Felix Pătrășcanu, FAN Courier. Despre secretul succesului lor și fricile cu care trăiește în fiecare zi

Conversația cu Felix Pătrășcanu, co-fondator al Fan Courier, a treia din seria The Vast&The Curious, a fost în multe feluri o surpriză totală. Pentru mine și pentru toți invitații noștri din sală, în egală măsură. Nu doar pentru deschiderea cu care a vorbit despre cum a construit compania împreună cu partenerii lui, Adrian și Neculai Mihai, despre momentele de mare cumpănă și relația cu soția sa, Cristina, ci și pentru curajul de a vorbi despre valorile care îl conduc și fricile care îl mână mai departe. Despre care este coloana vertebrală și marele secret al succesului lor.

Fan Courier este cea mai mare companie de curierat din România, are o echipă de aproape 6.000 de oameni. Zilnic, prim ”mâinile” lor trec aproape 200.000 de expediții. Pentru a ajunge la noi cu coletul mașinile Fan parcurg, în fiecare noapte, o distanță egală cu de două ori circumferința Terrei.

Mai jos, sunt selecții din conversație, separate pe teme, pentru a putea fi ușor de urmărit. Puteți citi totul, puteți sări la un capitol care vă interesează și, dacă găsiți un pasaj care vă inspiră, îl puteți selecta și împărtăși cu alții cu un simplu click. Atunci când avem curajul să vorbim despre ce înseamnă, de fapt, să construim ceva important, dăm o gură de aer curat și respirabil tuturor celor care se îndoiesc, care muncesc din greu și care sunt pe același drum.


The Vast&The Curious este o serie de conversații cu antreprenori, inovatori și pionieri cu povești remarcabile. Live în fața audienței, pe scena Teatrului Apollo111, interviurile merg dincolo de tot ceea știm sau credem că știm despre succes. The Vast&The Curious este o explorare ”pe viu” a gândirii și experienței umane din spatele performanței.

Următorul invitat este Simona Baciu, fondatorul Transylvania College, și va fi împreună cu noi pe 27 martie 2018 Detalii aici. Puteți urmări invitații, formatul scris al interviurilor și selecțiile video abonându-vă la newsletter în pagina dedicată

Dacă sunteți curioși despre edițiile anterioare, le găsiți aici


DE UNDE VIN

Felix Pătrășcanu s-a născut în Fitionești, Vrancea. A fost coleg de școală cu viitori săi partenri din FAN Courier, Adrian și Necuilai Mihai.

Bunicul său a fost rudă cu Lucrețiu Pătrășcanu, al cărui prenume este numele de botez al lui Felix. La început, a fost o cinste pentru el. ”Când am aflat mai multe despre personaj, nu a mai fost deloc așa…”. Prin clasa a 5-a a decis că va fi judecător pentru că ”mi s-a părut extraordinar să împart dreptate”. Se lupta cu nedreptățile cărora trebuia să le facă față un copil de 10 ani într-un sat românesc din anii 1970, oricare ar fi fost acelea. În jur, n-a avut prea multe exemple de antreprenoriat: tatăl lui a lucrat la protopopiatul din Panciu și, în rest, toată familia părea că a ales meseria de pedagog. ”Nu am deloc o aplecare spre pedagogie” spune Felix, nici măcar cu propriii lui copii. ”Nu am niciun talent.”

A studiat Dreptul, dar n-a apucat să profeseze nicio zi.

Tatăl meu era un om… Cum să spun? Sever, dar dur. Oamenii mă întrebau cum pot să trăiesc cu omul acesta în casă? Aveau impresia că mănânc niște bătăi îngrozitoare. Avea o uitatură severă, o privire pătrășcănească îi spunea lumea. Și care te cam îngheța. De foarte multe ori am înghețat și eu. Omul ăsta nu mi-a spus niciodată La mulți ani. La noi nu se întâmplau lucrurile astea. La noi nu erau strângeri în brate. Nu erau nicăieri pe vremea mari drăgălașenii între tați și copii. Probabil ca am suferit, nu știu. Nu îmi aduc aminte să avut vreo problemă, din punctul ăsta de vedere. În schimb, m-a învățat ce e dreptatea. Am avut o copilărie extraordinar de fericită, până la urmă.

