Andrei Miu. Lumea fascinantă a emoțiilor. Și legătura ei cu deciziile

Într-o situație în care n-ai informație sau în care consecințele negative nu sunt atât de mari și în care beneficiile pot fi foarte mari, e o prostie să te lași pradă aversiunii tale față de risc. Trebuie să-ți ții emoțiile sub control de așa manieră încât să poți evalua ambele alternative suficient de bine încât să iei o decizie.

Când am început să citesc despre Andrei Miu și munca lui, mi-am dat seama că, pe măsură ce aflu, vreau să aflu mai mult. Din două motive. Primul, pentru că lumea lui Andrei e fascinantă, în sine: neuroștiințele cognitive nu sunt neapărat o temă pe care o găsim zi de zi în piața publică. Dar ceea ce studiază Andrei, și anume lumea noastră emoțională și felul în care emoția influențează decizia, memoria sau atenția, e esențial pentru funcțonarea noastră, ca oameni.

Al doilea motiv este acela că Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj, fondat și condus de Andrei Miu, are în palmares câteva premiere în lumea mare a neuroștiinței. Cum ar fi că studiile de aici au demonstrat printre primele, la nivel internațional, cum reglarea emoțiilor poate îmbunătăți deciziile.

Deși a visat în liceu să fie critic literar, Andrei Miu este azi considerat unul dintre cei mai buni psihologi ai României. E un pionier în neuroștiință și în studiul emoțiilor. A fost olimpic la psihologie în liceu – ”pentru că am avut un profesor foarte bun” – și, anul întâi de facultate, s-a trezit contrazicându-și profesorul în legătură cu capacitatea creierului de a crea noi neuroni. Așa cum ni se întâmplă de multe ori, un mic detaliu precum acesta l-a determinat să studieze subiectul și să ajungă, în câțiva ani, să obțină un doctorat în psihologie și să predea cursul la care s-a trezit vorbind: ”Introducere în neuroștiințe”.

Dincolo de Laborator și activitatea de profesor, Andrei conduce Școala Doctorală de Psihologie Cognitivă Aplicată la Universitatea Babeș Boylai. A condus și publicat studii în reviste internaționale de specialitate.

Am vorbit cu Andrei despre cum apar emoțiile și care este rostul lor în viața noastră, despre ideile eronate pe care le avem despre ele – cum ar fi că apar în altă parte decât în creier – despre cum putem lua decizii mai bune și rolul emoțiilor în atitudinea noastră față de risc. Și multe altele. Inclusiv dacă se pot crea sau nu noi neuroni în capul nostru 🙂

Idei principale din conversație:

Felul în care lucrăm cu emoțiile este învățat. Până la finaluul adolescenței, părinții noștri și oamenii apropiați ne-au ”imprimat” tiparele după care ne reglăm emoțiile. Evenimentele traumatice pot avea consecințe teribile în viața adultă, consecințe de care nici nu suntem conștienți.
Cum se nasc emoțiile. În fiecare moment, din felul în care interpretăm lumea din jur în raport cu scopurile și nevoile noastre. Această interpretare este foarte personală și e ca o lentilă prin carte ”citim” lumea.
Cum ne afectează capacitatea cognitivă. Emoția negativă, precum frica, îngustează ”câmpul vizual”: scade atenția către lume, ne face conservatori și ne ferim de risc, distorsionează atenția.
Nu suntem ”sclavii” emoției. Chiar inconștient, aplicăm strategii de reglare. De la evitare la reinterpretare, avem un registru larg de posibilități.
Cum creștem calitatea deciziilor. Una dintre strategiile eficiente pentru a lua decizii mai bune este aceea de reinterpretare cognitivă, în care reformulăm, în capul nostru, ce înseamnă un eveniment sau altul.

