Cred că e un singur mare adevăr. Toți anii de lucru mi-au arătat că trebuie să rămân curios. E singura cale. Când începi să nu mai ai curiozități, să nu te preocupe subiectele, poveștile, oamenii de lângă tine, cred că e finalul. Curiozitatea e un motor fantastic în a explora povești, a întâlni oameni, a-i trage de limbă, a citi.
Tudor Giurgiu este producător de film, regizor și fondatorul TIFF, unul dintre cele mai mari festivaluri de film europene. A fondat, de asemenea, asociația care organizează premiile Gopo și casa de producție Libra Film.
Cu doar câteva zile înainte de ediția cu numărul 21 a festivalului din Cluj, am vorbit cu Tudor despre creativitatea și disciplina pe care se bazează TIFF. Despre ce-l încântă legat de ediția care începe în 17 iunie și cum creează de fiecare dată o experiență unică, ce umple Clujul în fiecare an în timpul festivalului.
Dar și despre munca lui de producător și regizor de film și ce a învățat despre a lucra cu oameni atât de diverși și atât de dificili uneori, cum sunt cei din echipa unui film. De ce a ales să producă un documentar despre Ilie Năstase și să facă un film de lung metraj legat de un moment despre care știm mult prea puțin: evenimentele din decembrie 1989 de la Sibiu?
Tudor este unul dintre cei deschiși și pozitivi oameni pe care-i cunosc. Interesele lui merg de la istorie, la explorarea trăirilor și poveștilor umane și are capacitatea de a rămâne fidel unei idei și unui proiect, chiar și atunci când pare imposibil. L-am întrebat cum face asta. Și cum își poate păstra capacitatea de a se concentra pe lucrurile mari, fără să le scape din vedere pe cele mici.
Sper că veți găsi în această conversație inspirație și un sentiment că lucrurile sunt posibile și că nu e nimic chiar atât de extraordinar în a face lucruri grele.
Ideile principale
1. Oamenii au nevoie de subiecte care să-i provoace, să-i macine, să creeze discuții. Organizarea unui festival presupune astăzi îndrăzneala de a-ți asuma niște decizii controversate și toți încercăm să ne adaptăm la contexte politice și sociale delicate. Dar asta nu înseamnă să ne refugiem într-un escapism și un entertainment ușor. Trebuie să găsim o cale de mijloc. Oamenii au nevoie în continuare de subiecte care să stârnească polemici constructive.
2. A exclude artiștii ruși, la grămadă, e un tip de judecată periculos. La TIFF sunt și filme ucrainene, și filme rusești, pentru că e important să existe aceste voci. Artiștii n-ar trebui să aibă de suferit, iar operele lor n-ar trebui puse la index doar fiindcă vin dintr-un anumit spațiu. E un tip de judecată care se poartă acum, dar care poate avea consecințe grave.
3. Singura cale de a rămâne relevant este de a rămâne curios. În momentul în care începi să nu mai ai curiozități, să nu te mai preocupe subiectele, poveștile, oamenii de lângă tine, e finalul. Curiozitatea e un motor fantastic în a explora povești, a întâlni oameni, în a înțelege viața.
4. Planul B e uneori mai important decât planul A. În lucrul cu oameni talentați și în proiecte complexe și complicate, e important să fii pregătit pentru lucruri neprevăzute. Pentru că se întâmplă întotdeauna, iar planul B îți dă calmul de a lucra cu încredere și dedicare la planul A. Producția de film e o călătorie lungă, în care e esențial să ai alături oameni cu care să vrei să călătorești pe termen lung.
5. Nu amâna nimic. Nesiguranțele, complexele, amânările, toate lucrurile nefăcute la timp se plătesc. Dacă ai o idee, îți place o poveste, nu sta pe gânduri, fiindcă ideea nu te va aștepta. Ideile bune circulă și stau în preajma noastră ca niște particule. Dacă noi nu le dăm atenție, altcineva le va vedea și le va folosi.
Acest podcast este prezentat de eMAG, o companie care crede în educație și în puterea oamenilor de a folosi tehnologia pentru a crea un viitor mai bun.
Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.
Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify
O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.
Transcrierea conversației
Andreea Roșca: Bine te-am găsit, Tudor! Suntem cu foarte puțin timp înainte de a 21-a ediție a TIFF.
Tudor Giurgiu: Nu-mi vine să cred! În fine, 20+1.
Andreea Roșca: În unele țări asta este vârsta la care oamenii devin adulți oficial.
Tudor Giurgiu: Am văzut și multe festivaluri care s-au oprit după 4-5 ediții. Deja mi se pare o probă de anduranță să-l facem și să păstrăm entuziasmul și vibe-ul bun în jurul nostru, al celor care stăm în laboratorul din spatele lui.
Andreea Roșca: E greu să vorbim despre două săptămâni de festival în câteva cuvinte, așa că aș vrea să te întreb altceva: ce te entuziasmează la ediția de anul ăsta?
Tudor Giurgiu: Dacă în orice alt an mi-ai fi pus aceeași întrebare, răspunsul ar fi fost unul similar, și anume că nu e un an mai diferit decât altul. Adică entuziasmul meu e generat de ce reușim să punem la cale acolo, în alea 10-12 zile în care se întâmplă festivalul. Orașul se schimbă, vin oameni din toate locurile – din străinătate, din România –, sunt oameni care vin în concediu, copii care sunt aduși de părinți la film. Faptul că se discută filme, se stă seara, noaptea, la șuete, astea sunt elementele care generează entuziasm. Nu e neapărat ceva anume care să fie asociat unei anume ediții de festival. Poate anul ăsta un lucru de care sunt foarte entuziasmat e legat de campania de imagine a festivalului, pe care o s-o anunțăm în curând, la care am muncit luni de zile fără rezultat. Din noiembrie până în aprilie, viețile noastre s-au schimbat atât de mult, lumea în care trăim s-a schimbat atât de mult, încât toate ideile pe care noi le aveam au devenit irelevante, au devenit cumva fără sens. Și mă bucur că ne-am adunat pe ultima sută de metri să venim cu execuția.
Am refăcut tot: în print, în video și sunt foarte entuziast de această campanie. Sper ca și lumea, și publicul să o găsească simpatică.
