Cum găsești următoarea carte pe care să vrei să o citești? Sunt multe răspunsuri posibile. ”Urmează-ți curiozitatea” e unul dintre ele. Curiozitatea mea a început cu Jonathan Haidt – ”ce ar putea avea de spus despre fericire un om preocupat de moralitate și etică?”, m-am întrebat. Nu veți găsi în carte vreo rețetă, ci doar o abordare diferită, o împletire între idei care au supraviețuit mileniilor și ce are de spus știința contemporană despre validitatea lor.

Cu siguranță, calitatea vieții noastre depinde de obiectivele pe care ni le așezăm în față. Am devenit deci curioasă despre obiective și motivație și consecvență – mai ales că discut des cu antreprenori și alți temerari care par a avea capacitatea de a urma un fir, timp de ani de zile, cu sârguință și consecvență. Am căutat un specialist în subiect și l-am găsit în Ayelet Fishbach. 

Dar multe dintre eșecurile noastre și din greșelile mari și mici își au sursa într-o prea mare consecvență – suntem, adesea, incapabili să renunțăm. Inclusiv la idei care nu duc nicăieri, nu aduc deloc fericire sau o stare de bine. Annie Duke e singurul autor pe care-l cunosc care s-a ocupat de subiect. O chestie amuzantă, apropos de idei inițiale și începuturi: îți poți da seama de experiența unui jucător de poker după cât de des joacă sau nu prima mână: cei profesioniști nu joacă decât 25%. Trei sferturi dintre ei decid să abandoneze jocul după ce văd primele cărți.

A patra carte urmează același fir al curiozității: e o carte despre plante și băuturile care se fac din ele și, fie că sunteți sau nu băutori de alcool, e o carte amuzantă și fascinantă. 

Quit, Annie Duke

Problema cu ambiția și perseverența, spune Annie Duke, e că nu știm când să ne oprim. Trăim într-o cultură în care a abandona e semn de slăbiciune și motiv de rușine. Dacă nu credeți că e așa, doar opriți-vă un moment să constatați ce sentimente v-a provocat formularea ”a abandona” pe care tocmai am folosit-o. 

E o meteahnă a naturii umane: aversiunea la pierdere e mult mai puternică decât capacitatea de a vedea oportunitate. Așadar, investim bani în proiecte care nu duc nicăieri, insistăm în cariere în care suntem nefericiți și, în situații extreme, continuăm pe drumuri catastrofale. Spre exemplu, majoritatea eșecurilor antreprenoriale se datorează faptului că nu acceptăm că produsul la care lucrăm nu are șanse. Accidentele mortale în expedițiile pe munte se întâmplă pentru că alpiniștii insistă să continue chiar când condițiile nu mai sunt favorabile. 

Annie Duke e un fost campion la poker care studiază psihologia deciziilor. Cărțile ei sunt utile și interesante nu datorită scriiturii, ci datorită felului în care descompune și scoate la lumină cum ne înșelăm și cum principii simple pot avea efecte miraculoase. ”Quit” e o pledoarie pentru alegeri mai bune și investiții mai inteligente. Pentru a decide când să perseverăm și când să renunțăm. 

”Dacă simți că decizia de a renunța sau de a persevera atârnă egal în balanță, probabil că alegerea cea mai bună e să renunți.”

Marele plus al cărții este că oferă modele practice de gândire și acțiune. Cum să decidem de la început în ce condiții renunțăm, pentru a nu cădea pradă tentației de a persevera în fața pierderii. Cum să ne desprindem de deciziile trecute pentru a vedea clar viitorul. Cum să punem întrebările corecte pentru a înțelege de ce depinde succesul. Cum să ne separăm identitatea de credințele, deciziile și ideile noastre, pentru a vedea limpede situațiile în care e bine să abandonăm. 

Totul, spune Duke, e o chestiune de psihologie. O spune cu o mulțime de povești relevante, de la falimente celebre, la proiecte de infrastructură scumpe și stupide, la accidente tragice și experiență reală a unor oameni care și-au schimbat viața.

După ce veți citi ”Quit”, veți avea o nouă perspectivă asupra realității. Veți înțelege diferit și mai profund propriile alegeri, titlurile din media despre investiții publice ratate, deciziile aparent ilogice. Veți vedea la tot pasul costul pe care-l plătim pentru că suntem incapabili să renunțăm. Și veți descoperi libertatea de a abandona ceea ce nu mai merită urmărit. 