Conversația pe larg:

Ce nu știm despre lumea din capul nostru

La sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 a existat o controversă uriașă în lumea științifică legată de ceea ce numim ”neurogeneza adultă”, respectiv capacitatea de a produce noi neuroni pe parcursul vieții. Realitatea este că există niște celule stem care rămân în creierul nostru și după naștere și care se pot divide și se pot diferenția în neuroni.

La ora actuală, situația cu neurogeneza adultă arată că numărul de neuroni generați în creier este foarte mic în comparație cu numărul total de neuroni din creier: avem peste 85 de miliarde de neuroni în creier și se generează câteva zeci de mii de neuroni noi pe zi în câteva zone. Acești neuroni noi trebuie să străbată drum foarte lung printr-un hățiș de neuroni deja funcționali ca să ajungă în structurile nervoase în care, teoretic, s-ar putea agrega. Puțini supraviețuiesc drumului și mai puțini, o dată ajunși la capăt, se agregă și fac sinapse în circuitele nervoase mature. Contribuția funcțională a neurogenezei adulte nu este nulă dar e limitată. Sunt discuții care sugerează că anumite forme de învățare ar favoriza neurogeneza adultă, dar dovezile sunt foarte contestate.

Deci neurogeneza adultă este un proces fascinant, dar e unul care replică în micro ceea ce se întâmplă la o scală uriașă înainte de naștere, când se produc neuronii care ne ajută să devenim ceea ce suntem și pe care-i păstrăm toată viața.

Contrar unor concepții populare, neuronii noștri sunt foarte rezistenți, nu îi pierdem. Din contră, le facem bine dacă îi solicităm: atâta timp cât avem un stil de viață sănătos, gândirea intensivă nu poate decât să ne facă bine. Ne putem gândi că absența stresului duce la deterioararea capacității, însă depinde ce înțelegem prin stres.

La o adică, stres este și efortul fizic. Iar efortul fizic face foarte bine creierului: secretă în creier tot felul de substanțe, factori de creștere, neurotrofine care sunt benefice pentru apariția de noi sinapse și pentru plasticitatea sinaptică asociată cu învățatul.

Și stresul psihologic, emoțional, e, într-o anumită măsură, un stimulent pentru creier. Evident, nu vorbim de stresul de intensitate traumatică. Nici nu am mai urmărit cu mare atenție subiectul. Mai citesc despre asta din când în când pentru cursul de neuroștiință pe care-l predau.

Cum am ajuns la neuroștiință

Cândva, în liceu, voiam să mă fac critic literar. Apoi am lucrat cu un profesor foarte bun de psihologie și am ajuns să citesc foarte mult și să câștig olimpiade. Am citit o carte scrisă de profesorul Mircea Miclea, la vremea respectivă șeful Catedrei de Psihologie de la Cluj, care m-a influențat foarte mult.

Aveam multe alternative, dar am vrut să încerc cu psihologia. Așa am ajuns la Cluj. În anul I am făcut un curs de neurofiziologie cu un profesor de la Facultatea de Medicină, despre neuroni și despre activitatea electrică a neuronilor. Nu mergea foarte departe, până la a explica cum creierul susține global comportamente sau procese cum ar fi emoțiile. Dar, printr-o întâmplare, acest curs mi-a influențat toată viața: profesorul m-a remarcat într-un context ciudat, în care vorbea despre un articol care susținea că neuronii se pot divide. Am spus că așa ceva nu e posibil, în timpul cursului.

Pe moment, s-a supărat; dar în pauză m-a chemat și mi-a zis că el asta citise și că nu aveam decât să mă documentez mai bine. Am luat în serios lucrul acesta, probabil pentru că sunt încăpățânat. La cursul următor, tot în pauză, i-am spus că m-am documentat, iar el mi-a spus “mai citește”. Și am continuat să citesc până la sfârșitul semestrului, pe același subiect. Cred că a fost impresionat că am citit tot semestrul despre acest subiect.