Andreea Roșca: Mă gândesc la TIFF la 21 de ani și la ce spuneai tu, la anduranță. Îmi aduc aminte că ai spus odată că secretul TIFF-ului este că „noi știm exact ce produs trebuie să livrăm”. Aș vrea să-mi spui mai multe lucruri despre asta. Cum aflați exact ce produs trebuie să livrați și ce înseamnă „știm exact ce produse trebuie să livrăm”?
Tudor Giurgiu: Știi, acuma că mă întrebi parcă sunt așa, un alchimist care ar trebui să-ți spună niște rețete, care de fapt nu există; dar, în mod evident, e un mix între elemente care sunt cuantificabile și țin de niște indici foarte preciși. Spre exemplu: audiența pe care filmele de un anume gen o fac de-a lungul anilor, cum a reacționat publicul în timp la tipul respectiv de produs, ce învățăminte, ce outcome-uri putem prelua din tipul ăsta de analiză. După cum sunt și chestiuni care țin de specificul TIFF și de bucuria noastră de a provoca publicul, de a veni cu surprize, cu niște propuneri curatoriale îndrăznețe – cu cine-concerte speciale sau poate cu un concert inedit. Toate astea fac parte din rețeta TIFF-ului și cumva, după 21 de ani, cred că într-adevăr știm că trebuie să fim originali în toate propunerile curatoriale, și nu vorbesc, atenție, doar de film. Știm că publicul așteaptă să fie surprins. Asta am văzut-o în fiecare an. Oamenii sunt curioși, ei știu că dacă noi le propunem un cine-concert – de obicei, un film mut acompaniat live de orchestră sau de un cvartet –, lucrul ăla merită văzut pentru că e recomandat de TIFF. Nu îl propunem așa, la întâmplare, sunt niște lucruri care se leagă și care au un sens.
Andreea Roșca: E mult curaj în a-i provoca, poate nedumeri, poate contraria, uneori, pe oameni. Pe de altă parte, ei vin acolo având încredere în voi, an de an, în ceea ce voi propuneți, dar și cu sentimentul că trebuie să fie ceva special. E un balans între curaj și predictibil…
Tudor Giurgiu: Uite, îmi aduc aminte că anul trecut eram foarte excitat și entuziast – apropo de întrebarea ta precedentă – că îl vom aduce invitat la TIFF pe Serghei Polunin, un mare dansator, probabil dintre cei mai mari ai generației lui, și eram foarte fericit că va putea dansa în România. Apoi, documentarul făcut despre viața lui e unul răvășitor și cred că a fost un highlight al celor 21 de ediții de TIFF. În egală măsură, da, e o personalitate controversată. A făcut multe tâmpenii la viața lui, ca orice tânăr probabil pierdut cumva – succesul te arunca în tot felul de tentații. Statement-urile lui politice au fost destul de controversate și a fost privit cu rezervă de mulți. Acest tip de invitat probabil că, în acest an, ar fi fost imposibil de adus, tocmai pentru că admirația lui față de Putin, azi – în fine, nu știu azi dacă mai e un admirator, dacă a rămas pe aceleași poziții – această admirație l-ar fi făcut total indezirabil. Și-mi dau seama că dacă, probabil, în anii trecuți, artiști care au poziții politice chestionabile ar mai fi putut fi invitați, iată că viețile noastre s-au schimbat și trăim niște vremuri în care lucrurile, din păcate sau nu – asta timpul va lămuri – lucrurile nu pot fi decât albe sau negre. Deci da, e vorba de îndrăzneală, e vorba de curaj, e vorba de provocare, dar, în același timp îmi dau seama că trebuie să ne și adaptăm tot mai mult inclusiv la anumite contexte politice, sociale…
Andreea Roșca: …e un fel de polarizare, pe care o simțim din ce în ce mai puternic și trebuie să ții cont de ea, adică lucrurile care erau acceptabile acum un an – și nu vorbesc numai politic – nu mai sunt, nuanțele încep să dispară.
Tudor Giurgiu: Am avut dilema asta majoră în acest an, când s-a pus problema ce facem. Am găsit niște filme rusești foarte bune: unul chiar, un film de debut, absolut outststanding, altul, un film rusesc care vorbește despre absurditatea regimului stalinist, un film foarte asumat, antisistem. Nu le mai invităm doar pentru faptul că sunt din Rusia? Și a trebuit să găsim o cale de mijloc, cumva, să spunem „nu” – și să ne asumăm poziția asta. Vom invita și filme ucrainene, dar și filme rusești, pentru că mi se pare important să existe aceste voci. Sunt niște artiști care nu cred că trebuie să aibă de suferit și operele lor să fie total puse deoparte și să nu le mai vadă nimeni. Mi se pare periculos să facem asta, deși tipul ăsta de judecată se poartă.
Andreea Roșca: Alb sau negru.
Tudor Giurgiu: Da, e prezent, spre exemplu, la festivalul unor colegi din Lituania sau Polonia, țări care sunt extrem de radicale în acest tip de judecată.
Andreea Roșca: E o tendință care s-a accentuat, cred că am obosit cu toții în ultimii doi ani, văd asta în jurul meu, o văd la mine, o văd în cercetări: vrem lucruri care-s mai degrabă ușurele, care să nu ne pună mari probleme intelectuale, să poată fi consumate mai ușor, să fie soluții mai simple. E un soi de alunecare către nevoia de a simplifica lumea. Mă întreb dacă simțiți lucrul ăsta și dacă l-ați luat în considerare.
Tudor Giurgiu: Cred că au fost ani complicați, dar eu nu gândesc așa. Și în interiorul nostru – vorbesc de celula asta de patru oameni care gândește festivalul și gândește oferta de filme, de evenimente –, și între noi au fost disensiuni și discuții pentru că, la rândul nostru, vedem sau am văzut diferit felul în care schimbările din societate, relația dintre politic și individ, dintre autoritate, de fapt, și individ … Lucrurile astea ne-au dezbinat, apoi ne-au unit. Am avut „n” discuții pe tema asta, dar concluzia zbaterilor noastre nu a fost aceea că ok, hai să ne relaxăm, lumea are nevoie de entertainment, deci hai să îi dăm entertainment – nu cred asta.
