Victor Miron. Puterea magică a cărților, cum creezi o mișcare și greșelile care ne fac oameni buni

Mi-am dat seama că ceva se schimbase în bine după ce reîncepusem să citesc zilnic. Primul lucru care m-a frapat a fost la nivel de imaginație, de creativitate și, uneori, chiar de abilitate de a inova. Pentru că îmi veneau mult mai ușor idei și soluții la ce provocări aveam eu în viața personală sau profesională. Și așa am avut îndrăzneala și curajul să le propun și altora să citească – după ce am văzut foarte concret pe mine că îmi face bine să citesc.

Victor nu e tipologia obișnuită de antreprenor. Dar e unul dintre cei mai interesanți oameni pe care-i cunosc. Este creatorul mișcării ”Cărțile pe Față”, și al asociației cu același nume. În aproape zece ani, a apropiat sute de mii de oameni mari și de copii de lumea magică a cărților și lecturii. Această lume, crede Victor, îți poate schimba viața.

L-am cunoscut pe Victor în 2014 și am rămas uimită de umorul și creativitatea lui și de capacitatea de imagina proiecte, de a convinge oamenii și a-i aduce la un loc. Mii de oameni din toată țara se pozează cu cărțile pe care le citesc, primăriile lasă călătorii care citesc să circule gratis în autobuze și în grădina botanică oamenii au acces gratuit cu o carte. A făcut din elevii care citesc vedete ale școlilor în proiectul ”Clasa cititoare, mândră ca o floare” și a convins vedete din muzică și televiziune să fie parte din ideile lui năstrușnice.

Își petrece mare parte din timp în țară, în biblioteca mobilă BookTruck, împreună cu copiii din cele mai sărace zone ale României. Cărțile, spune Victor, le deschid calea către o altă viață. Visul lui este fiecare sat să aibă un librar și o bibliotecă și fiecare om să citească două cărți pe lună.

Am vorbit cu el despre cum să devii mai creativ, despre umor ca instrument pentru a convinge oamenii, despre răspunsurile importante pe care le-a găsit în cărți, despre cum să-ți păstrezi vie motivația și puterea magică a unei misiuni generoase.

Victor Miron trăiește în Cluj și este, de asemenea, fondator și curator al TEDx Zorilor.

Veți găsi în conversația noastră o groază de idei despre cum să folosiți lectura pentru a vă face viața mai bună.

Idei principale

Cărțile sunt o resursă inepuizabilă de înțelepciune. Ele pot fi răspunsul și pentru adolescentul în căutare de repere și de modele, într-o societate care nu oferă prea multe alternative valoroase în acest sens, dar și pentru adultul care vrea să crească continuu, să se dezvolte, să se autodepășească, atât în plan personal, cât și profesional.
Există mult mai multe tipuri de creativitate decât credem. Putem fi creativi în orice domeniu, nu doar în cele pe care le asociem în mod strict cu o viață de artist. Sunt foarte multe domenii și arii ale creativității. Trebuie să săpăm, să căutăm, să explorăm, să vedem care e zona de creativitate în care putem noi excela și cât de multe beneficii ne aduce asta în viață.
Evoluăm învățând din greșeli. După ce treci prin proiecte care nu ți-au ieșit sau greșești față de cineva și simți vina acelei greșeli, sunt mari șanse ca, dacă-ți asumi responsabilitatea și vina respectivă, asta să te facă mai bun și mai atent pe viitor. Să fii astfel un om de o mai mare calitate decât dacă n-ai fi greșit niciodată.
Fiecare dintre noi poate fi un ambasador al lecturii. În autobuz, în parc, în grădina botanică sau chiar pe rețelele de socializare, oriunde citim sau vorbim despre o carte citită, îi facem curioși și pe cei din jurul nostru. Psihologii spun că se activează neuronii-oglindă. La fel ca atunci când vedem pe cineva că mănâncă înghețată sau că bea o cafea și ni se face poftă, așa se întâmplă și cu cititul. Dacă vezi pe cineva citind, ești și tu curios să vezi ce citește acea persoană, să pui și tu mâna pe carte.
Principii pentru a crea o mișcare care să determine schimbare. Trebuie să faci lucruri cât se poate de simple și de clare, dar totuși atractive. Este nevoie de câțiva oameni potriviți, și relevanți, și vizibili, care să susțină demersul respectiv. Povestea trebuie spusă bine, condimentată cu un pic de umor și, ideal, cu un nume care să conțină o asociere surprinzătoare de termeni. Ajută mult și oamenii care să preia ideile acțiunilor tale și să le implementeze mai departe.
Puterea motivației intrinseci versus motivația extrinsecă. Poți propaga mult mai rapid o idee și poți să schimbi mult mai ușor ceva folosind motivația internă a oamenilor, plăcerea sau interesul, sau curiozitatea de a face ceva împreună cu ceilalți ori singur, decât dacă încerci să faci același lucru impunându-l ca pe o obligativitate, care e întotdeauna o motivație extrinsecă – note, diverse calificative și alte obiective care sunt externe nouă, și care, în general, nu ne motivează decât rareori.
Cărțile deschid calea către o viață mai bună. Educația, și lectura, și cunoașterea sunt pentru mulți dintre copii, chiar șansa cea mai importantă pe care o au ca să iasă dintr-o viață grea, să aibă acces la o viață împlinită, demnă, să înțeleagă ce e o relație umană potrivită, ce înseamnă prietenia, ce înseamnă iubirea. În majoritatea satelor însă, chiar dacă există o formă de bibliotecă școlară, cărțile sunt foarte vechi și nu reușesc să-i atragă pe copii să le citească. De aceea e nevoie de cât mai multe inițiative precum BookTruck.
Textele sunt pretexte pentru conversații pline de substanță. De multe ori ne lăsăm purtați în discuții fără prea mare valoare sau semnificație și vorbim despre ce se mai întâmplă, despre vreme, despre lucruri banale. Dar dacă pornim discuția de la o carte, de la o poezie, de la un film, e mult mai ușor să ajungem să dezbatem subiecte importante, profunde – libertate, iubire, prietenie, moarte –, pe care nu le abordăm dacă nu se întâmplă ceva impresionant în direcția respectivă.
Disconfortul este prețul pentru a trăi o viață cu sens. Dacă sunt lucruri care merită făcute, atunci trebuie să încercăm să le facem, chiar dacă nu e ușor. Lucrurile pe care le facem pot fi plăcute sau pot părea mai ușoare atunci când ne place ceea ce facem, dar trebuie să ne așteptăm să avem și provocări, să întâmpinăm și dificultăți. Dar ești motivat să mergi mai departe și să lupți ca să depășești obstacolele, atunci când crezi în ceea ce faci.

Acest podcast este prezentat de eMAG, o companie care crede în educație și în puterea oamenilor de a folosi tehnologia pentru a crea un viitor mai bun.

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Bună, Victor! Bine ai venit la Vast and Curious!

Victor Miron: Servus, Andreea! Mă bucur foarte mult că m-ai invitat!

