Dan Isai despre cum reinventezi un lucru simplu și faci din el brand global

Dan Isai, fondatorul SaladBox, a fost invitatul celei de-a cincea ediții a interviurilor The Vast&The Curious. Dan are 32 de ani, a fondat compania în aprilie 2012 și a început cu fratele și cumnata lui, încă doi angajați și soția, într-un colț de 9 metri pătrați, într-un mall din Cluj. Azi are 3.500 de angajați și un grup de companii care se întinde în 12 țări și pe trei continente. A dus SaladBox inclusiv la New York, acolo unde este cel mai dur mediu pentru un restaurant. 

Am discutat cu el despre familie, strategie, pierderea unui prieten și partener, momente în care a vrut să renunțe și valorile care-i conduc viața și business-ul. În experiența mea, sunt foarte puțini oamenii care admit că, uneori, nu au nicio explicație rezonabilă pentru succesul pe care l-au atins, alta decât credința în Dumnezeu sau într-o misiune mai mare decât ei înșiși. Dan face parte din această minoritate și nu are nicio problemă să o spună. 

E o combinație interesantă de gândire strategică pură și modestie: joacă încă fotbal cu colegii și prietenii din liceu, mare parte dintre ei azi angajați ai grupului pe care îl conduce. Spală salată și servervește, dacă este necesar. La fel de bine cum, imediat după interviu, a plecat în India pentru un potențial parteneriat cu un gigant care i-ar putea aduce o rețea de câteva sute de restaurante SaladBox. 

A fost o conversație fascinantă, cu multe teme și adesea neașteptată. Mai jos sunt selecții din ea, organizate pe teme, pentru a putea fi ușor de parcurs. Puteți sări de la una la alta, după timp și interes. 


The Vast&The Curious este o serie de conversații cu antreprenori, inovatori și pionieri cu povești remarcabile. Live în fața audienței, pe scena Teatrului Apollo111, interviurile merg dincolo de tot ceea știm sau credem că știm despre succes. The Vast&The Curious este o explorare ”pe viu” a gândirii și experienței umane din spatele performanței.

Următorul invitat este Iulian Stanciu, antreprenor, acționar și CEO al eMag. Va fi împreună cu noi pe 22 mai 2018. Detalii aici. Puteți urmări invitații, formatul scris al interviurilor și selecțiile video abonându-vă la newsletter în pagina dedicată. Dacă sunteți curioși despre edițiile anterioare, cu Dragoș Petrescu, Florin Talpeș Felix Pătrășcanu sau Simona Baciu, le găsiți aici


DE UNDE VIN

M-am născut în Cluj, la Stanca. Am aflat după mulți ani că pe locul maternității au fost grajduri. M-am născut într-o familie neo-protestantă, medie ca venituri și cultură, dar cu principii. Am avut părinți care au investit în noi. 

Tata e azi foarte mândru de mine. Mie nu mi-a spus-o, dar a spus-o altora. Tata a fost mai aspru de felul lui, și cu mine și cu ceilalți. Am crescut cu “tu nu ești bun de nimic”, “nu mă pot baza pe tine”. Era genul de om care,  dacă deschidea frigiderul și cădea laptele, dădea vina cine a pus laptele acolo, nu el care a deschis prea brusc… Dar e un om bun și s-a schimbat foarte mult, mai ales după ce i s-au născut nepoții.

Am urmat un liceu teologic, cred că datorită anturajului, și nu pentru că era cel mai bun. Aveam niște prieteni și toți prietenii mei au mers acolo. Și eu am mers cu ei. A fost o alegere bună. De fapt, în perioada aceea te formezi ca om și toate relațiile pe care le am acum sunt cu prieteni din liceu.

NIMENI N-A CREZUT CĂ E O IDEE BUNĂ

În 2008, aveam o firmă de publicitate. Am început-o cu actualul meu asociat, Radu Lupaș. Era cel mai prost moment să-ți deschizi o companie de publicitate când, criză fiind, toată lumea tăia două costuri de la birou: apă și publicitatea. Deci compania nu mergea foarte bine, timing-ul a fost foarte prost. 

Cu SaladBox, pe care am deschis-o la început de 2012, timing-ul a fost perfect. Între aceste două etape, m-am căsătoritcu Doroteea, în 07.07.2007.  În 2010, am plecat în Australia. Voiam să plecăm amândoi, să lucrăm acolo. Mie mi-au dat viza, soției mele, nu. Verii mei din Australia lucrau în construcții, la vremea respectivă erau zugravi. Și m-am dus și am zugrăvit și eu cu ei, acolo.

Australienii sunt cei mai relaxați oameni pe care i-am văzut. Când e vorba de muncă, muncesc. La 6 dimineața sunt pe șantiere și pe la ora 14.00-15.00 vin acasă și stau cu familia la plajă. Cu stilul acesta de viață relaxat, i-am văzut că mâncau salată ca fel principal. Cum mâncăm noi aripioare și fast-food, ei mâncau salată. 

