Sediul Eurolines din București se află vis-a-vis de un cimitir. Din biroul lui de la etajul doi, Dragoș Anastasiu are priveliștea întregului loc, pe care-l știe foarte bine: acum câțiva ani, când grupul pe care-l conduce era pe muchie de cuțit, s-a plimbat adesea pe aleile cimitirului, în căutarea unui răspuns și a unui drum de viitor. A decis că singura cale de a continua să existe e să crească. Azi, e de cinci ori mai mare și mult mai divers.

Dragoș conduce azi Grupul Eurolines, un conglomerat de 150 de milioane de euro, cu vreo 20 de companii: e cel mai mare transportator de persoane, reprezentantul TUI în România, a cumpărat agenții de turism și unul dintre cele mai frumoase locuri din țară, Green Village din Sfântul Gheorghe; plus alte companii și investiții în turism și transport. E cunoscut mai ales datorită faptului că a fost în ”juriul” emisiunii Arena Leilor, despre care spune că i-a fost lui însuși școală de business. Deși e unul dintre cei mai admirați oameni din business-ul românesc, are mari dubii că locul în care se află azi s-ar putea numi succes: e dependent de muncă, așa a fost mereu. Dar s-a împăcat cu ideea, atâta timp cât îi place ceea ce face. Ultima vacanță? Acum patru ani. 

Mă plimbam mult prin cimitir mult și mă gândeam ce am de făcut. Făceam în minte planul A, planul B… Mă gândeam la parteneri de fuziune, de vânzare, cum să scădem costurile, să creștem veniturile. Teoretic, noi eram în insolvență.

Dacă îl întrebi, spune că a reușit să creeze un mecanism prin care firmele să nu mai depindă de el: ”mai sunt implicat cam 3%”. Ceea ce îi dă mai mult timp pentru alte lucruri, proiecte în societate care sunt pentru el asemenea vacanțelor pentru alții:  ”Eu îmi iau pauzele când mă duc la “Vreau să fiu antreprenor”. “SuperTeach” e pauză, RBLSummit e pauză. Am multe pauze în care mă încarc. Proiectele mișto în care mă implic pentru că vreau reprezintă concediu”. 

Această conversație cu el este despre cum ne alegem drumul în viață – sau ne alege el pe noi – ce înseamnă disciplina și cum meseria de medic te poate învăța lucruri fundamentale pentru business, despre greșeli majore, opțiuni de viață și cum să conduci o companie dându-le oameni libertate și responsabilitate. 

CÂND VOCAȚIA TA NU E TA

Nu te-ai aștepta la așa ceva de la unul dintre cei mai serioși și determinați oameni pe care îi cunoști. Dar, așa cum se întâmplă de multe ori în viață, a ajuns unde este azi datorită unei serii de întâmplări. Dragoș spune despre el că, în școală, a fost ”o hahaleră”. Avea 10 ani când părinții s-au despărțit. Înainte să termine liceul, mama lui a plecat definitv din România: ”Probabil că l-a prins beat pe șeful întreprinderii la care lucra, de i-a dat voie să plece să-și viziteze sora în Italia”. De acolo, s-a stabilit definitiv în Germania. Singuri acasă, el și fratele lui s-au descurcat pe cont propriu vreo doi ani, până și-au urmat mama, în 1982. Dragoș a dat în țară examen la Automatică. N-a apucat nicio zi de școală, pentru că el și fratele lui au primit aprobarea de a pleca la mama lor, în Germania. O dată ajuns acolo, a urmat Medicina. Niciuna nu era, de fapt, vocația lui. 

M-a dus la nu știu ce spital să mă învețe doamna doctor ce înseamnă depresie. Mi-a zis că trebuie să fiu trist, îngândurat, să nu mai am note bune, să vadă profesorii, mai ales, că se întâmplă ceva cu mine. Am zis, ”a-ha, trebuie să iau note proaste, de când așteptam momentul…”

Spui că ai trecut cu bine prin școală datorită memoriei și datorită reputației fratelui tău, cu patru ani mai mare. Cum așa?

Fratele meu a fost șef de unitate, avea cu o reputație excepțională, era foarte serios, avea note mari. M-a ajutat asta în liceu. În ultimii doi ani de liceu eram fără părinți în casă și am luat premiul I, dar nu pentru că învățam sau eram tocilar. Aici m-a ajutat foarte mult memoria, într-adevăr. Citeam cu o zi înainte relativ superficial, rețineam bine și luam note mari. Dar eram șeful nebunilor, și în liceu și în școală. Aveam gașcă și făceam toate năzdrăvăniile.

Zi-mi una…

Scriam pe tablă cu cretă de croitorie, care nu se curăța. Când începea ora, profesorul chema elevul de serviciu să șteargă tabla. Evident că, din ce dădea cu buretele, se făcea și mai rău. Până la urmă, am fost exmatriculat, cel puțin teoretic, pentru o farsă din acestea. Principala idee era cum să facem ca să nu facem ore. 