Andreea Roșca: Noi ne cunoaștem de foarte mult timp. Cred că ne-am cunoscut când noi am lansat „Cei care schimbă jocul” și tu de-abia începusei proiectul „Cărțile pe față”. Cred că în 2014 ne-am cunoscut. La TEDx, dacă nu mă înșel, la Cluj?

Victor Miron: La un eveniment la Cluj, da. Și țin minte că mi-ați zis că e printre primele autografe pe care le dați pe un exemplar citit. Pentru că eu citisem deja cartea când am venit la lansare.

Andreea Roșca: Da. Mie îmi pare foarte special și interesant, și sunt oarecum fascinată de antreprenoriatul în care tu ești implicat, care-i un antreprenoriat foarte diferit de conversațiile mele obișnuite cu un om care face proiecte de lectură. O să vorbim despre asta, dar aș vrea să începem cu momentul în care te-ai hotărât să citești, pentru că tot ce faci tu este legat de lectură și de ideea de a încuraja oamenii să citească. Vreau să știu cum a început pentru tine.

Victor Miron: Am început să învăț să citesc la școală, ca toată lumea. Am citit și povești, și cărți de aventură, însă abia în liceu am ajuns să iubesc cărțile, să-mi dau seama că acolo este ceva cu totul special, ce nu găseam în altă parte – un gen de profunzime, de lucruri pline de înțelepciune și mai ales de modele. Eu în cărți mi-am găsit modelele. Eram la vârsta aceea în clasa a noua, o vârstă la care îmi căutam repere, îmi căutam după cine să mă modelez. Și nu prea am văzut asta în jurul meu atât de mult, nici la televizor, nici în altă parte. Însă în cărți, am găsit din plin. Prima carte care m-a fascinat cu adevărat a fost „Romanul adolescentului miop” a lui Eliade. Eram la o vârstă apropiată cu cea a personajului de acolo și am fost total impresionat de pofta lui de cunoaștere, de dorința lui de erudiție care, desigur, avea greutate și prin faptul că știam că Eliade chiar a devenit un mare erudit. Atunci l-am crezut și m-am atașat de adolescentul miop foarte repede. În lecturile lui am găsit și alte personaje care mi-au devenit pe urmă modele: fie că a fost „Idiotul”, a lui Dostoievski, care m-a impresionat prin bunătatea lui; sau chiar „Micul prinț”, prin curiozitatea lui debordantă; sau chiar și „Don Quijote” prin idealismul lui, mai ales în varianta rescrisă de Unamuno – sigur cartea „Don Quijote” e scrisă de Miguel de Cervantes, dar Miguel de Unamuno o rescrie, punându-l pe Don Quijote într-o lumină pozitivă.

Andreea Roșca: Îmi aduc aminte că mi-ai povestit că a existat un moment în care – așa cum facem toți la început sau la final de an – rezoluția ta a fost că vei citi. Cred că proiectul „Cărțile pe față” de acolo a plecat. Vorbește un pic despre momentul acela.

Victor Miron: Da, eram la sfârșitul lui 2013, după o perioadă în care diverse proiecte și activități din viața mea nu merseseră cum am vrut. Și la sfârșit de an, așa cum facem toți, mi-am propus diverse lucruri pentru anul următor, mi-am făcut rezoluții: că o să mănânc mai sănătos, că o să fac mai multă mișcare și că o să reîncep să citesc. Asta era acum 9 ani, deci, pe aproape de 30 de ani. De partea cu cititul m-am ținut. De celelalte, nu atât de mult pe cât mi-ar fi plăcut, dar de citit m-am ținut. De atunci citesc minimum o oră pe zi. După câteva săptămâni, mi-am dat seama că ceva se schimbase în bine după ce reîncepusem să citesc zilnic. Primul lucru care m-a frapat a fost la nivel de imaginație, de creativitate și, uneori, chiar de abilitate de a inova. Pentru că îmi veneau mult mai ușor idei și soluții la ce provocări aveam eu în viața personală sau profesională. Și așa am avut îndrăzneala și curajul să le propun și altora să citească – după ce am văzut foarte concret pe mine că îmi face bine să citesc.

Andreea Roșca: Mi se pare interesant că după un an în care lucrurile nu ți-au mers, propunerea ta cu tine a fost să te reapuci să citești. Ai vrea să spui mai multe despre ce nu mergea și de ce cartea a fost un remediu pentru asta?

Victor Miron: Da, sigur. Nu merseseră niște proiecte din zona de start-up-uri, pe zona de tehnologie. Nu funcționaseră niște lucruri la ele: la unele echipa în care fusesem, la altele piața pe care o abordasem. Diverse momente din ele nu-mi ieșiseră cum aș fi vrut. Și mi-am dat seama că am nevoie să mai cresc, pe de o parte. Sigur că, de multe ori, timing-ul e cel care face diferența dintr-un proiect care iese și unul care nu, dar mi-am dat seama că aș vrea să-mi trăiesc totuși viața altfel decât o făcusem până atunci. Mi-am dat seama că pot să-mi dau mai multă atenție mie și pot să fac lucrurile mai bine. Și asta e cumva o năzuință pe care o aveam tot încă din liceu, din citit – faptul că eram conștient că pot să mai cresc. Adică alți oameni au crescut mult mai mult în diverse arii ale vieții lor, cu siguranță că și eu mai am loc să cresc. Și mi-am dat seama că e important să fac asta sistematic și programat.

Andreea Roșca: Dacă tot vorbim de crescut, aș vrea să rămânem un pic în zona asta de lucruri pe care le-ai învățat din cărți și de lecții de viață pe care le-ai descoperit, și pe care le aplici. Te întreb eu prima oară și apoi poți tu să alegi. Vorbește puțin despre „Descoperă-ți elementul” a lui Sir Ken Robinson – o carte care este non-fiction –, pentru că mi se pare că e legată de toate proiectele tale de educație.

Victor Miron: Este chiar o carte pe care am citit-o în 2014, și tema ei este fix creativitatea. Din cartea asta am învățat că există mult mai multe tipuri de creativitate decât știam eu până atunci. Ne gândim că poți să fii creativ muzical, sau în dans, sau în lucrurile pe care le asociem în mod strict cu o viață de artist. Dar Sir Ken Robinson face acolo elogiul faptului că fiecare putem fi creativi într-un domeniu, că sunt foarte multe domenii și arii ale creativității și că trebuie să săpăm, să căutăm, să explorăm, să vedem care e zona de creativitate în care putem noi excela și cât de multe beneficii ne aduce asta în viață.

Andreea Roșca: Și cum ai aplicat asta?

Victor Miron: Mi-am dat seama – și citind cartea, și, pe urmă, explorându-mi creativitatea prin campania „Cărțile pe față” –, că la nivel de limbaj, și de expresie, și de scris, în general, e o zonă în care îmi face o deosebită plăcere să-mi dezvolt creativitatea și să o pun în valoare.

Andreea Roșca: Ce alte lecții îți mai vine în minte? Lucruri care au devenit idei de viață pentru tine.

