Cori Grămescu. Cum o iei de la capăt, cel mai bun antidot pentru stres, magia comunităților, psihologia mâncării și managementul satisfacției

Vorbesc foarte mult despre susținere și despre a fi cu adevărat primii noștri susținători, primii care avem grijă de noi. Se spune în parenting: «Să nu fii primul bully al copilului tău». Îndrăznesc și eu să trag o paralelă și să spun: «Să nu fim noi cu noi înșine agresatori, să nu ne agresăm noi pe noi înșine, să avem mai multă grijă de noi, mai mult respect față de propria persoană». Acest respect față de propria persoană se traduce, de fapt, prin alegeri care sunt benefice, care sunt făcute cu grijă și cu considerație pentru viitorul nostru.

Cori e un om greu de descris în câteva cuvinte. E unul dintre cei mai cunoscuți și căutați antrenori de Pilates, e fondator a două companii de nutriție, Yummdiet și Crave. Una dintre ele, Crave, e un startup în una dintre cele complicate piețe, în Statele Unite. Povestea ei de viață, de la o adolescentă supraponderală, la un antreprenor prosper și apoi la ruină financiară și fondarea unor noi companii e, poate, o lecție de reziliență și reinventare pentru fiecare dintre noi. În viața personală, a muncit din greu la visul de a avea o familie, doar pentru a-l vedea spulberat și a se reașeza într-o nouă realitate, într-o altă țară, în alt fel de relație cu ea însăși și cu aspirațiile de viață.

Această conversație cuprinde o groază de teme, de la ce au oamenii nevoie de la un bun antrenor, la strategie de business într-o nouă piață, de la principiile fundamentale ale nutriției și ce greșeli facem fiecare dintre noi, la principiile de psihologie importante în mișcare și alimentație, de la managementul satisfacției, la ce a învățat când a trebuit să o ia de la capăt de câteva ori. De la cum a „dat-o de gard” în toate direcțiile, la descoperirea că viața poate fi trăită și un business poate fi construit și dintr-o stare de calm și echilibru.

Idei principale

Sportul e cel mai bun antrenor mental pentru situații dificile, pentru obiective nu neapărat accesibile sau care nu ne aduc neapărat o satisfacție imediată. Antrenorii sportivi lucrează cu rezistența fizică, dar și psihică a oamenilor. Un antrenor bun te împinge exact în momentele în care simți că nu mai poți. Dar „simțitul că nu mai poți” nu este al corpului, e mai ales al minții. În plus, când facem efortul de a ne duce la antrenamente, de a face sport în mod organizat, în mod constant, angrenăm un întreg sistem mental de prioritizare a propriilor nevoi, de asumare a faptului că trecem prin disconfort.
Atenția concentrată în corp e cea mai bună metodă de a gestiona stresul. Nu te poți concentra la corpul tău – să-l simți, să te conectezi cu acesta, să te observi, să te urmărești – și mintea să ți se plimbe. De aceea, pilates funcționează foarte bine, fiindcă în timpul antrenamentelor trebuie să fii foarte atent la tine, la felul în care respiri, la aliniamentul corpului. E o metodă foarte centrată pe ideea de prezență AICI și ACUM.
Un stil de viață sănătos ține foarte mult de o structură corectă din punct de vedere nutrițional, care să ne echilibreze hormonal. Problema nu e să slăbim, ci cum facem să ne menținem după ce am atins greutatea țintă. Ține și de motivație, dar destul de puțin. Nu este o problemă de voință, ci o problemă chimică în corp – hormonii trebuie să revină, să se recalibreze.
De ce se îngrașă românii. În majoritatea familiilor din România, toate lucrurile se învârt în jurul mâncării. Și la bucurii, și la necazuri, întindem mese copioase. Acesta este limbajul de grup în familie. În al doilea rând, românii, în mod special, nu știu să se autoregleze emoțional – nu ne învață nimeni. În lipsa unor mecanisme bune de reglare emoțională și de gestionare a propriilor trăiri, românii se refugiază deseori în mâncare sau în băutură.
Managementul satisfacției în viață e esențial. E deopotrivă și alocare de resurse și psihologie. Unul dintre primele lucruri pe care trebuie să le învățăm este managementul satisfacției. Nu neapărat satisfacția alimentară, ci satisfacția în viața de zi cu zi. Pentru oameni, satisfacția e foarte importantă. Creierul uman e un animăluț calibrat pentru plăcere. Trebuie să ne producem plăcere, din asta ne încărcăm. Dar, ca adulți, avem foarte puține surse reale de plăcere la îndemână, fulltime – o viață sexuală satisfăcătoare, mâncare și un pic de alcool.
Trei obiceiuri nocive pentru sănătate. 1. „Meniul zilei”. Obiceiul de a comanda mâncare gătită prin aplicațiile de delivery a creat un dezechilibru nutrițional foarte mare. Alimentele sănătoase ajung să coste foarte mult la comandă, astfel că, de cel mai multe ori, optăm pentru variante mai ieftine, dar care conțin doar produse de proastă calitate din punct de vedere nutrițional. 2. „Ciocotitul” sau ronțăitul între mese. Sunt oameni care mănâncă direct din pungă. Dacă îi întrebi, ei zic că nu mănâncă mai nimic, dar ajung să consume și 400 g de crănțănele într-o zi. 3. Consumul de alcool, care a crescut foarte mult, mai ales după pandemie, odată cu normalizarea paharului de seară și a conceptului de „mommy wine culture”.
Nu putem doar scoate comportamente, trebuie să punem altceva în loc, care să fie mai funcțional, mai bun, să ne susțină. Nu ajunge nimeni să bea în fiecare zi sau să mănânce necontrolat de bine ce-i este. Trebuie întâi să ne uităm onest la ce avem de fapt nevoie, să rezolvăm bucata aceea de problemă, și de-abia după aceea să ne apucăm să facem curățenie în dietă, să reducem, să scoatem. Dacă ceea ne împinge să mâncăm sau să bem este oboseala cronică sau diverse probleme emoționale care țin de terapie, să încercăm să rezolvăm problemele de nutriție per se e ca și cum am încerca să lipim o conductă spartă cu un abțibild.
Principii pentru o viață echilibrată, plăcută și sănătoasă. O viață sănătoasă înseamnă în primul rând să dormim suficient, să avem un nivel constant de energie pe durata zilei și să mâncăm cu precădere neprocesat sau minimum procesat. Să mâncăm la fiecare masă proteine și legume, să mâncăm fructe, nuci și lactate fermentate natural. Mâncatul echilibrat ne impactează pozitiv toate celelalte aspecte, pentru că ne merge mintea mai bine, suntem mai eficienți în procesul de gândire, avem emoțiile mai stabile și le gestionăm mai bine.
O calorie nu e egală cu o calorie. Energia pe care o luăm dintr-o friptură cu legume are cu totul și cu totul alt impact metabolic decât aceeași cantitate de energie provenită dintr-un desert cu biscuiți cu ciocolată. Cu cât mâncăm mai proteic și mai bogat în fibre, cu atât corpul nostru cheltuie energie ca să digere și să absoarbă acea mâncare.
„Am construit comunități în jurul brandurilor pe care le-am creat”, spune Cori Grămescu. „Dacă nu pui magie în locul respectiv, dacă nu construiești cu adevărat magie, oamenii nu vor veni”. Know-how-ul de a construi comunități e în ADN-ul său de antreprenor. Acesta a fost modul în care și-a lansat toate business-urile, prin comunități. A dezvoltat totul organic, prin muncă de construcție bucată cu bucată.

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.

****

Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la bursă. AROBS este o companie românească fondată acum 25 de ani la Cluj, cu birouri în opt țări și parteneri și clienți în Europa, America și Asia. AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung. Este una dintre puținele companii românești care oferă fiecărui angajat acțiuni gratuite în pachetul obișnuit de beneficii.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Cori, bine te-am găsit! Bine ai revenit în țară după ceva timp! ☺

Cori Grămescu: Mulțumesc, bine te-am găsit! Mă bucur foarte mult să ne vedem și să ne cunoaștem în sfârșit.

Andreea Roșca: Da, și eu. Am tot vorbit online, dar e o bucurie să te cunosc și personal. Așa cum spuneam înainte să începem, discuția noastră de azi o să meargă în locuri pe care eu una nu le pot anticipa în momentul acesta. Tu ai o viață cu foarte multe povești în ea. Timp de 18 ani, ai fost unul dintre cei mai de succes antrenori de pilates din România.

Cori Grămescu: Mulțumesc! Am fost și printre primii, ceea ce cumva a ajutat, dar da, am reușit să construiesc ceva frumos în România.

Andreea Roșca: Te-ai gândit vreodată care sunt ingredientele care au contribuit la asta? Adică de ce tu și nu altcineva? Ce înseamnă un antrenor bun?

Cori Grămescu: Cred că un antrenor bun este, în primul rând, un antrenor care este mânat de dorința de a-și ajuta clienții. E foarte importantă partea aceasta și este foarte important să îți placă să înveți, să studiezi și să gândești în termeni de a construi un sistem de antrenament care să fie deopotrivă echilibrat din punct de vedere biomecanic și, pe de altă parte, să fie suficient de interesant, de stimulant pentru client ca să îl ajute să progreseze și să se țină de antrenamente. Asta nu e ușor de obținut pentru că oamenii sunt foarte diferiți, iar metodele de antrenament sunt în general metode nișate, care acoperă doar câte o bucățică din întregul sistem și nu reușesc să rezolve o problemă amplă, să găsească o soluție pe toate palierele de antrenament de care are omul nevoie, de fapt. Dacă ești bun la pilates, ești bun la pilates, nu ești neapărat bun la cardio. Dacă ești bun la cardio, nu ești neapărat bun pentru exercițiile de dezvoltare a masei musculare. E destul de complicat să găsești un mix, un punct în care se întâlnesc.

Andreea Roșca: Cred că filosofia aceasta poate fi extrapolată la alte lucruri. Ideea de a aduce la un loc mai multe discipline, mai multă cunoaștere ca să creezi ceva de care oamenii au nevoie, cred că poate fi dusă dincolo de pilates.
Citez din ceva ce spuneai des clientelor tale: „Faci cât poți. Când nu mai poți, o să te oprești, eu o să țip, tu o să mai faci. Eu țip, tu asculți. Așa decurge negocierea”. Ce vrei să spui cu asta?

