Pe 1 mai anul acesta am împlinit 50 de ani. Mi-a fost greu să găsesc vreun motiv de celebrare sau bucurie. Eram în pragul unui soi de criză pe care o vedeam venind și nu o înțelegeam, care mă speria și de care voiam să fug. 

O criză lipsită de vreo măreție sau de vreun motiv clar, tangibil, demn de povestit. Ceva important dar amorf, ca o ceață interioară care-mi răpea vitalitatea. Majoritatea zilelor erau confuze și eram incapabilă să iau deciziile cele mai mici: să spăl sau nu vasele? Să dau sau nu telefon următorului invitat pentru podcast? Intuitiv, toate răspunsurile urlau în mine ”Nu!”. Orice mic lucru căpăta dimensiuni cosmice și eram copleșită sub greutatea fiecărei zile, sub greutatea detaliilor mici și mari. Au fost zile în care eram atât de copleșită de orice, încât plângeam doar când vedeam că sună telefonul. Trăiam într-o lume din ce în ce mai îngustă, ai cărei pereți se strângeau în fiecare zi în jurul meu. 

Epuizarea mi-a bătut la ușă de multe ori și n-am recunoscut-o. Am refuzat să o ascult, să-i deschid, s-o iau în seamă. Câteva analize care mi-au arătat negru pe alb că am, constant, mult prea multă adrenalină în organism și că creierul meu e obosit, nu m-au mișcat. M-am testat singură, în joacă, pentru burnout. Am constat, îngrozită, că sunt aproape de limita maximă. 

Lumea în care am crescut eu nu recunoaște epuizarea ca fiind ceva serios. Lumea în care am crescut eu recunoaște doar semnele clare, fizice, serioase: e serios când îți crapă inima, când îți rupi un picior, când te lovești la cap, când ai diabet sau ți se blochează rinichii.

Așa că, deși a trăit alături de mine ani de zile, n-am considerat epuizarea ca având vreo legitimitate. 

Îmi iubeam munca, îmi iubeam comunitatea, făceam lucruri care aveau valoare (sau cel puțin așa îmi spuneau oamenii). Eram, cum îmi tot spunea un prieten, ”privilegiată”. Cum să am tupeul, lipsa de recunoștință, slăbiciunea de a considera că această oboseală cronică, că faptul că erau luni de când mă simțisem vie, chiar contează? Cum să dezamăgesc atât de tare pe toată lumea care mă vede într-un fel, care crede lucruri bune despre mine? Reputația e, până la urmă, singurul lucru pe care-l am, îmi spuneam. Adică această imagine exterioară de competență trebuie, cumva, servită cu orice preț. 

Răspunsul meu automat la orice fel de slăbiciune e dispreț. E impulsul de a aplica și mai multă forță, de a căuta răspunsuri în oricare altă parte decât în mine însămi. ”Reparați-mă” le-am spus cărților pe care am început să le devorez (budism, compasiune, business, esențialism, psihologie, neuroștiință – le-am citit pe toate). ”Dați-mi o cale de ieșire” parcă urlam la oamenii cărora le ceream sfatul. Paradoxal, sfaturile și perspectivele prietenilor mei se transformau constant în pietre de moară: aveam încă un lucru pe lista de to do, ceva de îmbunătățit, inventat, creat, gândit. Iar mesajul pe care-l înțelegeam eu din cărți era, evident, că e ceva în neregulă cu mine care trebuie rezolvat. 

Câțiva oameni mi-au spus ”du-te, ia o ceașcă de ceai, așează-te undeva comod și doar stai tu cu tine”. Ceea ce mi-a părut ridicol, deși era exact lucrul înțelept de făcut. Am citit de zeci de ori ideea aceasta a lui Brene Brown și n-am înțeles-o, deși credeam că mi-e clară: ”știu că nu mă ascult pe mine ori de câte ori mă apuc să sondez oamenii despre ce ar trebui să fac mai departe”. Voiam ”glonțul magic”, Soluția, Rezolvarea, orice care să mă scoată din starea de amorțeală și lipsă completă de sens în care mă aflam. Ceva din afară. Mi-am exasperat terapeutul cerându-i să-mi spună ce sa FAC. N-am auzit când îmi spunea că nu e nimic în plus de FĂCUT. 