M-a rugat să țin o prezentare în fața colegilor despre neurogeneza adultă. Am făcut asta și i-a plăcut. Apoi a încercat să-mi cultive interesul pentru domeniu, mi-a dat niște date și mi-a propus să încerc să le prelucrez. A vrut să vadă cum m-aș descurca cu un text de articol științific care să descrie aceste rezultate. Am făcut asta, pe urmă am mai făcut-o o dată, cu alte date.

Apoi mi-a spus că e crucial să vedem dacă mă descurc în laborator. Mi-a spus că am putea reîncepe un tip de studiu de neuropsihologie care se făcuse la Catedra de Fiziologie cu ceva timp în urmă: studiul consta în leziuni experimentale în creierul șobolanilor Wistar, urmate de teste comportamentale, pentru a înțelege impactul acelor leziuni. Mi s-a părut extraordinar.

Am tot făcut astfel de studii, am început să public în reviste internaționale și, până în anul 4, publicasem o carte, 2-3 articole în reviste internaționale de neuroștiință și mai multe articole în reviste științifice românești. După ce am terminat facultatea și am intrat la doctorat, am predat cu acest profesor cursul de la care plecase totul și, în final, l-am preluat de la dumnealui și l-am transformat în cursul care e astăzi și care se numește “Introducere în neuroștiințe”.

Cu ce se ocupă Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive

Studiem emoțiile cu metode din psihologie, neuroștiințe cognitive, genetică comportamentală. Ne uităm la o varitate de factori care contribuie la apariția emoțiilor și la reglarea emoțională, adică la procesele prin care oamenii încearcă să-și controleze emoțiile.

De exemplu, studiem la impactul evenimentelor stresante timpurii, din copilărie, asupra reactivității la stres și reglării emoționale la adult. Ne interesează să vedem dacă adulții care au un istoric de stres, traume în copilărie, de exemplu de maltratare parentală, își reglează emoțiile altfel decât cei fară un astfel de istoric și dacă asta explică riscul crescut pentru majoritatea bolilor mintale și pentru o grămadă de probleme de sănătate. Sunt dovezi că reglarea emoțională la adulți e diferită la cei cu istoric de maltratare în copilărie, și acesta este un mecanism care îi face mai vulnerabili la boli mintale.

Când zicem maltratare ne referim la forme de abuz , inclusiv abuz fizic dar și sexual sau emoțional. Când vorbim despre abuz emoțional vorbim despre situații sistematice de șantaj sau umilire în public din partea unui adult care îngrijește un copil. Dar și de forme de neglijare. Neglijarea poate să fie fizică – nu ai unde să dormi, ce să mănânci când ești copil. Sau emoțională – nu are cine să te ajute să-ți stăpânești emoțiile, ori acesta este unul din rolurile importante ale părinților, să-l învețe pe copil să-și regleze emoțiile. Practic, aici e și sămânța pentru ce vedem noi la adult.

Felul în care ne reglăm emoțiile este învățat

În principiu, felul în care ne comportăm cu emoțiile în viața adultă reflectă ceea ce am învățat de timpuriu, de la părinți și din mediul din jur.

Dar trebuie să ținem cont de faptul că e un proces îndelungat, care trece prin multe faze. În copilărie, dezvoltarea emoțiilor și a reglării emoționale e marcată de faptul că ni se diversifică emoțiile, devenim mai conștienți de emoțiile pe care le avem și învățăm să le diferențiem. Pe măsură ce avansăm spre adolescență, ajungem să exersăm anumite strategii de reglare emoțională pe care, da, le învățăm de la oamenii din jurul nostru. În primul rând de la părinți, dar adolescenții învață și de la prieteni.