Am venit în București în 1988 (…) cu toate așteptările lumii. Am găsit un lagăr întunecos. În ’88, lucrurile se deterioraseră foarte urât. Țin minte că am gasit la librăria Eminescu de la Universitate “Cel mai iubit dintre pământeni” și am stat la o coadă de vreo 2-3 ore să o iau. Lucram pe un șantier și câștigam enorm. Mama era directoare de școală și eu aveam un salariu mai mare decât al ei. 

 

CUM AM ÎNCEPUT FAN COURIER

Astăzi, FAN e o companie foarte mare. Angajează 5.800 de oameni, expediază zilnic aproape 200.000 de colete, iar camioanele FAN parcurg, in fiecare noapte, de două ori circumferința Pământului. La început,în 1997 însă, Felix a primit 4.500 de euro capital de la partenerii săi, Adrian și Neculai Mihai. Cu care a cumpărat, lângă Gara de Nord, un apartament să le fie sediu. A aflat că în baie avusese loc o crimă.

De ce lângă Gară? Pentru că, deși ne lăudam la toată lumea ca avem flotă, noi trimiteam cu trenul toate expedițiile. Cu nașul… Așa s-a facut curieratul în România, în perioada lui romantică. Și îl sunam pe omul nostru din Sighișoara să meargă la tren să ia plicul.

Ca să îi găsesc pe oamenii ăștia, a fost o întreagă poveste. Mi-am activat toate rudele, toți cunoscuții, toate fostele iubite, tot ce am găsit. Am început să vorbesc cu oamenii. 

În Miercurea Ciuc, desi am dat anunț în România Liberă, nu a venit nimeni, pentru că nu citea nimeni nici naiba în română. A trebuit să ajung la Miercurea Ciuc. De obicei, într-un oraș, mergeam și căutam taximetriști, pentru că ei duceau și luau lumea de la tren, de obicei la vagoanele de dormit. Am văzut un grup de taximetriști când am coborât în Miercurea Ciuc. Le-am explicat ”Bună ziua, mă numesc Felix Pătrășcanu, sunt de la o importantă firmă de curierat din București și uite ce m-am gandit eu să facem împreună”. 

Nu am avut niciodată vreo problemă. Încasau bani, erau plăți la destinația expediției. Îmi trimiteau banii la sfârșitul săptămânii sau lunii. Primele comisioane ale oamenilor din țară erau la nivelul a 25 de lei de azi. Erau bani foarte putini. 

Le promiteam că o să creștem noi mari, că ei o să se umple de bani, o să fie extraordinari, cineva la ei în urbe. Închideam telefonul și îmi spuneam ”cât poți să minți, frate!”. Nici eu nu credeam. Le-am vandut viitorul. Unii chiar au ajuns cineva la ei în urbe, sunt oameni respectați, directorii noștri regionali de azi. 

NOAPTEA CEA MAI GREA

Adrian și Neculai au venit în firmă cu arme și bagaje în 2001. La cam un an după ce Felix a ajuns foarte aproape de marginea unei prăpăstii, nu doar în business, dar și în plan personal.

A fost un cumul de lucruri. La începutul anului, undeva prin aprilie. tatal meu nu își mai revenea dintr-o răceală. L-am adus la București, am ajuns cu el la Institutul Oncologic și mi-au spus că mai are o lună de trăit. La birou, mă aștepta o factură de 100.000 de dolari pentru o taxa de monitorizare pe care guvernul o inventase peste noapte. În conturile noastre, la vremea respectiva, nu știu dacă erau 20.000 de dolari. Trebuia să plătim 100.000, altfel închideam firma. 