Am trăit atât de mult în ochii celorlalți, în spațiul public, încât am început să confund imaginea aceasta cu întreaga mea ființă. Gândul de a face ORICE care iese din tiparele acestei imagini, acestei proiecții exterioare, mă terifia mai tare decât orice oboseală. 

Ironia n-a ajuns la mine decât mult mai târziu: deși în conversațiile pe care le am și în ceea ce scriu caut să descopăr latura umană a antreprenorilor și a celor care fac performanță, eu mă comport ca o mașină inteligentă cu față frumoasă.

În ziua în care am împlinit 50 de ani am luat decizia să mă opresc. Nu pentru că aveam vreun plan sau înțelesesem ceva anume. Ci pentru că n-am mai putut. Mi-era greu să mă dau jos din pat și îmi petreceam zilele pe pilot automat, într-o ceață deasă și fără energie. Dacă aș fi fost așa înțeleaptă cum îmi plăcea mie să cred că sunt în ochii celorlalți, n-aș fi ajuns aici. Dar n-am fost. M-am oprit pentru că era singurul lucru la care m-am priceput atunci, epuizate fiind toate celalalte variante. N-am anunțat, n-am pregătit nimic. Am dispărut, pur și simplu. 

Un timp, m-am învârtit ca o nebună în jurul întrebării ”ce-i în neregulă cu mine????”. Am urât profund pe oricine care părea să aibă un cât de mic sens în viață sau vreun succes de orice fel. Era doar o reamintire a completei mele izolări și lipse de sens. M-am simțit rușinată, insignifiantă, exclusă, singură. O paria. Toate lucrurile bune din viața mea sunt în urmă, mi-am spus. 

Am ascultat sfatul ”pleacă undeva”. N-a mers. M-am întors după două săptămâni, obosită și chiar mai golită. Nu mă puteam despărți, în mintea mea, de versurile lui TS Eliot:

”We shall not cease from exploration
And the end of all our exploring
Will be to arrive where we started
And know the place for the first time.”

Sunau adevărat, fără să înțeleg exact de ce. 

Visam propoziția ”singura ieșire este prin acest coșmar” scrisă cu litere incandescente pe cer. Și nu mă puteam desprinde de gândul că sunt o străină pentru mine însămi.

Apoi, cu multă răbdare, terapie, liniște și determinare, am început să înțeleg câte ceva. Nu imediat, nu tot. Unele cauze sunt vina mea. Altele, nu. Am crescut într-o lume care m-a forțat să mă definesc prin ceea ce fac, prin performanță exterioară și conformare. O lume de secrete, de lucruri nespuse, de emoție neexprimată. Toți cei din generația mea am crescut cam la fel. Nu sunt specială, dar faptul că nu vorbim niciodată despre asta m-a făcut să cred că sunt singură, îngrozitoare, altfel. 

Ideea de a mă cunoaște pe mine mi-a fost mereu străină. Ca să mă apăr de propriile emoții – pe care n-am avut permisiunea să le exprim – am tras foarte devreme o armură zdravănă peste mine și n-a mai fost nevoie să înțeleg nimic. Din două decenii de jurnalism m-am ales cu multe lucruri extraordinare, dar și cu o imagine publică de apărat, păstrat, șlefuit. Nu mi-a trecut niciodată prin cap – deși am făcut zeci de teste de personalitate – că acest lucru e kriptonită pentru o personalitate ca a mea, introvertă și imaginativă, înclinată către anxietate și indisciplină.  

La fel cum nu mi-a trecut prin cap că pierderea unui proiect pe care-l iubeam, a comunității din jur și a unei echipe m-a afectat mult mai profund decât am vrut să văd. I-am dat înainte: mai multe episoade de podcast, mai multă disciplină, mai multă energie. Cine? Eu? Obosită? Nuuuu….