Victor Miron: Sunt diverse situații. Adică sunt cărți din care îmi aduc aminte câte un pasaj, și când văd cartea oriunde, îmi aduc aminte de pasajul respectiv. „Oamenii se ceartă în totalitate și se împacă pe jumătate” se spune la un moment dat în „Scrisorarul” lui Șișkin, care e o carte deosebit de poetică și de emoționantă. Dar, bucata asta mi se pare că se potrivește la fel de bine și în business. Eu am trăit-o, am simțit-o adevărată în toate relațiile pe care le-am avut. Și, de atunci, sunt mult mai atent ca, dacă există o situație de tensiune într-o relație – de oricare ar fi –, să o adresez înainte să devină o ceartă totală. Sau să am griă ca o ceartă să nu ajungă prea mare, pentru că, într-adevăr, cred că dacă ne certăm cu oamenii foarte rău, pe urmă relația, din păcate, se repară doar prin înlocuire – este o expresie pe care o foloseam când eram în lumea auto. Mie mi se pare că e foarte adevărată ideea asta, că oamenii se ceartă în totalitate și se împacă pe jumătate. Și e spusă atât de simplu. Poate să ți se pară, în primă fază, că nu e cine știe ce, dar, cu cât m-am gândit mai mult la ea, cu atât mi s-a părut mai adevărată. Sau tot așa – o idee foarte simplu spusă, dar care mi se pare foarte puternică – e ce-i spune soția lui Ove în „Un bărbat pe nume Ove” a lui Fredrik Backman: „oamenii buni se nasc din propriile greșeli, și deseori devin mai buni decât dacă n-ar fi greșit niciodată”. Și eu cred că, mai ales după ce treci sau ajungi să ai niște proiecte care nu ți-au ieșit sau să greșești față de cineva și să simți vina acelei greșeli, ideea asta poate să fie foarte puternică – să-ți dai seama că nu e bine că ai greșit, dar sunt mari șanse ca, dacă ai greșit și-ți asumi vina respectivă și responsabilitatea, lucrul ăsta să te facă mai bun, și să fii mai atent pe viitor. Și să fii un om de o mai mare calitate decât dacă n-ai fi greșit niciodată.

Andreea Roșca: Ți se întâmplă uneori să ai o temă de gândire, o problemă pe care încerci să o rezolvi, și chiar să te duci cu intenție către o carte sau alta ca să găsești o cale, sau un drum, sau o idee?

Victor Miron: Asta cu siguranță. Chiar la cartea ta și a Monei, mi-aduc aminte că eram într-un moment în care mi se părea că aș vrea să înțeleg mai bine toată ideea asta de antreprenoriat și cum au reușit alții chiar la noi în țară, iar cartea ta a fost o bună ocazie. Sau vorbeam de „The Element” – la fel, era un moment în care mă gândeam „parcă totuși eu aș putea fi creativ la ceva”, și așa am ajuns la cartea respectivă. Așa că da, de multe ori ne ducem la acele cărți… Și uneori nici măcar nu e vorba de cărți, poate fi o poezie – nu știu, pierzi pe cineva drag și găsești un text, o poezie sau un text poetic, sau un text bine scris care vorbește despre emoția aia puternică pe care o trăiești atunci și îți dai seama că asta te ajută, te poate ajuta foarte mult. Sigur că și eu fac asta – caut în diverse momente, anumite texte.

Andreea Roșca: „Cărțile pe față” cred că este primul proiect din multele tale proiecte de încurajat oamenii să citească la toate vârstele, nu?

Victor Miron: Acum, dacă mă gândesc bine, în liceu, unde am avut marea șansă s-o am profesoară pe doamna Mariana Mutu, profesoară de română, am mai făcut un proiect. Eram la un liceu de informatică și am făcut un site sau un subsite pe site-ul școlii, care se numea „Invitație la lectură”. Și, cumva cu idealismul hrănit de cărți și de personaje, am mai făcut campanii în diverse domenii, pentru lucruri pe care le consideram sau le consider eu importante. Am mai avut o campanie de promovare a bunelor maniere în trafic, pe când lucram la service-ul auto. Sau o comunitate de consum colaborativ. Însă în zona asta de cărți, mi-am găsit locul unde mi se pare că mă simt eu cel mai bine și în care am senzația că aduc cel mai relevant impact.

Andreea Roșca: Deci, „Cărțile pe față” a fost prima, la nivel oficial.

Victor Miron: La nivel oficial, da, și ultima sau cea mai recentă la nivel de campanie, pentru că pe cea cu bunele maniere în trafic am făcut-o înainte. Dar pe asta cu „Cărțile pe față” am susținut-o pentru că inițial mi-am asumat-o pe un an – cum ziceai tu că a început cu o rezoluție la sfârșit de an – și primul lucru pe care l-am făcut a fost ideea asta de a ne da cărțile pe față: am început să-mi sincronizez poza de profil de pe facebook cu o poză în care aveam pe față cartea pe care o citeam. Dacă era o carte care îmi plăcea, făceam o poză cu cartea pe față, la propriu, folosind expresia „promovăm cititul, ne dăm cărțile pe față”, în ideea că ne reprezintă și ne recomandă mai tare cărțile decât aspectul fizic. Și dacă vezi pe cineva că citeștie o carte care ți-a plăcut și ție, e și un mod prin care cartea recomandă omul, și îți dai seama că ai ceva în comun cu acea persoană. Și ideea asta a devenit cumva o o campanie în momentul în care am convins o librărie să dea 10% reducere la cărți tuturor oamenilor care au cărțile pe față. Asta a devenit, cumva, o știre. Și după asta, sute de oameni începuseră să-și dea cărțile pe față. După acțiunea asta, am zis: „ce drăguț e să promovez lectura. Și pare și distractiv, și relativ ușor”. Și am zis: „hai să fac un an de zile campanii, să vedem, dacă promovez cititul un an de zile, ce se întâmplă?”. Și mi s-a părut că după un an de zile, s-au întâmplat lucruri bune și campania tot creștea, așa că mi-am asumat-o pe 3 ani, iar după 3 ani, pe 15 ani. Și uite, acum suntem aproape de anul 9 al campaniei, așa că cel puțin încă șase ani o să promovez cărți.

Andreea Roșca: Cam câți oameni crezi că a atins într-un fel această campanie? Vorbesc numai despre „Cărțile pe față”, deocamdată.

Victor Miron: În diverse forme directe sau indirecte, sute de mii de oameni. Sunt campanii care sunt foarte populare la nivel de cifre. Adică sunt peste 1.000 de oameni care au postat poze cu cărțile pe față. Cea mai populară acțiune a noastră e cea cu cititul în autobuz – dacă citești în autobuz, să călătorești gratuit. Și asta s-a întâmplat de câteva ori în țară, și chiar și în afara țării. De exemplu, când s-a întâmplat prima dată la Cluj – au fost 4 zile, în 2015 –, după un an de lobby de implementare a campaniei, au fost înspre 10.000 de oameni care au mers cu o carte, dar au fost alți zeci de mii de oameni care i-au văzut pe ei citind. Și cred că ăsta e un mare avantaj al asumării rolului ăstuia de ambasador al lecturii – fie că e în autobuz, sau în grădina botanică, sau în parc, sau chiar pe rețelele de socializare – că le facem poftă și celorlalți să citească. Și, cum spun psihologii, se activează neuronii-oglindă, la fel ca atunci când vedem pe cineva că mănâncă înghețată sau că bea o cafea și ni se face poftă, așa se întâmplă și cu cititul. Dacă vezi pe cineva citind, ești și tu curios să vezi ce citește acea persoană, să pui și tu mâna pe carte.