Și mai era ceva. Firma începuse să crească. Eu cunoșteam foarte bine partea tehnică din business. Dar nu știam absolut deloc finanțe, eram total pe din-afara lucrurilor. Nu îmi dădeam seama cum vin taxele peste mine. Și înregistram toate comisionele oamenilor din teritoriu ca salarii. Și ele tot creșteau și plăteam dări ca la salariu. Nu mai era mult până crăpam. Eu nu realizam lucrurile astea. 

Mai era ceva. Nu delegam nimic. Felix Pătrășcanu era în firmă cel mai frumos, cel mai deștept. Făcusem un imperiu de butoane, nu dădeam drumul din mână la absolut nimic. Și am capotat. Firma se ducea în cap, eu cu ea o dată. 

Mi-a fost al naibii de greu în momentul acela. Picasem psihic și, mai mult decât atât, ajunsesem să îmi spun că aș vrea să se deschidă pământul și să dispar. Țin minte că aveam un birou în spate, stăteam acolo și plângeam, îmi mușcam degetele.

Ajunsesem în depresie. Nu mai suportam să ascult muzică în mașină. Nevasta-mea îmi spunea că scrâșneam din dinți noaptea, că vorbeam în somn… Îmi apăruseră nu știu ce chestii pe mâini. Într-o seară, în loc să ajung în Drumul Taberei, unde stăteam cu chirie, m-am trezit în Salajan, la 11 noaptea, cu mașina. M-am dat jos din mașină, m-am uitat în jur. ”Ce dracu caut aici?” Atunci mi-am dat seama că am o problemă. A doua zi i-am sunat pe Adrian și Neculai.

Ce am învățat atunci? Că trebuie să las oamenii să vorbească. Să își spună părerea. Nu aveau voie să discute în fața mea. Ți-am spus, eu eram cel mai deștept, eram nemaipomenit. Probabil că ei au încercat. Șeful nostru de depozit, Marian Stănescu, avea niște idei fenomenale. Azi, noi nu mai putem lua o decizie fără să îl întrebăm pe omul acesta. Ar fi vrut să îmi spună lucruri, dar nu îl lasam. 

Atunci am înțeles și eu ce înseamnă un antreprenor: adună lângă el o echipă ca lumea și coordonează, pune piesele din puzzle-ul ăsta unde trebuiesc. Asta e menirea lui, nu să fie el cel mai bun IT-ist, cel mai bun operator, cel mai bun director de depozit, manager de depozit și alte lucruri. 

DE CE SUNTEM NOI LIDERI DE PIAȚĂ

După coșmarul anului 1999, Fan și-a construit modelul de business și partnerii și-au împărțit roluri clare în companie. Au devenit, aproape fără să știe, lideri de piață. Până în 2007, când erau, din nou, gata să capoteze. Din cu totul alte motive.

Adrian și Neculai au venit în firmă în ianuarie 2001. A fost ca o descătușare, și pentru companie, și pentru mine. Ne-am împărțit responsabilitățile. Am rămas eu cu oamenii, Adrian s-a dus pe vânzări, Neculai a preluat financiarul. Până în 2006 ne-am pus la punct financiar. Ne-am redesenat. Am mărit prețurile, unul dintre lucrurile pe care eu nu le vedeam în 1999. Nu vedeam cum pierdeam bani. 

Din 2006 am rămas lider de piață până în ziua de azi. Nici noi nu ne-am așteptat. Când am deschis, în 1998, în 16 ianuarie am tăiat prima factură primului client. Nu mă gândeam că putem ajunge în șapte ani lideri de piață, nici nu îmi trecea prin cap. Dar nu trebuie să ne vedeți pe noi ca pe niște oameni extraordinari. Nu am venit cu idei fenomenale. Singurul lucru cu care putem să ne lăudăm e că am administrat foarte bine businessul. Dar, în mare parte, piața ne-a dat purtat. Nu au venit Pătrăscanu cu Adrian Mihai și cu Neculai Mihai și au zis: ”am venit noi cu o chestie fenomenală”. Nu. Piața ne-a dat uneori cât nu am putut duce. În 2007 era să facem implozie din cu totul alte motive: foarte multe comenzi. 