Oamenii au nevoie de subiecte care să-i provoace, să-i macine, să creeze discuție. Cred lucrul ăsta și uite, exemplul cel mai bun e filmul cu care vom deschide TIFF-ul. Întodeauna, la orice mare festival, filmul cu care e deschis e un fel de statement. La noi e, în plus, o proiecție în aer liber, cu 3.000 de oameni, și vin de obicei și mulți ne-cinefili, oameni din mediul politic, personalități. Și am decis ca anul acesta să deschidem cu un film poate mai atipic, pentru că e o comedie, e un „feel-good movie”, dar în același timp e un film greu. Filmul se cheamă „Call Jane” sau „Rețeaua Jane”, despre un grup de femei extrem de curajoase care într-o perioadă, într-un stat american când era interzis avortul, hotărăsc să creeze o organizație subterană și să găsească soluții pentru a le ajuta pe cele care vor să faca un avort și nu știu cum, și le e refuzat lucrul ăsta în instituții medicale de specialitate. Am văzut filmul. Colegul meu Mihai Chirilov insista să-l văd pentru că feeling-ul lui era că ar vrea să deschidă festivalul, și au fost câteva scene și momente în film când m-am crispat și când mi-am dat seama că poate femeilor le va fi nu greu, dar că nu va fi o vizionare ușoară timp de câteva minute, dar cred că filmul, în integralitatea sa, spune ceva și spune ceva despre lumea în care trăim. Ne asumăm și noi o poziție cu filmul ăsta, cu atât mai mult cu cât vedem în jur că iată, discuția asta e din nou pusă pe tapet și apar foarte multe poziții, inclusiv din Statele Unite, din Polonia, din multe alte țări, poate cu regim mai conservator. În fine, nu am ales, deci, să mergem pe cartea unui entertainment. Cred că filmul sau orice alt act artistic, eveniment trebuie să te provoace, trebuie să-ți dea „food for thought”. Nu cred că soluția e acuma într-un escapism de ăsta total și doar să fim pansați și oblojiți pentru niște acumulări complicate în anii ăștia.
Andreea Roșca: De ce ați ales să fie festivalul acesta despre filmul israelian?
Tudor Giurgiu: E unul din focusuri Israelul, precum e și Polonia. Polonia, de fapt, e un focus mai puternic. Cinemaul din Israel e, după mine, în continuare, un miracol. La fel ar putea spune și alții despre cinemaul românesc sau cel grecesc. Dar, dacă ne uităm pe o hartă a talentelor care țâșnesc an de an pe scena internațională, sunt patru țări care sunt absolut incredibile în ceea ce privește numărul de filme bune: Israel, Turcia, Grecia și România. Or filmele din Israel propun viziuni extrem de deranjante pentru establishment-ul lor politic, intră mereu în clenciuri cu autoritățile de acolo, sunt oameni care au povești foarte interesante. Israelul, datorită conflictelor pe care le știm, dă șansa, pentru realizatorii de acolo, cel puțin, explorării unor povești extraordinare. Deci cred că, până la urmă, storytelling-ul și viziunea artistică originală ne-au determinat să alegem Israelul drept țara în focus.
Andreea Roșca: Vreau să te întreb ceva legat despre ideea de creativitate. Îmi aduc aminte că am vorbit noi doi odată despre felul în care îți păstrezi tu creativitatea vie împărțind lucrurile foarte clar și ocupându-te doar de anumite lucruri. Ce te-a învățat toată cariera asta a ta despre cum se naște creativitatea și despre cum să păstrezi lucrurile proaspete – pe tine și produsele?
Tudor Giurgiu: Cred că e un singur mare adevăr. Toți anii de lucru mi-au arătat că trebuie să rămân curios. E singura cale – vorba unei replici din filmul meu. Cred că în momentul când începi să nu mai ai curiozități, să nu te preocupe subiectele, poveștile, oamenii de lângă tine, să nu vrei să vezi ce e în spatele unui om care, nu știu, cântă cu vioara pe stradă – cum am văzut acum două zile la Roma –, în momentul în care îți pui niște ochelari fumurii, cred că e finalul. Curiozitatea e un motor fantastic în a explora povești, a întâlni oameni, a-i trage de limbă, a citi. Recent mi-am dat seama: hei, mi-am făcut un subscription la New York Times și deschid atât de rar aplicația. Și am deschis aplicația, am citit un articol cu sufletul la gură. Un reportaj fantastic din Ucraina, imediat mi-a aprins niște luminițe și am spus „e un film aici”, e o poveste care mă interesa și cumva mi-am dat seama că, din nou, e vorba de a citi, de a fi informat, de a nu te lăsa, de a-ți exersa mintea, de a o pune să lucreze, de a face conexiuni. În momentul în care lucrul ăsta se oprește… e foarte complicat să ceri cuiva să fie creativ.
Un alt exemplu mi se pare interesant. Îți spuneam că lucrez la Budapesta la montajul filmului pe care-l fac și am întâlnit acolo un mare regizor maghiar, Béla Tarr, regizor al unor filme cult din ultimii 30–40 de ani. Un om de 66 de ani. L-am văzut, era sfrijit. Cred că nu are o stare de sănătate prea bună. Dar m-am întrebat de ce nu mai lucrează. De ani de zile nu a mai făcut niciun film – a și anunțat la un moment dat. Și persoana cu care am lucrat acolo la montaj mi-a spus: „Tudor, el a anunțat că nu mai lucrează la filme în momentul în care, din varii motive, s-a despărțit sau s-a rupt o relație de lucru cu un mare scriitor maghiar, Krasznahorkai László, un mare scriitor cu care el își scria scenariile. În momentul în care acel om a decis să spargă, să iasă din duo-ul creativ, Tarr, regizorul a spus: mă opresc și eu”. Nu știu dacă e o întâmplare, dar iată că, poate pentru mulți, creativitatea ține și de o anume formulă de lucru. Nu e cazul meu, dar dau exemplul ăsta tocmai pentru că el există. Deci creativitatea ține de o formulă de lucru consacrată, în care simți că lucrurile merg ca unse.