Andreea Roșca: După atâția ani de proiecte de genul ăsta, care încurajează cititul, și de creat mișcări, aproape, ce ai învățat? Câteva principii – două, trei, câte vrei tu să enumeri – despre cum să creezi o mișcare, în sensul de cum să creezi ceva care călătorește ușor de la un om la altul și care schimbă ceva.

Victor Miron: E o întrebare foarte interesantă. Cred că sunt probabil câteva lucruri care sunt evidente și pe care le pot menționa acum. De exemplu, să faci lucruri cât se poate de simple și de clare, dar care să fie totuși atractive. Oamenilor le-a plăcut mult jocul ăsta de cuvinte – „a-ți da cărțile pe față”. Așa cum multe alte lucruri care sunt mai degrabă hilare au devenit trend-uri, de la tot felul de dansuri și tot felul de challenge-uri, și asta cu „a-ți da cărțile pe față” a fost ceva ce oamenii au putut adopta ușor, mai ales dacă au fost și câteva persoane publice care au făcut asta. Deci, dacă e simplu și totuși atractiv, dacă ai câțiva oameni potriviți, și relevanți, și vizibili, care să susțină acest demers, pe urmă lucrurile pot crește destul de ușor. Dacă spui povestea destul de bine și are și un pic de umor, din nou, ajută. De exemplu, ideea asta cu mersul gratuit cu autobuzul dacă călătorești citind a apărut ca o iterație după ce tot povesteam cu un prieten cum să încurajăm cititul în autobuz – că e locul în care oamenii stau o bucată de vreme și mai mulți dintre ei ar putea citi. Și prima idee a fost să punem cărți în autobuze, că așa oamenii o să citească. Dar ne-am dat seama că ne trebuie cărți, ne trebuie suporturi, trebuie să primim autorizații. Așa că a doua idee a fost să punem doar niște mesaje care încurajează cititul – poate pe bilete, poate pe lângă aparatul de compostat, sau pe geamuri. Și mi-am dat seama că și asta e bine de făcut, dar totuși complicat un pic. Și el a zis cumva, aproape într-o glumă: „Sigur oamenii ar citi dacă așa nu ar plăti bilet”. Și ne-am dat seama că de fapt asta e o idee chiar mișto, acest travel by book. Și cât de fain ar fi, chiar în metrou sau undeva, să se audă: „Atenție, se închid ușile, se deschid cărțile!.” Am brodat mult pe urmă în zona asta, pentru că așa cum ție îți vine să zâmbești, și nouă ne venea să zâmbim gândindu-ne la alte și alte moduri de a dezvolta ideea.

Andreea Roșca: Deci, trebuie să fie simplă, trebuie să poți să râzi și să aibă un element surprinzător, adică o asociere surprinzătoare, cum ar fi „cărțile pe față”. Care nu e „cărțile pe față”cum știm noi, ci e chiar cărțile pe față.

Victor Miron: Da. Acesta e un element cu care oamenii vor să se asocieze, e un statut pe care ar vrea să și-l afișeze – acela că citesc și care dintre cărțile pe care le-au citit le-au plăcut în mod deosebit. Pentru că oamenii tot timpul caută recomandări de cărți și un subiect bun de discuție. Și mai departe de a spune povestea, fie că a fost uneori printr-un video sau printr-un text bine scris, ajută să ai primii oameni care preiau ideea. Și ăsta e un lucru care mă bucură întotdeauna în campanie – că cineva începe să facă un club de lectură în formatul nostru sau să implementeze una dintre acțiunile noastre. E și o mare satisfacție, și un semn că am găsit un proiect pe care merită să insistăm.

Andreea Roșca: Apropo de creativitate și de felul în care îți vin ideile când citești o carte, dar și de ce spuneai mai devreme că e important atunci când vrei să faci o schimbare să fie o voce cunoscută, îmi spui, te rog frumos, povestea cu roțile, cartea lui Arthur Hailey?

Victor Miron: Da. Apropo de modul în care vin ideile, de unde vin și cum apar, în multe cazuri au fost cărțile care au stârnit o idee de campanie. Și în cazul „Roților”, a lui Arthur Hailey, când citeam fix această carte, la un moment dat, un personaj, o tipă, își înșală soțul și îi e frică să nu fie descoperită de paparazzi. Și mi-am dat seama, citit asta, că toată ideea asta de știri de scandal și paparazzi ar putea fi folosită și în slujba binelui și pentru a promova cititul. Și zilele alea venea la Cluj, Adrian Despot, avea concert cu Vița de vie. Și, fără să îl cunosc dinainte, l-am contactat și am reușit să-l conving să apară într-o poză lângă o domnișoară căreia îi acoperea fața cu o carte – „Conjurația imbecililor”, a lui John Kennedy Toole. Și am creat o știre scandal, cu titlul: „Adrian Despot, în vizită la Cluj, surprins alături de pasiunea lui din tinerețe”. Și tot se broda în articol cum că Adrian Despot e căsătorit, și cine o fi pasiunea lui din tinerețe, și de cât timp se văd, și așa mai departe, ca la sfârșit să spună că pasiunea lui din tinerețe e lectura și acesta e modul lui de a recomanda cartea „Conjurația imbecililor”, care, și ea, este foarte amuzantă.

Andreea Roșca: Dacă tot suntem aici, la ideea de creativitate și de cum găsești tu ideile – tu vorbești de ideea de intersecție între lumi, că ideile noi se nasc la intersecția între lumi. Pot să spui mai multe lucruri despre asta?

Victor Miron: Da. Ăsta cred că un proces destul de studiat în zona creativității, că de la imaginație se ajunge la creativitate și, mai departe, chiar la inovație. Și că lucrurile pot să înceapă destul de ușor, uneori chiar cu un joc de cuvinte. Mi-aduc aminte de o altă campanie pe care am făcut-o, cumva la cerere. Un prieten cu un cabinet stomatologic mi-a zis: „uite, aș vrea să mă implic și eu în campania voastră să încurajăm cititul. Ce am putea să facem mai ieșit din comun, mai inedit, care să și arate că lectura dezvoltă creativitatea?”. Și cumpănind un pic asupra acestui subiect, am făcut la el primul cabinet stomatologic anti-cariat, unde, pe lângă faptul că aveai cărți să le citești cât așteptai să intri la medic, primeai și reducere dacă dădeai check-in și spuneai ce carte ți-a adus zâmbetul pe buze.

Andreea Roșca: Dar, spune-mi un lucru: tu cauți ideile atunci când citești sau este o treabă întâmplătoare? Adică e un rezultat sau e un obiectiv?