Există și crize de creștere. Creșteam cu 40-50%. Știi cât de greu sunt de administrat aceste creșteri? Este îngrozitor, pentru că ai nevoie de oameni care să preia creșterea. Nu mai știam cum să facem, angajam o mulțime de oameni pe care nu îi mai treceam prin anumite filtre ca să ne dăm seama dacă sunt sau nu buni, dacă aderă la scara noastră de valori. 

SECRETUL FAN COURIER

Principalul asset al companiei e faptul că noi, partenerii, ne înțelegem bine. E primul lucru, apoi vin oamenii, echipa… Înțelegerea dintre noi trei e esențială, se întâmplă. Și se întâmplă de 20 de ani. Ne-am întrebat și noi de ce ne înțelegem bine de atâta timp? 

Cred că am aflat despre ce e vorba. Venim din același sat. Între noi este o diferențp de 4 ani. Am făcut școala cu același învățător. Suntem vecini. Împărtășim cam aceeași scară a valorilor. Adica ne raportăm cam în același fel la bani, la familie, la toate lucrurile importante. Și am și facut niște reguli foarte clare. Orice ban pleacă din firmă pentru unn scop personal este contrasemnat de către ceilalți. Chit că e vorba despre 5 lei sau 100.000 de euro sau mai mult. 

Încercăm să luăm decizii doar dacă suntem toți trei de acord. Bineînțeles că nu suntem de acord întotdeauna, dar reușim într-o mare proporție. Nu îmi place în fiecare zi felul de a fi al lui Adrian sau al lui Neculai. Probabil ca nici lor nu le place de mine în anumite zile sau nu le plac anumite decizii. Poate că sunt mai coleric uneori, poate prea calm uneori.

FRICILE CARE MĂ MÂNĂ DE LA SPATE

În primii ani, după ce am deschis firma, am avut niște frici. Știi, eu am frici tot felul de frici de-a lungul timpului, pe care încerc să le rezolv. Un antreprenor are o frică, îi e frică azi, mâine, o lună, dar dup-aia trebuie să rezolve problema. 

Prima mea frică la FAN a fost să nu mă fac de râs în fața clienților. Nu am reușit întotdeauna, am făcut uneori greșeli. Lucrăm în servicii, lucrăm cu oamenii. Și a doua a fost că putem ajunge un colos și că orice șoricel ne va trece printre picioare ne va speria și ne va destabiliza.

E o frică. Căutăm să ne mișcăm repede, să luăm decizii repede. Sunt 50 de oameni în jurul nostru, cu care luăm deciziile importante. În al doilea rând, trebuie să ai posibilitatea să trimiți informația până la ultimul curier din Sighetul Marmației sau din Botoșani.

Lucrurile începuseră să se complice la un moment dat, pentru că un curier pleca în oraș nu neapărat cu 100 de colete, dar cu 100 de proceduri pleca sigur. Pe care le tot frunzărea când avea o problemă. În momentul de față, totul e mult mai simplu și căutăm să simplificăm în continuare.  

Așa te asiguri că nu devii un elefant care își pierde busola. 

Cum mă raportez eu la bani? Cred că și aici am o frică, destul de mare. Mi-e frică să nu mai ajung vreodată în situația în care am fost la început, când nu aveam bani. Îmi aduc aminte cu groază când căutam cu Cristina în paltoane. Eram vară și nu aveam bani să luăm pâine. Căutam în paltoanele de iarnă, poate găseam vreo 10 lei uitați acolo.

Am această frică. Sunt foarte atent cu finanțele personale și sunt foarte atent unde investesc. Nu știu ce ar trebui să se întâmple să nu mai am frica aceasta, dar, într-un fel, mă simt bine cu ea. Mă forțează să fiu atent și să nu mă opresc. Și îmi învăț copiii să nu cheltuiască nesăbuit. Poate unii mă consideră zgârcit. Dar, pentru mine, e în regulă așa. 

