilor povești în limba engleză, scrise în flamandă. Normal că nu știam flamandă… (se distrează amintindu-și) Nu știam ce scrie acolo. Făceam eu povestea, după poze. Probabil că inventam un pic… (râde în hohote).

Dar tot atunci am primit și prima curriculă adevărată. Mi-a tradus cineva din flamandă și am aflat că li se vorbește copiilor despre sentimente, că e important cum dai feedback. Lucruri pe care noi nu le discutam și nici acum nu le discutăm în cele mai multe școli.

Părinții și bunicii le spuneau copiilor (vocea i se schimbă într-un disprețuitoare) “Aoleu, ce desen ai făcut! Ce-i asta?”. Eu spuneam “Doamnă, dar nu-i adevărat, e frumos”. Îmi răspundeau “Cum să fie frumos? Nu vedeți ce frumos este al lui x?”.

Noi toți repetăm modelele cu care am crescut. Și am zis “Hai să văd cum schimb asta”. Așa că am făcut cursuri de grădiniță cu părinții și bunicii…

Îi chemam și îi puneam pe diferite activități (gesticulează către diverse locuri din încăpere): acolo erau părinții care construiau cu cuburile, acolo părinții care pictau, aici cu plastelina.

Adică ai adus părinții și i-ai pus să facă ce făceau copiii?

Da. Exact. Ei lucrau împreună și eu eram Miss Simona, educatoarea. Mergeam pe lângă ei și le ziceam (se uită în jos, ca și cum ar vorbi cu cineva așezat pe podea) “Vai, ce porcărie!!!! Dar cum ai putut să faci așa desen urât?” Ei, săracii, nici nu clipeau. “Dar ce culori urâte… Ia folosește din aia și din aia…”

Apoi am început să mă plimb și să zic “Uauuu, ce frumos! Dar cum ai reușit să faci așa?”.

La final, vorbeam despre feedback, deși nu știam atunci că așa se numește. Nu le venea să creadă cât de revoltați se simțeau când le spuneai lucruri rele. Dar erau atât de obișnuiți cu ele, că învățaseră să trăiască cu acea revoltă. Iar când auzeau lucruri bune, erau nesiguri dacă făcuseră cu adevărat ceva bun. Dar se simțeau bine. Am început să-i învățăm pe părinți ce înseamnă cuvintele, câtă putere au și cum putem schimba acest model de feedback negativ, care sapă la rădăcina încrederii în sine.

Să vorbim puțin despre viitor. Există o groază de cercetări care spun că 80% dintre joburile de azi vor fi irelevante în 20 de ani. Că va conta mai mult capacitatea de a rezolva probleme, creativitatea. Vă gândiți la asta?

Tot timpul. Copiii noștri vor trăi într-o lume pe care nu o cunoaștem și treaba noastră este să îl echipăm să trăiască acolo și să fie fericiți. Iar școala e o călătorie în a învăța, nu e o destinație. Trebuie să îi învățăm nu doar despre succes, ci și despre eșec, pentru că înveți foarte mult și atunci când cazi. Și să îi echipăm cu acele abilități care vor conta, pentru că, până acum, 90% din ceea ce trebuia să știe era academic. Dar în viitor 60% din “echipament” va fi dat de zece abilități personale precum creativitate, gândire critică, muncă în echipă… Devin punctul central al școlii. Poate că multora le va fi greu să înțeleagă…

Că școala va semăna din ce în ce mai mult cu o simulare a lumii reale? Program flexibil, spații pentru creativitate?

Da. Când am început să gândim școala, ce știam? Clase și coridoare. Acum gândim întreaga școală ca o mulțime de locuri unde pot învăța pentru viitor. Nu e nimic neobișnuit în a avea un profesor cu zece copii în jurul lui lucrând pe coridor.

Ca să înțelegem lumea reală, locul unde copiii vor merge după școală, profesorii și directorii noștri au mers în companii să vadă cum lucează tinerii.

Avem elevi foarte buni pe care îi îndrumăm să dea admiterea la facultate și să ceară să înceapă cursurile după un an. Să își ia așa-numitul “gap year”, în care să meargă în lume, să aibă experiențe, să lucreze. Îi trimitem pentru voluntariat în Tanzania, în Vietnam. Îi încurajăm să se implice în comunitate.

Copiii voștri ajung la unele dintre cele mai bune școli din lume. Cum arată pregătirea pentru facultate?

(zâmbește) Asta e o poveste frumoasă. Adina lucra la o facultate din Statele Unite, în programul de orientare în carieră. Ani de zile ne-a urmărit. Într-o zi, mi-a scris într-un mail că ea vrea să se întoarcă în România, dar doar dacă poate veni la Transylvania College. N-aveam niciun post pentru ea, îți dai seama… I-am spus că ar putea veni cu jumătate de normă la bibliotecă, și de restul timpului să facă voluntariat. A zis “Vin”. Cu familie cu tot, cu copil.

Copiii noștri vor trăi într-o lume pe care nu o cunoaștem și treaba noastră este să îi echipăm să trăiască acolo și să fie fericiți. Școala e o călătorie în a învăța, nu e o destinație.

Azi, Adina face o revoluție în România. A creat un program de admitere la facultate care echivalează cu orice program al unei școli presitigioase din lume. E conectată cu universități mari, care își trimit aici oamenii să prezinte elevilor noștri. Are relații peste tot în lume.

De ce e atât de importantă orientarea în carieră?