Victor Miron: Cred că este și, și. Deja îmi pun și eu problema în anii ăștia, despre cum se nasc ideile. Pentru că în cazul unora, pur și simplu te trezești cu ele în minte și ești fascinat de ele, ca și cum ai fi descoperit o comoară. Dar este cu siguranță și studiat. Cred că pot să explic cel mai ușor prin faptul că, dând atenție unui subiect – în cazul ăsta, promovării lecturii –, îmi apar imediat. Adică am preocuparea asta constantă și cred că e similar cu atunci când îți cauți o mașină și, după ce te-ai setat pe un anumit model, o vezi tot timpul în trafic. Prima mea mașină a fost un Volkswagen Lupo. Nu e un model foarte des întâlnit și, cumva, a fost o întâmplare că am ajuns să am fix modelul ăla, dar după ce l-am avut, vedeam peste tot Volkswagen Lupo. Cred că așa e și cu preocuparea asta – în cazul meu pentru citit, dar alți oameni își dezvoltă creativitatea înspre desenat sau scris – o ai antrenată și, pe de o parte, unele lucruri îți apar involuntar, pe de altă parte, le cauți și tu.

Andreea Roșca: Mi-a rămas în minte una din discuțiile cu Dan Șucu, fondatorul Mobexpert, care îmi spunea că el și-a antrenat capacitatea de a păstra în minte 30 de întrebări diferite. Pentru că dacă poți să faci lucru ăsta, când apare un răspuns – și e doar o chestiune de timp până apare un răspuns –, o să fii capabil să-l vezi. Dar trebuie să ții vie în minte, flacăra celor 2, 3, 5, 30 de întrebări, pentru că altfel n-ai cum să găsești răspunsul. Și la asta m-am gândit când ai spus că tu ai această concentrare către a încuraja lectura. Vreau să mai vorbim despre un alt proiect, unul pentru copii, de data asta, pentru adolescenți. E o altă rimă care mi se pare foarte interesantă: „Clasa cititoare, mândră ca o floare”. Despre ce este acest proiect?

Victor Miron: E un proiect care s-a născut din interacțiunea cu elevii. Ne tot cheamă profesorii la ore să îi entuziasmăm pe copii despre citit. Și vorbind cu ei despre ce cărți au citit, ce cărți le-au plăcut, ce ar vrea să mai citească, inevitabil, ajungem cu discuția și la cum să facem să promovăm cititul la ei în școală. Și aud foarte multe idei – o carte citită, o absență motivată, asta e printre cele mai dese. Dar, din discuțiile cu elevii, tot căutând în zona asta, am ajuns la conceptul acesta de „clasă cititoare, mândră ca o floare”. Și funcționează în felul următor: luăm dintr-o școală, un număr de 20-30 de copii care deja iubesc cititul – nu e obligatoriu să fie din aceeași clasă, dar să fie un număr similar cu câți sunt într-o clasă – și îi facem pe ei ambasadori ai lecturii în școală. Și fiecare copil recomandă câte o carte, noi le cumpărăm cărțile și le punem pe toate într-o căsuță în curtea școlii. Sigur că niciodată nu sunt dintre lecturile obligatorii. Le mai facem și tricouri pe care scrie „ești ceea ce citești” și titlul cărții, și autorul pe care ei îl recomandă. Și atunci, o dată pe săptămână, toți poartă tricourile astea ca pe uniformă. Și are rezultate pentru că vin recomandările de la cei de vârsta lor. Și pe mine mă întreabă de multe ori părinții ce carte să citească copiii lor, să le placă, să-i prindă. Și eu le zic că nu de la mine trebuie să vină recomandarea asta, ci de la prietenii lor. Odată ce vor fi de la oameni care sunt relevanți pentru ei, cărțile respective vor fi citite, și chiar savurate, și vor lăsa ecouri. Și atunci cred că asta cu clasa cititoare – pe care o facem încă din 2015 – are impact pentru că vin recomandările de la ei. Aici sunt și multe lucruri pe care le-am înțeles în timp. De exemplu, că ei și le asumă și își doresc pe urmă să le spună colegilor lor despre cărțile respective. Au acces la ele pentru că le punem acolo. În plus, ei sunt la vârsta la care au de multe ori afinități, le place de cineva din școală. Și dacă se întâmplă ca unui băiat să-i pleacă de o fată din clasa cititoare, șansele-s foarte mari ca el să meargă să ia cartea să o citească ca să poată să vorbească despre asta.

Andreea Roșca: Dar astea sunt niște observații destul de subtile despre psihologia adolescenților și, în general, despre psihologie și motivația care ne împinge înainte. E o chestie de a observa sau cum construiești de la un concept la altul genul ăsta de insight?

Victor Miron: De multe ori conceptele sau toate observațiile astea se rafinează în timp. Dar mușchiul observației este inevitabil antrenat citind, pentru că trebuie să-ți imaginezi ce se întâmplă acolo. Ca într-un roman polițist, când tu ești la jumătate și deja îți dai seama cam cine ar putea fi criminalul, pentru că deja ai mintea antrenată să vezi anumite lucruri. Și toți am fost adolescenți – cum se spune în „Micul Prinț”, că „toți oamenii mari au fost cândva copiii, dar nu toți își aduc aminte”. Toți am fost cândva adolescenți și știm perioada asta din viață: ce preocupări are, ce dificultăți, ce ce provocări. Și atunci e ușor, dacă ești atent, să înțelegi ce e relevant pentru ei.

Andreea Roșca: Eu nu mai sunt aproape de lumea asta, dar știu că există totuși biblioteci în multe școli, există recomandări de lectură. Dar nu e la fel de interesant că atunci când faceți voi o campanie. Și mă întreb care-i diferența? Dincolo de proiectul „Clasa cititoare, mândră ca o floare” sau de proiectul „Cărțile pe față”, mi se pare important cum faci povestea asta să fie interesantă, dat fiind că, în general, cititul e plictisitor pentru copii, și poate chiar pentru oamenii mari. Adică e ideea că o duci în curtea școlii, că e un personaj cool care devine ambasador, că nu e obligatoriu?

Victor Miron: Ce a fost și experiența mea, și ce-mi spun și mulți copii acum este că programa școlară este destul de învechită, și ei sunt obligați să citească texte care nu le sunt neapărat relevante – și asta văd foarte clar și în clasele cititoare, copii nu recomandă din cărțile pe care sunt obligați să le citească pentru note. Ei sunt la vârsta adolescenței, preadolescenței, în care tot ce obligatoriu nu e de fel atractiv. Pentru că ei sunt obligați să facă multe lucruri – să asculte de părinți, de profesori și au tot mai multe responsabilități. Însă libertatea pe care o au nu este la fel de mare pe cât e de mare responsabilitatea sau n-o percep că le e suficient de mare. Așa că, dacă și cărțile sunt obligați să le citească, primul impuls este să li se pară că e ceva neatractiv, e ceva ce nu vor să facă pentru că le este impus. Dar la clasa cititoare, au ei libertatea să leagă ce să citească. Asta văd foarte bine și cu biblioteca mobilă, cu BookTrack-ul – copiii ne cer cel mai des din cărțile care nu sunt lecturi obligatorii. Și la bibliotecile școlare de care spuneai, mulți copii merg cu drag, mai ales dacă au șansa să aibă un bibliotecar/o bibliotecară cu har, cu implicare, pentru că la bibliotecă nu se dau note. Școala, din păcate, așa funcționează acum. Sau în sistemul clasic de învățământ de stat, copilul este examinat și i se dau note, și tot ce face trebuie să facă pentru o anumită notă, sau coroniță, sau diplomă, sau loc, sau premiu. Însă la bibliotecă, cred că e marea șansă ca cei care merg acolo să meargă fix de dragul de a învăța ceva ce le place, ce-i pasionează, ce vor să exploreze, ce vor să să înțeleagă mai mult, nu ceva ce fac pentru o notă sau pentru un test.