Procesele acestea sunt foarte complicate, în sensul că depind și de lucruri care se întâmplă în creier. Reglarea emoțională este un proces extrem de complicat, care implică circuite nervoase extinse în tot creierul, a căror maturizare se termină spre sfârșitul adolescenței. Adolescentul aplică, exersează tot felul de strategii de reglare a emoțiilor, dar creierul lui nu e pregătit să le susțină. Așa că el le exersează pe toată perioada adolescenței și, spre sfârșitul adolescenței, are ambii factori care-i permit să-și regleze emoțiile: are instrumetarul potrivit (a învățat de la părinți și de la oamenii din jur diferite strategii prin care își poate controla emoțiile, în funcție de caracteristicile situațiilor) și creierul poate să susțină procesele cognitive complicate care stau la baza reglării emoționale. Cred că părinții de adolescenți ar trebui să fie foarte conștienți de aceste lucruri.

Cum iau naștere emoțiile. Și idei false

În foarte multe contexte neștiințifice vorbim încă despre faptul că emoțiile sunt ”procese umede” care sunt generate în corp și care au legătură mai degrabă cu inima decât cu creierul. În sensul că sunt procese determinate biologic, cu care ne naștem.

Ori toate lucrurile acestea sunt cât se poate de false. Emoțiile rezultă dintr-un proces cognitiv cât se poate de clar. Acesta este un lucru clar la ora actuală și a fost câștigat cu foarte multă greutate.

Emoțiile rezultă din procesul prin care interpretăm situațiile din jurul nostru în raport cu scopurile noastre. Și decidem dacă o situație este relevantă pentru scopurile noastre și dacă avem resurse să-i facem față acelei situații. Acesta este un proces numit evaluare cognitivă, e procesul prin care dăm sens lucrurilor care ni se întâmplă. Și le dăm sens în raport cu scopurile noastre. Să ținem cont că avem scopuri multiple active în fiecare secundă: trebuie să și supraviețuim, să cultivăm relații sociale pozitive, să fim atenți și la ce se întâmplă în jurul nostru.

E adevărat că, în funcție de situația în care suntem, se activează mai tare anumite scopuri. Atunci când trecem strada e activ scopul de a supraviețui. Atunci când facem o prezentare în fața unui auditoriu e activ scopul de a îți susține performanța cognitivă și de a îți păstra imaginea socială. Deci, în funcție de situație, sunt active anumite scopuri și în raport cu scopurile acelea noi evaluăm situația în care suntem. Și încercăm să ne dăm seama dacă o schimbare care a apărut în mediu e relevantă pentru noi. E ceva periculos sau e ceva care ar putea fi în avantajul unui scop al nostru? Concluzia este că acesta este procesul cognitiv prin care iau naștere emoțiile.

E un lucru fundamental de înțeles despre emoții: de felul în care interpretăm lumea din jurul nostru depind emoțiile noastre.

De ce avem emoții. Ce se întâmplă când avem una

Emoțiile sunt omniprezente, în fiecare moment. Acesta este un lucru pe care nici un cercetător educat nu l-ar contesta.

Una din metodele de măsurare pe care le folosim în laborator este ”affect rating dial”: e un buton pe care îl poți controla ca particioant și care le permite participanților la studiile noastre să evalueze nivelul de activare emoțională. Dacă te uiți la nivelul de activare emoțională în timp ce le prezentăm o serie de imagini, vei vedea că variază foarte mult. Și dacă folosești alte măsurători și măsori repetat ce simte un om pe parcursul a câteva minute, o să fii surprins nu doar că simte mai multe emoții, ci și că poate să simtă mai multe emoții în raport cu aceeași situație. Pentru că evaluează din mai multe puncte de vedere.

Avem atâtea emoții și le avem tot timpul, pentru că ele sunt un fel de lentilă: ne arată situațiile care ar trebui să ne intereseze și pe care ar trebui fie să le evitam (pericol), fie să le abordăm (oportunitate) pentru că ne promit ca ne realizăm un scop.

Deci emoțiile sunt utile, funcția lor fiind să ne ajute să fim pregătiți să evităm cât mai repede situațiile potențial periculoase și să avem grijă să abordăm la timp situațiile care ne-ar putea ajuta. Și, tocmai de aceea, o dată ce iau naștere emoțiile prin acest proces de evaluare cognitivă, ele antrenează modificări la toate nivelurile.