VIDEO: Oamenii cred în tine, nu în ideile tale

Am revenit acasă prin decembrie și gândul m-a bântuit multe luni de zile. Prima persoană căreia i-am spus despre salate a fost soția mea. Și m-a întrebat ce m-a apucat, ce treaba avem noi cu restaurantele?  N-a fost nimeni care să-mi spună că ideea asta este bună. Dar am avut susținerea unor persoane care credeau în mine, nu în idee. Una dintre aceste persoane a fost Cosmin Micu, un băiat care se ocupă de leasing acum, la Iulius Cluj. O să-i rămân recunoscător pentru totdeauna, pentru că a crezut în mine. Mi-a dat un contract să-l semnez. Era cât o carte de telefoane, nu știu ce era în el. Dar semnam pentru prima locație. Era decembrie 2011. Cam 9 metri pătrați, în Iulius Mall.

Când am început, primul nostru copil avea un an și o lună. Soția mea era singura care știa să facă dressing-uri. Când sunau angajații de la Iulius că s-a termit dressing-ul, termina de alăptat și mergea acolo să facă sosurile.   

Când am deschis, eu eram la casă, fratele meu era cel care servește. Era primul lui job și făcea de toate.  Azi, el este cel care se ocupă de extindere: umblă cu contracte de acelea cât cartea de telefon și deschide SaladBox în toată lumea… Le deschide, nu știu cum. Eu mă duc la deschidere. Are 26 de ani și a crescut, practic, în firmă. Majoritatea echipei a crescut în firmă, cred că 95% din oamenii de la sediul central.

La început, făceam totul acasă: crutoanele, rețetele, sosurile. Luam pâine de la Panemar, pentru că era cea mai bună, făceam crutoane seara și dimineață le duceam la SaladBox. Rețetele de dressing-uri s-au născut tot acasă, în living. Trainingul pentru angajați tot acolo se ținea. Sufrageria de acasă a fost garajul nostru. 

Când am început, Ema, primul nostru copil, avea un an și o lună. După ce am deschis, am aflat că soția mea era însărcinată cu cel de-a doilea copil. Ea era singura care știa să facă dressing-uri. Când sunau angajații de la Iulius că s-a termit dressing-ul, soția termina de alăptat și mergea acolo să facă sosurile. Unul din dressing-urile noastre, cel mai vândut, se numește Ema. Are cele mai multe ingrediente, nu știu de ce.

Biroul meu era în food court. Acolo făceam angajări și contabilitate primară, seara, după ce închideam. În prima zi, am avut 1.100 lei vânzări. Nici vorbă de profit. Noi pregăteam salatele să fie bune, puneam în ele mult peste ce ne permiteam, de fapt… Ne-am prins abia după aceea. Oricum, vânzările au tot continuat să urce.

HABAR N-AVEAM UNDE O SĂ AJUNGEM

Dacă aș spune că am sperat de la început să fie cum este azi, aș minți. Nu am crezut că o să ia așa amploare. Pe de altă parte, era atât de evident că e un loc în piață pentru astfel de produs, încât mă tot mir cum de nu s-a gândit nimeni până atunci. 

După primele săptămâni, în care am stat să ne dezmeticim, să vedem ce facem noi acolo de fapt, ne-am dat seama că poate prinde. Pe de o parte, ne-am dat seama că nu aveam bani să ne extindem. Pe de altă parte, am realizat că aveam un produs bun și prioritatea pentru noi era să ocupăm poziții în țară, locații bune, fără să dăm altora de știre. Expansiunea aceasta trebuia făcută pe burtă, dar trebuia făcută rapid. Și, atunci, ne-am uitat la bugetele noastre, să vedem cât putem investi și unde. Înainte să dăm o franciză, am zis să mai deschidem o locație a noastră, și am deschis la Iași, în Palace. Să vedem ce înseamnă controlul de la distanță. 

Partea bună la noi, de la montat vitrine până la făcut rețete în living, a fost că ne-am creat procedurile proprii. Din aprilie până la sfârșit de 2012 am creat procedură pentru orice făceam. Și, practic, am făcut manualul de franciză. Am creat totul de la zero și a fost un lucru bun. 

CUM AM TRECUT GRANIȚA ROMÂNIEI

Primul loc din afara României în care am ieșit, în 2013 sau 2014, a fost Ungaria. A fost franciză printr-un partener care deschisese și la Satu Mare. A văzut potențialul business-ului, orașul nu ducea multe locații, și a zis ”de ce să nu încercăm și la Budapesta”. Azi avem în Ungaria 10 locații.