Cori Grămescu: Fitnessul e un spațiu foarte mental. Deși ne ocupăm cu ridicatul fundului, de fapt, ca antrenori, lucrăm cu rezistențele oamenilor. Teoria mea a fost dintotdeauna că putem mult mai mult decât ceea ce ne imaginăm că putem. Un sistem bun de antrenamente, un antrenor bun, te împinge exact în momentele acelea în care simți că nu mai poți. Dar „simțitul că nu mai poți” nu este al corpului, e mai ales al minții.

Andreea Roșca: Cum ți-ai dat seama de asta? Cum ai creat această teorie pe care o găsim în momentul acesta și în psihologie, și în multe alte locuri?

Cori Grămescu: La mine la ore a fost întotdeauna o hăhăială generală. Asta și pentru faptul că eu nu sunt venită din zona de fitness. N-am background de fitness, am fost outsider-ul industriei întotdeauna. Am făcut matematică, am fost un adolescent gras, n-am reușit niciodată să mă aliniez cu standardele industriei. Și atunci am zis că trebuie să mă fac cumva văzută sau trebuie să mă evidențiez cumva într-o manieră pe care oamenii să o aprecieze. Nu eram nici cea mai frumoasă, nici cea mai bine dotată fizic. Aveam o grămadă de minusuri din punctul de vedere al sportivului, al antrenorului de fitness. Dar am citit câteva cărți – n-am băut cerneală, am scris cu ea – și îmi ieșeau șușele, caterincile. Asta era una dintre modalitățile prin care puteam să mă diferențiez. Făceam tot felul de mici glumițe – care acum, dacă mă uit în urmă, probabil că erau foarte la limita political correctness-ului, dar au prins.

Mi-au trecut prin mână foarte multe gagici mișto din București de-a lungul anilor. Asta m-a impulsionat să dezvolt și mai mult ideea de „Hai să ducem sportul dincolo de sport”. Că nu e doar sport. Când faci efortul de a te duce la antrenamente, de a face sport în mod organizat, în mod constant, e un întreg sistem mental de prioritizare a propriilor nevoi, de asumare a faptului că treci prin disconfort. Nu e nimic plăcut în a face mișcare, să ne înțelegem.

Andreea Roșca: Mie nici azi nu-mi place.

Cori Grămescu: Nici mie. ☺ Lumea nu mă crede când spun asta. După atâția ani de sport, nu pot să zic că îmi produce vreo plăcere durerea fizică pe care o simți în timpul antrenamentelor. Dar a fost cel mai bun dascăl în a face lucruri grele, în a mă antrena mental pentru a face lucruri dificile, lucruri care nu sunt neapărat accesibile, care nu-ți aduc neapărat o satisfacție imediată. Sportul te învață foarte multe lucruri. Dacă lucrezi cu atenția în corp este una dintre cele mai eficiente modalități de a gestiona stresul. Pentru că nu te poți concentra la corpul tău – să-ți simți corpul, să te conectezi cu el, să te observi, să te urmărești – și mintea să ți se plimbe.

Andreea Roșca: Poți să spui mai multe lucruri despre faptul că atenția concentrată în corp e cea mai bună metodă de a gestiona stresul?

Cori Grămescu: Mindfulness-ul funcționează foarte bine pentru că te aduce în prezent, te deconectează de gândurile panicarde despre viitor, de regretele din trecut, și te aduce în AICI și ACUM. Dar nu toată lumea are capacitatea mentală de a sta în AICI și ACUM fără să aibă o meditație ghidată sau practici bine puse la punct pentru asta.

Andreea Roșca: Fără exercițiu îndelungat, în general.

Cori Grămescu: S-ar putea ca nu toată lumea să aibă disponibilitatea intelectuală sau spirituală pentru așa ceva. În schimb, ceva foarte concret, foarte palpabil este să te uiți la tine în momentul în care faci mișcare, să-ți observi corpul în mișcare și, în același timp, să îl simți. De exemplu, pilates funcționează foarte bine fiindcă ești foarte atent la tine și lucrezi foarte corect, respiri, ești cu atenția la felul în care respiri, la aliniamentul corpului. E o metodă foarte centrată pe ideea de prezență.
Eu n-am înțeles mișcarea, sunt foarte amotrică, lumea nu știe chestia asta despre mine.

Andreea Roșca: Am citit undeva că n-ai dansat niciodată până de curând, când ai ajuns în Miami. ☺

Cori Grămescu: Foarte de curând. ☺ Multe lucruri s-au schimbat în Miami. Dar, da, eu sunt o persoană amotrică, n-am făcut mișcare până la 20 de ani. Am picioarele „în X” de la mama natură și un platfus pe care mi-l controlez. Era efectiv o tragedie să fac orice formă de sport. M-au dat afară de la balet la 3 ani, ceea ce e greu de obținut. ☺ De aceea, pilatesul mi s-a potrivit foarte mult ca metodă, pentru că am înțeles ce am de făcut – mă observam, mă vedeam, era o metodă logică din punctul de vedere al principiilor de biomecanică aplicate. Asta am dat mai departe clientelor mele. Așa se face că, de exemplu, în sălile mele erau oglinzi pe toți pereții, fiindcă așa te vezi. Mare parte din activitatea mea de profesor era să le bat în oglindă fetelor ca să fie atente la ele însele, pentru că nu era obișnuite să se privească, dimpotrivă.

Mai ales după apariția social media, suntem obișnuiți să ne uităm la noi în manieră critică, nu într-o manieră neutră. Nu zic acum să te uiți în oglindă, să te vezi că ești cât malu’ și să zici „Vai, ce frumoasă sunt!”. Nici falsa pozitivitate nu ne ajută, nu ne face niciun bine. Dar să te poți observa într-o manieră neutră, pe un ton neutru este eliberator. Să te uiți cum lucrezi – ora aia, 40-50 de minute, cât faci sport –, să fii acolo prezentă. E foarte important.

Andreea Roșca: Vreau să vorbim un pic despre felul în care ai construit relația pe care o ai astăzi cu ideea de nutriție, care e legată de sport. Dacă am înțeles bine parcursul tău, sunt trei episoade mari de breakdown în relația ta cu mâncarea, două dintre ele fiind legate, în mod surprinzător, de momente bune din viață – momentul când ai venit la liceu în București, la Mihai Viteazul, și cel în care te-ai dus în Canada ca să studiezi pilates. Și apoi este momentul din pandemie, când a fost o coaliție de forțe, s-au adunat lucruri care ți-au dereglat complet viața. Vreau să mă folosesc de momentele acestea trei ca să vorbim puțin despre ideea de relație cu mâncarea și ce ai învățat tu despre ea din episoadele proprii.

Cori Grămescu: Eu cred foarte tare că oamenii trebuie să facă greșeli în viață, pentru că altfel nu învățăm. Nu cred că suntem capabili să învățăm cu adevărat din cărți, oricât de deștepți am fi. Trebuie să facem propriile noastre greșeli, ca să internalizăm anumite noțiuni.

Andreea Roșca: Cum se spune, trebuie să simți pe pielea ta.

Cori Grămescu: Măcar o parte din viață, nu poți să ți-o petreci învățând din cărți. Mi-am dorit foarte tare să vin în București, sunt unul dintre oamenii care s-au simțit în permanență sufocați de mediul de provincie. Poate că am avut această nebunie de a merge întotdeauna mai departe sau de a păși în locuri în care nu știam cum funcționează lucrurile. Sunt unii oameni care sunt în felul acesta, nu se mulțumesc cu ce au. Eu am fost unul dintre ei.

Când am venit în București, mi s-au declanșat toate anxietățile. Și în cazul unui start-up zicem tot timpul că planul de acasă e foarte bun, până în momentul în care te lovești de realitate și simți că ai primit un pumn în față –, cam așa am fost și eu. N-am ajuns la medic că nu era moda atunci, sănătatea mentală nu era ceva pe ordinea de zi a discuțiilor, dar cu siguranță nu eram într-un loc bun. Bineînțeles că neavând niște mecanisme bune de reglare emoțională și de gestionare a propriilor trăiri, am făcut și eu ce s-a putut. Se putea cu mâncarea – alternativa fiind băutura. Mi s-a părut mai civilizat cu mâncarea, am zis că de slăbit slăbesc eu.

Venisem la București cu ideea de copil bun de provincie, care crede că dacă e bun la el acasă, în Craiova, e bun peste tot. Eu n-am fost. Am venit la București și m-am trezit că sunt cel mult mediocră. A fost foarte greu de luat în ficat treaba asta. E foarte nasol la o vârstă atât de fragedă să te trezești cu conștiința faptului că „nu sunt nici chiar așa de deșteaptă cum mă credeam, nu mai sunt nici frumoasă…”. A fost nasol, nu a fost un moment plăcut. Tocmai de aceea, în momentul în care am luat hotărârea să slăbesc și am zis: „aici trag linie și de aici încolo văd eu cum fac”, pentru mine procesul de slăbire nu a avut întrebări. Eram atât de hotărâtă să revin la ceea ce știam eu că îmi doresc să fiu, încât n-am avut vreo angoasă existențială – „Stai că mi-e foame, stai că vreau ciocolată, stai că…”. Nu, am fost soldat, efectiv.

Andreea Roșca: Erai în clasa a XI-a și aveai 86 kg, iar tu nu ești un om foarte înalt.

Cori Grămescu: Nu sunt nici un om foarte înalt și nici nu erau atât de mulți copii supraponderali în perioada respectivă. Eram puțini în liceu. A fost un moment în care mi-am dat seama că nu mă identific cu persoana aceea din oglindă și am zis că trebuie să fac orice ca să-mi regăsesc calea. Multe femei au același mecanism. Eu lucrez foarte mult acum cu cliente care au slăbit de cel puțin trei-patru ori câte 20-30kg. Problema nu e să slăbești, că de slăbit e foarte ușor, ci ce faci când ți-ai atins greutatea țintă și te trezești că nu ai resursele, nu ești echipat corect pentru a te menține acolo. Asta este ceea ce s-a întâmplat cu mine, de exemplu.