Cartea va fi tradusă în martie și va apărea la Editura Publica. 

”Intuiția ne spune că nu vom progresa dacă renunțăm. Adevărul este exact pe dos. Dacă abandonezi ceva ce nu mai merită efortul, ești liber să alegi ceva mai potrivit pentru a ajunge la destinația dorită – și vei ajunge acolo mai repede.”

Botanistul Euforic, Amy Stewart

Amy Stewart este un scriitor îndrăgostit de lumea naturală. Cartea aceasta a început cu o uimire, într-un magazin de băuturi: ”nu există nicio sticlă de băutură pe care să nu o putem lega de un gen sau o specie de plante”. ”Botanistul Euforic” e o călătorie fascinantă în lumea plantelor, a mirodeniilor și a ingeniozității din sticlele de alcool. 

Nu sunt un mare băutor de alcool. De fapt, beau foarte rar altceva decât vin. Dar nu e relevant. Am citit-o ca pe o carte de știință și de aventură: de la originea umilă a vodcii, la sofisticarea coniacului, secretele tequilei și aventurile strugurilor, plantele și metodele de fabricație au parcurs un drum lung, uneori de-a lungul a mii de ani. 

Mărul, veți afla, are mai multe gene decât omul, drojdia e cel mai vechi organism domesticit, o ciupercă periculoasă poate produce cele mai nobile vinuri, iar macul a salvat-o pe Elena din Troia. 

Pasiunea cu care Amy Stewart întră în detaliile legate de originile și răspândirea pe planetă a unor plante e contagioasă. Urmărește strugurii de la începuturile deloc promițătoare, acum 50 de milioane de ani, prin epoca de gheață și viile sărace și neroditoare care i-au urmat, până la o miraculoasă mutație genetică care a creat ceea ce știm dă sunt viile azi. Merge pe urmele cartofului, de la apariția lui acum 13.000 de ani pe coamele munților Anzi, până la controversa încă nelămurită despre cine a inventat vodca. 

Fără îndoială că veți găsi rețete de cocktailuri și mici secrete pentru băuturi diverse. Dacă sunteți pasionați, veți găsi în cartea aceasta zeci de motive pentru conversații sociale interesante. Altfel, o bogată istorie de ingenuitate și creativitate umană care a găsit o cale de a transforma aproape orice plantă în ceva bun de băut. 

”Orice băutură grozavă începe cu o plantă. În întreaga lume, se pare că nu există copac, arbust sau floare de câmp delicată care să nu fi fost culese, preparate și îmbuteliate ca băutură alcoolică.”

Ipoteza Fericirii, Jonathan Haidt

”Aaaaa, nu! Încă o carte despre fericire?” Cam asta mi-am spus când am dat peste ea în bibliotecă. ”Ipoteza fericirii” nu e nouă.  Fost publicată în 2006, tradusă în română în 2020. Unele dintre ipotezele ei nu mai ”țin apă”, științific vorbind, precum cea despre creierul divizat. 

Dar altul este farmecul ei: faptul că Haidt așterne, ordonat și cu metodă, un fel de teorie a fericii care îmbină înțelepciunea străveche, prezentă în toate civilizațiile, cu ceea ce știm din știința actuală. Chiar dacă știința a avansat mult din 2006, principiile se păstrează. 

Fericirea, spune Haidt, are legătură cu discernământul și cu morala. Și cu zece mari idei care au rezistat probei timpului: de la funcționarea minții, la valoarea comunității și nevoia pentru un sens mai mare care să ne anime. 

Titlul cărții vine de la demersul de explorare, de la ipotezele pe care Haidt le investighează pentru a răspunde la întrebarea ”De unde vine fericirea?”. 

O ipoteză este că fericirea vine din interior sau din exterior. Niciuna nu supraviețuiește demonstrației: fericirea de lungă durată vine dintr-o înțelegere a lumii interioare și dintr-o interacțiune înțeleaptă cu lumea exterioară. 

A doua dimensiune e legată de adversitate: e adevărat că ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici? Nu, răspunde Haidt. Știința a cercetat când și cum devenim mai puternici de pe urma încercărilor și cum se împletesc antrenamentul și virtutea cu o viață fericită. 