O dată ce a luat naștere o emoție, ne va canaliza atenția spre stimulii/schimbările din mediu care semnalizează pericole sau recompense, deci ne va modifica atenția, memoria, decizia – acestea sunt modificări la nivel cognitiv. Dar emoțiile vor antrena și modificări la nivel comportamental, muscular și visceral.

Emoțiile negative, de exemplu, ne vor pregăti pentru a scăpa dintr-o situație, pentru a fugi. Deci emoțiile ne pregătesc pentru acțiuni de evitare dacă sunt negative (frică, tristețe, dezgust) și pentru abordarea situației, dacă sunt pozitive. Deci fie interpretăm că ne împiedică sau ne amenință scopul și generăm emoție negativă, fie credem că situația respectivă o să ne ajute să ne realizam scopul și generăm emoție pozitivă. Desigur, este subiectiv: așa credem noi.

Impactul emoțiilor asupra atenției, memoriei, deciziei

Dacă plecăm de la ideea că emoțiile antrenează și modificări cognitive, în toate procesele cognitive, nu doar în atenție memorie sau decizie, atunci lucrurile pot fi abordate relativ ușor.

Să ne gândim că e adaptativ ca atunci când apare o emoție negativă care semnalizează, de exemplu, o situație care ne amenință supraviețuirea, emoția aceasta să ne pregătească din toate punctele de vedere pentru a scăpa din situația aceea. Deci emoțiile au un rol adaptativ (ne ajută să ne satisfacem nevoile și să facem față condițiilor din mediul natural și social n.n.)

Emoțiile sunt, în principiu, adaptative: ele sunt acolo ca să ne creeze o hartă a situațiilor care sunt relevante pentru noi.

Emoții precum frica îți distorsionează atenția de așa manieră încât să-ți concentrezi atenția pe stimulii care semnalizează pericolul, să-i detectezi foarte repede, să rămâi conectat la procesarea lor, în defavoarea altor stimuli din jur.

Memoria este în al doilea pas distorsionată de emoții, în sensul că vom avea tendința să ținem minte mai bine evenimentele care sunt încărcate emoțional, în defavoarea celor neutre.

Deciziile noastre în prezența unor emoții sunt și ele distorsionate: când te confrunți cu un pericol ai tendința să îți păstrezi situația actuală. Deci apar distorsiuni de decizie, cum e aversiunea față de risc.

Toate aceste exemple spun că emoțiile există în creierul nostru pentru a ne distorsiona procesele cognitive de așa manieră încât să procesăm preferențial potențialele pericole sau potențialele recompense și să ne pregătească fie pentru a scăpa din situațiile în care ar fi pericole, fie pentru a intra cât mai repede în situațiile în care credem că va fi o recompensă.

Înseamnă asta că dacă sunt într-o situație care îmi aduce bucurie voi tinde să am o deschidere mai mare către risc? Sunt studii care zic că da, dar studiile acestea sunt mai degrabă izolate. Ce e cert este că emoțiile negative ne fac să evităm riscurile. Emoțiile pozitive, da, ne fac să fim mai deschiși, dar beneficiile lor sunt mai limitate și depind de situație.

Ca cercetător, dacă vrei să testezi efectul posibil diferit al emoțiilor pozitive și negative, folosești o metodă pentru a induce emoții pozitive și negative participanților la studiul tău. După ce te-ai asigurat că au apărut emoțiile pe care ai vrut să le induci, îi dai omului o sarcină de decizie, de negociere.

Ce te aștepți este că, dacă ipoteza ta e corectă, emoțiile negative să se asocieze cu o negociere păguboasă într-un mediu în care cu cât ar risca mai mult, cu atât ar câștiga mai mult. Te-ai aștepta ca emoțiile negative să-l facă să riște mai puțin și să iasă în pierdere. Și emoțiile pozitive să-l facă mai puțin prudent, mai expansiv, să riște mai mult și să câștige mai mult.