Andreea Roșca: Cred că unul dintre cele mai bune exemple de parteneriate care au creat lucruri care au schimbat lumea, într-un fel, este parteneriatul dintre Daniel Kahneman și Amos Tversky. Ei au lucrat tot timpul împreună și faptul că Kahneman a câștigat un premiu Nobel se datorează în mare parte colaborării lui cu Amos Tversky. M-a dus cu gândul la cât de valoroasă este relația cu altcineva, atunci când creezi lucruri împreună. Ai mers la Budapesta pentru montajul unui film, „Sibiu ’89”, care este un film despre Revoluția română, ca să zic așa. Dar am citit câteva lucruri și spui că este filmul pe care ai fi regretat enorm să nu-l fi făcut, pentru că ai descoperit lucruri foarte interesante la Sibiu, apropo de ce s-a întâmplat la Revoluție. N-aș fi crezut că putem să mai descoperim ceva nou despre asta. Care a fost scânteia care te-a pus pe calea filmului ăstuia?
Tudor Giurgiu: Lucrul care m-a mișcat în mod evident ține de traumele lăsate și de rănile neînchise existente încă în Sibiu, despre care se știe foarte puțin, din timpul Revoluției. Sunt familii întregi care au suferit pentru că ai lor, în special barbați, dar nu numai, au fost etichetați drept teroriști, au fost etichetați drept vinovați, băgați la închisoare, au avut parte de procese și înscenări cum erau multe în anii ’90. Copiii lor au avut de suferit și, din păcate, justiția, în felul în care a fost ea făcută, în special în anchetarea acestui faimos dosar al Revoluției, nu a făcut lumină. Nu era nici măcar o chestiune de a le da dreptate, ci de a-i absolvi de vină sau de a primi niște compensații. Lucrul ăsta nu s-a întâmplat și, evident, cei vinovați au rămas cumva nepedepsiți și eliberați pe tot felul de chichițe și clauze judiciare.
Andreea Roșca: Nu e neapărat un caz, adică nu e neapărat o situație specială.
Tudor Giurgiu: Ce este foarte special în Sibiu e faptul că e singurul oraș unde s-a întâmplat o chestiune incredibilă. E o unitate mare în Sibiu, foarte mare, care are, și care avea și atunci o academie militară unde învață elevi, studenți, și vizavi e sediul Miliției și al Securității. E singurul oraș din țară care are această geografie foarte specială. Despărțită de o stradă destul de îngustă unde, evident, în 21 decembrie și în 22, strada a fost inundată de oameni. Ori, ce s-a întâmplat acolo, datorită acestei geografii speciale, a frizat absurdul, pentru că s-a tras ca la balamuc. Nu o să spun acuma cine, cum, de ce. Dar haosul și confuzia și războiul informațional și manipularea prin TV au atins acolo cote apocaliptice, în condițiile în care, repet, cele două instituții – de fapt, trei instituții de forță, Armata, Miliția și Securitatea – erau despărțite de nici o sută de metri. Și cumva, sigur că tot ceea ce am găsit acolo mi se pare relevant pentru episodul decembrie ’89 – nu-i mai spun revoluție – la nivelul întregii țări. Dar, în egală măsură, m-a șocat prin consecințele la nivelul oamenilor. Oameni simpli, milițieni, inclusiv soldați. E o poveste despre care se știe prea puțin și care pe mine, unul, m-a impresionat teribil.
Andreea Roșca: Când va fi gata de văzut „Sibiu ’89”?
Tudor Giurgiu: Sper să fie gata undeva în noiembrie, dar e un film unde va trebui muncit extrem de serios la sunet. În mod normal ar trebui să fie gata în noiembrie – să vedem.
Andreea Roșca: Un alt film la care lucrezi acum este un documentar despre viața lui Ilie Năstase. Te-ai întors azi noapte de la Roma. Ce te-a determinat să-l alegi? Pasiunea pentru tenis?
Tudor Giurgiu: Eu am o pasiune pentru tenis, ăsta a fost un element important. Dar într-o vreme, într-o epocă în care apar foarte multe biopics, cum le spunem noi, povești ficționalizate despre personalități, sau apar filme documentare despre ei, mi s-a părut foarte straniu că, dacă e să numim probabil singurele trei mari personalități ale sportului românesc cunoscute pe toate meridianele, vorbim de Nadia, de Hagi și de Ilie Năstase, niciunul dintre ei nu are un film care să rămână, un film despre cariera lor, cu ups and downs. Deci nu neapărat un film în care să te uiți așa, la o statuie.
Mi s-a părut că Ilie e un subiect, probabil cel mai interesant dintre toți trei, pentru că e o personalitate complexă, care a cunoscut deopotrivă succesul, dar și o cădere abruptă. A cunoscut și faimă, a fost adulat de mii de oameni de pe toate meridianele, după cum, și în ultimii ani, a provocat reacții destul de negative și a atras multe comentarii în defavoarea sa. Dar, dacă tragem linie, e primul nr.1 din istoria tenisului profesionist la bărbați și, în egală măsură, a fost, cred, primul mare campion pe care l-a dat România. În 1970-72-73 a dominat tenisul mondial cum n-a făcut-o nimeni. Ori, să vezi dintr-o țară est-europeană despre care nu se știa prea mare lucru, era doar epoca în care Ceaușescu era perceput ca un lider providențial și care nu se comporta conform modelului sovietic – avea și momente de rebeliune –, dar din acest tip de țară, din acest tip de environment a apărut Năstase. O țară care n-a avut foarte mari campioni. Poate Patzaichin. Dar nu a avut un mare campion care să fie cunoscut în toată lumea. Și toate aceste detalii m-au făcut să împing proiectul ăsta. Întâmplarea a fost că am găsit și un sprijin în Cosmin Hodor, managerul Simonei Halep – și el se gândea la un astfel de proiect. Ne-am întâlnit împreună și am pornit amândoi în toată aventura afacerii filmului.
Andreea Roșca: Sunt curioasă cum îți alegi proiectele la care lucrezi, fie ca regizor, fie ca producător, pentru că sunt foarte diverse. M-am uitat un pic prin ultimii câțiva doi-trei ani – ai produs un film pe care l-aș numi, nu mă pricep eu foarte bine, pure romance. Povestea „Poate mai trăiesc și azi”, care e o poveste despre un cuplu care găsește o cale să se înțeleagă unul cu celălalt. Ai făcut dramă, în genul „Căutătorul de vânt”, care e o poveste personală, cu care, cred, mulți ne-am identifica astăzi, cu ideea de a pleca undeva, de a găsi alt gen de viață. Sau documentare – ai lucrat la „România sălbatică”, „Spion de ocazie”, care e probabil cel mai recent dintre ele. Cum le alegi?