DE CE MĂ TEM AZI? AMAZON

Frica mea, azi, nu vine dinspre industria de curierat. Să fim foarte clar înțeleși: nu îmi e frică de un FedEx, de un UPS, de un DHL. Pe ei îi știm, lucrăm împreună. Ci de noile companii de tehnologie și, mai ales, de Amazon. Vin cu niște lucruri care pârjolesc în jur o grămadă de businessuri clasice.  

Cum te lupți cu Amazon? Nu știu. Încerci să te uiți la tine, să te uiți la ce fac ei. Cum integrează toată tehnologia asta în inovație? Ce am putea face aici?  Avem permanent în lucru 12-15 proiecte inovatoare: observ un trend în a nu mai duce plicurile de la usă la ușă. Și, atunci, am făcut un parteneriat cu PayPoint și avem 3.000 de locații în toată țara în care îți las coletul la un chioșc foarte apropiat de casa ta. 

Sunt proiecte pilot. Experimentăm cu diverse lucruri pe care le vedem prin toată lumea, cu ce vedem ca tendințe sau diverse lucruri pe care ni le cer clienții.

Mă întrebi ce fac într-o zi? Citesc foarte mult despre toate aceste tehnologii, despre toate lucrurile astea. Ne gândim foarte mult la ceea ce se întamplă, la ceea ce face Amazon în Munchen. Am văzut că externalizează livrarea către diverse celule micuțe, independente, o firmă din 3-4  șoferi, căreia îi dă o zonă. Ne gandim la o chestie de genul acesta. Și la altele.

CELE TREI VALORI CARE ÎMI CONDUC VIAȚA

Bun simț, în primul rând. Pleacă de la părinți, de acasă. Apoi îl înveți de la profesori – și am avut profesori extraordinari. Când începi să pricepi un pic viața, să o iei un pic în serios, ți-l completezi singur. 

Apoi muncă și muncă, foarte multă muncă. Nu m-a definit întotdeauna, nu sunt un foarte mare muncitor. Cu Fan Courier, mi-am dat seama că pot fi. Aici chiar a fost nevoie de foarte, foarte multă muncă. Și corectitudine față de tine însuți.

Aceasta este a treia valoare. Nu trebuie să te minți niciodată. Mi-am educat acest echilibru: mă bărbieresc la fiecare a doua zi și am discuții cu mine în oglindă. Dar cu voce tare. Mă aude nevastă-mea. Când cobor la cafea, spune ”Iar ai vorbit singur? Te aude femeia care face curat, vorbește mai încet”. Da, sunt momente în care nu sunt confortabil cu mine și îmi reproșez anumite chestii. 

Am discuțiile astea cu mine însumi și mi-e foarte rușine de unele momente din viața mea. Am citit într-o carte a lui Alexandru Paleologu că oamenii care nu au nimic să își reproșeze în viață sau au un moment de care să le fie rușine, au o mare problemă. Discutând cu tine, dar fiind foarte cinstit cu tine, păstrezi un echilibru. Altfel, am să mă ridic în seara asta de aici și am să îmi spun ”sunt minunat, mă ascultă toată lumea”. 

Am discuții cu mine însumi. Este o autocorectare, îmi pun tot timpul problema că nu sunt chiar atât de minunat. Îmi dau seama că greșesc de multe ori. Că ridic tonul aiurea. Uite, spre exemplu, am greșit foarte tare cu Andra, cu fata mea. 

Nu numai ca am țipat la ea, dar eram spartan. Eu trebuie sa trecem prin anumite momente, să realizăm ce facem și să ieșim din situația aceea. 