Andreea Roșca: Ce mi se pare interesant la proiectele voastre este că e cumva o demonstrație, un exemplu din viața foarte reală și pe numere mari de oameni, de diverse vârste, cu diverse interese – adulți, adolescenți, copii –, despre puterea motivației intrinseci versus motivația extrinsecă. Adică cât de mult se poate propaga și cum poți să schimbi ceva folosind motivația internă a oamenilor, plăcerea sau interesul, sau curiozitatea de a face ceva împreună cu ceilalți sau singur, versus obligativitatea care e întotdeauna o motivație extrinsecă – note, diverse calificative și alte obiective care sunt externe nouă, și care, în general, nu ne motivează decât rareori. Mi se pare foarte interesant că, de fapt, pe ce ați pus voi degetul și începeți să cunoașteți din ce în ce mai bine este cum să folosești motivația intrinsecă pentru a face ceva să se propage. Și acum, ascultându-te, mi-am dat seama de asta.

Victor Miron: Da, cred că ai perfectă dreptate. Pentru că, uite, la școală învățăm să citim majoritatea dintre noi – nu ne naștem citind. Școala ne învață să citim și asta face cât de cât bine – acum, în anii de pandemie, a făcut un pic mai rău, dar, cât de cât, învățăm să citim. Însă nu reușește aproape deloc sau mult prea puțin să ne facă să iubim cărțile, să ne facă să iubim dezvoltarea, cunoașterea, curiozitatea. Astea, din păcate, reușește destul de puțin să le hrănească, să le alimenteze.

Andreea Roșca: Mi-a plăcut foarte mult ce ai spus la un moment dat, că „fiecare copil merită să aibă un bibliotecar în viața lui, chiar dacă s-a născut într-un sat”. Ce e BookTruck și cum s-a născut?

Victor Miron: BookTruck este o bibliotecă mobilă, o bibliotecă pe roți, pe care am reușit s-o facem, prima, anul trecut, în vară. Și de atunci, servim douăzeci și ceva de sate, în care mergem și stăm câte o zi în curtea școlii, și fiecare copil vine și împrumută câte o carte. Noi ne întoarcem după o lună, iar ei returnează cărțile și împrumută altceva. Și este absolut minunată relația asta – mai ales prin recurență – pe care reușim să o facem cu acești copii. E ceva la ce ne gândim încă din 2014. Văzusem un astfel de proiect în sudul Italiei, un BiblioMotocarro – un învățător pensionar își făcuse o mașină pe 3 roți, cum au italieni, cu care mergea prin satele din sudul Italiei. Și chiar mă gândeam că atunci când o să fiu la vârsta lui, la pensie, îmi fac și eu un BiblioMotocarro și mă duc prin sate. Pe urmă tot a mai revenit ideea asta, ca multe altele. Dar, în pandemie, am stat și eu în izolare la părinții mei, la țară, lângă Cluj. Și m-am interesat cum e viața la țară. Am văzut că există un grup de facebook al comunei, unde am întrebat dacă există bibliotecă. Am aflat că și în comuna respectivă, și în majoritatea comunelor, nu există biblioteci funcționale. Chiar dacă pe foaie ar exista bibliotecă, practic ele nu există. Dar, în același timp, am văzut că prin sate veneau dube care aveau megafoane și care vindeau – se auzea prin megafon: „Avem pâine, avem roșii. Haideți la pepeni!”. Și mi-am dat seama: „băi, chiar ar trebui să facem biblioteca asta mobilă!”. Și așa am făcut biblioteca mobilă. Nu doar că am făcut-o, dar ne-am pus și noi un megafon și zicem: „Cărți avem, haideți la cărți! Avem „Harry Porter”, avem „Micul Prinț!”. Mai mult, megafonul ăsta e foarte util deoarece copiilor le place să citească și să se audă în curtea școlii, să citească la megafon o poezie, sau dintr-o poveste, sau să recite ceva și să-i audă și restul colegilor. Asta li se pare foarte distractiv. Și, într-adevăr, avem multe instrumente care îi fac pe copii să asocieze cititul cu ceva mișto, cu ceva distractiv, cu ceva fascinant, plăcut. Avem o mașină de făcut baloane de săpun sau tot felul de jucărioare. Chiar acum, recent, am primit Sorting Hat-ul din „Harry Potter” – pălăria vorbitoare care le spune copiilor în ce echipă de magicieni intră. Și cu asta e mare veselie pentru copii. Și e o mare satisfacție lucrul ăsta cu copiii, mai ales cu cei mici, pentru că în sate ei fac până în clasa a opta, fac clasele I-VIII, și noi până acum ne axasem mai degrabă pe copiii de la liceu în sus, că ni se părea că putem face cluburi de lectură în care să citim texte mai grele, mai solicitante. Însă ăștia mici îți dau energie după ce interacționezi cu ei. În medie sunt cam câte 100 de copii prin școlile din sate. Eu totdeauna, după ce vin dintr-un sat, sunt foarte vesel și binedispus. Și la fel se întâmplă și cu oamenii care vin cu noi, voluntarii. Dacă vine cineva într-un sat o dată, vrea să se întoarcă tot timpul în satul ăla, că se împrietenește cu copiii respectivi.

Andreea Roșca: De altfel, te-am prins în turneu, nu?

Victor Miron: Da, acum sunt în Bucovina, în județul Suceava, unde duc cărți în 7 școli. Chiar azi am dus în două, în Izvoarele Suceavei și în Moldovița. E parte din proiectul celor de la Dedeman, care împlinesc 30 de ani și dotează 30 de biblioteci școlare cu câte un set de aproape 200 de cărți noi, foarte frumoase. Și astăzi, copiii când au primit cărțile și au început să se uite pe ele, deja își făceau liste – care pe care o împrumută, în ce rând – și erau foarte încântați să vadă că au primit cărți noi. Pentru că în sate, chiar dacă există o formă de bibliotecă școlară, cărțile sunt foarte vechi și nu reușesc să-i atragă pe copii să le citească. Însă aceste cărți noi au fost foarte bine primite. Și mi se pare foarte frumos că mediul de business se implică în zona asta de educație – în cazul ăsta, cum au ales cei de la Dedeman să sărbătorească 30 de ani, dotând 30 de școli cu câte un set mare de cărți.

Andreea Roșca: Apropo de impactul a ceea ce faceți, măsurat cumva subiectiv, dacă ar fi să povestești cuiva despre doi-trei copii, să spui două-trei povești scurte, ce-ai alege?