Tudor Giurgiu: Aș fi ipocrit să spun: da, am un cod sau am un anume standard sau caut să fie subiecte de vreun fel. Nu. De foarte multe ori sunt regizori care vin spre tine cu proiecte și dacă proiectele respective te conving sau dacă regizorul te convinge, dacă mizezi pe el ca o personalitate sau ca un om tânăr care are ceva de spus, în care crezi, i-ai văzut filmele, începi să lucrezi pe scenariul lui. Sunt varii feluri de a-ți argumenta opțiunile repertoriale sau opțiunile tale de producător. Fie vine regizorul cu un proiect, fie îi propui tu regizorului o anume poveste, un anume proiect care poate te-a impresionat și începeți împreună să dezvoltați acel subiect. Sigur că nu mă văd, sau nu s-a întâmplat până acum, să produc filme care să fie așa, pure entertainment, cu un umor care mi se pare de proastă calitate.
Andreea Roșca: Dar te gândești vreodată, în momentul în care alegi un proiect, dacă este un proiect care o să vândă?
Tudor Giurgiu: E inevitabil să fac asta, pentru că-mi dau seama că una din problemele majore cu care ne confruntăm e lipsa de relevanță comercială. Filmul, până la urmă, oricât am vrea noi să argumentăm faptul că e artă, a șaptea artă, și trebuie să încurajăm filmul de autor – dar filmul de autor de-abia dacă adună în România 5-7000 de spectatori… Sigur că aici e o discuție lungă, putem oricât să tratăm publicul drept fără educație și că publicul e de vină, dar cred, fundamental, că filmul poate aduce spectatorii în sală. Exemplul cu „Moromeții 2” a fost cel mai bun: a fost un film care poate nu e neapărat cel mai împlinit la nivel estetic, și mulți critici de film au avut varii comentarii la nivel de structură, de personaje, dar e un film care are un nivel artistic ridicat și care a reușit să aducă peste 180.000 de oameni, a fost vândut la Netflix, e un film care a generat un venit. Pentru mine, în alegerile mele, e important, fără discuție, să găsesc acele subiecte care să nu genereze doar filme la care sa mă uit împreună cu prietenii.
Și sufăr. S-a întamplat lucrul acesta. S-a întamplat recent lucrul ăsta și sufăr, pentru că îmi dau seama că sigur eu am fost de vină. Eu am fost de vină că am ales un scenariu la care poate ar mai fi trebuit să lucrăm. Îmi reproșez că poate nu m-am implicat mai mult.
Andreea Roșca: Despre care film vorbești?
Tudor Giurgiu: Ai dat de exemplu „Poate mai trăiesc și azi”. E un film în care pariul nu era acela de a face un film pentru a aduna mulți spectatori. E un film fragil, un film, cum ai spus, în care exploram o relație între doi tineri, dar îmi reproșez că, din păcate, nu am fost mai aproape de regizor – era un om foarte tânăr – în a găsi echivalentul vizual potrivit pentru povestea lui. Cred că formula artistică pe care el a găsit-o a fost una un pic prea ermetică, cred că s-a gândit la formă mai mult decât la fond. Sunt greșeli care se fac.
În fine, nu cred că e un capăt de țară, el e un om foarte talentat și cred că va face multe filme, mult mai bune decât ăsta. Dar mi-a părut rău că filmul nu a circulat suficient, nici în străinătate, la festivaluri. Pe succesul de public oricum nu mizam, dar era un tip de proiect în care mizam pe o expunere, dacă vrei, art house. Expunere care n-a venit și mi-am spus: este cel mai ușor, de fapt, să pui vina pe regizor, dar nu e așa, vina e în comun – e un proiect pe care l-am ratat împreună.
Andreea Roșca: Cum treci peste asta? Câte dintre proiectele la care lucrezi sunt proiecte pe care le-ai considera succes, câte sunt ok și despre câte dintre ele ai putea spune „ăsta n-a ieșit”? Așa, aproximativ.
Tudor Giurgiu: Știi, grila asta, de fapt, e foarte dificil de făcut, pentru că niciodată nu știi după ce tip de instrumente să te uiți.
Andreea Roșca: Mă gândesc mai degrabă la o măsurătoare internă.
Tudor Giurgiu: Asta am și vrut să spun. E, până la urmă, o apreciere foarte subiectivă și probabil că, habar n-am, cu unul din cinci proiecte nu ești mulțumit. Sau crezi că ar fi putut face mai mult. Nu nu l-aș boteza un eșec, dar la unul din cinci proiecte simți că ar fi putut fi mai bine, ar fi putut decola mai bine, fie în zona de art house, fie în zona unei expuneri comerciale mai bune. Asta nu înseamnă că cu celelalte patru ești supermulțumit. Și cred că în lumea asta, în care mă învârt eu, cel puțin, dacă nu reușești să fii obiectiv și să nu-ți privești copiii cu mare obiectivitate și un pic de răutate, ajungi să-ți pierzi busola, să-ți imaginezi, așa, că ai făcut doar lucruri extraordinare și că plutești pe un nor de fum și să-ți imaginezi că totul ți-a ieșit foarte bine. Nu ne iese totul foarte bine și cred că trebuie să trăim cu asta. Și e important, după fiecare proiect, cel puțin, să mă uit în urmă și să-mi dau seama unde am greșit, în ce moment puteam să fac altfel, puteam să fac mai bine și cumva lucrul ăsta să mă ducă mai departe, încercând să nu repet aceleași greșeli. Fac altele.
Andreea Roșca: Da, taică-meu avea vorba asta: nu vom mai face aceleași greșeli, vom face altele noi… Eu am poate ceva mai multă experiență cu zona asta de business și de antreprenoriat, dar îmi pare valabil în oricare fel de lume faptul că, dacă nu te uiți obiectiv la propriile tale creații, riscul este să n-ai nicio șansă să-ți dai seama cum poți face mai bine data viitoare. E periculos să spui „aia e foarte bine, aia e foarte frumos”… E unul din motivele pentru care mie, uneori, nu îmi plac deloc speakerii motivaționali care te învață cum să ai succes vorbind de cum au făcut ei, pentru că n-au nicio urmă de „dă-mi voie să-ți dau trei exemple de momente în care am fost prost sau în care puteam să fac altfel”.