Întotdeauna ai fost așa răzvrătit?

Da. (râde) Să spunem că am fost creativ… Organizam balul bobocilor, organizam evenimente, am fost, totuși, secretar UTC pe clasă. Am făcut sport de performanță, iar în liceu eram în toate echipele, și de volei și de baschet, hambal, fotbal. 

Fratele tău e la fel?

Nu. El e mult mai cuminte. Întotdeauna a fost cuminte. Seamănă mai mult cu tata, care e un tip foarte așezat, serios, de bibliotecă. Maică-mea îmi povestea de taică-miu că mergeau la petreceri, ea dansa și era sufletul petrecerii și pe el îl găseai în bibliotecă. Maică-mea era de viață. 

(se gândește puțin) După părerea mea, ei nu s-au potrivit deloc. Eu cred că semăn mai mult cu ea din punctul acesta de vedere. Fratele meu, Cristi, seamănă cu tata. 

Cum tolera mama ta toate ideile tale crețe?

Păi… Nu știa. Afla când o chemau la școală, că voiau să mă exmatriculeze. Cu mama am avut un pact: atâta timp cât nu am note proaste, să mă lase în pace. Pentru că întotdeauna am avut note de 10 și 9 m-a lăsat în pace. 

Ai fost coleg de școală cu viitoarea ta soție, nu-i așa?

Cu Dana am fost coleg din clasa I-a. În clasa a IV-a, m-am dus la ea la bloc și am întrebat-o dacă vrea să fie prietena mea. Mi-a zis ”nu„. Apoi am fost prieteni în clasa a VII-a, o vară, când eu eram mai mic de înălțime decât ea și mergeam cu pantofi cu tocuri. Și apoi am fost împreună pe bune de la sfârșitul clasei a IX-a până în clasa a XII-a, când eu am plecat. După vreo patru ani ne-am căsătorit, când ea a venit în Germania, după mine. 

Cum ai ajuns să dai la Automatică? 

Eram convins că voi pleca din România, deci nu învățasem pentru facultate. Dar nu aveam nici o certitudine că plec vreodată, deși mama era de doi ani acolo. Când am depus actele, la 16 ani, eram minor. Și atunci a venit întrebarea ”ce faci dacă, totuși, nu pleci?”. 

Deci ai dat la facultate de disperare?

În primul rând, trebuia să scap de armată. Dacă mă luau la armată, trei ani după ce terminai armata nu puteai să pleci din țară. Spuneau că deții cine știe ce secrete de stat… Taică-meu nu s-a implicat prea mult în viața noastră, dar atunci s-a implicat. Pentru că eram sănătos, singura variantă să nu merg în armată era nebunia, depresia. M-a dus la nu știu ce spital să mă învețe doamna doctor ce înseamnă depresie. Mi-a zis că trebuie să fiu trist, îngândurat, să nu mai am note bune, să vadă profesorii, mai ales, că se întâmplă ceva cu mine. Se pare că nu te luau în armată, dacă erai deprimat. 

(se distează și bate din palme, parcă ar fi iar în clasă, la școală) Am zis, ”a-ha, trebuie să iau note proaste, de când așteptam momentul…” N-o să uit toată viața mea… M-am dus la teză la chimie și stăteam așa peste lucrare… (se apleacă peste masă) a venit profesoara și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am zis că nu mă pot concentra… Îmi venea să râd. I-am spus, cât am putut de serios, că mă gândesc la mama. Și a adus tezele înapoi și mi-a zis să mai dau încă o dată teza, că nu poate să-mi treacă nota în catalog. Din 4 mi-a făcut 8, fără să mai dau nicio teză… 

Deci te-a ales facultatea pe tine…

Eu nu aveam nici un dubiu că plec înainte de facultate. Când am văzut că nu plec în Germania și se apropie bacalaureatul, am zis că e groasă treaba… M-am pus pe carte, 18 ore pe zi. Când ieșeam din casă, nu vedeam… Eram așa, într-o ceață. Pur și simplu, nu am trăit trei luni, doar mâncam și învățam. Ieșeam din casă doar pentru meditații, care însemnau numai lucrări.

Așadar, cum ai ajuns la Automatică?

Inițial, am vrut să dau la construcții. Adică la cea mai usoară facultate, asta a fost ideea. M-am dus să mă înscriu la Construcții, era într-un demisol, așa; la coadă la înscriere erau vreo 30 de tineri. Și m-am pus la coadă. Când m-am uitat la toată atmosfera de acolo, am zis “eu, aici, nu!” Mi-am luat dosarul înapoi și m-am dus acasă. L-am sunat pe taică-miu și i-am zis că nu m-am înscris. I-am spus că mai bine mă duc să muncesc. M-a întrebat ce aș vrea să fac, dacă aș avea de ales? Și, pentru că el a fost director de firmă de IT și unul dintre primii IT-iști ai României, am zis să fac calculatoare. Mi-a zis să mă înscriu la Automatică, unde erau șapte condidați pe loc. Mi se părea puțin probabil să intru. Am dat examen, nu am crezut că am reușit, nici nu m-am dus să văd rezultatele… Imediat după examen, am plecat cu cortul, la Snagov, cu Dana și o gașcă. Într-una dintre zile, l-am văzut pe taică-meu în capul aleii.. Mă întrebam ce caută acolo… Și mi-a zis că au ieșit pașapoartele, că putem pleca în Germania. Mi-am lăsat prietenii acolo, și am plecat. Când m-am dus să văd rezultatele, intrasem la facultate, penultimul pe listă… Ca să vezi ce înseamnă destinul…