Acesta a fost primul moment în care mi-am dat seama că, de fapt, întreaga poveste cu a face un stil de viață, a construi un stil de viață – pe de o parte ține și de motivație, dar destul de puțin – foarte mult însă ține de o structură corectă din punct de vedere nutrițional, care să te echilibreze hormonal. Pentru că după ce ai slăbit, nu ai o problemă de voință, este o problemă chimică în corp. Hormonii tăi trebuie să revină, să se recalibreze.

Acum se știu mai multe lucruri despre asta. Știm, de exemplu, că orice cură de slăbire produce încetinire metabolică. Că orice cură de slăbire produce o creștere a senzației percepute de foame cu până la 30%. Știm că o dietă dezechilibrată din punctul de vedere al raportului proteic produce o agravare a comportamentelor de mâncat compulsiv. Că un procent de grăsime corporală prea scăzut conduce la mâncat exagerat – să nu zic compulsiv –, crește impulsurile de foame tocmai pentru că organismul detectează procentul de grăsime prea scăzut și are nevoie de grăsime pentru a ne ține fertile.

Andreea Roșca: E ca un mecanism de alarmă care îți spune că trebuie să revii undeva…

Cori Grămescu: Da, sunt zeci de hormoni în corpul nostru care toți se ocupă să ne aducă la un baseline pe care îl cunoaște corpul. Lucrurile acestea nu se știau acum 20 de ani.

Andreea Roșca: Știindu-le în momentul acesta, poți să lucrezi cu ele. Asta spui de fapt.

Cori Grămescu: Exact. Acum știm ce funcționează. Atunci era moda cu supa de varză. Se spunea: „culmea dietei este să înceapă să-ți placă supa de varză”.

Andreea Roșca: Știu. Am încercat-o și eu. Sunt unul dintre oamenii aceia care de-a lungul întregii vieți au avut această atenție și preocupare pentru greutate. Pentru mine nu e ușor, n-a fost niciodată ușor.

Cori Grămescu: Eu n-am întâlnit multe femei – și mi-au trecut prin mână treizeci și ceva de mii – care să se mențină cu ușurință. Foarte puține au fost. Pentru majoritatea dintre noi felul în care ne prezentăm e o preocupare activă.

Andreea Roșca: Așadar, unul dintre momentele în care ai trecut printr-un dezechilibru legat de nutriție a fost acesta din liceu. Al doilea pare a fi legat de un moment de mare plus din viața ta – vorbești de Canada și de momentul în care te-ai dus să înveți pilates. Cred că ai spus la un moment dat: „nu reușeam să mă opresc din mâncat, deși eu eram acolo la un curs de pilates”.

Cori Grămescu: Da. Trebuie să fac o dezvăluire. Eu sunt dintr-o familie de antreprenori – părinții mei sunt ingineri – și, cumva, parcursul meu profesional era bine pus la punct. Trebuia să intru la Facultatea de Automatizări și Calculatoare, la Politehnică, ceea ce am și făcut. Am fost olimpică, am avut rezultate bune la școală, urma să termin facultatea și să preiau compania tatălui meu care făcea fix inginerie, adică era fix pe domeniul acesta. Numai că eu am decis altceva.

În anul întâi de facultate, eram într-un burnout – nu mai aveam niciun fel de pasiune pentru matematică; nu m-am descurcat cu calculatorul, fiindcă nu făcusem programare și m-am trezit în Politehnică că trebuie să scriu cod, ceea ce nu era ceva ce să mă pasioneze de nicio culoare. Așa că de capul meu, când mi-am dat seama că nu-mi place deloc la Poli, am hotărât să schimb complet direcția și să mă duc la facultate la ASE. Am învățat pe șestache un an de zile, am dat admitere la ASE și le-am povestit alor mei vreme de trei ani de zile cum sunt eu studentă la Politehnică, când eu terminam ASE-ul.

Țin minte discuția cu taică-meu când deja trebuia să termin facultatea – oamenii se așteptau, pe bună dreptate, că fiica lor iese inginer. Eram în mașină și i-am zis: „Tata, știi bancul cu Bulă și bicicleta?” Taică-meu: „Nu, la ce te referi?” E un bac de pe vremea comuniștilor: „«Bulă, am auzit că ți-ai luat mașină.» «Tovarășe, este aproximativ adevărat, în sensul în care nu mi-am luat mașină, mi-am luat bicicletă și nu mi-am luat-o, ci mi-a fost furată»”. Taică-meu oprește mașina, se uită la mine și zice: „Ce vrei să spui cu asta?” „Păi nu știu cum să-ți explic, dar eu nu termin Politehnica, m-am apucat de ASE și o să-l termin, dar un pic mai târziu”.

Taică-meu e un tip la aproape 2 m, ras în cap și cu mustăți – mă așteptam să-mi dea două palme sau ceva de genul acesta. În schimb, a zis: „Îți dai seama că ești pe cont propriu de aici încolo. Ți-ai ales calea, descurcă-te! Dă-mi cheile de la mașină, dă-mi cheile de la apartament. Vrei să faci lucrurile cum vrei tu? Du-te și fă-le, dar fă-le singură, nu le face pe banii mei. Că pe banii mei, eu te-am învățat ce să faci ca să-ți meargă lucrurile bine. Nu vrei ca mine, ok, du-te și fă ce vrei! Dar du-te și fă singură”. Acela a fost momentul în care, de fapt, m-am trezit în realitate. Era frumos cu mașină de la tata, cu apartament de la tata. Era foarte simplă viața. Era foarte ușor să fiu rebelă în condițiile acelea.

Am strâns un an de zile bani ca să pot să îmi permit cursul din Canada. Sigur că părinții mei, nefiind niște oameni răi sau care să nu-mi vrea binele, m-au ajutat cu tot ce au putut. De exemplu, m-au ajutat să stau la niște prieteni de-ai lor din liceu, pentru că nu aveam bani să stau trei luni de zile în Toronto la hotel. Cumva mi-au asigurat infrastructura, dar nu mi-au mai finanțat boemiile, pentru că au simțit că trebuie să mă pună în fața faptului împlinit.

Am simțit multă presiune – mă simțeam foarte vinovată gândindu-mă că dacă nu reușesc, dacă nu îmi iese ce am vrut eu să fac, dacă…, dacă… Deja începusem într-o formă incipientă cu partea de business, deschisesem prima sală, prima inițiativă antreprenorială, făcusem deja primul magazin de suplimente. Cumva, eu eram pornită pe drumul acesta. Dar îți dai seama, la 20 de ani să-ți iei viața în propriile mâini în maniera asta n-a fost chiar o experiență plăcută. Acum sigur că râd și mi se pare amuzant, dar n-a fost simplu deloc.

Pe de o parte, a fost nevoia de a face lucruri în care eu cred. Asta este ceva ce m-a mânat foarte mult în viață. Eu nu pot face lucruri în care nu cred. Poți să îmi pui orice în față, dacă nu cred în aspectul ăla sau dacă nu e ceva ce mă mobilizează, ce mă face să visez, o să-ți zic să ne vedem de drum fiecare că n-are sens să facem treaba respectivă. Pe de altă parte, și presiunea de a reuși era foarte mare. Asta a fost, de fapt, ceea ce am realizat în Canada – cât de vinovată mă simțeam, de apăsată de decizia mea. Era momentul acela în care foștii mei colegi de facultate, foștii colegi de liceu plecaseră deja la primele joburi în străinătate, își făceau mastere, își făceau doctorate. Eu mă simțeam ca ultima tembelă. Mă întrebam ce-am făcut cu viața mea.

Andreea Roșca: Sunt curioasă, privind în urmă, ce te-au învățat aceste experiențe despre cauzele tuturor dereglajelor nutriționale prin care trecem cu toții, despre de ce mâncăm aiurea. Ce te-au învățat despre cum și de ce facem excese și de ce nu mâncăm ce ar trebui?

Cori Grămescu: Cred că este și un model cultural, în primul rând. Nu știu cum e în alte familii, dar la noi în casă toate lucrurile se învârteau în jurul mâncării. Și când era bine, și când era rău, era cu mâncare multă. Și de bucurie, și de supărare, mâncam. Acesta era limbajul de grup în familie. Asta, pe de-o parte. Pe de altă parte, cred că noi în România, în mod particular, suntem destul de prost echipați pentru a ne autoregla emoțional, nu știm să ne autoreglăm, nu prea ne învață nimeni. Eu, cel puțin, cunosc puține situații de oameni crescuți în niște medii familiale echilibrate, care să își lase spațiu și să-și valideze emoțiile. La noi e cu voce – pui „trompeta” în gât și începi să țipi și te calmezi la un moment dat, când termini de țipat. Cel puțin în cazul meu, acestea au fost principalele două cauze ale mâncatului ăstuia rău.

Pe de altă parte, cred că ne este și foarte frică de eșec. Noi trăim cu rușine, suntem crescuți cu rușine. La școală ne e frică să nu ne facem părinții de râs, să nu ne facem profesorii de râs. Sau cel puțin, generația mea așa a fost. Nu știu cum sunt copiii ăștia mai mici, dar la noi așa a fost, cu rușine. Fiind cu foarte multă rușine, eșecul avea ceva absolut monstruos în el. Orice formă de eșec era taxată. La grădiniță primeam buline roșii sau negre, în funcție de cât de cuminți eram. Trebuia să mergi acasă cu bulina neagră în piept. Îți dai seama ce însemna chestia asta pentru un copil de 3 ani? Ce apăsare era? În realitate, din eșecuri înveți, de fapt. De acolo începi să cauți alternative, începi să vezi lucrurile. Dar eu nu știam asta atunci. Pentru mine eșecul era ceva absolut îngrozitor.

Și a mai fost o componentă pe care cumva o înțeleg acum un pic mai bine – toată noutatea alimentară.

Andreea Roșca: Faptul că aveai disponibil oricând, oriunde, orice.

Cori Grămescu: Erau multe produse pe care noi nu le aveam în România. Și era curiozitatea alimentară. Foarte multă lume care ajunge prima dată în America de Nord descoperă o serie întreagă de produse care sunt gândite, create pentru a produce satisfacție gustativă intensă. Nota aceasta de curiozitate e demnă de luat în calcul.