Tudor Giurgiu: Da, just. Cu tipul ăsta de analiză și de gând în cap închid fiecare proiect, îl pun într-o cutie, îmi așez toate hârtiile, însemnările, scenariile și încerc să-mi spun că data viitoare o să fac poate altfel sau o să aleg alte lucruri.
Andreea Roșca: Un lucru vreau să te mai întreb despre filme și despre cum alegi. Așa cum e în viața fiecăruia dintre noi, dacă zici „da” la ceva, trebuie să spui „nu” apoi la multe alte lucruri, pentru că avem tot 24 de ore, muncim cât muncim, ne ocupăm de tot restul lucrurilor din viață. Cum te asiguri că nu ajungi în situația în care să vină spre tine ceva ce într-adevăr să vrei să faci și pur și simplu să nu mai ai capacitatea de a-l face?
Tudor Giurgiu: Eu sunt genul de om care, dacă vede ceva care e absolut unic și special, încerc să spun totuși „da”, tocmai pentru că simt că e ceva, chiar dacă asta îmi complică enorm existența, nu numai a mea, ci și a altora. Dar, din fericire, în ultima perioadă, tipul ăsta de proiecte a venit mai rar. Poate filtrul meu a devenit unul mai riguros, mai selectiv, mai bun, poate ține de acumularea de experiențe, de ani care au trecut și vezi – e un sentiment incredibil pe care ți-l dau de fapt acumulările astea în vârstă. Faptul că vezi spectrul eșecului sau spectrul neîmplinirii, îl vezi mult mai evident decât înainte. Avea Pintilie o vorbă, când lucram cu el, care spunea „prevăd totul”, și am ajuns să-l citez de nenumărate ori. Nu că aș fi eu extrem de vizionar, dar, în momentul în care citesc ceva, deja prevăd că lucrul acesta poate nu se va întâmpla, că filmul ăsta nu se va face. Și realitatea mi-a demonstrat în ani de zile, mai ales în ultimii ani, că dacă nu am mizat pe un anume proiect sau pe un anume realizator, nu m-am înșelat. Sigur că se întâmplă să ai și povești cu efect invers, dar tot mai rar.
Mi s-a întâmplat o dată, am vrut să ecranizez un roman scris de o mare scriitoare din Polonia, emigrată în Franța, Ágota Kristóf, „Trilogia Gemenilor”. L-am citit în franceză, eram absolut fascinat, chit că nu înțelegeam fiecare cuvânt, dar mi-am făcut o idee. Însă am întârziat ani de zile în a începe prima operațiune de bază când vine vorba de acest business, și anume achiziția de drepturi de autor (te duci la o casă de edituri care are drepturile și vrei să cumperi drepturile pentru o ecranizare) sau măcar să exercit o opțiune, să plătesc, să blochez respectiva carte. Și mi s-a părut că cine sunt eu – la vremea aia, acum 15 ani? Cineva fără experiență, dintr-o țară mică, dintr-o cultură mică. Cum să iau eu drepturi pentru această carte? Și în anul în care, în sfârșit, după patru-cinci ani în care am tot amânat, în anul în care am hotărât să cumpăr drepturile, să mă duc plin de energie și hotărât la un miting la Berlin pentru a cumpăra drepturile, mi s-a spus: păi, ieri s-a semnat contractul. Nici n-am știut. Ieri am semnat contractul cu un regizor maghiar, cu un producător maghiar. Am ajuns să văd și filmul, m-am împrietenit cu regizorul. Din păcate sau nu, filmul n-a ieșit cum trebuia sau cum l-aș fi făcut eu, evident, dar a fost așa, un fel de duș rece, prima dată când am realizat că, trecând de nesiguranțe, în momentul în care știi ceva și ești hotărât să faci ceva, do it, nu mai întârzia. N-o mai lăsa mâine pentru că uite, lucrurile nefăcute la timp sau alegerile – în special în lumea noastră, unde subiectele bune sunt așa, nu sunt tone de subiecte, de idei, de cărți – trebuie să le faci în momentul oportun.
Andreea Roșca: Elizabeth Gilbert are o imagine foarte bună despre cum circulă ideile în lume și spune că ideile vin la tine și stau un timp și te așteaptă, dar dacă nu le bagi în seamă, atunci evident că o să bântuie pe altcineva, pentru că ele vor să trăiască și îi vor bântui pe oameni, pe rând, până când cineva o să le deschidă ușa. Mi s-a părut atât de vizuală ideea asta despre cum circulă ideile în lume. Ele nu sunt ale noastre, de fapt. Ele circulă în căutarea unei gazde. Dar presupun că de atunci nu ai mai amânat.
Tudor Giurgiu: Am mai amânat și altele. De asta spun, greșelile, ar fi ipocrit să spui că nu le mai repeți, le repeți… Dar cumva trec cu mai mare serenitate peste acest tip de greșeală, pentru că-mi dau seama, exact cum spui, că ideile sunt la îndemâna tuturor. Și dacă nu am ajuns să fac un anume subiect sau să scriu eu, înseamnă că e pentru că am ales altceva. Îți dau un exemplu recent, acum un an sau doi s-a întâmplat. A fost un caz hipermediatizat în România, cazul satului Ditrău, unde sătenii din zona secuiască, cred, s-au revoltat împotriva unei brutării din sat care a angajat srilankezi. Și a fost o întreagă dezbatere, extrem de interesantă apropo de identitate, de venirea străinilor, care ne strică ordinea și liniștea, mai ales într-o zonă cu reguli foarte clar definite, cu o comunitate – cea secuiască – care trăiește cumva după alte norme. Și am spus: „uau!, e un film”. Am și încercat să adun niște materiale, am încercat să tentez un coscenarist să scrie, dar, cumva, timpul a trecut și am zis: „poate nu-i de mine”. Am făcut altceva – iată, povestea cu Sibiu. Și Cristian Mungiu are acum filmul, care va fi prezentat la Cannes. E inspirat din același caz și era evident, probabil, că e un subiect, o idee care nu are cum să treacă neobservată. Adică, probabil că nu doar noi doi ne-am uitat, absolut siderați și interesați, la cazul ăsta, ci probabil au fost și mulți alții. Dar de-asta spun, ideile bune plutesc în aer ca niște particule – la un moment dat, unul dintre creatori vine și extrage.