Am dat la medicină fără să fi fost o singură zi într-un spital. Nu-mi pare rău că am făcut-o. Am făcut-o cu plăcere, dar fără pasiune. Am încercat să fac bine ceea ce făceam, dar nu era chemare. Asta le spun tuturor…

Ai ajuns în Germania și ai ales medicina. De ce?

Medicina a venit de la maică-mea. Și-ar fi dorit să fie medic. Asta mi-a rămas în minte. A prins perioada de după război, când tatăl ei a trebuit să fugă din țară, pentru că a fost mâna dreaptă a lui Iuliu Maniu. A fugit în Chile și acolo a și murit. Mama ei a ajuns în pușcărie pentru că găzduit un preot catolic. Asta a făcut ca ea să nu poată deveni medic, și a devenit inginer constructor. 

Deci nu era vocația ta, dorința ta…

Când merg să vorbesc în școli, le spun tuturor copiilor că a fost o greșeală fundamentală. Am dat la medicină fără să fi fost o singură zi într-un spital. Nu-mi pare rău că am făcut-o. Am făcut-o cu plăcere, dar fără pasiune. Am încercat să fac bine ceea ce făceam, dar nu era chemare. Asta le spun…

CE-AM ÎNVĂȚAT CA MEDIC ȘI AM DUS ÎN BUSINESS

Dragoș Anastasiu a studiat șase ani și jumătate medicina și a profesat alți patru în Germania. A fost medic internist, a început cu 600 de mărci pe lună, ”bani din care nu puteai să trăiești”. Luni și ani de zile, aproape nu s-a dezlipit de spital și pacienți. A ajuns să câștige mult mai mult și să învețe lecții pe care le folosește și azi în business. În România, s-a întors tot dintr-o întâmplare: un parteneriat pe care îl intermediase între un cunoscut din România și compania germană de transport Deutsche Touring n-a funcționat cum trebuia. A avut de ales între a veni în țară să se ocupe sau a rămâne medic. A ales să se întoarcă, în 1994. Pentru că habar nu avea ce face, a replicat în business ce știa din spital. 

Asta am învățat ca medic: că trebuia să fii la dispoziția oamenilor mereu, chiar dacă nu-ți place; și, doi, când faci ceva trebuie să faci bine. Nu e cu “merge și așa”. La modul mai general, am învățat că dacă faci cu plăcere, cu pasiune ceva, nu mai muncești.

Sunt curioasă ce te-au învățat cei zece ani și ceva de medicină? Ți-au folosit?

(se gândește, dar doar puțin) Mi-au folosit incredibil de mult. (zâmbește) Colegilor mei din zona de transporturi, de la garaj, le-am spus întotdeauna că garajul e ca un spital și autocarele sunt ca niște pacienți. Mecanicii sunt medicii. Le spun ”voi sunteți ca pediatrii. Autocarele nu știu să exprime ce au. Iar tipul de activitate e similar… (enumeră, pe degetele de la mână) Trebuie să îi știi istoria, să-i faci anamneza, să întrebi șoferul ca să afli ce îl doare, să-l tratezi, să-l externezi, să documentezi…

Am început să scriu proceduri de garaj făcând similitudinea cu spitalul. Eu cu mâna mea am început să scriu, nu exista autocar care se întorcea la garaj care să nu aibă o fișă. Și așa am scris proceduri fără să fii fost o zi într-un garaj.

Ce te-a învățat despre oameni?

În primul rând, că trebuie să fiu la dispoziția oamenilor 24 de ore. Împreună cu un coleg, eram responsabil pentru tot ce înseamnă medicină internă, inclusiv intensivă, reanimare medicală și tot ce însemna ambulatoriu. Cred că aveam șase secții a 36 de pacienți, plus zece la intensiv, plus tot ce venea de afară. Și garda noastră se termina dimineața la ora 8. Și după gardă nu plecam acasă, ci stăteam la program normal, de opt ore, până la 5, 6, 7 seara. Și făceam între șase și opt gărzi pe lună, dintre care două weekend-uri. Când se îmbolnăvea cineva și nu putea face garda sau apărea altceva, hai să-l sunăm pe Anastasiu și Anastasiu zicea da. Era o chestie, pentru că și câștigam. O gardă era 500 de mărci net. Ajunsesem să câștig 7000 de mărci pe lună, înainte să vin în România. 