Andreea Roșca: Sunt câteva lucruri despre care tu vorbești, care decurg din ce ai spus până acum. Mi se pare interesantă ideea că nutriția nu e numai mâncare. Tu spui că nutriția e psihologie. Vorbești despre faptul că unul dintre primele lucruri pe care trebuie să le înveți este despre managementul satisfacției. Nu neapărat satisfacția alimentară, ci satisfacția în viața de zi cu zi. Sunt multe paralele despre care vorbești și care duc ideea de nutriție dincolo de numărul de calorii și de componentele esențiale – proteine, glucide, lipide –, într-o zonă mult mai psihologică.

Cori Grămescu: E deopotrivă alocare de resurse și psihologie. E foarte similară cu zona de antreprenoriat. Pentru oameni, satisfacția e foarte importantă. Creierul uman e un animăluț calibrat pentru plăcere. Noi trebuie să ne producem plăcere, din asta ne încărcăm. Dar ca adult, ai foarte puține surse reale de plăcere la dispoziție și la îndemână fulltime. Ai un pic de viață sexuală satisfăcătoare, ai mâncarea, un pic de alcool. Cam astea sunt.

Andreea Roșca: Și relațiile.

Cori Grămescu: Da, dar câți dintre noi avem relații de bună calitate? Acestea sunt primele trei. Automat, având atâta presiune pe zona aceasta de satisfacție, apar problemele.
Pe de altă parte, foarte puțini adulți știu să mănânce. Pentru mine este șocant cât de puțini oameni înțeleg noțiunile de bază despre nutriție. Cum ar fi faptul că avocado nu este proteină, este grăsime. Foarte puțini oameni reușesc să catalogheze ingredientele pe baza elementelor nutriționale primordiale. Puțini oameni înțeleg asta.
Al treilea aspect demn de menționat este furtuna de păreri din social media. Social media a creat până în acest moment un val de părerologi care vin, își dau cu părerea și îți spun că trebuie să mănânci doar carne sau, din contră, doar vegan sau trebuie să mănânci doar alimente verzi sau doar alimente portocalii, pentru că așa li s-a năzărit lor. Cu cât ai o voce mai bine calibrată pentru algoritmii de social media, cu atât ești mai promovat. Astfel, ies în față niște niște concepte, niște idei despre nutriție care n-au nicio legătură cu ceea ce este demonstrat de știință. De exemplu, veganismul este una dintre aceste chestii. Sigur că acum este și un interes financiar, pentru că e o industrie pe care marjele sunt mult mai mari decât cele din industria producătoare de carne. Dar să începi să spui că proteinele vegane sunt identice cu cele de origine animală efectiv e mind-blowing. Și nu este adevărat. Toate aceste lucruri contribuie, de fapt, la modalitatea atât de greoaie cu care învățăm să gestionăm alimentația noastră.

Andreea Roșca: Dacă ar fi să vorbești de trei concepte, sau greșeli, sau lucruri pe care n-ar trebui să le facem sau pe care, dimpotrivă, ar trebui să le facem, care ar fi?

Cori Grămescu: Primul ar fi să renunțăm la mâncarea cumpărată, gata gătită. Cultura de mâncare comandată de pe aplicațiile de delivery a creat un dezechilibru nutrițional fantastic de mare. Alimentele sănătoase, dacă le comanzi, ajung să coste foarte mult. Sunt foarte scumpe. Dacă îți comanzi un pește cu legume și orez, nota sare lejer de 100 lei. Și atunci o să-ți comanzi eventual un „Meniul zilei”, care este o chestie mai ieftină, dar care din punct de vedere nutrițional conține doar produse de proastă calitate nutrițională, foarte multe grăsimi – ulei de proastă calitate –, cartofi, orez, paste. Totul este prăjit, pentru că dacă ai ingrediente de calitate proastă, nu poți să le faci să fie gustoase altfel decât adăugând potențiator de gust și multă prăjeală. Pe lângă asta, un „Meniul zilei” poate să ajungă lejer la 3-4.000 de calorii. Dacă stai să calculezi, o ciorbă cu pâine, cu smântână și cu o chestie cu prăjeală și cu sos, se strâng 3.000 de kilocalorii bătând din palme. Dar pentru că nu au suficiente proteine, nu au suficiente fibre, acele 3.000 de kilocalorii pe zi nu îți țin de foame, nu sunt masa ta pentru o zi întreagă, ți se face foame după ele.

Al doilea lucru la care cred că ar trebui să renunțăm este – nu știu cum să îi zic mai civilizat –„ciocotitul”. Sunt oameni care mănâncă din pungă – au o pungă de biscuiți sau de crănțănele, de snack-uri.

Andreea Roșca: Eu nu cumpăr, că dacă cumpăr, termin punga. ☺

Cori Grămescu: Dacă îi întrebi, ei zic că nu mănâncă, dar mănâncă 400 g de crănțănele într-o zi.

Andreea Roșca: Poate fi chiar și caju, dacă termini punga, tot aia e.

Cori Grămescu: Cajuul, nu mai zic, că are 600 de calorii. E o versiune mai civilizată a acestei chestii, dar nu mănâncă nimeni caju crud. Toată lumea vrea biscuiței sărați. Asta este iarăși o altă componentă, că nu-ți faci timp să mănânci, nu-ți iei mâncarea de acasă – poate nu ai posibilitatea la birou să-ți comanzi mâncare, că nu ai de unde sau nu-ți permiți financiar – și mănânci pufuleți. Sunt oameni care mănâncă pufuleți la cină.

Andreea Roșca: Mi s-a întâmplat și mie. Am avut poftă de pufuleți și i-am mâncat la cină.

Cori Grămescu: Un alt aspect pe care l-am observat, mai ales după pandemie a fost consumul de alcool, care a crescut foarte mult. Toată ideea asta de „mommy wine culture” și normalizarea paharului de seara. În momentul în care începi să faci o trasabilitate a cantității de alcool pe care o consumi într-o săptămână, îți dai seama că ești borderline alcoolic, cel puțin. Am foarte multe cliente cu care când încep să lucrez, beau liniștite două-trei pahare de vin în fiecare seară. E mult alcool. Este ceva ce am observat că înainte nu era atât de comun. Postpandemie însă, oamenii au rămas cu obiceiul de a bea destul de mult alcool.

Andreea Roșca: Dacă ar fi să te gândești la un lucru, din perspectivă psihologică, care ar avea potențialul să aibă un impact important, care ar fi acela?

Cori Grămescu: Nu putem doar scoate niște comportamente, trebuie să punem altceva în loc, care să fie mai funcțional, să fie mai bun, să ne susțină. Nu ajunge nimeni să bea în fiecare zi sau să mănânce necontrolat de bine ce-i este. Trebuie întâi și întâi să ne uităm onest la ce avem de fapt nevoie, să rezolvăm bucata aceea de problemă și de-abia după aceea să ne apucăm să facem curățenie ușor-ușor, să reducem, să scoatem. Pentru că dacă ceea ce pe tine te împinge să mănânci sau să bei este oboseala cronică, sau nemulțumirea personală, sau vidul relațional, diverse traume, probleme emoționale care nu sunt de natura nutriționistului să le rezolve – țin de terapie –, e ca și cum ai încerca să lipești o conductă spartă cu un abțibild.

Dincolo de toată această infrastructură, care este complexă și nu toată lumea are resursele bune, dacă pleci la drum cu o structură nutrițională corectă – cu program de mese, ingrediente naturale, mese gătite în avans –, cu un pic de ordine în viața ta, toată această dilematică se ușurează. Nu mai este atât de greu să ai o viață sănătoasă. Faptul că mănânci echilibrat îți impactează pozitiv toate celelalte aspecte, pentru că îți merge mintea mai bine, ești mai eficient în procesul de gândire, ai emoțiile un pic mai stabile, te gestionezi ca adult, ca om, un pic mai bine. Poate nu toată lumea are resursele să meargă în terapie – timp, bani – sau, cultural, nu vede un beneficiu în treaba asta. Nu toți putem să ne construim niște relații foarte fericite. Nu toți putem trăi în niște familii împlinite. Nu toți putem trăi într-un Shangri-La emoțional, dar putem să ne îndreptăm atenția către lucrurile pe care le putem gestiona în viața noastră.

Andreea Roșca: Este o carte întreagă care vorbește despre impactul pe care anumite feluri de mâncare îl au din punct de vedere psihic – „The Food Mood Connection”, a Dr. Uma Naidoo –, despre ce se întâmplă cu starea noastră psihică atunci când mâncăm cartofi, carne, legume.

Cori Grămescu: E mult studiată legătura. Cred că rezultatele acestea sunt diferite pentru fiecare dintre noi. Cu siguranță modul în care mâncăm zi de zi ne influențează modul în care îmbătrânim. Ne influențează și starea de energie de peste zi. Dar nu aș zice că dacă mănânc cartofi prăjiți, mă apucă depresiile.

„Revoluția glucozei” a lui Jessie Inchauspe, una dintre cărțile care este foarte la modă în prezent, analizează impactul fiecărui miligram de carbohidrat asupra corpului. Dar datele acestea sunt nesemnificative statistic. N-ar trebui să fim atât de preocupați de toate microdetaliile acestea, ci de principii. Mai mult decât atât, ar trebui să ne concentrăm asupra lucrurilor care chiar contează. Pentru că, de fapt, pentru sustenabilitatea procesului, dacă ajungi să faci obsesii în legătură cu fiecare ingredient, aceea nu e o viață echilibrată. Nu ești sănătos ca individ dacă faci asta.

Andreea Roșca: Și nu e sustenabil pentru marea noastră majoritate.

Cori Grămescu: Eu știu? Depinde de anxietățile fiecăruia, cât de mari sunt, câtă nevoie are să le direcționeze în constricțiile acestea alimentare. Sunt oameni care au nevoie.

Andreea Roșca: În sensul de a măsura gramajul, de exemplu.