Ce arată studiile pe o varietate de sarcini de decizie economică e că prima parte se verifică. Deci emoțiile negative ne fac să fim mai prudenți în decizie, dar emoțiile pozitive e discutabil dacă ne fac să fim mai deschiși către risc sau nu. Indiferent că ești calm sau ești bucuros, sunt alți factori care influențează performanța ta de decizie, alții decât emoțiile pozitive. Emoțiile negative par să aibă un impact mai mare asupra deciziei.

Nu suntem neajutorați în fața emoției. Cum ne reglăm emoțiile

Nu suntem neajutorați în fața emoțiilor. Reglarea emoțională este procesul prin care încercăm să ne controlăm emoțiile, să le scădem sau să le creștem, în funcție de ceea ce vrem, de scopurile noastre.

Cu toții folosim tot timpul strategii cum ar fi distragerea sau focalizarea asupra situației ca să încercăm să ne scădem sau să ne creștem o emoție. Sau strategii cum ar fi reinterpretarea situației: încercăm să schimbăm perspectiva, să vedem partea plină a paharului, putem să reflectăm asupra situației.

Folosim frecvent evitarea sau modificarea situației ca să ne schimbăm emoțiile: când se duc la negociere, unii își iau cravata norocoasă, alții vorbesc cu soția cu un minut înainte de a intra la negociere, alții își convoacă partenerul de negociere la birou, acolo unde controlează terenul. Deci putem să modificăm situația în oricare din felurile acestea, sau putem să evităm.

Ceea ce e făcut cu măsură, selectiv și justificat, poate să fie util și nu e un stil de reglare emoțională care să funcționeze întotdeauna. Practic, nici o strategie de reglare emoțională nu funcționează indiferent de situație. Avem cu toții un repertoriu de strategii de reglare emoțională uriaș și l-am învățat în primul rând de la părinți și apoi de la oamenii din jurul nostru, din cărți, de la personaje. Indiferent de nivelul de educație științifică, avem o grămadă de instrumente cu care să ne controlăm emoțiile.

La fel cum am evaluat situația în raport cu scopurile când a luat naștere emoția, o dată ce a luat naștere emoția și devenim conștienți de ea, îi evaluăm consecințele posibile asupra performanței noastre.

Dacă suntem într-o situație profesională și ne trezim că brusc ni s-a făcut frică de ceva, evaluăm care e probabilitatea să ne încurce și să nu mai putem să vorbim fluent, să nu ne mai putem concentra la ce spune celălalt. Sau poate că e vorba de o altă emoție, nu de frică, cum ar fi bucuria greu de stăvilit – evaluăm în ce măsură ne va ajuta să ni-l facem prieten pe cel cu care conversăm și să câștigăm ceva de la el.

Deci evaluăm emoția, dar este același proces de evaluare cognitivă în raport cu scopurile noastre și, dacă tragem concluzia că emoția are șanse să ne încurce, se activează un scop de reglare emoțională, adică ne dăm seama că trebuie să o scădem. Începem să aplicăm o strategie de reglare emoțională sau alta, sau mai multe.

Deci plecăm de la conștientizarea emoției, evaluarea ei în raport cu scopul și apoi alegerea unei strategii de reglare emoțională și implementarea ei și monitorizarea succesului ei.

Un lucru important, general valabil: nu contează cât de isteț și educat emoțional ești, dacă inițiezi reglarea emoțională după ce emoția a ajuns să te gâtuie, va fi foarte greu să o mai reglezi. Trebuie să încerci să o reglezi cât mai repede după ce a luat naștere.

Ce fel de situație generează ce fel de emoție

Emoțiile reflectă un tipar de evaluare.