Am devenit serioasă, competentă, perfecționistă și mult prea preocupată de ceea ce spun ceilalți. Cineva care n-ar nevoie de nimeni și dependentă de realizări și rezultate. Contrar lucrurilor pe care le-am tot susținut, i-am lăsat pe ceilalți să îmi definească valoarea și prioritățile, de frică. Frica de a fi exclus de undeva e atât de bine scrisă în noi, încât avem nevoie de multă siguranță de sine pentru a ne construi propriile standarde. Eu nu aveam această siguranță. Aveam o armură care mă ascundea, până s-a prăbușit peste mine.  

Încet și cu blândețe, am început să mă întreb ”tu ce vrei, Andreea?”. Mult timp, n-a apărut nimic. Apoi au apărut lucruri mici: ”aș vrea o înghețată”. Apoi altele, ceva mai consistente. Am reluat lecțiile de tango. Sesiunile de înot, pentru care nu aveam niciodată timp. Explorarea unor teme care mă interesează, doar pentru că mă interesează. 

Mi-am dat voie să fiu tristă și să îmi lipsească tot ceea ce am pierdut în ultimele 18 luni: evenimentele The Vast&The Curious, comunitatea din jur, sentimentul de conectare, energia reală care îmi dădea sentimentul că sunt parte din ceva important, sensul. 

Am acceptat că așa sunt eu făcută – am nevoie de prezența fizică a celorlalți pentru a simți că are rost și sens munca mea. Am înțeles că faptul că am lucrat exclusiv online mi-a răpit asta. Am înțeles că incertitudinea prelungită în care trăim, pierderile și trauma prin care trecem activează în noi cele mai primare instincte, de luptă, fugă sau blocaj. Pentru mine, pentru că fondul meu este unul înclinat spre anxietate (oricât aș încerca, nu pot schimba asta), a creat o nevoie aproape intolerabilă de a ma ascunde, de a mă opri. 

Mi-a devenit clar că, deși toți intervievații mei vorbesc despre faptul ca acestea sunt momentele în care nu te oprești, eu nu sunt ca ei. Mi-am dorit toată viața să fiu. Trăind atâta timp printre antreprenori, mi-am închipuit că nu voi fi acceptată până nu am un business mare, până nu trec prin ce-au trecut ei. Să mă întreb dacă asta vreau nu mi-a trecut prin cap. Să mă întreb dacă nu cumva valoarea pe care o pot crea în lumea asta e în altă parte, nu mi-a trecut prin cap. 

Am înțeles asta doar în liniște, după ce am reușit să mă împrietenesc nițel cu mine. Nu trebuie să fiu asemenea intervievaților mei. Am început să sun oameni, să ies cu ei și să le spun prin ce trec, oricât de înspăimântător mi s-ar fi părut să scot la lumină această bucată imperfectă, vulnerabilă, neajutorată din mine. Și am descoperit că nu sunt exclusă, nu sunt singură, nu sunt o paria. Toți suntem fragili, toți avem crize, toți purtăm armuri. Ceea ce face blândețea și compasiunea cu atât mai prețioase. Pentru că nu știm niciodată ce bătălii duc ceilalți. 

Până la urmă, am înțeles, soluția la criza aceasta existențială nu e ”acolo afară”. În modele, cărți, strategii, interviuri, mai mult, mai repede, mai bine. E în interior. Și nu ți se arată ca un ppt, clar și cu litere mari. Nici ca o diagramă. Vine timid, pe bucățele, din locuri uitate de timp, când accepți că nu mai ai soluție. Îți spune, aproape în șoaptă, ”nu e nimeni responsabil, în afară de tine. Poate nu e doar vina ta că ai ajuns aici, dar e cu siguranță responsabilitatea ta să ieși. Și nu există scurtături”.