Victor Miron: Aici e la fel de greu ca și cum mi-ai zice să recomand două-trei cărți, pentru că sunt foarte multe povești cu copiii pe care i-am vizitat. Dar sunt câteva care, într-adevăr, sunt foarte impresionante. De exemplu, în județul Cluj, la Vultureni, printre mulții copii de acolo, m-am împrietenit și cu o fetiță de vreo 10 ani, care tot împrumuta cărți. Și, la un moment dat, foarte dezinvoltă, a început să povestească despre viața ei, despre familie. Mi-a spus că locuiește cu bunica ei, că mai are patru frați care sunt la casa de copii, că tăticul ei a murit pentru că a băut și s-a-necat. Copiii spun extrem de repede lucruri foarte personale și impresionante. Și îți dai seama, când îi auzi, că, de fapt, educația și lectura, și cunoașterea, pentru mulți dintre ei sunt chiar șansa cea mai importantă pe care o au ca să iasă dintr-o viață grea, să aibă acces la o viață împlinită, demnă, să înțeleagă ce e o relație umană potrivită, ce înseamnă prietenia, ce înseamnă iubirea. Și ce iar m-a impresionat foarte tare – recent am făcut un proiect la Moinești, unde văzând că biblioteca mobilă are impact, pentru că mergem fix în curtea școlii și știam asta și de la clasa cititoare, am făcut o bibliotecă în curtea școlii. Am transformat un container într-o biblioteca altfel, într-un spațiu de lectură în curtea școlii. Am făcut la Moinești pentru că acolo este o super bibliotecară, Lăcrămioara. Și ea mi-am spus o poveste care m-a impresionat foarte tare – ea e bibliotecară de mult mai mulți ani decât sunt eu. Mi-a zis că dintre cititorii care au impresionat-o pe ea a fost tot o fetiță care din clasa întâi începuse să împrumute cărți de la biblioteca școlii. În următorii ani, a început să ia cărți tot mai groase, tot mai ample. Și, la un moment dat, după vreo 3 ani, iar a început să ia cărți cu puțin text. De acolo, cărțile au început să crească iar. Lăcrămioara a fost curioasă să afle motivul pentru care fetița lua din nou cărți de copii mai mici. Și cu surprindere, a aflat că, de fapt, fetița a împrumutat cărți pentru mama ei care nu știa să citească. Și acum fetița își învăța propria mamă să citească.

Andreea Roșca: Ați avut un proiect în care ați dus copiii la școală cu limuzina?

Victor Miron: Am avut da. Am fost parteneri la concursul „Bătălia Cărților”, organizat de Bilioteca Județeană din Cluj. În 2014, la prima lor ediție, ne-au cooptat să venim cu modalități de a promova concursul și de a-l face mai atractiv pentru copii. Și una dintre ideile noastre pe care am implementat-o a fost ideea ca cititorul anului – cine câștigă concursul „Bătălia Cărților” – să fie dus de acasă la școală și înapoi, cu o limuzină, timp de o săptămână. Și a fost foarte impresionant. Am fost și eu cu Matei, copilul care a câștigat concursul, toată săptămâna respectivă. Pentru el se deschideau porțile școlii și intram cu limuzina chiar până lângă ușă, și pe mașină scria „Cititorul anului”. Sigur că mulți colegi au fost curioși să vadă ce s-a întâmplat, ce a făcut colegul lor de a ajuns să fie dus la școală cu limuzina. Au fost și câteva televiziuni care l-au filmat și au amplificat povestea asta. Nouă ne-ar fi plăcut ca într-una din zile șofer să fie directorul școlii, dar chiar asta nu s-a putut. Însă săptămâna petrecută cu Matei a fost foarte plină de învățăminte și pentru mine, pentru că mi-am adus din nou aminte, din spusele lui, ce înseamnă să fie adolescent, ce provocări ai, ce greutăți – în cazul lui, cu atât mai mult, pentru că avea și un aparat auditiv. Și da, a fost foarte amuzant să ducem cititorul anului cu o limuzină la școală. Cred că este și cititul un lucru care merită pus în valoare în cât mai multe moduri – să devină, de ce nu, și un spor național. Cum sunt atâtea alte lucruri în care celebrăm oamenii care câștigă premii pentru diverse activități, cred că și pentru citit ar fi interesant.

Andreea Roșca: Vreau să te mai întreb despre încă un proiect care, din nou, îmi pare că e un fel mai diferit de a vorbi despre lucruri importante, și anume, clubul de lectură.

Victor Miron: Avem un format de club de lectură care se numește „Vocea cititorului”, unde citim textele pe loc, cu voce tare, după care le discutăm. Sigur că textele devin pretexte pentru conversații pline de substanță. Pentru că dacă citești despre prietenie – chiar și o poezie, cu atât mai mult o proză scurtă sau un roman – este mult mai ușor să vorbești cu cineva despre prietenie. De prea multe ori ne lăsăm conversațiile să fie lipsite de prea mare valoare sau semnificație și vorbim despre ce se mai întâmplă, despre vreme, despre lucruri banale. Dar dacă pornim discuția de la o carte, de la un film, de la ceva de genul acesta, e mult mai ușor să ajungem să vorbim despre libertate, despre iubire, despre moarte. Astea sunt subiecte pe care nu le abordăm dacă nu se întâmplă ceva foarte impresionant în direcția asta. Dar cărțile ne pot da șansa să discutăm despre ele. Și, dacă aș ajunge la concluzia că nu mai trebuie să promovez cititul, aș face doar cluburi de lectură. Sau nici măcar nu le-aș organiza, aș merge la ele pentru că îmi face o deosebită plăcere să discut despre cărți cu alți oameni, să văd perspectiva lor despre textul respectiv, să văd cu ce alte cărți mai asociază ei povestea aia. Și e o mare bucurie, mai ales că noi mai facem și un format de club de lectură de toată noaptea. Tot așa, aproape dintr-o glumă, că-mi întrebam prietenii: „Ce faci mâine seară? Hai în club!”. Și mă întrebau: „Unde? Mergem să dansăm?”. „Nu, că e un club de lectură.” Și văzând că asociază clubul cu ceva ce faci toată noaptea, am făcut și cluburi de lectură toată noaptea, unde citim texte mai lungi, după care ne și uităm la ecranizare. Și, iarăși, experiență asta este foarte mișto.

Andreea Roșca: Asociația „Cărțile pe Față” – pe care tu ai fondat-o și care se ocupă de fapt de toate aceste proiecte, și cred că mai sunt o grămadă de care nici nu o să apucăm să vorbim – are și o licență TEDx. Voi faceți unul dintre cele mai active și mai vizibile, poate, evenimente TEDx – TEDxZorilor. Dar, vorbind cu tine, ce mi s-a părut mie întotdeauna este că ție îți e ușor. Îți e ușor? De ce pare atât de ușor sau de ce o faci tu să pară atât de ușor?

Victor Miron: Vreau să profit de ocazie să îți mulțumesc că ai acceptat și am prezentat împreună o ediție de TedxZorilorWomen, în 2019.

Andreea Roșca: Eu îți mulțumesc!