Cori Grămescu: Da. E o întreagă industrie bazată pe ortorexie – un dezechilibru psihic în care ești excesiv de preocupat ca alegerile tale alimentare să fie foarte corecte, foarte sănătoase. Mai ales tinerele mame cu copii mici, din dorința de a-și proteja copiii și de a le asigura toate ingredientele pentru o viață foarte sănătoasă, ajung să cumpere niște produse total overpriced, care sunt care mai de care… Nu mai e suficient să fie bio, trebuie să fie bio și crescut sustenabil, din culturi ciclice. Dacă este animal, să fie pășunat și gâdilat în talpă. ☺ Te poți duce cu capul în niște locuri foarte rele, din punct de vedere nutrițional. Pentru că, de fapt, ceea ce fac aceste industrii este că vând din frică – folosesc frica oamenilor de boală, de lipsă de control. Ce faci când încerci să controlezi toate lucrurile? Ți se pare că dacă cumperi bio îți păzești copilul de boli; dacă nu mănânci gluten, te ferești de intoleranțe alimentare. Dar impactul e minimal din păcate.

Andreea Roșca: Cred că una dintre problemele noastre este că, pentru că este atât de mult zgomot, este greu să distingi între lucrurile care sunt într-adevăr fundamentate, de care ar trebui să ținem seama, schimbări pe care ar trebui să le facem și tot restul de zgomot care creează afaceri bazate pe frică, pe modă, pe cine țipă mai tare. Cum distingi? Există criterii pe care tu le ai sau la care te poți gândi?

Cori Grămescu: Doar prin educație poți face asta. Există câteva principii, dar nefiind foarte sexy din punctul de vedere al social media, nici nu sunt propagate. Sigur că există câteva principii pentru o viață foarte echilibrată, și plăcută, și sănătoasă. Ele sunt simple și, din păcate, nu produc vânzări crescute pentru zona de marketing. O viață sănătoasă înseamnă în primul rând să dormi suficient, să ai un nivel constant de energie pe durata zilei, să mănânci cu precădere neprocesat sau minimum procesat. Să mănânci la fiecare masă proteine și legume, să mănânci fructe, nuci și lactate fermentate natural.

Toate aceste produse au marje mici de profit pentru că sunt naturale, nu face nimeni bani din ele. Banii se fac din burgeri raw-vegan, obținuți din proteină vegetală, în care ingrediente foarte ieftine – soia, mazăre, proteine din orez – sunt ambalate și procesate chimic până ajung să coste mai mult decât mușchiul de vită argentinian, ele costând la bază foarte puțin. Se fac bani din industria de suplimente nutritive, din produsele cu un grad înalt de procesare, pentru că acolo sunt marjele, acolo, de fapt, poți face profit bun. Din sfaturile acestea – la fiecare masă trebuie să mănânci pește sau carne și niște legume, și un pic de pâine sau orez – e greu să faci bani. Lumea caută chestii flamboaiante. Dacă le spui că este atât de simplu, cumva nu te cred.

Andreea Roșca: Aș vrea să ajungem și la partea legată de antreprenori și mi se pare că e o legătură bună în momentul acesta. Unul dintre lucrurile pe care le-ai construit este Yummdiet care se ocupă exact cu asta – cu recomandări, rețete.

Cori Grămescu: Nu sunt rețete. Rețetele presupun ceva complicat. Yummdiet este o platformă de meniuri personalizate, detaliate la ingredient. O clientă sau un client care își face cont își face profilul în funcție de vârstă, înălțime, greutate – acestea sunt coordonatele principale –, de nivelul de activitate fizică de peste zi – cu cele două componente: sport și activități recreative, domestice –, primește un anumit profil de macronutrienți – proteine, glucide, lipide și fibre. Acestea sunt cele patru elemente pe care noi le luăm în calcul în momentul în care generăm un meniu personalizat.

Un alt aspect foarte important ține de preferința alimentară a omului. Din punctul de vedere al tehnicalităților de nutriție, a ceea ce înseamnă o alimentație sănătoasă, spunem că aportul de proteine, de exemplu, trebuie să fie între 20 și 40% din aportul nostru total de kilocalorii într-o zi. Dar 20-40% e o marjă mare, un interval mare de fluctuație, de variație. Și atunci, noi am venit cu ideea că cel mai important, lucrul care contează cel mai mult pentru a te ține de un meniu de dietă este factorul de plăcere. Trebuie să îți placă să mănânci chestiile acelea. Câtă vreme ești în marja de 40-60% la carbohidrați, 20-40% la grăsimi, ești într-o zonă despre care din punct de vedere științific se știe că este nedăunătoare corpului, deci nu-ți faci rău. Dar, cât te duci într-o parte sau în alta ține foarte mult de preferința ta.

Unii oameni preferă un meniu mediteranean care are mai mulți carbohidrați, mai puține proteine. Alți oameni, din contră, preferă un meniu low-carb, care are multe proteine și puțini carbohidrați. Alții preferă un meniu antiinflamator. Am venit cu această segmentare a regulilor de nutriție în funcție de niște preferințe individuale. Practic, cu cât îți place mai mult ceea ce mănânci, cu atât ai șanse mai bune să te ții de treabă. Facem meniuri de atâția ani – am făcut peste 16.000 de diete personalizate până în prezent –, ceea ce am observat este că singurul lucru care contează când extinzi intervalul de observare a rezultatelor clienților este să fii capabil să menții deficitul caloric pe termen lung.

Andreea Roșca: Deficitul caloric fiind…?

Cori Grămescu: Diferența între estimarea de funcționare a metabolismului total pentru activități și nivelul de activitate fizică, cheltuială energetică de peste zi. Acesta este deficitul caloric. Când facem un plan de slăbire, orice nutriționist face chestia asta, calculăm cheltuiala energetică estimată a clientului – de câtă energie are nevoie clientul sau clienta respectivă pentru activitățile de peste zi, pentru rata metabolică bazală care reprezintă funcționarea core a corpului nostru în repaus?

Rata metabolică bazală este despre cheltuiala energetică a sistemelor vitale ale corpului nostru: sistemul nervos, circularea sângelui, respirație, schimburile celulare. Nu intră aici musculatura scheletică, digestia și absorbția alimentelor, menținerea temperaturii corpului. Astea sunt non-vitale. Noi trebuie să ne asigurăm această rată metabolică bazală. Dacă începem să coborâm sistematic sub nivelul ei cu alimentația zilnică, încep să apară dezechilibrele hormonale, problemele de destabilizare profundă a corpului. Practic sistemele noastre de apărare, de supraviețuire se activează mult mai puternic. Așadar, deficitul caloric este diferența între estimarea totală a metabolismului și aportul caloric alocat într-un interval de timp. Ca să slăbim trebuie să mâncăm mai puțin decât cheltuim prin toate aceste procese.

Ideal însă este să nu ne bazăm doar pe înfometare pentru a slăbi. De asta punem foarte mult accentul pe partea de mișcare non-fitness. Exercițiul fizic este doar 5% din energia noastră într-o zi. 10-15% reprezintă activitatea non-fitness. Mersul pe jos, treburile casnice, joaca cu copiii, activitățile recreative care nu sunt neapărat structurate.

Andreea Roșca: Asta e o veste bună, pe undeva.

Cori Grămescu: E o veste foarte bună, dar câtă lume ține cont de ea? Alt aspect unde mai putem salva calorii pentru mâncare se referă la sursele de alegere a alimentelor noastre. Cu cât mâncăm mai proteic și mai bogat în fibre, cu atât corpul nostru cheltuie energie ca să digere și să absoarbă acea mâncare. Spre deosebire de mesele glucidice bogate în grăsimi, dacă mâncăm mămăligă cu brânză și smântână, nu cheltuie corpul nimic – 5% din masa respectivă este cheltuită pentru energie. Dacă mâncăm friptură cu sparanghel, în jur de 15% din caloriile de la masa respectivă sunt folosite pentru digestie și absorție. De acolo practic jonglăm cu aceste valori. De asta spuneam că fibrele sunt foarte importante. Se vorbește în spațiul de nutriție despre faptul că o calorie nu e egală cu o calorie. Că dacă mănânci ciocolată cu biscuiți e una. dacă mănânci aceeași cantitate de energie din friptură cu legume, ai cu totul și cu totul alt impact metabolic. Practic ceea ce face algoritmul în Yummdiet este că reușește să facă o alocare optimă a deficitului caloric pentru slăbire. Cât să nu vii nici foarte jos cu alimentele, ca să nu te înfometezi și să nu pierzi masă musculară. Eu venind din spațiul de fitness, le îndemn pe clientele mele – majoritatea sunt femei –, le promovez foarte mult ideea de mișcare, de antrenament, de mișcare blândă, de mișcare non-fitness. Nu contează. Măcar să meargă 30 de minute pe jos, dacă nu pot face nimic altceva.

Andreea Roșca: Vorbește-mi un pic despre insight-ul de business care te-a determinat să te gândești și apoi să te și muți în State ca să construiești Crave. Că pare o piață imposibilă.

Cori Grămescu: E și nu e imposibilă. Depinde cum te poziționezi. Când am lansat Yummdiet în România, am lansat dintr-o poziție privilegiată. Era brandul meu personal, care era puternic în piață. Pe de altă parte, ne-a permis să lansăm un produs de tehnologie într-o nișă de industrie eminamente personală. Să fim serioși, diete pe net sunt gârlă, toată lumea găsește o dietă pe net. Dar să vii cu un produs de tehnologie pentru nutriție personalizată a fost greu de înțeles.

Andreea Roșca: Când a apărut Yummdiet?

Cori Grămescu: În 2019 l-am lansat oficial. Primele iterații, primele teste pe care le-am făcut cu clienți, le-am făcut direct cu clienți care ne-au plătit. Am vândut abonamente Yummdiet înainte să existe Yummdiet – era doar o pagină fără front. N-aveam front deloc, aveam doar user și parolă. Clientele se logau cu username și parolă și vedeau direct back-end-ul chior aproape, al platformei. Își vedeau dieta și atât.

Andreea Roșca: Erau clienți plătitori?

Cori Grămescu: Da, erau clienți care plăteau abonamente. Acesta este modelul pe care l-am aplicat și în State.

Andreea Roșca: De ce ai făcut asta în loc să faci teste și gratuități pentru adopție, pentru a înțelege clientul?