Primul sentiment pe care l-am avut, a fost unul de modestie: ”Cine suntem noi să fim aici, până la urmă…?!” După modestie, următorul sentiment a fost de curaj și ambiție: ”noi totuși suntem aici, înseamnă că putem să fim și în alte părți”. 

La Miami, primul loc unde am mers în America, a luat franciza un român care, după a venit la noi la birou și a văzut ce facem, a prins așa de mult curaj că și-a vândut tot ce avea aici… Soția lui profesa în avocatură de vreo șapte ani. El este un investitor foarte bun pe piața de imobiliare. Au plecat amândoi, cu tot cu copil, și s-au mutat în Miami. Și-au vândut casa de aici, au cumpărat două apartamente acolo și au investit în SaladBox. Lucrează cot la cot cu toți angajați, să facă livrări. Din avocat, livrator. Pentru că au crezut într-un vis. Au intrat pe profit după patru luni, mai devreme decât am crezut. Firma a crescut, a mai intrat cineva partener cu ei și au deschis și la New York. 

Stăteam în New York, lângă clădirea aceea emblematică – One Trade Center – și nu îmi vedea să cred că suntem, totuși, acolo. În acel oraș, unde e cea mai mare competiție din lume. Primul sentiment pe care l-am avut a fost unul de modestie: ”Cine suntem noi să fim aici, până la urmă…?!” Acolo 9 din 10 restaurante închid din primul an. După modestie, următorul sentiment a fost de curaj și ambiție. Noi totuși suntem aici, înseamnă că putem să fim și în alte părți.

 

CUM AM CRESCUT, DINCOLO DE SALADBOX

Acum am toate explicațiile logice și strategia din spate, dar, atunci, nu le aveam așa, articulat. Pur și simplu, lucrurile s-au întâmplat. Ce știam era că noi nu avem o cultură stradală, la noi toată viața e în mall-uri. Și mi-am dat seama că în mall-uri există un trafic imens și că această nișă de produs nu este acoperită. Pe de altă parte, eram o companie la început, care nu își permitea să investească foarte mult în brand awareness. Trebuia să mergem unde sunt oamenii, nu să aducem oamenii la noi.

Ca să înțelegem cum am ajuns unde suntem azi, trebuie să explic structura din spate. Am început cu SaladBox acum șase ani. Potențialul României e undeva pe la 70 de locații, pentru că nu vreau să fie la fiecare colț de stradă. Momentan suntem pe la 50 și ceva de locații în România. Am început să ieșim în afară țării înainte să ajungem la capacitate maximă. Oamenii pe care îi am în companie, la headquarter, se pricep la dezvoltare, nu la optimizare de costuri sau de management. Deci aveam un anumit flux, care trebuia să continue și, atunci, am început să ieșim în afară.

Pe de altă parte, pentru mine, clienții Salad Box nu sunt numai cei care cumpără salate, ci și cei care cumpără francize. Și trebuia să mă gândesc și la ei. Toate locațiile sunt profitabile. Am un francizat în Pitești care vrea să-și deschidă încă două locații. Dar orașul, din punctul meu de vedere, nu duce mai multe. Și, ca să nu înceapă să investească el în altă industrie, iar energia și focusul lui să meargă acolo, a trebuit să-l țin captiv în ecosistemul meu și să-i dau de lucru mai mult. Să poată investi profitul lui din SaladBox în alte concepte. Trebuia să am grijă și ca ceea ce creăm nou să nu ia din clienții Salad Box, să fie concepte complementare. 

Toate conceptele noastre noi sunt pe trenduri de viitor. Narcoffee e un produs de specialitate. România e încă pe Starbucks, ca și cultură și consum, dar o să se schimbe. Acesta este următorul val. 

Ce am făcut a fost să-i urc în avion pe șeful meu pe operațiuni, pe designerul cel mai bun de brand și să le spun ”băieți asta vreau, aveți două luni la dispoziție să veniți cu conceptul”. În două luni, a ieșit Pep&Pepper.

Pep&Pepper are o istorie interesantă. Este un produs similar în Turcia, au vreo 200 de locații și o cifra de afaceri de vreo 300 mil de euro, o medie de 1,5 milioane de euro per locație, ceea ce e foarte bine. Am vrut să aducem conceptul respectiv aici. Pe de o parte, trebuia schimbat ca design și produs ca să fie primit pe piața din România. Pe de altă parte, am mers la ei și ne-au cerut 700.000 de euro că să ne dea master franciza pe România. Și i-am zis să-mi dea el mie 500.000 de euro ca să deschid conceptul lui aic. S-a mirat că-i cer așa ceva, dar e simplu, pentru că eu o să-i cresc brandul lui pe piața asta și îmi asum că deschid 50 de locații în următorii cinci ani și investesc cinci milioane în conceptul acesta. Mă rog, nu au vrut. Deci a căzut dealul cu ei.