Victor Miron: Și îmi pare rău dacă am lăsat impresia că e ușor ce fac. Chiar nu este. Este plăcut și este ușor din perspectiva faptului că eu aleg ce să fac. Și, într-adevăr, asociația și-a dezvoltat activitatea în timp, de la strict promovarea lecturii la promovarea stilului de viață de învățare continuă – acest lifelong learning. Am o idee dintr-o carte sau dintr-un discurs TEDx, pentru că se leagă foarte bine cărțile și discursurile astea TEDx – de multe ori, cine a scris o carte are și un discurs TEDx pe tema asta; iar dacă vezi un discurs TEDx, sunt mari șanse să găsești o carte chiar a acelei persoane, pe tema respectivă, sau sigur ale altora; și invers, dacă citești o carte, poți să găsești multe discursuri TEDx în jurul acelei idei. Și una dintre ideile care mi-e foarte vie în minte și care poate răspunde la întrebarea ta – de ce pare că e ușor? – este că mă aștept să nu fie ușor. E ceva ce zice Susan David în discursul ei TEDx și în cartea „Emotional Agility”. O să zic în engleză că sună mai bine: „ Discomfort is the price of admission to a meaningful life”

Andreea Roșca: Disconfortul este prețul pentru a trăi o viață cu sens.

Victor Miron: Da. Și din perspectiva asta, mă aștept ca lucrurile să aibă și provocări, să întâmpine și dificultăți. Dar dacă sunt lucruri care merită făcute, atunci o să încerc să le fac, chiar dacă nu e ușor. Și sigur că, având libertatea să încerc să schimb ceva legat de citit, știu că-mi place, iar asta îmi dă satisfacție, îmi dă energie, dar mă aștept că o să fie și dificultăți. Și sigur că sunt. Adică evident că sunt foarte multe.

Andreea Roșca: Cred că puțină lume știe că tu, de fapt, ești acum alt gen de antreprenor. Și tot ce faci acum e pro bono. Cum finanțați toate proiectele?

Victor Miron: Asta este o mare provocare. Probabil că am face și mai multe lucruri dacă am avea mai multe resurse, dar având totuși o vechime de 8 ani și anumite proiecte care ne-au ieșit, ce au avut impact, lumea se deschide tot mai tare spre ce facem noi. Și finanțare directă primim strict din mediul privat, de la companii. Ne ajută și oamenii personal – fie că vin voluntari, fie că ne donează cărți pentru biblioteca mobilă, fie că fac donații prin SMS sau ei direct. Dar da, asta este ceva ce mă preocupă în momentul ăsta. Aș vrea să crească organizația și, după acei 15 ani pe care mi i-am asumat, mi s-ar părea important ca asociația aceasta să poată să funcționeze fără mine – ăsta mi s-ar părea un câștig. Dar o fac cu drag în continuare și o să o fac și după, pentru că îmi aduce satisfacție și mi se pare că așa adaug și eu ceva lumii. Sunt un norocos al sorții, din alte perspectivă, pentru că mulți ani înainte să fac campania asta, am fost implicat într-o afacere de familie, într-un service auto. Tatăl meu este mecanic auto de profesie și încă din ’99 a început un service auto pe care eu cu fratele meu l-am crescut și l-am dezvoltat până în 2016, când am făcut un exit mai diferit, în sensul că nu l-am vândut, ci am închiriat spațiul și utilajele foștilor angajați. Doi dintre ei și-au făcut firmă și i-au angajat pe ceilalți, și ne plătesc chirie. Așa că am un venit pasiv care îmi permite să mă dedic proiectelor care-mi fac plăcere.

Andreea Roșca: Dacă ai putea să ceri ceva de la oamenii care ascultă sau să le pui o idee în minte, ceva la care ai vrea să se gândească, ce ai cere sau ce ai planta?

Victor Miron: Cred că oamenii care te ascultă pe tine sunt deja foarte motivați interior și-și doresc să crească. Dar dacă ar fi să rămână cu ceva, mi se pare ideea asta că: lectura e o formă de grădinărit prin care, rând cu rând, ne cultivăm pe noi. Și cred că e important să ne cultivăm toată viața, nu e ceva ce se oprește la un moment dat. Mi se pare foarte important să fim conștienți că: „atâta timp cât ești în viață, învață!”.

Andreea Roșca: Îmi vorbeai la un moment dat despre faptul că ai aspirații legate de cum ai vrea să fie. Care-i visul tău legat de tot ce faci, aspirația ta?

Victor Miron: Visul meu este să ajungem să trăim într-o societate în care măcar jumătate dintre oameni, dintre români, să citească două cărți pe lună.

Andreea Roșca: Câte citesc azi?

Victor Miron: Mai puțin de una pe an.

Andreea Roșca: Mai puțin de una pe an și vrei să citească două pe lună?

Victor Miron: Da. Măcar jumătate dintre ei.

Andreea Roșca: Ce-ți păstrează vie motivația și creativitatea, și dorința de a genera idei care să fie următoarele campanii, următoarele proiecte?

Victor Miron: E foarte ușor să continui să fii motivat când promovezi ceva în care crezi. Și cărțile, și ideile din ele mi se pare că sunt foarte valoroase, mai ales dacă ești atent la ceea ce citești, dacă ești atent în direcția asta. Și cred că bucuria pe care o simți văzând copiii atrași de cărți o înțelegi cu adevărat doar când interacționezi direct cu ei – când vezi că vine un copil plin de entuziasm să-ți dea un desen făcut despre ce a citit el, despre biblioteca mobilă; când un copil îți zice că ar fi bine să mergem mai des la ei, nu numai o dată pe lună, măcar la 2 săptămâni, dacă nu săptămânal – astea sunt satisfacții care ți se pare că ar merita să le faci și dacă le-ai face pentru o singură persoană, nu pentru sute de mii.

Andreea Roșca: Da, foarte adevărat. Deci să-i vezi pe ei cum se schimbă, și cum cresc, și sunt entuziasmați și inspirați, aia e motivația ta.

Victor Miron: Este un fel de motivație pe care o înțelegi cel mai bine când interacționezi direct cu ei.

Andreea Roșca: Mulțumesc foarte mult, Victor! E altceva ce ai vrea să adaugi, ceva ce n-am vorbit, ce ți se pare important?

Victor Miron: Nu știu dacă toată lumea care te ascultă ți-a citit deja cartea. Cred că oamenii care o vor citi vor fi fascinați de modul în care ați scris-o și de poveștile antreprenorilor români, care ne arată că se poate și la noi și că merită să încercăm.

Andreea Roșca: Da, mulțumesc foarte mult! Și noi am visat tot așa. Aspirația noastră a fost că dacă măcar un om sau doi o să fie inspirați să facă ceva ce își doresc citind această carte și vor găsi acolo motivația și instrumentele, pentru noi va fi de ajuns. Cum spuneai tu: e de ajuns dacă un om se schimbă, darămite când vezi mii. Mersi că spui asta! Mulțumesc frumos, Victor!

Victor Miron: Eu îți mulțumesc!

Resurse

Află mai multe informații despre Victor Miron:

Pe LinkedIn, pe Facebook, pe Instagram, pe YouTube, pe site-ul victormiron.com, din prezentarea susținută în cadrul conferinței TEDx Parcul Tineretului. Vezi și apariția sa din sezonul 8 al emisiunii Românii au talent.