Dacă am evaluat situația ca fiind surprinzătoare, imprevizibilă, cu consecințe potențial negative asupra scopurilor noastre și în afara controlului nostru, numai frică poate să iasă din evaluarea aceasta.

Dacă am evaluat situația ca fiind cu efecte potențial negative și sub controlul nostru, atunci numai furie poate să iasă din evaluarea asta.

Sunt studii foarte frumoase care au început din anii ‘80 care arată că dacă pui oamenii să descrie situația pe câteva dimensiuni – cum ar fi gradul de predictibilitate, de control asupra situației, gradul de atenție – și te uiți la combinația de evaluări pe dimensiunile acelea, poți să prezici ce emoție trăiește omul.

Cele mai multe dovezi din psihologie arată că reglarea emoțională este un proces predominant conștient și că și emoțiile sunt, de cele mai multe ori, conștiente. Reglarea emoțională, dacă e văzută ca un proces inițiat atunci când devii conștient de emoție, depinde de măsura în care îți conștientizezi emoțiile.

Reevaluare cognitivă și decizii mai bune în condiții de risc și incertitudine

Ceea ce au arătat studiile noastre printre primele, la nivel internațional, e că reglarea emoțională îți servește în situațiile de decizie pentru că aceste situații implică emoții. Emoțiile negative sunt asociate cu distorsiuni de decizie pe care vrei să le ții sub control și le poți ține sub control, ținându-ți sub control emoțiile.

Distorsiuni de decizie sunt fie aversiunea față de risc – în general, situația în care oamenii preferă un rezultat mic, dar cert, în fața posibilității de a obține un rezultat mai mare, dar incert n.n – fie eroarea de framing – care presupune că îți modifici decizia în funcție de cum sunt formulate alternativele, în termeni de pierdere sau de câștig. Aceasta nu e genul de eroare pe care ai vrea să o lași să-ți afecteze decizia, dacă ești într-o poziție de conducere.

Existau studii care arătau că emoțiile negative, precum anxietatea, se asociază cu o eroare de framing mai mare în decizie economică și era multă literatură care arăta că emoțiile negative sunt asociate cu aversiunea față de risc. Eram curioși dacă putem să modulăm aversiunea față de risc în decizie, învățând oamenii să-și regleze emoțiile negative.

Studiile noastre au arătat exact asta: dacă înveți oamenii să reevalueze situația care a generat frică și să îi ajuți să-și scadă această emoție, asta scade și aversiunea lor față de risc. La fel, un studiu publicat de mine împreună cu un coleg în 2011 a arătat, pentru prima dată, că dacă oamenii folosesc reevaluarea pentru a-și scădea frica, scade și eroarea de framing în decizie.

Reeevaluarea cognitivă e o strategie de reglare emotională în care, practic, reinterpretezi situația într-un fel care să îți scadă emoția sau să ți-o crească. Adică îți spui lucruri precum ”iată o situație în care știu că există un risc, dar ceea ce aș putea câștiga e mai interesant”, sau ”am ocazia să arăt ce pot”, sau ”mi-ar părea mai rău să nu încerc decât să pierd x”. Oricare dintre aceste interpretări, sau altele, te-ar ajuta să scazi intensitatea emoțiilor negative de tipul anxietății înainte de o situație.

Repet, depinde de situație. Aversiunea față de risc într-o situație în care consecințele negative sunt mai probabile e adaptativă. Dar într-o situație în care n-ai informație sau în care consecințele negative nu sunt atât de mari și în care beneficiile pot fi foarte mari, e o prostie să te lași pradă aversiunii tale față de risc. Trebuie să-ți ții emoțiile sub control de așa manieră încât să poți evalua ambele alternative suficient de bine încât să iei o decizie.