Dar ce am făcut a fost să-i urc în avion pe șeful meu pe operațiuni, pe designerul cel mai bun de brand și să le spun ”băieți asta vreau, aveți două luni la dispoziție să veniți cu conceptul”. În două luni, a ieșit Pep&Pepper. Am investit în conceptul acesta cam 1,2 milioane euro, în cele opt locații actuale. 

Toată lumea se gândește de unde să facă rost de bani ca să deschidă ceva. Pentru că a fost o țară în care nu prea au fost bani de investiții. Dar puțini se gândesc la ce se întâmplă după ce deschid. În ziua de azi, pe food cel puțin, trebuie să aduceți bani de acasă o perioadă de timp, până luați cotă de piață. SaladBox a fost singurul concept în care nu s-au adus bani de acasă. Acum, după un an și ceva, au venit turcii să ne cumpere. Strategia mea a fost să iau locațiile cele mai bune și, dacă vor să intre în România, le e azi foarte greu.  

Strategiile pentru fiecare concept au fost diferite. La Narcoffee, de exemplu, e foarte greu să găsești oameni pricepuți în cafea. Și, atunci, am luat 20% din companie și am dat câte 3% la oameni cheie: gen barista, omul cu brandul, omul cu designul. Decât să dau 10.000 de euro designerului pentru fiecare magazin pe care-l deschid, mai bine îi dau un salariu bun și parte din business. Am exclusivitate și nu mai caut oameni: cei care vor să învețe vin și dau bani ca să fie învățați de băiatul acesta.

Tot ce am făcut, am gândit scalabil și pentru viitor.

ÎNCREDEREA ȘI RELAȚIA DINTRE OAMENI SUNT ESENȚIALE

Nu pot să zic că e un element definitoriu, dar cu un om cu care poti să-ți petreci un concediu, poți să faci și business. Dacă vii cu noi în concediu, acolo se face business, o să vezi.

VIDEO: Afacerile încep în concediu

Anul trecut am fost în concediu la Livinio și la hotel am întrebat câte camera au. 20 și ceva. Ok, dați-mi-le pe toate. În zece minute am vândut toate camerele la prieteni. Mi-am dat seama că afacerile se fac acolo, când se întorc la birou doar semnează. Oamenii sunt mai relaxați, ies din pantofii lor de serviciu și se deschid altfel. 

Nu pot să zic că e un element definitoriu, dar cu un om cu care poti să-ți petreci un concediu, poți să faci și business. Dacă vii cu noi în concediu, acolo se face business, o să vezi. 

Eu cred că în business e foarte importantă relația dintre oameni. Să fie pe același set de principii, valori. Pentru că, de multe ori, ajung să fie împreună pe bază de competențe, de nevoi, dar ramân împreună datorită principiilor comune.

Acum, idei sunt multe și e foarte important să ai idei bune, dar cel mai important este cu cine faci ceea ce vrei să faci. Mă uit în jurul meu și văd oameni faini, cu care poți face ceva, oameni cărora le descopăr calitățile. Atunci găsesc și ce să fac cu ei. 

Mi-am dat seama că nu e vorba despre ce vrei să faci, ci cu cine. După ce ți-ai dat seama cu cine, în funcție de ce calități are fiecare, ce viziune are asupra viitorului, de modul de lucru, găsești ce să faci, cu fiecare acel cineva. Dacă înainte aveai o idee și apoi căutai omul care să îți ducă business-ul, acum nu mai funcționează. Dacă vezi un om bun ia-l și după aceea vezi ce-i dai de lucru.

Până la urmă, e vorba despre ce fel de parteneriat vrei: pe partea de acțiuni sau de muncă de zi cu zi. Întotdeauna îmi aleg partenerii în funcție de principiile pe care le au. Pe de altă parte, munca mea acum e să găsesc oameni mai buni decât mine. Abia aștept să-i găsesc. Când îi găsesc, îi iau. Partea grea este să-i fac să lucreze împreună. Pentru că fiecare vine cu un ego destul de mare, datorită istoricului personal, și fiecare vrea să demonstreze ceva.

Mi-am dat seama că nu e vorba despre ce vrei să faci, ci cu cine. După ce ți-ai dat seama cu cine, în funcție de ce calități are fiecare, ce viziune are asupra viitorului, de modul de lucru, găsești ce să faci, cu fiecare acel cineva. 

Afli foarte ușor cine sunt oamenii și ce fel de principii au. E mult mai greu să ai un nume bun decât să faci bani. De aceea, trebuie să fii foarte atent la tot ceea ce faci și să te ții de cuvânt, chiar dacă asta înseamnă să pierzi bani de multe ori. Cred că, din conversațiile pe care le ai cu un om, îți poți da seama de principiile lui, de ce priorități are, ce e important pentru el, cum își alocă resursele, pentru că unde îi merg timpul și banii, acolo îi sunt și valorile. Dacă nu ai aceleași principii, nu ai cum să duci business-ul mai departe.