Am trăit și trăiesc, asemenea multora dintre noi, o profundă criză de speranță și imaginație și încredere. De speranță că vom trece prin asta, de imaginație despre ce am putea construi nou, de încredere în noi și în ceilalți. Ea nu se ”repară” cu furie, cu ședințe, cu social media, cu comparații și forță. Ci cu o radicală întoarcere și deschidere către noi, așa cum suntem, și către lume, așa cum este. Pentru mine, cel puțin, acesta este un răspuns valabil. 

Am crezut că trebuie să scap de punctele slabe, să le cultiv pe cele puternice. Să mă schimb. Mi-a luat luni să înțeleg că punctele mele slabe și cele puternice nu trăiesc în izolare. Sunt părți ale aceleiași povești: exploratorul din mine are capacitatea de a conecta lumi când e echilibrat și de se simți singur și deconectat când își pierde direcția; perfecționistul din mine poate crea lucruri rotunde și frumoase când e echilibrat, sau se poate epuiza în agonia detaliilor neimportante, când se simte în nesiguranță; inteligența poate găsi soluții elegante la probleme, sau crea nenumărate probleme unde nu e niciuna. Nu mai cred că, în viață, trebuie să mă lupt cu mine sau cu oricine altcineva. Cred că responsabilitatea mea e să găsesc echilibrul, acel punct în care pot folosi cel mai bine ceea ce am deja. Unii mi se vor alătura, alții nu. Nu putem fi de toate pentru toți. 

Încă iubesc munca pe care o fac. Încă vreau să o fac. Încă am curiozitate. Nu știu răspunsurile complete sau finalul acestui drum. Mi-ar plăcea, tuturor ne-ar plăcea, ca acest text să se încheie cu o concluzie exactă despre ce va fi, ce voi face, ce vom construi împreună și cum. N-o am. Suntem, cum spune un autor, ”opere în devenire care au impresia greșită că sunt finalizate”. 

Intuiesc doar câteva lucruri: că ideile noi și soluțiile încep din a nu ști, nu din certitudine. Că, atunci când lumea pare că nu mai seamănă cu nimic, soluția nu e să ridicăm baricade, ci să explorăm experiențe mai diverse; că creativitatea apare aproape mereu la intersecția între lumi, acolo unde ideile se amestecă și se inspiră una din alta; că aș vrea să măsor valoarea a ceea ce fac nu doar după productivitate, bani sau imagine, ci după criterii mai personale, precum cât de vie mă simt, câtă energie consum sau primesc, cât învăț, cât de conectată mă simt. Că avem o groază de învățat și de la antreprenori, și de la chef-i, și de la economiști, și de la oameni de artă, și de la lideri de companii sau psihologi despre cum să înțelegem unde suntem și cum să construim ceva nou și cu sens. 

Mă întorc la conversațiile Vast&Curious nu doar cu dorința de a le deschide și mai mult pentru a înțelege mai bine intersecția aceasta între incertitudine, performanță și umanitate, ci sper și puțin mai reală, mai întreagă, mai autentică. 

---

Câteva cărți și resurse care s-ar putea dovedi utile și pentru altcineva, în afara mea:

Kristine Neff, Self Compassion, The Proven Power of Being Kind to Yourself.

Glenon Doyle, Untamed.

Parker Palmer, Let Your Life Speak.

William B. Irvine, The Stoic Challenge.

Thích Nhất Hạnh, The Art of Living. Peace and Freedom in the Here and Now.  

David White. Consolations: The Solace, Nourishment and Underlying Meaning of Everyday Words

The School of Life, Self-Knowledge.

Alain de Botton, On Confidence.

Don Miguel Ruiz, The Four Agreements.

Tara Brach, Radical Acceptance

Pema Chodron, When Things Fall Apart: Heart Advice for Difficult Times.

Byron Katie, Loving What Is: The Four Questions That Can Change Your Life

Amada Palmer, The Art of Asking

Anthony de Mello, Awareness.

Sam Harriss, Waking Up

Carol Pearson, arhetipuri care ne modelează viața – Storywell.com.