Cori Grămescu: Am făcut teste. Am avut interviuri multe făcute cu oameni care erau potriviți pentru profilul nostru de persona de client ideal. Am făcut interviuri ca să determinăm tensiunile, focus grupuri ca să vedem care sunt nevoile în piață. Am făcut testarea în timp real. În mod normal, chestiile astea costă foarte mult, e foarte scump să faci testare cu clienți fake, cu oameni care să-ți folosească produsul. Am avut noroc că a fost brand-ul meu personal suficient de bun în România cât să aibă oamenii încredere că ceva scos de mine este suficient de bun. Acesta a fost pur și simplu un noroc. Văzând că lucrurile merg, de ce să nu monetizăm? Era foarte simplu. Prima iterație a produsului a fost chiar comică. Eram cu grupul de whatsapp, clientele își postau poze cu mâncarea pe grupul de whatsapp. Era începutul unui produs care ulterior am văzut că are tracțiune și că pe ele le ajută. L-am dezvoltat și l-am pus în platformă. Acum se încarcă meniurile în platforma Yummdiet, primesc feedback în fiecare zi. Acestea erau lucruri pe care eu le simțisem în activitatea mea unu la unu cu clienții de nutriție și am avut norocul de a fi o voce puternică în piață la momentul respectiv.

Andreea Roșca: Care este insight-ul pe care ți-ai bazat ideea de a te duce în America?

Cori Grămescu: Momentul în care am decis să lansăm un produs internațional a fost acela în care ne-am dat seama cât a costat să lansăm Yummdiet în România, în condițiile în care, repet, foarte mult din partea de promovare nu a costat bani – în sensul de marketing, bugete, influencereală ș.a.m.d. Toată zona aceasta cumva am acoperit-o eu prin canalele mele. Ne-am dat seama că, în România, costul de achiziție pe client este foarte mare dacă stăm să facem lucrurile ca la carte, dar piața este mică.

Mai este o problemă reală în piața din România, și anume că zona de nutriție este profund nereglementată. În România, fiecare antrenor de fitness îți face și dietă, îți dă și sfaturi de viață, îți spune și ce suplimente și ce hormoni să iei. E o piață nu neapărat aglomerată, cât nestandardizată din punctul de vedere al calității. Nu există în prezent nici pe zona de fitness, nici pe zona de nutriție un sistem care să-ți spună că dacă Gigel a terminat cursul x, Gigel este sigur la un standard de calitate informațională bun. Fiecare școală de fitness – care în esență este un butic al unui creștin sau al unei creștine – și-a făcut propriu sistem de cursuri, propriul examen. Sigur că se dădea un examen cu ministerul, dar nu ești validată.

Andreea Roșca: N-ai o ierarhie validată de o terță parte care să-ți dea încredere în această ierarhie.

Cori Grămescu: Exact. Nu ai o terță parte acreditată. Uite, acum, de exemplu, când m-am mutat în State, a trebuit să îmi refac toate certificările ca nutriționist și ca antrenor. Sunt în pregătire, în instruire, la un organism care oferă cursuri. Sunt două sisteme diferite de certificare. E sistemul lor de certificare – care îți permite să lucrezi –, dar dacă vrei să fii acreditat, te duci la un al treilea organism independent, care dă același examen în toată America și ești acreditat „third party”. La fiecare 2 ani trebuie să te duci să îți reînnoiești acreditarea dacă vrei să-ți păstrezi gradul de certificare. Noi nu avem sistemul acesta. Înainte să plec, știu că începuseră să ducă din școlile de nutriție către facultățile de medicină – ceea ce, sinceră să fiu, este foarte corect – și să se reglementeze spațiul acesta de nutriție din punctul de vedere al unui standard, măcar universitar. Cât de standard o fi universitatea din România.

Andreea Roșca: Mă întorc un pic fiindcă îmi pare că e ceva care poate fi valoros și dincolo de deciziile voastre legate de Crave și de Statele Unite. Teoretic, dacă te gândești la piața din America, la zona de nutriție, de fitness, de health, este poate una dintre cele mai aglomerate piețe din lume. Care-s argumentele, ipotezele, felul în care tu ți-ai gândit lansarea acolo? Ce te-a făcut să crezi că ăla e un loc bun pentru un antreprenor din România care vrea să intre în piața asta?

Cori Grămescu: Mai e un aspect foarte important – publicul românesc nu este un public tech-savvy. Românii n-au încredere în aplicații. În comunitatea Yummdiet, modul în care am dat din pălăria de încredere a brandului meu către produs a fost faptul că fiecare clientă primește numărul meu personal de telefon și, în caz de ceva, îmi scrie pe whatsapp. Acesta este gradul de implicare pe care l-am avut în Yummdiet. Ne-am dat seama că să ne chinuim într-o piață atât de mică și atât de aglomerată nu avea niciun sens.

De ce ne-am dus totuși în America? În Europa, fiecare țară are propriile reglementări legate de nutriție. Sunt organisme independente. Unele țări îți cer să te certifici. Apoi sunt barierele lingvistice – dacă vii cu un produs în engleză și îl lansezi în Franța sau în Germania, trebuie să traduci și să adaptezi toate planurile. Fiecare țară are un set aparte de reguli, de legislație. Sunt valori nutriționale diferite. Iaurtul din Germania e diferit de iaurtul din Franța și e diferit de iaurtul din Grecia. Ai 7.000 de feluri de cut-uri de carne, nu ai doar antricot și mușchi. Ai mii de alte tipuri de carne care se consumă. În America, ai produse standardizate, toate ingredientele au aceeași calitate, același raport nutrițional, se cheamă toate la fel. Antricotul e antricot din nord până în sud, iaurtul grecesc este iaurt grecesc din nord până în sud.

Andreea Roșca: Și ai 300 de milioane de cetățeni.

Cori Grămescu: 300 de milioane de cetățeni care adoră tehnologia. Americanul este dornic să aibă aplicații, să folosească aplicații. Este o piață în care este considerat firesc să plătești pentru tehnologie. Toată lumea are abonamente la tot felul de chestii. Există această omogenitate a produselor. Și nu în ultimul rând, post-COVID a fost un boom de awareness pentru sănătate, nu neapărat pentru slăbire. Zona de slăbire este noneexistentă, mai ales pentru generația Z. Nu-i mai interesează deloc chestia asta. Dar americanii au început să își dea seama că a mânca echilibrat este important pentru sănătate, dincolo de obezitate. Obezitatea, mai ales în stadiile ei avansate, nu poate fi gestionată doar prin alimentație, trebuie neapărat intervenit și prin medicație. Din momentul în care ai depășit un anumit prag de obezitate, nu mai poți doar să ții dietă, pentru că nu este doar despre dietă.

Andreea Roșca: Vorbeam înainte să înregistrăm și mi s-a părut foarte interesant, felul în care ați intrat în piața americană negândindu-vă să vă duceți la fonduri de investiții înainte să faceți produsul, ci v-ați dus să ridicați finanțare după ce aveați produsul.

Cori Grămescu: Produsul nu era terminat, era deja în proces de facere.

Andreea Roșca: De ce a fost asta o greșeală și ce știi acum și nu știai atunci?

Cori Grămescu: Un lucru pe care nu l-am realizat la momentul respectiv este că zona de investiții în start-up-uri este un model de business în sine. Fiind un model de business în sine, trebuie să te pliezi pe niște parametri investiționali și să te duci să ridici rundele înainte să ai produsul. Sunt anumiți markeri. Pentru pre-Seed, trebuie să te duci cu MVP-ul. Pentru Seed trebuie să ai versiunea zero a produsului. Noi ne-am dus cu o struțo-cămilă. Aveam tracțiune în România, dar pe un produs care era foarte legat de mine, știam că sistemul funcționează, aveam deja validarea în piață de la cliente, vedeam retenția.

Îți dau un singur exemplu – media de retenție pe aplicațiile de dietă este de 12%. 12% dintre oamenii care își dau jos o aplicație, o mai folosesc luna viitoare. Noi am avut luni cu 45% retenție. Optimizând produsul, am ajuns să avem peste 40% retenție la trei luni, ceea ce este huge din punctul de vedere al retenției. Sigur că sunt date dintr-o piață din estul Europei, care pentru americani nu sunt atât de uau cum ni se par nouă sau cum ar putea fi aici. Asta face ca în momentul în care am ajuns în State să descopăr un lucru de care nu eram conștientă.

Când am fost la USA Invest, am avut o conferință și o masă-rotundă cu Secretary of Commerce, o femeie, care ne-a spus: „Fetelor, fiți atente aici. America este o țară în care gender inequality este ceva real. Veți primi evaluări mai proaste, vor fi investitori care nu vor sta de vorbă cu voi și care vă vor desconsidera doar pentru că sunteți femei”. Ne-a oferit chiar un set de recomandări cum să ne alegem VC-uri la care să încercăm să piciuim – trebuie să aibă măcar o femeie în Board și să fie fix pe bucata ta, pe domeniul tău. Eu recunosc că am subestimat chestia asta, pentru că în România nu m-a făcut nimeni niciodată să mă simt inferior în vreun fel pentru faptul că sunt femeie, nu m-a tratat nimeni altfel, nu m-am simțit vreodată discriminată, nu mi-a vorbit nimeni de sus pentru că sunt femeie ș.a.m.d. În America însă e o problemă reală.

Când am ajuns acolo, ne-am dat seama că n-o să fie simplu. Toată lumea visează să-și multiplice investițiile și o aplicație de consumer nu este ceva foarte sexy, mai ales că nu este o aplicație cu potențial mare de viralizare. Nu în ultimul rând, am nimerit cumva într-un moment în care investițiile în Health sunt la cel mai redus nivel din ultimii 7-8 ani. Pur și simplu, zona de Health a devenit cumva marginală interesului investițional. Cu toate acestea, nu ne-am împiedicat în povestea asta deloc.

Andreea Roșca: Și în momentul acesta, tu cum finanțezi practic acest start-up?

Cori Grămescu: Din vânzările proprii din America și din România. Suntem în bootstrapping după prima rundă. Am luat prima rundă în 2020, și din 2020 facem bootstrapping, funcționăm în bootstrapping.