ANGAJAȚII SUNT MAI IMPORTANȚI CA ACȚIONARII

Majoritatea ideilor bune au venit de la angajați, nu de la consultanți. Am avut și din aceștia, și internaționali, și firme de audit. Firmele de audit sunt foarte bune, dar ascultați-vă cât de des angajații, pentru că ei sunt acolo zi de zi, au feedback-ul real de la client. Pentru mine, angajații au fost sursă de învățare și chiar mentori.

De foarte multe ori, intram pur și simplu în câte o locație și lucram cot la cot cu ei, mergeam în locații unde nu mă cunoșteau. Mă duceam la cel mai nou angajat și îi spuneam să-mi dea ceea ce lui nu-i place să facă și aia făceam. Ajungeam să spăl salate sau să mătur. Fișa postului la noi nu e grea. Partea de training e foarte scurtă și foarte simplă. Îți trebuie doar dorință să înveți și să vrei să lucrezi.

Angajații noștri sunt mai importanți decât acționarii. 

VIDEO: Orice ai face, ascultă-ți angajații

CUM ÎMI VIN IDEILE. DIN JOACĂ ȘI CĂLĂTORII

Unul dintre momentele mele preferate este când o duc pe Ema la școală. Fac cam o oră prin trafic, în drum spre școală. E momentul în care eu o cunosc și ea se deschide față de mine și mă tot minunez de ceea ce zice. Într-o astfel de dimineață, stând în trafic foarte mult, mi-am dat seama că toată lumea se înghesuie să deschidă ceva în mijlocul orașului și nimeni nu se gândește că oamenii ies seara în afara orașului. 

VIDEO: De unde vin ideile bune

Partea de drive through nu-i încă fructificată la maxim. Și, într-o discuție cu Ema, mi-a venit ideea să fac un drive through. Și, de la ideea că trebuie să-l fac scalabil, m-am trezit cu o listă de 50 de drive through care trebuie făcute în România. Am cerut niște cifre de la niște firme de IT din Cluj și mi-am dat seama că 28% din angajații lor lucrează în schimb de noapte. Dacă vrei să mănânci seara, ai doar McDrive și ceva shaorma.

Dintr-o joacă, au ieșit niște proiecte foarte faine, care o să fie implementate în perioada următoare. 

Cum s-a născut Aperto, conceptul de restaurant pentru familii? Eu am trei fete. Ema, apoi Tesa, care are cinci ani acum, apoi Ania, cea mai mică. Tesa seamănă foarte tare cu mine fizic, dar ca temperament seama foarte tare cu mama ei. Se joacă mereu de-a bucătăria. Îmbină joaca de a găti cu joacă în sine. Și m-am gândit cum ar fi să facem noi un restaurant în care să fie un loc de joacă pentru copii, astfel încât părinții să poată mânca liniștiți. Un restaurant în care, pe de o parte, să vezi bucătarul gătind în fața ta, pe de altă parte să poți învăța să gătești și, de ce nu, să-ți poți cumpăra ingrediente pentru acasă.  

Cele mai bune răspunsuri îți vin când călătorești. Îmi place foarte mult să călătoresc și învăț de fiecare dată când merg undeva. 

În țările avansate, văd cum o să ajungă România în câțiva ani. Pentru mine, America este importantă pentru ceea ce pot învăța acolo, pe lângă faptul că e o piață foarte mare. America e cu cinci-șase ani în față Europei. Călătorind, văd lucruri care nu sunt încă în alte piețe; ceea ce trebuie să fac este să gândesc timing-ul și persoanele cu care trebuie să le fac. 

Ideile vin din călătorii și din frământări. Adică din întrebări sau frustrări, de multe ori. Eu nu am rușine. Ajung în contexte cu tot felul de oameni care au multe feluri de a gândi, foarte structurate și foarte faine și, pur și simplu, mă duc și îi abordez. Ceea ce vreau să spun este că am învățat foarte mult de la oameni cu mai multă experiență decât mine și din discuții la o cafea, la un suc, mult mai mult decât din cărți sau TED talks. Eu nu am terminat facultatea. Am învățat din experiențele și disucuțiile cu ceilalți oameni. Pe de altă parte, înveți foarte mult din greșelile altora. Eu cred că înveți mai mult din greșeli decât din succese.

CUM E CONDUS GRUPUL

Noi am crescut împreună, ca echipă. Știam competențele fiecăruia, eram cel care îi lega și îi ținea la un loc. Ei, în sine, erau mult mai buni decât mine pe departamentele lor. Rolul meu era să creez un context în care ei să poată da maximum din ceea ce știu. Să le dau viziunea și strategia, ca împreună să ne atingem obiectivele. 