Când copiii își aleg viitorul, trebuie să o facă foarte conștient. Trebuie să se cunoască și tu trebuie să îi cunoști. Fac acest lucru împreună cu Adina, care lucrează cu ei un an de zile. În clasa a 11-a și a 12-a, toți elevii au săptămânal ore de consiliere cu ea. Tot ea este cea care trimite elevii să aibă experiențe de lucru chiar din clasa a noua. Și îi trimite exact acolo unde pot obține cea mai mare valoare pentru ei. Dacă, de exemplu, un copil dorește să devină medic, luăm legătura cu medici din spitale și merge două săptămâni și face “job shadowing” (să urmărești pe cineva la lucru). De fapt, de anul trecut, toți elevii noștri de clasa a opta merg o zi pe an și fac job shadowing la părinții lor la muncă.

Știi ce e extraordinar? Când copiii vin în țară de la universitate, primul drum îl fac la școală, să o vadă pe Adina.

S-a înâmplat să trimiteți vreun copil acasă?

Da. Mulți. Să renunți la un copil e cel mai greu lucru. Hai să îți spuno poveste: acum câțiva ani, am început o transformare a modului în care școala relaționează cu copiii și părinții. Am pus foarte mult accent pe cuvântul copiilor în școală și am creat grupuri de lucru unde copiii au o voce. O comisie de disciplină condusă integral de copii de liceu. Și a fost o situație în care un copil a vandalizat dulapul altui copil. A fost un caz foarte grav. Comisia de disciplină a profesorilor a gândit că, fiind prima abatere, copilul va fi exmatriculat trei zile. Comisia elevilor a votat exmatricularea definitivă. Am fost foarte surprinși, dar argumentul lor a fost că, deși și ei ar fi vrut să îi mai dea o șansă, au decis exmatricularea din cauza atitudinii. Elevul a fost foarte arogant, le-a spus “Pfff… Asta se întâmplă în orice școală din România. Îmi spuneți voi mie ce să fac?”.

Ce-au spus părinții? Ei plătesc, totuși…

Da. Dar avem reguli. Avem nevoie de un parteneriat, nu neapărat de banii pe care îi plătesc.

Ce e școala, pentru tine?

Eu îmi imaginez copilul ca pe un acrobat. Noi îl ajutăm să urce cât mai sus, să învețe să meargă pe sârmă. Când a ajuns sus, are toate cunoștințele, toată strategia, echilibrul și gândirea pentru a trece dintr-o parte în alta. Rolul nostru apoi, părinți și educatori, este să îi fim plasă de siguranță. El știe că suntem acolo, dar nu putem face drumul în locul lui. Decizia de a parcurge drumul îi aparține.

PE SCURT, DESPRE

NERĂBDARE. Sunt foarte nerăbdătoare. În timp, am învățat că lucrurile cer timp. A durat șapte ani doar să învățăm copii să nu mai alerge pe coridoare.

CARTEA CARE M-A INFLUENȚAT. Am câteva. “Beyond Reason”, a lui Daniel Shapiro, a schimbat modul în care construiesc relații cu oamenii. “Open the Door of Your Heart” e scrisă de un profesor de fizică absolvent de Cambridge, azi călugăr budist. Sunt 108 povești de viață și fiecare are o filozofie tare frumoasă.

CE I-AȘ SPUNE SIMONEI DIN 1993. Să aibă mai multă încredere în ea. Am plecat de multe ori urechea la neîncrederea altora. Deși mergeam înainte, mă afecta. “Continuă pe drumul tău”, i-aș spune.

ÎN CE CRED, DEȘI OAMENII ÎMI SPUN CĂ NU-I ADEVĂRAT. Miracole. Mă gândesc la ceva și în jurul meu încep să apară semnale legate de acel lucru.

NOROC. Nu m-am gândit niciodată. Dacă funcționează, mă bucur de el. Când lucrurile sunt pentru un scop bun și trebuie să se întâmple, se întâmplă. Dacă acela e noroc, e norocul meu.

SENSUL BANILOR. Cărți… Jucării… Am o obsesie cu cariocile pentru copii. Banii sunt cărți. Aș șapte în geantă, chiar acum.

EȘEC. Au fost. Cu oamenii pe care i-am angajat. Oamenii care vin în viața noastră sunt profesori și am învățat că ne arată ceva ce trebuie să știm despre noi. Eșecul e un profesor pentru mine.

PRIMELE 90 DE MINUTE DIN ZI. Mă trezesc la 6.30. Meditez 20 de minute. Mă echipez, merg afară și caut soarele, în primul rând. Mă urc în mașină și merg până la coțul străzii, să fentez câinele familiei. Cobor și mă plimb 40 de minute. Mă întorc și citesc sau ascult un TED Talk 30 de minute, pe o temă care mă interesează. Mănânc un iaurt cu chia, beau apă cu lămâie și ghimbir. La 9 sunt la școală.

SECRET DE PRODUCTIVITATE. Scriu ce am de făcut. Zilele în care mă țin de “to do list” și de agendă sunt cele mai productive.

CÂND NU GĂSESC SOLUȚII. Mă plimb. Nu plec niciodată cu gândul de a rezolva în cap. Dimpotrivă. Observ lumea din jur și caut să văd lucruri pe care nu le-am văzut până acum: un copac, o floare, o poartă. E fantastic cum se clarifică lucrurile și ce răspunsuri apar.

CE NU ȘTIE NIMENI DESPRE MINE. Am să mă apuc să învăț să cânt la tobe. Te chem la primul concert.

DE CE LUCREAZĂ OAMENII CU MINE. Ne distrăm.

Acest interviu e parte din seria realizată în parteneriat cu profit.ro

__________________

Ce să citiți mai departe:

Spune-mi ce crezi

avatar
Alexandru Teaca
Alexandru Teaca

Super interviu, felicitari dumneavoastra si doamnei Baciu.
Sper ca peste ani sa fiu in postura doamnei.

Alexandru Teaca

wpDiscuz