Andreea Roșca: Prima rundă pentru România.

Cori Grămescu: Da. De atunci ne finanțăm din vânzările pe care le facem. În State, pentru că de abia am început practic – aplicația acum a fost cu adevărat finalizată, până acum am tot încercat să o optimizăm și am tot lucrat la ea –, am început să avem vânzări, dar ele sunt de-abia la început. Toată extinderea către America este finanțată din vânzările din Europa.

Andreea Roșca: Există anumite puncte critice, anumite milestones sau momente, sau indicatori care îți vor spune dacă funcționează sau nu?

Cori Grămescu: Cu siguranță. Avem parametri legați de retenție, parametri legați de ritmul de creștere al comunității și avem parametrii legați de average revenue per client. Sunt câteva lucruri foarte utile. În momentul în care faci community building vreme de 17 ani, ceea ce pentru unii oameni poate să pară obositor, pentru noi nu a fost nimic complicat.

Andreea Roșca: Când spui noi, la cine te referi?

Cori Grămescu: Suntem eu și colega mea, Gabriela. Ea face partea de content, tot ce înseamnă vizualuri, texte, toată zona de conturi de social media, newslettere. Eu fac partea de video, partea de gestionare a comunității, feedback pentru clienți, filmări, dezvoltare de business, new business ș.a.m.d. Practic ne-am dat seama că, în State, conceptul de comunitate funcționează mult mai bine decât în România. Cum putem să-l lansăm în piață? Putem să lansăm prin comunități de fitness. În Miami, din fericire, sunt foarte multe astfel de zone în care putem intra. Și putem să ne facem noi propria noastră comunitate. Am predat 20 de ani, nu e ca și cum mi-e greu să mă duc acolo să dau din mâini și din picioare. Sunt niște sinergii foarte interesante în zona de well-being. Poate oamenii aceia care vin la webinariile de nutriție sau la seminariile de nutriție nu sunt neapărat interesați să cumpere acum. Dar măcar într-o piață în care toată lumea își face promovare într-un singur fel, poți să găsești un beachhead market în care să intri dacă ești un pic smart.

Mai e un aspect legat de State. Dacă ne păstrăm retenția pe care o avem în România, nouă nu ne trebuie milioane de clienți ca să facem bani. Deja avem două produse care funcționează organic. Unul pe piața din Europa – clienții noștri de pe Yummdiet sunt români, dar sunt din toată Europa, nu sunt doar din România. Noi deja pe Yummdiet suntem în al treilea an în care nu avem buget de social media ads, facem totul prin content organic. Facem același lucru în America, deja știm să facem asta, nu ne mai ducem acolo testând și încercând să descoperim ce merge. Știm deja ce merge, avem funnel-urile de content, avem deja content-ul făcut pentru România, doar l-am adaptat și îl pivotăm pentru America ș.a.m.d.

Andreea Roșca: Am mai întâlnit oameni care merg în State să construiască business, dar ești primul om pe care îl întâlnesc, trebuie să recunosc, care face lucrul acesta fără investiție din afară. Asta n-am mai întâlnit. Mi se pare foarte interesant. Este și curajul de a lăsa în urmă o viață – tu ai stat un timp în San Francisco, după care te-ai mutat în Miami –, de a lăsa în urmă o viață pentru un vis și o aspirație. Pentru ceva care nu are decât foarte puține certitudini, și nici alea foarte certe.

Cori Grămescu: Cumva, acesta a fost modul în care eu mi-am lansat toate business-urile, prin comunități. Am construit comunități în jurul brandurilor pe care le-am creat. Până la urmă, LadyFIT, care este fosta mea sală, exact asta a fost. E un studio de grup fitness – patru pereți și niște gantere. Dacă nu pui magie în locul respectiv, dacă nu construiești cu adevărat magie, oamenii nu vor veni. Iar la LadyFIT au venit cele mai faine gagici din București. Au trecut măcar de câteva ori pe la noi pe la sală, măcar așa, tangențial. De ce s-a întâmplat asta? Tocmai pentru că am reușit să construim acolo o comunitate în adevăratul sens al cuvântului. Avem cliente care vin – mă rog, nu mai sunt clientele mele, că eu am vândut business-ul, dar în continuare simt că sunt foarte legată de locul respectiv –, sunt cliente care vin la acea sală de 15 ani. Să-ți vină cineva 15 ani, săptămână de săptămână la sală nu e puțin lucru. LadyFIT l-am lansat exact la fel – fără bani de marketing, fără ad-uri. Totul s-a făcut organic, prin această muncă de construcție bucată cu bucată. Practic e ceva ce pentru mine e foarte în ADN-ul meu ca antreprenor.

Andreea Roșca: Sunt niște principii pe care le aplici în alte contexte, pe alte piețe, dar care fundamental sunt principiile pe care ai construit.

Cori Grămescu: De fapt, dacă stai să te gândești dincolo de principii, și sportul și dieta au un prag de rezistență foarte mare, necesită un efort de începere foarte mare. Nu poți să susții efortul acesta din partea clientului doar prin ad-uri. Dacă doar arzi banii pe marketing și nu vii cu un buffer de content care să îi dea resurse, care să îl învețe pe client, să îl mobilizeze, să îl susțină, să îl energizeze, să îl motiveze, poți să arzi miliarde pe ad-uri și nu va funcționa pe termen lung. Oamenii se vor prinde. Va fi un foc de paie. Am văzut în ultimii 20 de ani multe brand-uri, multe concepte de fitness lansate cu multă pompă și nu s-a întâmplat nimic cu ele mai departe. Nu s-au dus nicăieri. De ce? Pentru că nu au, de fapt, baza reală de care clienții au nevoie pentru a face schimbările necesare.

Andreea Roșca: Pentru că ai spus de bootstrapping mai devreme, vreau să te întreb despre pandemie și momentul 2020 când business-ul pe care te bazai n-a mai funcționat. Ce s-a întâmplat atunci? Ce ai învățat din momentul acela?

Cori Grămescu: A fost un moment foarte greu pentru mine, din toate punctele de vedere. În primul rând, în plan personal a fost foarte nasol. Eu, cumva, îmi văzusem viața cu totul altfel. Planul meu era să am un business stabil, să pot să spun că sunt ok, că am lucrat suficient la mine ca om, ca individ, ca să pot să dau mai departe treaba asta. Toată viața mea de adult a fost gândită ca un proces de a mă transforma într-un om bun care să fie o mamă bună. Nu exista altă idee în mintea mea. Tot ceea ce am investit în mine ca adult a fost ca să fiu o mamă bună. Să fiu un om echilibrat moral, să fiu un om care are o spiritualitate, care are o structură, o densitate culturală suficient de bună pentru a fi o mamă bună.

La momentul respectiv chiar eram într-o zonă de echilibru foarte fain și am zis: „Ok, this is it. Am 36 de ani, acesta este momentul”. L-am cunoscut și pe creștinul care părea potrivit. Toate bune și frumoase. De acolo, a început un mare fiasco. Am descoperit destul de repede că am probleme de fertilitate. Am început FIV, care e un proces extrem de traumatizant, extrem de dureros. Din păcate, foarte multe dintre femei trăiesc procesul acesta în singurătate – nu e ceva ce îți vine să povestești așa pe toate drumurile. Bineînțeles că fiecare iterație a procesului e din ce în ce mai mult despre traumă, despre durere, despre pierdere, pentru că de puține ori reușesc. De fapt, statisticile FIV-urilor spun că cele mai multe dintre ele nu reușesc.

În plan personal, asta s-a suprapus foarte rău cu debutul pandemiei. Eu având business-urile în zona de fitness, am fost în prima linie de afaceri afectate. Mai mult decât atât, echipa la vremea respectivă era formată numai din femei. Cumva a fost o presiune foarte mare pentru că multe dintre angajatele mele de la momentul respectiv nu aveau altă cale de a câștiga bani. Erau instructoare și asta știau să facă, nu e ca și cum te poți împacheta în altceva. Practica în industrie este că instructorii nu sunt angajați, ei sunt subcontractori pentru că lucrează la mai multe săli. Asta însemna că nu beneficiau de protecție, de acel șomaj tehnic, măcar să aibă niște bani care le intre. Efectiv erau descoperite complet. Îți dai seama din aceste două chestii, că lucrurile nu au mers grozav de bine.

Am fost și foarte rău prinsă la momentul respectiv, pentru că rezerva de cash pe care o aveam de la sală o băgasem în Yummdiet. Efectiv m-am trezit în martie când s-a închis totul, că am trei săli, 16 angajate și niciun ban. Tot cash-ul meu era băgat deja în Yummdiet, în ideea în care venea martie, care este cea mai bună lună din an și sălile de fitness merg foarte bine. Și nu s-a mai întâmplat nimic. A fost o luptă pentru supraviețuire, realmente. Am închis două cluburi, n-am putut să le țin. Pe unul deja îl închisesem chiar dinainte să înceapă pandemia. Pe al doilea l-am închis după câteva luni de pandemie. Am rămas cu unul singur.

În plan personal, m-am luptat destul de mult atunci cu partea de infertilitate. Practic tot anul acela eram ba gravidă, ba pierdeam sarcini, ba făceam FIV-uri. Nu am fost deloc într-o stare de echilibru. Mai mult decât atât, în perioada aceea relația s-a dus pe apa sâmbetei. Unele cupluri se sudează în fața greutății. Noi n-am fost capabili să facem asta și a fost prea multă suferință pentru fiecare dintre noi. Partenerul meu de la vremea respectivă a fost și el foarte afectat de ceea ce se întâmpla și ne-am separat. Îți dai seama că m-am trezit efectiv în situația în care nu mai aveam nimic – nu mai aveam nici săli, nu mai aveam nici bani, nu mai aveam nici ideea de a fi mamă. Deja aveam suficiente date cât să îmi dau seama că nu va fi un proces care să aibă o finalitate. Cred că cel mai greu lucru a fost să mă împac cu faptul că nu o să fiu mamă.

Andreea Roșca: Mulțumesc pentru împărtășire! Nu sunt lucruri pe care să le spunem foarte ușor sau foarte des în public. Cumva cred că asta a și simplificat poate puțin ecuația care a urmat după? În sensul în care spui că ți-ai făcut rapid un calcul legat de ce ai nevoie ca să trăiești și ți-ai dat seama că ai nevoie de mult mai puțin decât credeai înainte. Poate că a simplificat și plecarea în America.