Dacă a apărut frica înainte de a te apuca să cântărești toate alternativele, e important să o ții sub control. Altfel, o să te facă să vrei să scapi din situația aceea de decizie în felul cel mai prudent cu putință. Deci trebuie să-ți păstrezi cumpătul, să-ți ții anxietatea sub control și poți face asta foarte bine cu ajutorul reevaluării cognitive și a altor strategii de reglare emoțională. Asta îți va păstra mintea limpede și vei putea să cântărești cât poți de obiectiv alternativele și să o alegi pe cea care crezi că e avantajoasă. Practic, nu o să lași emoțiile negative și tendința care vine cu ele de a te scoate din situația respectivă, să joace un rol în decizia ta.

Două recomandări pentru acest moment de incertitudine

Cred că sunt două lucruri pe care le-aș spune pentru momente precum acesta, în care poate că se activează mult mai multe frici, mai multă anxietate legată de un viitor incert.

În primul rând, să nu uităm nici un moment că emoțiile sunt dictate de felul în care înțelegem lucrurile care ni se întâmplă. Acesta este un mecanism cognitiv pe care-l avem sub control, e conștient. Asta ar trebui să ne spună că trebuie să ne asiguram că le înțelegem bine, corect, că ne bazăm pe informații obiective. Și, dacă ne asigurăm că e așa, atunci să luăm emoția ca pe un semnal că trebuie să ne retragem sau că trebuie să ne ducem în situația respectivă.

În al doilea rând, nu doar că avem multe strategii de reglare emoțională, dar studiile ne arată că jonglăm foarte ușor cu o strategie sau cu alta. O dată ce ne-am dat seama că o emoție e mai bine să fie scăzută, o să știm ce să facem cu ea dacă suntem atenți.

Aici sunt mai multe lucruri de spus. Un lucru important este să reglăm emoția cât mai devreme după ce a luat naștere. Cu cât vom încerca să o reglăm mai devreme, cu atât va fi mai ușor. Un alt lucru e că nu există nici o strategie de reglare emoțională pe care să ți-o dicteze o carte sau un om de știință și care să funcționeze universal. Studiile din ultimii ani arată că oamenii cu sănătate mintală și performanță cognitivă bună sunt cei care sunt atenți la cerințele situației. E ok să-ți exprimi emoțiile într-o anumită situație? Fă-o! Nu e în regulă? Atunci suprimă-ți expresia emoțiilor.

E discernământ personal. Și asta depinde de măsura în care suntem atenți la situațiile din jurul nostru, pe de-o parte, și la emoțiile noastre. Flexibilitatea reglării emoționale e, practic, stilul la care ar trebui să aspirăm dacă suntem atenți la ce ne cere situația și ne adaptăm emoțiile cu ajutorul strategiilor de reglare emoțională la acea situație. Numai că asta necesită efort.

Acesta este sfatul universal al oricărui psiholog instruit: trebuie să faci efort constant din toate punctele de vedere. Și când vine vorba de a îți îmbunătății performanța de decizie, și când vine vorba de ați controla cât mai bine emoțiile. Trebuie să lucrezi continuu cu tine și să nu pierzi controlul și să fie un control flexibil, care să ajungă să semene mai degrabă cu creștere personală de care să te bucuri, decât cu o nevoie de a fi stăpân pe situație.

Resurse utile:

Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive. Veți găsi resurse interesante legate de emoție, reglarea ei și influența mediului în care creștem și a stresului timpuriu.
Studiile publicate de Andrei Miu. Inclusiv cel despre reglare emoțională și decizie.
Studiul inițial despre capacitatea creierului de a crea noi neuroni.
Șoareci de laborator, specia Wistar.
Psihologie Cognitivă, Mircea Miclea.
Studiul Ellsworth și Smith. Cum să înțelegi ce emoție trăiești (mergeți în partea de mijloc a documentului unde se află matricele de evaluare)
James Gross, ”părintele” reglării emoționale despre ce este și cum funcționează. Și aici.
Emoțiile și decizia în condiții de risc. Un capitol din cartea Psihologia riscului, 2015.
Aversiunea la risc.
Eroarea de framing în decizii.

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.