Deci să fii la dispoziția oamenilor…

Da, să fii la dispoziția oamenilor non-stop. O dată, fiind șeful reanimării, am avut două reanimări în același timp. Îți dau un exemplu, ca să-ți dai seama ce înseamnă să fii la dispoziția pacienților. Picam la ora 3 dimineața, mă culcam. Și te suna de la ambulatoriu că a venit pacientul cutare. Și trebuia să mă îmbrac, să cobor. Era o băbuță care nu putea să doarmă. Și nu se întâmpla doar o dată. Eu, ca medic, trebuia să văd toți pacienții. Și asta m-a învățat… De 23 de ani, telefonul meu nu e închis niciodată. Încă mă sună șoferi care sunt pe undeva prin Europa și nu se descurcă cu o problemă. 

Nu ți s-a întâmplat niciodată să te saturi de chestia asta?

Păi… Mă săturam, în interior. Faptul că nu am mai practicat medicina are de-a face și cu ideea de saturație. Dar hai să-ți mai spun cum ne-a crescut profesorul. O dată pe săptămână, aveam vizita profesorului. Eu aveam undeva între 18 și 36 de pacienți în grijă. Fișele erau în grija asistentei. Profesorul lua fișa pacientului și se uita la mine: ”ia ziceți, domnul doctor…”. Și tu trebuia să știi… Îl doare ficatul. A mai avut astfel de problemă? Da. Când? Acum zece ani… Și cât era bilirubina la internare? 12.2. Și cât era ieri? 7.5. Și cum apreciați evoluția?… Deci trebuia să știi toate astea pe dinafară. Eu am avut ieri o discuție cu avocații și nu știau dosarul… Că au multe dosare. Păi câte dosare aveți? Că eu aveam 36 de pacienți pe zi, și parte dintre ei erau mereu noi. Eu trebuia să știu toată istoria pacientului. Și, dacă nu știai, intrai în pământ de rușine. 

Deci disciplină…

După care veneai în pantaloni albi, cămașă albă, halat alb, închis întotdeauna. Și îți spunea că ai o pată pe halat. În timpul vizitei te duceai și schimbai halatul. O dată, după o gardă, mergeam spre lift și pofesorul m-a întrebat unde plec. I-am spus că plec acasă. Și mi-a zis “La ora asta? Așa nu o să ajungi niciodată nimic…” . În momentul acela l-am înjurat în gând, dar după aceea am înțeles că avea dreptate.

Era un sistem extrem de sever, dar o școală pentru toată viața. Asta am învățat: că trebuia să fii la dispoziția oamenilor mereu, chiar dacă nu-ți place; și, doi, când faci ceva trebuie să faci bine. Nu e cu “merge și așa”. La modul mai general, am învățat că dacă faci cu plăcere, cu pasiune ceva, nu mai muncești. 

13 ANI AM TOT GREȘIT

Grupul condus de Dragoș numără azi vreo 20 de companii. De la transport de persoane, la agenții de turism, de la ticketing la investiții în turism, e cea mai mare organizație de felul ei în România. În total, aproximativ 150 de milioane de euro. Ceea ce nu spune mai nimic, în sine. Dar poate spune ceva, dacă ne uităm în urmă: în 2009, era la limita insolvenței; din 2010 până astăzi, a crescut de vreo cinci ori. Și încă ceva: în primii 12 ani, a făcut toate greșelile posibile: nu s-a uitat la cifre, nu a făcut buget, nu a citit despre management, a angajat oameni nepotriviți, a adus un CEO din afară, a plecat din business și s-a întors, ca să constate că s-ar putea să nu mai aibă business. N-ar recomanda nimănui calea asta. 

Am avut o perioada inconștientă, de prin 1995 până spre 2006. A fost o perioadă de val, lucrurile mergeau… Nu știam de ce merg, nu știam că pot merge mai bine, nu știam principii de management.

Deci știai o groază de principii bune din viața de medic. Ce știai despre business?

Nimic. Am avut o perioada inconștientă, de prin 1995 până spre 2006. A fost o perioadă de val, lucrurile mergeau… (continuă, cu o expresie descumpănită, de ”habar n-am ce era în capul meu”) Nu știam de ce merg, nu știam că pot merge mai bine, nu știam principii de management. Le știam eu pe toate, eu angajam, eu eram și jurist… Nu aveam departament de HR, nu aveam departament de contabilitate, nu știam să citesc un bilanț… Deci o chestie din asta, așa… Nu știam câți bani am în cont, pentru că nu mă uitam. Venea contabilul și îmi spunea ”avem un milion și ceva de euro în cont, nu facem nimic cu ei?” Și eu îi spuneam ”Lasă-i acolo…” Deci o perioadă inconștientă… (ca și cum s-ar scuza, mai mult față de el) Dar așa era modelul. 

Ce s-a întâmplat în 2007?