Deciziile lor de acum sunt de multe ori greșite. Pentru o parte, am soluția. Dar nu le-o dau, pentru le-aș lua toată încrederea în ei, le-aș lua tot ceea ce au muncit în ultimele opt luni.

Când am adus pe cineva din afară, deși un om competent, ceva s-a rupt. A fost un an de test, de schimbări majore de mod de lucru, de presiune. Nu a funcționat. Ne-am despărțit. M-am gândit că poate a fost un caz izolat și am mai încercat o dată. Mi-am dat seama că nu asta e soluția. 

Ceea ce am făcut a fost să cresc cinci oameni din cadrul companiei, în care eu cred foarte mult, și să creez un sistem de management participativ cu ei cinci. Pe scurt, ei ca grup iau decizii despre ce se întâmplă în companie din punct de vedere operațional. Dacă ar fi trebuit să le iau eu, le-aș fi luat pe baza unor informații primite de la managerii mei, deci filtrate, subiective. Când decizia e luată de un grup cu mai multe păreri și cu o singură decizie, e mai ușor și e mai bine.

Rolul meu este să-i învăț tot ceea ce știu. De multe ori, particip la ședințe pe care ei le conduc. Chiar dacă știu eu să o fac mai bine, mai ieftin sau mai rapid decât ei, îi las să ia deciziile și îi ajut să găsească singuri răspunsurile. Costă. În ultimele patru luni, m-a costat 200.000 de euro. Deciziile lor de acum sunt de multe ori greșite. Pentru o parte, am soluția. Dar nu le-o dau, pentru le-aș lua toată încrederea în ei, le-aș lua tot ceea ce au muncit în ultimele opt luni.

FILOZOFIA MEA DE CREȘTERE

Acesta a fost pentru noi un principiu bun, faptul că am ales să lucrăm corect încă de la început. Altfel, nu poți să scalezi și să ai control. Avem un adaos micuț, dar pic cu pic se adună, pentru că avem volume mari. Am preferat să avem pic cu pic, decât să dăm tunul. Nu-i sănătos. 

Eu nu intru să investesc, să-mi ocup timpul, cu proiecte care sunt limitate. Încerc să investesc în idei scalabile și să poți să fac un volum mai mare. Pentru că energia pe care o dai la început pentru unul sau pentru altul e aceeași.

E important nu să crească repede, ci să crească mare. Pentru că vreau să creez un context în care și alții să poată face bani. Ceea ce faci să aibă un impact cât mai mare în societate și în jurul tău. 

Nu conștientizăm încă ce facem și pe unde suntem și care este impactul. E ca la vin, simți adevăratul gust doar după ce l-ai băut. Adică noi n-am terminat și nu știm care e efectul a ceea ce am făcut. Suntem încă prinși acolo, în mecanism și în construcția lui.

PIERDEREA LUI VLAD, PARTENERUL ȘI PRIETENUL MEU

Vlad era de la 15 ani împreună cu sora lui Doro, soția mea. Am copilărit împreună pe lângă aceiași socri, concediile le făceam împreună, timpul ni-l petreceam împreună. Am deschis SaladBox și a vrut să vină alături de mine, împreună cu Radu. Le-am spus că sunt bine-veniți ca acționari aici. Cred că le-am luat 1.000 de euro ca să devină acționari, dar le-am cerut să fie implicați în business și să tragă cot la cot cu noi. A venit cu inima deschisă și cred că din 2012 am fost împreună zi lumină. Concediile împreună, copiii creșteau împreună. Era un băiat foarte fain, un tată minunat, atât pentru copiii lui, cât și pentru copiii mei, cât timp eram eu plecat. În octombrie 2016, a murit într-un accident de parașutism, la 28 de ani. Era inclusiv instructor, foarte bun în ceea ce făcea. 

Eu plec în fiecare iarnă în Australia, cu familia. În 2016, mi-am luat și părinții și sora, socrii, pe soția lui Vlad și pe copii. Oarecum, am fugit din această tragedie, dar, când ne-am întors, ne-a lovit realitatea. A trebuit să fiu stânca aceea pe care să se sprijine atât părinții lui, cât și copiii, soția. Și am fost stânca aceea mult timp. Până când am plecat o dată spre Cehia, cu mașina, singur. Și atunci m-a lovit. Mi-am dat seama că eu nu sunt bine și că nu am trecut peste acel moment. Într-un fel, eram supărat pe Vlad că m-a lăsat baltă… Pe de altă parte, m-am gândit că nu e ok că nu sunt ok. După ce am frământat-o și pe asta, mi-am dat seama că e ok să nu fiu ok. E ok să ai momente mai bune și momente mai grele, și în viață și în business. Până la urmă, nimeni nu-i perfect, toți avem momentele noastre de slăbiciune și în aceste momente se văd adevărații prieteni, cei care sunt lângă tine. Deci e ok să nu fi ok, e ok să ceri ajutorul, e ok să fii vulnerabil.