Cori Grămescu: Prima dată când am plecat în America, sinceră să fiu, mai mult am fugit. Era încă pandemie și era singurul loc în care nu erau restricții. Am zis că nu mai suport, efectiv. Că o să îmi pierd mințile dacă nu fac ceva ca să ies din starea aceea. Prima dată când am plecat, nu știam exact pentru ce plec. Nu eram hotărâtă că rămân în America. Nu eram hotărâtă că nimic. Ce am învățat din perioada pandemiei și din perioada absolut îngrozitoare prin care trecusem a fost că am înțeles care mi-e base-line-ul, adică cât de jos pot să fiu rock-bottom și să nu mor. Cam acesta a fost nivelul de la care am plecat. Când pleci de la genul acesta de pierdere, în care efectiv toată viața ți s-a împrăștiat, ești în situația în care îți spui că nu are cum să fie mai rău de atât, că nu poți să trăiești ceva mai rău decât ceea ce ai trăit – orice vei trăi va fi mai bine de-atât. Cumva asta a fost logica după care am plecat.

Am ajuns în Miami, unde a început să prindă contur în mintea mea ideea că am putea lansa în State. Inițial ne gândiserăm la Canada pentru că erau mai apropiați cultural de sistemul de gătit acasă. Era mai facilă intrarea în comportamentul oamenilor din Canada decât în America – în America nu se gătește, mâncarea e mai procesată. Dar Canada a avut un lockdown horror. Eu eram deja în State și am zis că n-are sens să mai pierdem timpul. Să dăm drumul, să încercăm, măcar facem niște mici teste, găsim care sunt zonele în care am putea intra, să începem să facem ceva, să nu stăm. Asta a făcut ca în intervalul acela să testăm cu sume foarte mici în nișele în care geografic am fi putut să intrăm. Sigur că noi aveam research-ul din spate făcut, dar trebuia să-l validăm. Miami a fost una dintre zonele în care am făcut un pic de tracțiune, o zonă culturală în care puteam să intrăm. Lucrurile iarăși n-au mers cum trebuiau să meargă și nu mi-am mai putut permite să rămân în State. Plănuisem deja să vând LadyFIT, dar tranzacția a picat. M-am întors în România, am finalizat tranzacția, am vândut sala și am hotărât să mă întorc din nou în America.

Andreea Roșca: Dacă îl privești din perspectiva că nu mai aveai ce să pierzi, poate că e mai puțin un act de curaj, dar mie îmi pare în continuare un act de curaj. Înainte să-ți dau cuvântul să spui ce crezi că n-am întrebat sau cu ce mesaj ai vrea să lăsăm oamenii care ne ascultă, cred că am uitat să spun că în vara acestui an ai publicat o carte care se numește „Vindecarea relației cu mâncarea și cu propriul corp”. Cred că e în librării. Eu am cumpărat-o din librărie.

Cori Grămescu: Da, este.

Andreea Roșca: Multe dintre lucrurile pe care le-am vorbit sunt atinse în carte. Eu încurajez pe toată lumea să o citească. În afară de cartea scrisă de tine, vreau să te întreb dacă ai vreo recomandare de carte pe care poate că ai citit-o, la care te întorci, care a avut un impact pentru tine și pe care ai vrea s-o citească și alți oameni?

Cori Grămescu: Una dintre cărțile care mi-a făcut foarte mult bine în zona de vindecare a mea cu mine a fost o carte care se numește „Complex PTSD: From Surviving to Thriving”, scrisă de Peter Walker. În ciuda denumirii, este o hartă foarte bună a mecanismelor noastre de apărare. Sigur că poate fi aplicată pe zona de traumă complexă. Este o carte scrisă foarte logic și foarte bine segmentată. Noi toți avem un mix de reacții disfuncționale, de mecanisme prin care funcționăm în viața de zi cu zi fără să fim neapărat conștienți de ele și care nu sunt în favoarea noastră, nu ne ajută foarte mult. Asta a fost o carte bună în această zonă. Eu lucrând foarte mult cu femei care își procesează ineficient emoțiile în zona alimentară, cumva le ajută foarte mult. E o carte pe care am recomandat-o frecvent și care e de folos.

În mod amuzant, aș zice, mai e o carte pe care am citit-o în momentul în care mi-am încheiat terapia. Eu am făcut vreo 13 ani de psihanaliză. Nu sunt chiar atât de nebună, dar cumva am avut nevoie de o restructurare profundă a mea. În momentul în care am terminat terapia, țin minte că am descoperit întâmplător – căutând un audiobook pe care să-l ascult la un drum lung – o colecție de audio-book-uri: „Great Thinkers”, în care sunt prezentați filosofi și ideile centrale ale operelor acestora. Am ascultat-o foarte pasionată și mi-a plăcut foarte mult. Am avut efectiv de multe ori ideea: „Dacă ascultam cartea asta, mai scăpam de un an de terapie. Dacă reușeam să bag la cap chestia asta, mai scuteam niște luni de terapie”. ☺

Andreea Roșca: Pe aceeași idee, este un podcast care se numește „Philosophize this!”. Producătorul podcast-ului este un om cu foarte mult umor și cu o capacitate foarte bună de sinteză.

Cori Grămescu: Eu le-aș recomanda tuturor oamenilor care fac terapie să citească și filosofie în paralel, pentru că le va deschide mintea într-o manieră extraordinară. Revenind la încheiere și la ceea ce mă invitai să spun, cred că sunt două aspecte.

În zona de echilibru și de armonie a corpului, spuneai că vorbesc foarte mult despre control. Vorbesc foarte mult despre susținere și despre a fi cu adevărat primii noștri susținători, primii care avem grijă de noi, care ne gestionăm. Se spune în parenting: „Să nu fii primul bully al copilului tău”. Îndrăznesc și eu să trag o paralelă și să spun: „Să nu fim noi cu noi înșine agresatori, să nu ne agresăm noi pe noi înșine, să avem mai multă grijă de noi, mai mult respect față de propria persoană”. Acest respect față de propria persoană se traduce, de fapt, prin alegeri care sunt benefice, care sunt făcute cu grijă și cu considerație pentru viitorul nostru. Pentru că prea des ne tratăm ca și cum noi, cei din viitor, nu merităm nimic mai bun de atât.

În plan antreprenorial, îndrăznesc să spun că poate Crave și Yummdiet nu sunt niște produse standard de start-up. Dar sunt produse care reușesc să schimbe viețile oamenilor. Avem clienți pe care i-am scos din diabet și i-am adus la o viață sănătoasă. Avem cliente cu care am lucrat pe diverse afecțiuni hormonale și care ne scriu acum că se simt mai bine. Am cliente cu care am lucrat pentru pregătirea de sarcini și îmi trimit mesaje cu copiii lor. Acestea sunt niște business-uri cu foarte mult suflet, care au un impact pozitiv real în viețile oamenilor. De fapt, noi asta facem prin Crave, prin Yummdiet – ajutăm oamenii să fie mai sănătoși, să se simtă mai bine în pielea lor, să aibă mai multă încredere în sine.

Andreea Roșca: Cred că e o decizie pe care o iei despre ce e mai important decât altceva, apropo de potențialul de scalare și de creștere.

Cori Grămescu: Fiind business-ul cu atât de mult suflet și cu atât de mult impact pozitiv, e ușor să crești în momentul în care faci bine. E un pic mai greu la început, dar asta se întâmplă de fiecare dată. N-aș vrea ca oamenii care ascultă – care poate visează să facă un proiect antreprenorial – să se gândească doar la următorul Bitcoin sau la următorul câștig. Sunt foarte multe afaceri care, de fapt, îți asigură o viață foarte plăcută, foarte mustoasă din punctul de vedere al satisfacției personale, al faptului că ai un impact, că faci o schimbare în grupuri, în oameni. Iar acestea sunt – e important de spus – niște metrici pentru succes foarte valoroase.

Andreea Roșca: Vorbești de managementul satisfacției și de relația cu echilibrul alimentar. Poate că și acesta este un punct, poate că greșim atunci când ne alegem țintele care credem că o se ne aducă satisfacție.

Cori Grămescu: E important în viața pe care o trăiești să te trezești cu bucurie și să simți că fiecare zi pe care o ai este o zi trăită cu sens, că are un scop, că faci ceva. Nu pot pune asta în cuvinte suficient de bine pentru că riscă să devină un clișeu, dar în momentul în care tu, ca antreprenor, îți trăiești cu bucurie fiecare zi, fiecare aspect al vieții tale – pentru mine asta este satisfacția ca antreprenor, faptul că mă bucur în fiecare zi de ceea ce fac.

Andreea Roșca: Deci nu ești în filosofia aceea de adrenalină, de hassling, de chinuială, de sacrificiu.

Cori Grămescu: Sunt, dar nu le simți ca atare dacă le faci din motivația corectă. Sunt în continuare un om care muncește 10-12h/zi, dar nu este o muncă care să mă epuizeze. La momentul la care sunt eu, cel puțin – am 40 de ani, sunt la jumătatea vieții – nu mă văd trăind cu presiunea de a atinge niște ținte uriașe de profitabilitate, dacă acel profit vine doar dintr-o zonă pur financiară. E foarte greu să pun asta în cuvinte, dar cred cu tărie că dacă faci ceea ce îți place, dacă ai un impact pozitiv în viața celor care te cumpără, a comunității în care activezi, aceea este cu adevărat motivația pentru a fi antreprenor.

Andreea Roșca: Îți mulțumesc foarte mult! O să reascult pentru că sunt câteva lucruri în conversația noastră pe care nu le știam și care îmi dau de gândit. A fost o bucurie și o plăcere. Am aflat foarte multe lucruri. Îți mulțumesc!

Cori Grămescu: Mulțumesc și eu foarte mult!

Resurse

Află mai multe informații despre Cori Grămescu:

De pe paginile sale de LinkedIn, Facebook, Instagram, din descrierea de pe site-ul său, corigramescu.com sau din acest articol publicat de kfetele.ro.