Am început să avem probleme. Nu recuperam banii, se schimbase legislația pentru vize, autocarele nu mai erau atât de pline. (ridică din umeri, într-un gest de capitulare) Am zis ”frate, eu nu mai știu. Am adus-o până aici dar nu mai știu”. Ce m-a salvat pe mine atunci a fost că eu nu scosesem niciodată bani din firmă. Aveam niste cash. Că dacă scoteam pe dividende și îmi făceam vreo șapte case și îmi luam trei BMW-uri, eram mort de mult. 

Ce ai făcut?

În momentul acela, am luat consultanți. Am cerut ajutorul unui fost bancher, cu care fusesem vecin. Și el era prieten cu acest manager financiar care plecase de la Orange. Am semnat un contract de consultanță, erau niște bani, așa!!!… Nu i-aș fi dat în viața mea, în alte condiți… Au stat șase luni în firmă și, după astea șase luni, managerul financiar mi-a spus că, dacă vreau, conduce el grupul ca CEO. ”Da, ok”, am zis. Dar condiția a fost ca eu să nu mai vin pe acolo. Eram președinte ANAT (asociația agențiilor de turism) atunci. S-a și mirat toată lumea cum am crescut eu ANAT de la nimic la nu știu cât… Stăteam toată ziua acolo. 

Deci te-ai retras din propria ta companie?

Da, complet. Dacă voiam să vin la câte o ședință, îmi spunea să nu vin. Și acceptam. Până când, într-o zi, după vreo zece luni, m-a sunat și mi-a zis că are nevoie de 300.000 de euro, pentru că nu poate să plătească ce era de plătit la IATA (organizația internațională de transport aerian). Nu plăteam, nu mai existam. 

A fost o mare greșeală că i-am lăsat lui bussines-ul. 

Nu ai avut habar nici de rezultatele companiei în perioada aceea?

Cred că mai făcea câte un raport, ceva. Două lucruri bune i se datorează, însă, și nu cred că le-aș fi făcut dacă nu era el: a restructurat grupul și a clarificat lucrurile și a cumpărat un soft de vreo 100.000 de euro. Eu nu aș fi dat niciodată atâția bani, pentru că pentru mine contabilitatea nu reprezenta nimic, în afară de o obligație. Și, la mine, dacă e cu obligație, nu investesc. Nu înțelegeam beneficiile. Dar m-a costat scump perioada aceea, am pierdut un milion de euro. 

M-am retras complet din propria mea companie. Dacă voiam să vin la câte o ședință, îmi spunea să nu vin. Și acceptam. A fost o mare greșeală că i-am lăsat lui bussines-ul.

Era mult sau puțin?

Cred că aveam o cifră de afaceri de cam 20 de milione de euro. Deci era mult, era o perioadă foarte grea. Una dintre probleme a fost că a încerca să aplice sisteme și structuri de multinațională într-o companie care nu era pregătită. Deci m-am întors, imediat dupa povestea cu IATA. Pentru că am zis că nu e în regulă. Începuse să ia credite, ajunsesem la 3,5 milione de euro, deși nu aveam nevoie. Dar pentru că nu încasam banii de la ANAF sau din piață, pentru că avceam fel de fel de găuri, nu aveam bani…

Ce ai făcut când te-ai întors?

La început de 2009, ne-am mutat aici (în sediul de lângă cimitir). Eram răspândiți prin vreo șapte clădiri, proprietățile noastre, de altfel. Am renunțat la ele și ne-am mutat cu chirie. 

Mă plimbam mult prin cimitir mult și mă gândeam ce am de făcut. Făceam în minte planul A, planul B… Mă gândeam la parteneri de fuziune, de vânzare, cum să scădem costurile, să creștem veniturile. Teoretic, noi eram în insolvență.

Și, cumva, de la începutul lui 2010 am luat-o înapoi în sus.

Dar nu e ca și cum ar fi venit providența și v-a rezolvat problemele…

Nu, desigur. Ne-am mutat aici, am început să eficientizăm, a început să-și arate efectele noul sistem contabil, aveam cifre. Au venit beneficiile faptului că eram separați pe firme. 

Atunci am început să investim în oameni și în marketing. Am zis că trebuie să ne instruim oamenii. Aveam două variante: să scădem cât se poate costurile, sau să creștem veniturile. Pentru a crește veniturile, aveam nevoie de oameni mai bine instruiți, de la oameni de vânzări, la șoferi de mai bună calitate. Și am investit atunci cât am putut de mult în pregătire profesională.

Atunci am început să investim în oameni și în marketing. Am zis că trebuie să ne instruim oamenii. Aveam două variante: să scădem cât se poate costurile, sau să creștem veniturile.

Azi conduci un grup de 150 de milioane de euro. N-ai spune că ai avut vreodată o perioadă inconștientă…

(zâmbește) Da… A fost apoi etapa de criză, de prin 2006 până în 2009. Teoretic, spre final eram în insolvență.  Am trăit prin bunăvoința creditorilor și a băncii. Și din 2010 a venit perioada conștientă, când am început să citesc cărți, m-am dus la cursuri, m-am dus in lume. 