DE CE CARACTERUL E ”SFÂNTUL DUH” ÎN BUSINESS

Businessul nu e doar despre a vinde trei eugenii dintr-un chioșc. Nu. Fără caracter, fără un ochi pentru artă, fără o deschidere către filozofie, nu faci nimic. S-ar putea să fii cinic și să spui ”eu vând nisip, și cu asta termin discuția”. Nu cred. Dacă vrei să faci artă într-un business, trebuie să te gândești și la alte lucruri. Și iată paralele mea cu Sfântul Duh: fiecare dintre noi putem să facem oameni din pământ, da? Să-i construim din lut. Dar n-au viață. Dumnezeu a suflat și a adus Sfântul Duh peste acest lut și a creat oamenii, vii. Asta este diferența, de fapt. 

Nu e doar despre a vinde cuie sau soft sau mai știu eu ce, trebuie să mai privim un pic și spre artă și filosofie, spre cum gândim și cum ne comportăm între noi. Asta creează un tot, cu Duh Sfânt, cu oameni întregi. Altfel suntem niște mașini. Benzi de sortare. Asta suntem.

DE CE MAI MUNCESC, DACĂ AM AJUNS DEJA UNDE SUNT?

Întrebarea asta mi-e pusă foarte des, de oameni tineri. Ai facut 5 milioane, 2, 9, 10, 100… De ce nu te duci în Bahamas? Spun așa: am fost în Maldive, în Thailanda, în Florida, în Miami și în încă o mulțime de orașe și de zone frumoase. Mai mult de 10 zile nu pot să rămân nicăieri.

Businessul nu e despre bani. Normal că un om de business trebuie să faca bani, nu e o discuție asta. Normal că foamea m-a împins de la spate. Foamea de a avea o mașină, de a avea o casă, de a ne permite lucruri. Am luptat pentru asta. Și eu, și Cristina. Eram săraci lipiți, de acolo am început. Stăteam în Cotroceni, într-o cămăruță. Toată lumea mă întreba ”stai în Cotroceni? Extraordinar!”. Eu stăteam într-o cameră foarte mică, dacă deschideai canapeaua nu mai puteai să deschizi șifonierul.

Dar nu e doar despre bani. Fan Courier este realizarea mea, împreună cu toți ceilalți. Mă definește, clar. Fără bucățica asta, ce ar însemna Felix Pătrășcanu? ce ar insemna, sincer?

Ce îmi doresc acum? Vreau să trăiesc în continuare în România. Îmi place foarte mult să trăiesc în România. Și ce mă mai mână în luptă, în momentul de față, e ideea de a merge cu firma cât mai departe posibil și să schimbăm cumva ceea ce se întamplă aici. Sunt multe lucruri care ne deranjează și foarte multe lucruri care amenință bucuria de a trăi aici. Trebuie să apărăm ce e bun și felul nostru de a trăi. Asta mă motivează.

FILOZOFIA MEA DESPRE NOROC

Norocul îți bate în geam sau în ușă, ca să îți spună că pleacă mai departe. Dacă nu îi deschizi, dacă nu faci ceva, pleacă mai departe.

Sigur că există noroc. Dar să nu ne închipuim că norocul e undeva și tu stai și el vine. Nu. Am jucat și eu la Loto, nu a fost să fie niciodată. N-am câștigat niciodată nimic altfel decât prin muncă. 

CRISTINA, SOȚIA ȘI PARTENERUL MEU

Felix și Cristina Pătrășcanu s-au cunoscut cu foarte mulți ani în urmă, când Cristina era încă la liceu. Parteneriatul lor merge dincolo de familie, în Fan Courier și alte companii pe care le-au făcut împreună. Cum reușeșsc să se înțeleagă, de atâta timp, în căsnicie și în business?

Cristina a venit în firmă într-un moment în care chiar aveam nevoie de cineva de încredere. Adrian și Neculai nu veniseră încă la Fan. Ea a stat în firmă când eu l-am înmormântat pe tata. Ajunsesem să facem concediile cu rândul. Andra era un copil, o luam pe bunica de la Panciu și ne duceam la Neptun. Eu stăteam cu ele de luni până miercuri și joi venea Cristina și mă întorceam eu la firmă. Țin minte că am pierdut-o, săraca Andra, pe plajă. A fugit de lângă mine. Am pierdut copilul pe plajă… Am găsit-o până la urmă într-un restaurant, mânca dintr-o mare oală de ciorbă. 