VIDEO: E OK să nu fii OK

CE MĂ MÂNĂ DE LA SPATE

Îmi dau seama că vremurile se schimbă. Dacă acum 10 ani mergeai în mall și găseai o locație cât de cât, acum e mai greu. Toate locațiile sunt luate de către lanțurile multinaționale, și e foarte greu să intri. Piața se închide. 

Ce vreau eu este să securizez ce facem în România, ca număr de concepte și canale de distribuție. Vreau să creez ceva ce rămâne. Mi-ar plăcea să rămână 100 de ani, măcar 100 de ani. O ambiție de-a mea este să o fac la nivel mai mare decât România, pentru că România e limitată ca și potențial. Față de alții, am avut curajul și nebunia să ies și în afară. Majoritatea companiilor cresc la nivel național și preferă să vândă decât să se lupte cu giganții de dincolo de granițe. 

De ce fac toate acestea? O fac pentru mine. Sună egoist, dar o fac pentru mine. Îmi place ceea ce fac. Am avut șansa să cresc mai mult decât mi-am imaginat și am avut șansa să cunosc oameni renumiți care sunt așa de faini și așa de modești. Ajungem în niște contexte… 

Eu poimâine plec în India (26 aprilie). A venit șeful de la Mahindra în Cluj, a stat câteva ore, a luat masă cu noi și apoi a plecat. Acum mă duc eu acolo. Mahindra e un gigant care face, doar în agricultură, peste un miliard. Acum vor să dezvolte un concept bazat pe ideea că în 24 de ore toate legumele ajung de pe câmp în retail. Și partea de retail suntem noi. Adică vrea să deschidem împreună sute de magazine, în câțiva ani. 

Care e explicația pentru care noi și nu altcineva? Că nu o știu… Ni se deschid ușile și suntem la un anumit nivel care nu are explicații stategice legate de business sau de produs. Și, la un moment dat, o să ne dăm seama…

Cred în Dumnezeu și cred că lucrează prin anumiți oameni. Încă nu știu ce vrea să lucreze prin mine. Mă aștept să-mi zică. Dar trebuie să aștept și să am inima deschisă să las un impact în jurul meu.

RELAȚIA MEA CU BANII

Am primit oferte de cumpărare; exagerate, din punctul meu de vedere, foarte mulți bani. Condiția era să rămân în companie încă șapte ani. Adică ei să pună presiune pe mine încă cinci ani și apoi să vândă încă cu mine acolo. Nici gând…

Știi cum e cu banii: cum îți cresc veniturile, așa îți cresc și cheltuielile. Și, de la un moment dat, nu mai ajungi să te bucuri de ei. Banii vin cu multe păcate. Am ieșit cu soția și cu un cuplu la o pizzerie vai de capul ei. După ce ne-am întors acasă ne-am dat seama că mâncarea nu a fost bună dar noi ne-am simțit bine. Era prima oară în anul acela când ne-am întâlnit cu niște oameni care nu ne-au cerut ceva. 

Eu echipei de management îi dau procent din profitul firmei, deși nu sunt acționari. Pentru că vreau să crească proporțional cu mine, ca venituri. Să îmi permit să mă duc în același concediu cu fratele meu, chiar dacă el nu e acționar. Nu vreau ca banii să ne despartă. 

Noi nu am avut timp să ne facem o casă, stăm încă în chirie. Când am să fac, am să fac pentru noi, mama și tata, socru, frate, soră, la toți. Facem un cartier întreg unde stăm noi. Construim casele și apoi fiecare o să dea banii când o să-i aibă, dacă o să-i aibă. Ca să fim împreună. Stau în același oraș cu mama și o văd foarte rar.

***

GREȘEALA DIN CARE AM ÎNVĂȚAT. Să intru partener cu cineva care s-a dovedit a nu fi persoana care pretindea că este. Au fost multe momente de lupta internă, uneori m-am gândit chiar să renunț la business, inclusv la SaladBox. Eu cred că multe companii ajung să meargă în jos din cauza luptelor interne. Sunt foarte atent azi cu cine devin partener. 

Integritatea, ca valoare personală, m-a ajutat până la urmă să ies din această situație. M-a costat de cinci ori mai mult decât merita, financiar vorbind, dar am preferat să dau banii și să rezolv problema.

COPIII MEI.