Cărți de căpătâi. Pe Ron Kaufman (autor specializat în cultura serviciilor) l-am descoperit acum vreo șase ani și ne-a schimbat foarte mult. Am luat cărți de contabilitate ca să înțeleg un bilanț. Azi, avem aici o bibliotecă întreagă. Această perioadă a fost perioada conștientă când am început să facem bugete.

Dacă te-ai duce înapoi în 1995 și te-ai întâlni cu tine și ai putea să-ți spui ceva, ce ți-ai spune?

Găsește-ți un asociat care are aceleași valori cu tine și e finanțist. Și, eventual, găsește și pe cineva cu abiolități minunate de vânzare… Și acești asociați să ia lângă ei numai oameni cu valori similare. La noi au intrat de pe stradă fel de fel de oameni, cum îi găseam, cum la spuneam ”hai încoace”…

CÂND CEVA NU IESE, E PENTRU CĂ NU LUCRĂM ÎN ECHIPĂ

Unul dintre lucrurile care i-au ieșit bine lui Dragoș este să se desprindă de managementul propriei afaceri. Spune că nu petrece mai mult de 30%-40% din timpul lui în grupul Eurolines. Mulți dintre managerii lui îi sunt alături de ani de zile și au, azi, ”libertăți infinite”. Treaba principală a lui Dragoș, poate una dintre cele mai dificile cu care a avut de-a face, este să motiveze oamenii și să îi învețe să lucreze împreună. Greșelile și ratările, spune, se întâmplă mai ales pentru că fiecare vede doar ograda proprie. 

Cred că principala chestiune de care mă ocup este viziunea: să le spun oamenilor cum văd eu potențialul, unde ne aflăm, cât de mult mai putem crește. Să mă îngrijesc de dezvoltarea lor personală.

Cred că ești unul dintre oamenii care s-au priceput cel mai bine să nu mai fie implicați zi de zi, să delege. Cât ești azi de prezent în companiile tale?

Cred că mai sunt implicat cam 3%. Mai ales în ceea ce înseamnă motivație. Cred că principala chestiune de care mă ocup este viziunea: să le spun oamenilor cum văd eu potențialul, unde ne aflăm, cât de mult mai putem crește. Să mă îngrijesc de dezvoltarea lor personală. De munca în echipă, că aici e o problemă gravă. 

De fapt, petrec cel mai mult timp ca mediator între ei, încercând să le demonstrez că dacă mai lasă orgoliile, dacă înlocuim „ce am eu de câștigat” cu „ce avem noi de câștigat”… Nu-mi iese chiar așa cum mi-aș dori. E greu, foarte greu. 

Ce din tot ceea ce ai creat ca mecanisme în zona asta a funcționat cel mai bine?

Cred că grupul de excelență. Miercuri de miercuri, în ultimii cinci ani și jumătate, au fost pe la noi toți antreprenorii României, toți oamenii interesanți, am discutat despre cărți, am văzut discursuri TED-uri împreună. Cam acesta e rolul meu. Și cred că, încet, încet și greu, își deschid mințile. Rezultatul vine apoi de la sine, după ce ai văzut zeci de bune practici și exemple. Dar durează foarte mult, inclusiv pentru oamenii tineri. 

Această autonomie vine și cu greșeli, nu?

Nu sunt greșeli fundamentale și fatale. Sunt multe greșeli, niciuna fatală. Dar greșelile majore… Dau un exemplu: Green Village (resortul din Deltă) e încă pe pierdere, după trei ani. Acum un an eram pe pierdere cu 200.000 de euro. Pierdem prea mult. Nu se poate cu structura noastră, cu puterea noastră de vânzare, să nu fim în stare să aducem oamenii într-un colț de rai. De ce? Pentru că nu fac echipă. Pentru că managerul de la Green Village nu dă destul comision la turoperator și, atunci, turoperatorul nu vrea să vândă, chiar dacă e în același grup. Turoperatorul nu dă destui bani la revânzător, la TUI. Uite astea sunt eșecuri. 

Și ce faci?

Câteodată, mai fac și nefăcute. Vin și întreb ”cât ar trebui să-ți dea comision ca să fii fericit?” Și dau eu diferența, din bugetul meu de top management, într-o primă fază. 

Deci bugetul tău de top management e buget de experimente?

Am luat pe bugetul meu un consultant, de exemplu. Le-am zis să-l folosească gratis trei luni: ”După trei luni veniți și îmi spuneți dacă vă ajută sau nu.” Dacă nu vă ajută, îi spunem ”la revedere”. Dacă îi ajută, îl vor plăti ei. 

Cred că un lucru care m-a ghidat întotdeauna în viață este ce se întâmplă când tu nu mai ești.

Unul dintre lucrurile cele mai grave care li se repoșează antreprenorilor este că nu sunt capabili să renunțe la a controla tot. Cum ai ajuns la această detașare de activitatea de zi cu zi?