Andreea Roșca: Ce frumos. Cred că se întâmplă oriunde, se întâmplă și în situația oamenilor care spun: „am avut și eu idea aia de business”.
Tudor Giurgiu: Mda, sigur.
Andreea Roșca: Vreau să te întreb despre ceva ce am mai vorbit, dar atunci nu am intrat în multe detalii, însă mi-a rămas în minte: tu vorbești despre tine și spui că ai mania micromanagementului. Ești și foarte ocupat – mai răspunzi și la 300 de mailuri zilnic?
Tudor Giurgiu: Eh, nu mai. S-au schimbat lucrurile de când nu am mai vorbit.
Andreea Roșca: Deci, nu mai răspunzi la 300 de mailuri.
Tudor Giurgiu: Nu mai răspund nici la mailuri…
Andreea Roșca: Ce s-a întâmplat?
Tudor Giurgiu: Când vorbim de micromanagement vorbim de fapt de a încerca să înțeleg până în cele mai mici detalii – și să îi obișnuiesc și pe alții să gândească la fel – de ce s-a întâmplat un lucru. Ce tip de procedură trebuie făcută pentru o achiziție? Pentru că oamenii au tendința, de fapt, să vorbească despre lucruri pe care nu le cunosc și informațiile care ajung la mine – vorbim de TIFF, de managementul TIFF – sunt foarte vagi și încerc să îi obișnuiesc și pe cei cu care lucrez că a delega sarcini și a delega task-uri funcționează dacă tu, la rândul tău, înțelegi despre ce e vorba și informațiile pe care le primești și tu de la alții sunt concrete și coerente. Dacă tu nu pricepi despre ce e vorba… Mi s-a întâmplat asta recent: cineva mă aburea explicând-mi cum se fac procedurile de achiziție în cazul unor autorități publice. Ori, cam știu cum se lucrează acolo. Știu ce înseamnă SEAP și puneam niște întrebări, am mers pe fir – da, poate o să spui că e un fel de „terrible micromanagement” –, dar am dat două telefoane și am înțeles că niciunul din oamenii care trebuiau să înțeleagă de la autoritate cum funcționează, nici ei nu știau, de fapt, care e și cum funcționează procedura. Și atunci, normal că m-am supărat și am spus „guys, dacă voi nu înțelegeți despre ce e vorba, provocați confuzie în întreaga organizație și nu trebuie eu să fac lucrul ăsta”.
Andreea Roșca: Da, înțeleg ce spui.
Tudor Giurgiu: Îmi place să șurubăresc în organizație, să văd unde se întâmplă disfuncționalități, unde și de ce informația nu mai circulă. Am, din nou, datorită experienței vârstei, o privire destul de panoramică în toate procesele și felul în care noi funcționăm la nivel de organizație sau eveniment, în festival. Nu mai am timp nici de mailuri, nu mai am timp nici de lucrurile pe care le făceam odată. Cred că îți spusesem că anumiți colegi erau disperați că au primit mailuri de la Tudor noaptea și se adună dimineața în inbox. Au trecut vremurile astea, dar cred că cumva, cu cât anii trec, probabil și rolul meu se schimbă și eu devin tot mai mult un fel de „Doctor Fix” care vine să îi ajute pe alții, să vadă, să pună întrebări.
Andreea Roșca: Și eu am preocuparea asta. De multe ori sună ca și cum ai controla și putem foarte ușor să confundăm dorința asta de a înțelege care-i de fapt problema cu micromanagementul. Putem să confundăm. Și încerc și eu să fiu foarte atentă în a pune întrebări – nu ca să rezolv problema, ci cumva ca să ajut oamenii să-și dea seama unde anume trebuie să sape mai departe. Și cred că ăsta nu e micromanagement.
Tudor Giurgiu: Nu e, în mod clar.
Andreea Roșca: E doar un fel de a pune lucrurile pe niște fundamente care-s adevărate. Pentru că altfel construim pe, cum spui tu, pe povești despre cum se fac achizițiile publice. Vreau să rămânem un pic aici. Mi-am adus aminte de altceva ce spuneai, și anume că tu cumva ai învățat povestea asta, știința de a gestiona o echipă mare, de a face film, când ai lucrat cu Lucian Pintilie. Mie mi se pare senzațional. Un producător, un regizor, lucrează aproape mereu cu personalități dificile, cu oamenii talentați sunt mereu complicați. Dacă ai greșit ceva, poți să ratezi filmul: n-ai lumini, la revedere, se pierde ziua de filmare. Spune-mi câteva principii pe care tu le ai sau lucruri pe care le-ai învățat despre a crea armonie în genul ăsta de întreprinderi diverse și cu oameni cu personalități. Sau a obține rezultate, mai degrabă.
Tudor Giurgiu: E foarte curios ce-mi ceri, pentru că a ajuns deja să fie parte din felul meu de a fi, de a acționa, de a mă comporta pe platou sau când am de-a face cu multă lume, încât îmi e foarte greu să-mi dau seama ce fac. Dar realitatea mi-a dovedit, cel puțin la ultimul film despre care vorbeam, la „Sibiu ’89”, că zi de zi erau situații dificile – eram în echipă peste 80 de oameni, aveam 50 de actori, aveam 150 de figuranți și cumva auzeam și eu ce spun oamenii: că Tudor e incredibil, că nu se enervează, că nu e nebun, că nu e paranoic… Dar încercam să impun respect prin faptul că încercam eu să fiu pregătit. Pentru că dacă nu ești pregătit într-o astfel de instanță, în care toți oamenii se uită la tine și în care vorbim de iată, peste două sute de oameni, dacă nu ești pregătit și dacă nu ai un plan de lucru, dacă nu ai un plan B în cap, dacă nu știi cum să tratezi cu un actor care poate are o problemă într-un anume moment, poate emoțional e într-o stare complicată – toate lucrurile astea trebuie să le încarci în tine și cumva trebuie să generezi niște soluții și niște planuri de acțiune.