A treia dimensiune este cea a sensului vieții. De ce unii oameni își găsesc sens și împlinire, iar alții nu? Contează, spune Haidt, o dimensiune verticală și sirituală a existenței noastre. Cei care o găsesc au tendința de a privi diferit ideea de sens și împlinire. 

Dacă veți căuta o formulă a fericirii care să fie un fel de ”scurtătură” prezentă în carte – în ideea că puteți citi doar câteva pagini și va fi lumină – veți fi dezamăgiți. Cartea se cere parcursă, pentru că fericirea, potrivit autorului, este echilibru: între noi și lume, între interior și exterior, între datorie și plăcere, între valori și flexibilitate. 

Haidt este un bun scriitor, deci cartea e o lectură foarte plăcută. În același timp, este un psiholog social care studiază moralitatea și sentimentele morale. Deci filonul etic al întregii abordări nu e surprinzător. Împreună cu toate cercetările din psihologia pozitivă și recursul la mari idei ale istoriei, ”Ipoteza Fericirii” e o carte care aduce lumină și ceva ordine în cacofonia genului ”self help”. Și e reconfortant, până la urmă, să nu ai o rețetă. Rețetele îngustează. Ideea de a îmbina și echilibra perspective nu e nicidecum la fel de simplă ca o rețetă, dar ne oferă libertate. 

”Fericirea nu e ceva ce putem găsi, obține sau atinge în mod direct. Trebuie să ne asigurăm condițiile potrivite. Unele țin de noi înșine, precum coerența dintre părțile și nivelurile personalității noastre. Altele presupun o relație cu lucruri din afara noastră. Oamenii au nevoie de iubire, de muncă și cu o legătură cu ceva mai mare decât ei înșiși. Dacă reușim să creăm aceste relații, scopul și sensul vor începe să se facă simțite.”

Termină ce ai început, Ayelet Fishbach

Ayelet Fishbach este un cercetător în știința motivației. Curiozitatea mea a fost legată mai ales de motivul pentru care, uneori, pare că ceea ce mă motiva ieri, azi mă lasă rece. De ce, cu alte cuvinte, îmi pierd elanul și entuziasmul pentru propriile mele idei și proiecte?

Am crezut că va fi simplu: voi găsi, fără îndoială, un capitol despre asta. Dar n-a funcționat așa, pentru că răspunsul la întrebarea mea are legătură cu felul în care îmi stabilesc obiectivele, cu identitatea mea, cu motivele pentru care le aleg, cu cât durează, cu partenerii împreună cu care lucrez. A trebuit, cu alte cuvinte, să citesc cartea cu totul, după ce am citit pe sărite idei din diferite capitole. 

Și mă bucur că am făcut-o. În esență, problema mea este legată de entuziasm: mă entuziasmează rezultatul, dar mă enervează drumul. Aceasta este o rețetă pentru nefericire și procrastinare. 

”Termină ce ai început” e mult mai mult decât o carte despre motivație: explică psihologia obiectivelor și felul în care ne simțim față de ele, deslușește secretul în a sta alături de obiectivele pe termen lung și a fi consecvenți, puterea grupurilor și secretele efortului de grup, cum să inventăm recompense inteligente, să măsurăm progresul și să învățăm din greșeală. Totul este ancorat în studii de psihologie și, pe alocuri, presărat cu exemple amuzante din viața reală a autoarei sau a cunoscuților ei. 

Partea cea mai interesantă a acestei cărți este că poate fi folosită ca ghid practic pentru viața de zi cu zi, o dată ce știți unde se află fiecare lucru important în ea: de la cum să vă convingeți copiii, la cum să alegeți următorul proiect sau următoarea excursie. Am găsit deosebit de interesante capitolele legate de cum funcționăm când suntem parte a unui grup (când depunem efort și când ne sustragem de la el) și de învățarea din greșeală. 

La finalul fiecărui capitol este o listă de întrebări importante, ceea ce pentru mine funcționează foarte bine: știu unde să mă uit când dau peste o problemă. 

”Dacă vrei să anticipezi cât de mult se va dedica o persoană – inclusiv tu – respectării unei decizii luate, întreabă-te mai degrabă cât de entuziasmată este persoana respectivă să se angajeze în activitatea aceea, nu cât de importantă pare a fi decizia în sine.”

Aici găsiți recomandările din ianuarie 2023. Cărți despre întrebări importante.