Nu știu dacă am gândit-o de la început, pe parcurs, sau pur și simplu s-a întâmplat. Cred că un lucru care m-a ghidat întotdeauna în viață este ce se întâmplă când tu nu mai ești. 

Azi, în sistemul de evaluare a performanței, avem un punct referitor la succesiune. La nivel de management, fiecare trebuie sa aibă plan de succesiune. Poate vreau să plec, poate mă îmbolnăvesc. Întrebarea e cum funcționează după tine? 

Ceea ce m-a preocupat de la un anumit timp încoace este ce faceți dacă eu nu mai sunt? Asta înseamnă că trebuie să delegi și să crești lângă tine oameni care să ducă șandramaua mai departe. Singura soluție este să ai încredere în oameni și să-i lași.

Cum funcționează filosofia aceasta a ta care spune ”eu plec cu oamenii de la 100% încredere”?

Păi, cum altfel? Dacă nu dai încrederea de la început, nu are cum să demonstreze. Plec de la premiza că oamenii sunt de bună credință și trebuie să le acord încredere 100%.

EU SUNT UN VÂNZĂTOR

Mulți dintre oamenii din business – și nu numai – îl suportă greu sau deloc pe Dragoș. Când îi intră ceva în cap, să îl întorci din drum e o bătălie peirdută aproape înainte să înceapă. Încăpățânarea și un fel de a nu vedea decât argumentele care să-i servească l-au costat scump. În companiile lui, însă, e gata să lase oamenii să decidă, fără să insiste prea mult. Câteodată…

Nu vreau să mă impun deloc. Încerc să pun o idee pe masă, vor să o ia bine, dacă nu, nu.

Mă uit la tine de câte ori ești într-un grup, de câte ori te urci pe o scenă. Și mă gândesc cât de persistent ești, ce bun vânzător… 

Da, sunt tipul de vânzător. Am abilități de atacant. Am făcut greșeli și am plătit o taxă foarte mare pe prostie, pentru că nu am știut să apăr poarta. Bani pierduți aiurea…

Nu îmi dau seama cât de mult din ceea ce fac este nativ și cât este învățat. Eu cred că eu sunt eu. Nu încerc să vând cu forța, nu vând lucruri în care cred. Când cred, cred.  

Nu mă duc la un eveniment și trebuie să vând ceva, ci vine din burtă. Până mă convinge cineva că… Câteodată mă mai las convins că temele mele sunt greșite.

Faci asta și în business, cu oamenii din companie?

Mai ales în business. Nu vreau să mă impun deloc. Încerc să pun o idee pe masă, vor să o ia bine, dacă nu, nu.

Deci mai puțin în business decât în afară?

Da, evident. 

De unde ști când să te oprești?

Îmi dau seama că îi enervez pe oameni, văd și pe fețele lor. Dar dacă, după aceea, mai văd un zâmbet, mai încerc o dată. 

Nu prea știi să renunți…

În primul rând, nu știu să spun nu. De renunțat, renunț greu. Pot să renunț la o temă. Renunț greu la un business, tot cred în el. Renunț greu pentru că eu îi văd potențialul. Dar dacă îl văd numai eu, sau dacă nu am timp să dovedesc, atunci asta este.

Când insiști și când renunți?

Sunt două momente: când văd că nu am cu cine, ori când văd împotrivire. Ori când mi se explică. Am înțeles în viață că trebuie să fie și momentul pentru ce vrei tu să faci. Am încercat să fac foarte multe lucruri prea devreme. Văzându-le în Gemania, țara în care am trăit, pe care o studiez… Vin și zic ”hai să facem așa. și hai să facem acum”. E uneori prea devreme, pentru că mentalitatea noastră e diferită. Și orice schimbare e percepută ca un pericol. Și atitudinea e “lasă că merge și așa”. 

Eu am copiat foarte multe idei, am copiat foarte multe în viață, nu am inovat. S-a dovedit că, prin perseverență, punând subiectul pe tapet și după un an, și după doi și după cinci, s-a făcut. 

SUNT EU UN OM DE SUCCES?

În structura lui, Dragoș nu are noțiunea timpului liber sau nevoia de a delimita între viață și muncă. Ideea ”work life balance”, care ne preocupă atât de mult, nu-l preocupă câtuși de puțin. Ultima vacanță adevărată de care-și amintește a fost ”acum vreo patru ani”, iar telefonul lui nu a fost vreodată închis. 

Mulți oameni i-au spus că ar trebui să ia o pauză, să se oprească, să-și reevalueze viața personală și alegerile. Până la urmă, Dragoș chiar s-a gândit că ar fi bine să-i ia în serios: s-a întrebat dacă e ceva în neregulă. ”M-am dus la un psiholog”. Concluzia? Sunt unii oameni cărora le place foarte mult ceea ce fac și nu simt nicio nevoie, de niciun echilibru work-life. Asta e. 