Mă preocupă ideea că nu știi unde și ce o să ajungă copiii tăi, chiar dacă tu ai cele mai bune intenții. Nu vreau să fie răsfățați. Abia aștept să-i angajez la McDonald’s. Și la noi ar putea învăța, dar fiind copiii mei, vor fi priviți altfel și nu vreau. Eu nu sunt de părere că fetele mele ar trebui să moștenească partea de restaurante. Le pot ajută să facă business în ce industrie vor ele și dacă le place.

ANGAJAȚII DIN ROMÂNIA ȘI CEI DIN AMERICA: La Untold (festival de muzică în Cluj) ai mei se plângeau câte salate a trebuit să facă ei în nu știu câte ore. Mă uitam la ei cum arătău, săracii, ziceai că au trecut prin război. Până să ajung în State și să văd o angajată care lucra de patru săptămâni la noi și singură făcea 300 de salate în două ore. Aceeași rețetă. Pe de altă parte, ai noștri sunt mai flexibili. Și mai adaptabili. Dacă avem o problema, o rezolvă. Îi prefer pe ai noștri, dar pe cei harnici, nu pe toți.

DACĂ VREI SĂ FII ANTREPRENOR. E bine să mergi în companii mai mici, de obicei la început, ca să înveți tot ce se întâmplă acolo. Dacă nu sunt la început, învățarea depinde de cât de dispus e șeful tău să investească în tine. După care poți să începi și în antreprenoriat. Eu nu aș mai face-o de la început. Aș fi evitat multe greșeli.

RELAȚIA MEA CU RISCUL. Partea de antreprenoriat te călește și te scoate din zona de siguranță. Dacă nu ești pregătit să faci asta, nu te apuca de ea. Pe mine m-a ajutat, pentru că îmi place să ies din rutină. Riscul mă scoate din rutină. Provocarea pentru mine este să găsesc și să adaptez chestii noi. Nu neapărat să deschid încă zece locații în România.

CUM TESTEZ LUCRURI NOI. Vin la mine oamenii din grup și îmi dau niște produse care mie nu îmi plac deloc. Dar nu e relevant ce îmi place mie. Sunt 50-100 de oameni cu nivel de educație diferit, joburi diferite și ei testează. Pentru mine, feedback-ul lor e relevant. La concepte, trebuie să ai un pic de feeling ca antreprenor. Nu ai cum să le testezi până nu le deschizi. 

DE CE VOR OAMENII FRANCIZĂ DE LA NOI. Francizații din România au spiritul acela de familie, de antreprenor micuț. În afară, de obicei sunt corporații mari și acolo e strict parte de business. Francizații din România sunt tipologia de francizat pe care mi-o doresc. O familie care să trăiască din asta și acolo să și investească. Sunt oameni care sunt foarte mândri că au un job și un business al lor, care funcționează și pot să-și susțină toată familia din el. Pentru majoritatea ceea ce contează foarte mult e povestea. Business-ul care a început aici și e în 12 capitale puternice, la Londra, Paris, Praga, Amsterdam…

ECHILIBRU. Sincer, nu-l cred pe cel care spune că are echilibrul perfect. Dezechilibrul există, că durează o lună, un an, zece ani. Eu am plătit cu vârf și îndesat. Eram într-un avion între Monaco și Barcelona când mi s-a născut cea de-a treia fetiță. Sunt chestii pe care nu le poți controla, îți pare rău, dar nu ai cum să dai timpul înapoi. Sunt sacrificii pe care le faci și ți le asumi. Echilibru nu este. Sunt prețuri de plătit dar și beneficii, clar.

DACĂ AȘ AVEA UN PANOU MARE… Aș scrie ”Fiecare destinație îți lărgește orizontul”. Nu vă fie frică să încercați. Când vreți să faceți business, fiți perseverenți. Stați acolo și duceți un pic de greu, pentru că o să vină și soarele. Dați șanse oamenilor. Bârfa la noi e sport național. Nimeni nu dă o șansă celui de lângă el și invidia e în floare. Aveți încredere în oameni. Fiți precauți, dar dați o șansă, pentru că s-ar putea să nu vă dezamăgească. Dacă nu sunt buni într-o direcție anume, nu înseamă că nu sunt buni. Poate sunt buni la altceva, descoperiți la ce sunt buni. Mi-am dat seama că și la mine sunt mulți oameni care încă nu sunt la potențialul lor maxim pentru că nu fac ceea ce le place. Și nu știu încă să-i așez. E un puzzle. Acolo e mintea antreprenorului și a liderului.

CARTEA PE CARE O RECOMAND. David și Goliath, Malcolm Gladwell. Această carte mi-a dat curaj de multe ori. Pornind de jos și cu puțin, ai de multe ori în tine o teamă care te face să nu îți asumi anumite riscuri. Adesea, riscul acela e mai mic decât potențialul sau realizările pe care le poți avea. M-am simțit de multe ori ca un David, într-o luptă inegală cu un Goliath.

Spune-mi ce crezi

avatar