Da, Cristina și cu mine lucrăm împreună. N-aș spune că recomand tuturor. Cred că noi suntem un caz fericit. Cu Cristina nu mă văd deloc în timpul zilei. Lucrează la achiziții, e foarte bună în ceea ce face. Muncește foarte mult, e genul care migălește. Îi place. 

Dar avem reguli. Nu vorbim niciodată acasă despre business. 

CRIZA DE OAMENI E O LECȚIE

Cred că suntem și noi vinovați, marea majoritate a antreprenorilor români, de această criză a forței de muncă prin care trecem. Poate că am spus prea ușor, când aveam oameni la poartă, ”dacă pleacă, vin alții”. Și nu ne-am sinchisit de cât de mulți oameni pleacă. Învățăm din crize, în schimb. Noi am învățat enorm în criza din 2008. Avem o criză a forței de muncă? Cred că vom învăța să facem lucrurile altfel.

Te preseaza realitatea, îți vin idei, faci o școală de curierat, așa cum facem noi acum. Vorbești altfel cu oamenii. Ești atent. 

PRIMUL LUCRU LA CARE RENUNȚI CÂND EȘTI ÎNTR-O CRIZĂ PERSONALĂ

Primul lucru la care renunți? Ego-ul. Mentalitatea deschisă asta te învață. Lucrurile se pot face și altfel. În cazul meu, a trebuit să învăț să deleg, să renunț la ideea că eu sunt singurul, cel mai deștept, cel mai frumos. Nu ești centrul Universului niciodată.

PASIUNEA MEA PENTR OFF-ROAD

După părerea lui Felix, oricine trebuie să aibă ceva ciudat în CV, ”un cârlig care să te atragă”. Unul dintre lucrurile mai puțin știute despre CV-ul lui este pasiunea pentru off-road.

Am ajuns întâmplător la acest sport. Iubesc foarte mult mașinile. Am făcut un liceu auto în Focșani și ne-au insuflat o dragoste față de motoare, față de mașini, cu care am rămas. După anul 2000, când am luat primele dividende și am avut niște bani, am căutat o mașină de epocă. Iubesc mașinile clasice foarte tare pentru că vreau să simt mecanica aia pură, fără computere, să conduc eu mașina, nu ea pe mine. 

Cautând mașină de epocă, am găsit un IMS, un fel de Aro importat de la ruși. Pe care am stricat-o. I-am pus un motor de Mercedes. (…)

Căutândand mașini de epocă, am ajuns la Clubul de off-road. Când am mers prima oară cu ei, toți au râs cu lacrimi de IMS-ul meu. 

Pentru mine, experiența de off-road e extraordinară pentru gașca din jurul ei și pentru a-mi învinge frici. M-am temut mereu de utilaje și mașini. În clasa a 9-a făceam practica la liceu pe un strung și mi-era foarte frică să lucrez cu chestia aia. In clasa a 11-a și a 12-a am făcut școala de șoferi, pentru că era un liceu cu profil auto. Eram cel mai prost cursant, pentru că am fost singurul din liceu care a picat la categoria E, camion cu remorca. Am fost singurul din promotie care a picat.(…) Am fost chiar o pacoste pentru instructor, săracul om. Mergeam cu mașina pe stradă și adunam toate mașinile parcate pe partea dreaptă… Eu nu aveam dimensiunea camionului respectiv. 

The Vast&The Curious este un proiect susținut de Unicredit Bank, realizat în parteneriat cu Apollo111.


Ce să explorați mai departe:

  1. Conversațiile anterioare din seria The Vast&The Curious: Florin Talpeș, fondatorul Bitdefender și Dragoș Petrescu, fondatorul City Grill.
  2. Lecții, sfaturi și mărturii personale din două decenii de antreprenoriat, în scurte filme cu unii dintrre cei mai interesanți oameni.

Spune-mi ce crezi

avatar