Am avut de multe ori discuții despre fericire. Sau despre dacă sunt un om de succes. Nu cred că sunt un om de succes.

Îmi spuneai la un moment dat că ai fost la un psiholog, pentru că lumea îți spunea că e ceva în neregulă cu tine, că muncești prea mult.

Da, am fost. Nu mai știu exact pentru ce m-am dus, dar a avut de-a face și cu relația personală, relația mea cu alți oameni, ideea asta că muncești de dimineață până noaptea, că ești căsătorit cu munca – e bine sau e rău? Plus că e interesant să încerci, cu ajutorul altcuiva, să vezi care sunt traumele pe care le ai din copilarie. Se pare că faptul că mama mea a plecat, deși mie mi-a plăcut că eram liber, crează sentimetul de frică de a nu fi părăsit. 

Cu ce concluzii ai plecat? 

N-aș putea enumera concluzii, dar vin declicuri. Unul dintre declicuri a fost că dacă muncești și o faci cu plăcere… Mă întreabă lumea dacă nu regret că am lăsat medicina. Nu vreau nici măcar să mă gândesc. Că dacă regret, la ce mă ajută? Dacă am un regret în viață, este faptul că nu am petrecut mai mult timp cu copilul, când eram în Germania. Fiica mea a fost întrebată ce amintire are cu tatăl ei de când era mică. Și amintirea ei era că stăteam împreună și ne uitam la un meci de fotbal. A spus-o la televizor în România. În momentul acela nu poți să nu ai un semn de întrebare. Am avut multe de discutat cu psihologul…

Dar nu ai schimbat nimic, totuși, în programul tău.

Nu pot să spun că am schimbat ceva, dar m-am împăcat cu anumite teme. Am avut de multe ori discuții despre fericire. Sau despre dacă sunt un om de succes. Nu cred că sunt un om de succes. Pentru că eu cred că succesul apare când ai îmbinat cât se poate de bine cele trei zone: profesie, familie și prieteni, în proporții apoximativ egale. Ori, la mine, e clar că nu e așa. Pe primul loc a fost munca, apoi prietenii și apoi familia. Aici m-am împăcat cu mine însumi și am spus așa: succesul și fericiea nu vin neapărat din a respecta proporțiile acestea, ci din a fi tu împăcat cu tine însuți că e în regulă. Că munca nu este o corvoadă, dacă o faci cu plăcere. Am ajuns la concluzia că nu e o nenorocire să umpli golul lasat de familie cu implicarea în proiecte.

E o alegere foarte personală…

Am fost un tip foarte norocos în viață, în toate sensurile. Mi-a dat Dumnezeu prea mult. Faptul că mă uit acum la copilul meu, care are 25 de ani și e foarte bine… Mai eram împăcat eu cu mine dacă nu era bine? Nu cred. Deci am fost norocos…

Mi-ai spus la un moment dat “când ai o problema, dăruiește”. Ce înseamnă asta?

E tot ceva ce mi-a spus psihologul, am experimentat-o a doua zi. Când ai probleme de business, când nu ești ok cu tine însuți, dă tot ce e mai bun din tine pentru ceilalți. Și în felul acesta tu te cureți. Funcționează. Cred că ți-am povestit despre acea ceartă la contabilitate când am ținut cel mai cald discurs al vieții mele. Au început să plângă apoi, să se pupe între ele. Și, după două zile, mi-au spus “acesta nu e Anastasiu”.

Noroc că tu și partenera ta de viață, Hilde, sunteți foarte asemănători. Amândoi aveți aceqstă obsesie pentru muncă…

Da, da… Suntem doi oameni îndrăgostiți de poiectele lor. Ultimul concediu l-am făcut cu Hilde acum patru ani.

PE SCURT

Lecția pe care am învățat-o cel mai greu. Că nu le știu eu pe toate și nu trebuie să fiu eu peste tot.

Ce m-a învățat criza. Dacă nu ai de jur împrejur oameni fericiți, nu poți să faci niciun client fericit. Obsesia pentru angajați vine poate chiar înaintea obsesiei pentru client. Pentru că obsesia pentru client este o consecință a obsesiei pentru angajat.

Ce i-aș spune unui tânăr absolvent. Să plece de la ce are el de oferit, nu ce are de primit. Nici un om sănătos la cap, nici un antreprenor, nu vrea să se despartă din pricina salariului de un om foarte bun. Ci va face toate eforturile din lume ca să-l țină. Se creează o cu totul altă atmosferă dacă atitudinea este “ce pot face pentru tine” în loc de “ce-mi iese mie din asta”.

---

Ce să citiți mai departe:

Felix Pătrășcanu, co-fondator al FAN Courier, despre secretul succesului și fricile cu care trăiește zi de zi.

Sergiu Neguț, angel investor, despre arta de a te reinventa.

Dragoș Petrescu, fondator City Grill, despre cum să nu abandonezi, oricât de greu ar fi.