Cumva, experiența filmării a fost grea, a fost hipercomplicată pentru mine, pentru că era o poveste grea, era multă lume în echipă, condițiile impuse de Covid și așa mai departe. Dar cred că asta am învățat-o și de la Pintilie: să fii pregătit, să ai respect față de munca tuturor, chiar dacă e cineva care întinde cabluri, și să spun că nu știu, să-mi asum necunoașterea sau greșeala, dacă vine de la mine, dar cred că doar în felul ăsta poți să ceri de la oameni „an extra mile”, poți să ceri performanță, poți să ceri rezultate. Și cumva, da, primeam – auzeam după niște zile „incredibil ce a făcut Tudor”, spuneau actorii – cu mulți cu care nu am mai lucrat niciodată. Culmea e altceva, spuneau „va fi un film extraordinar” pentru că s-au simțit bine la filmare. Ori, mi-am dat seama cât de naivă este această concluzie și presupunere. Pentru că a avea o filmare bună și a simți că regizorul e în control nu duce automat spre un film bun. Asta o știu doar eu.
Andreea Roșca: Dar să nu ai această atmosferă cu siguranță nu poate duce la un film bun.
Tudor Giurgiu: N-aș putea să lucrez. Asta ține de modul în care creativitatea se exprimă, de modul în care tu, ca dirijor, te simți. Unora le place să lucreze într-un mediu conflictual. Eu nu aș putea asta, ar fi o chestiune extrem de complicată. Și de asta, până la urmă, e bine că sunt și producător, că pot să îmi permit, dacă simt că lucrurile degenerează la nivelul unor relații personale, „mulțumim, nu mai e nevoie de tine” – oricine ar fi. Prefer să lucrez într-un climat firesc, normal. E un drum lung, e o călătorie lungă facerea unui film. De ce ai pleca într-o călătorie cu oameni cu care n-ai nimic de împărțit sau alături de care tot timpul riscă să explodeze ceva. Nimeni sănătos la cap nu ar face lucrul ăsta.
Andreea Roșca: Crezi că e ceva important de spus, fie despre TIFF, fie despre ce ai învățat tu în ultimii doi ani, despre care n-am vorbit?
Tudor Giurgiu: Am învățat că pauzele neprevăzute fac foarte bine. Pentru mine a fost așa, un dar de la Dumnezeu. Mi-am tras cumva suflul și am putut să fac lucruri pe care nu le fac în mod regulat. S-a potrivit extraordinar perioada de lockdown cu faptul că aveam de lucru la cercetare, la lecturi pentru filmul de care vorbim și asta mi-a plăcut mult.
Andreea Roșca: Uneori trebuie să te desparți de lucrurile pe care le iubești, de profesie, de proiecte, de ceea ce faci, ca să te poți întoarce să le vezi cu ochi noi. Eu am avut tentația asta de a lucra continuu, de a avea sentimentul că trădez dacă iau vreo pauză, dacă mă gândesc la altceva, și mi-am dat seama și eu, făcând o pauză, că pur și simplu nu mai vezi limpede dacă stai tot timpul și faci același lucru – ai nevoie de distanță, de perspectivă.
Tudor Giurgiu: Da, îți dă ocazia să revii altfel, încărcat.
Andreea Roșca: Și ultimul lucru despre care vreau să te întreb. Este ceva despre care vrei să vorbești, poate în legătură cu tine, cu ceva la care lucrezi acum, poate în legătură cu o etapă următoare în viața ta? Ceva la care te gândești, despre care ți-ai schimbat părerea sau care te entuziasmează?
Tudor Giurgiu: Mă gândesc foarte des la un lucru pe care noi l-am evocat cumva înaintea conversației noastre, faptul că eu anul ăsta fac 50 de ani, colegii din echipa TIFF – sigur, nu sunt toți ca mine, dar și acolo e un schimb de generații. Mă tot gândesc cum facem, cum se vor întâmpla lucrurile în anii următori de așa natură încât festivalul să rămână relevant, să aibă „punch”, să fie proaspăt pentru cei tineri, nu doar pentru cei ca noi – cei care l-au acompaniat de pe vremea când noi aveam 30 de ani. Ori ăsta e un șoricel, așa, care te mușcă și care îți dă tot timpul semne de exclamare. Sunt și ceva semne de întrebare, dar trăiesc cu gândul ăsta. Mă face să rămân treaz și foarte atent la ce e în jur.
Andreea Roșca: Cum încerci să răspunzi la întrebarea asta? Întrebi oamenii tineri, te înconjori de oameni tineri?
Tudor Giurgiu: Noi lucrăm cu oameni foarte tineri.
Andreea Roșca: Te uiți la cercetări despre trenduri, tendințe?
Tudor Giurgiu: Mai puțin la cercetări. Băiatul meu cel mare are 15 ani, știu bine ce îi preocupă, lucrăm cu oameni de 20-30 de ani, deci, din punctul ăsta de vedere, cred că sunt bine informat.
Andreea Roșca: Cred că cu tine e important să lucrezi, ca să poți să accepți idei noi. Nu?
Tudor Giurgiu: Da, cumva da. Știi, mai e un lucru: să-ți dai seama ce nevoie au cei foarte tineri, care poate au terminat Filmul. Poate nevoile lor sunt diferite de cele pe care tu le imaginezi pentru ei. Și de asta cred că e important într-o astfel de aventură să lucrezi cu oameni tineri, pentru că ei sunt cei care trebuie să deseneze, să dea formă și fond unor proiecte. Tu trebuie să fii doar umbrela, dar ei știu cel mai bine ce au nevoie și asta cred că e formula cea mai bună de a colabora.
Andreea Roșca: Mulțumesc și abia aștept TIFF!
Tudor Giurgiu: Și eu.
Află mai multe despre Tudor Giurgiu
Pe imdb.com, pe erudio.ro, pe pagina sa de Facebook, din acest interviu video relaxat din seria Localnici la palat ori din acesta pentru Europa Liberă România
Vezi detalii despre TIFF
Pe site-ul Transilvania International Film Festival sau pe canalul de YouTube al festivalului
Află mai multe despre creatori celebri care au lucrat în tandem
Béla Tarr – regizor maghiar și László Krasznahorkai – scriitor și scenarist maghiar
Daniel Kahneman – psiholog israelian, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2002 și prietenul său Amos Tversky – psiholog cognitiv și matematic israelian
Scriitori menționați în conversație
