Tiberiu Soare. Muzică, leadership, meseriași și artiști. Legătura între excelență și capacitatea de a fi uimit

Care e textura din care e alcătuit un destin? Viața de zi cu zi. În momentul în care îți adori destinul, dar detești materialul din care e făcut, asta nu poate să nască decât o atitudine de tip schizoid față de viață. Nu poți să fii decât permanent nefericit, n-ai cum altfel. Ce-i nefericirea? Nepotrivirea dintre ce-ți imaginezi tu că ar trebui să fie și ce e. Numai că acel ce-ar trebui să fie la care vrei să ajungi tu e făcut dintr-un material numit viața de zi cu zi.”

Tiberiu Soare este dirijor al Orchestrei Operei Naționale București și dirijor principal al Orchestrei Filarmonice din Sibiu. A condus orchestre din toată lumea, din Sydney, în Beirut, Japonia sau Londra. În 2018, Casa Regală a României i-a acordat distincția ”Ordinul Coroana României în grad de ofițer”.

Am vorbit cu el mai ales despre ceva ce mi-a părut întotdeauna fascinant: muzică și leadership. Cum creezi armonie și emoție, împreună cu câteva zeci de oameni cărora nu le poți vorbi și pe care, uneori, nici nu-i cunoști? Am explorat ideea de măiestrie în orice profesie și etapele până acolo.

Veți găsi paralele surprinzătoare între a fi un bun dirijor și a fi un bun lider. De la de ce nu funcționează rețetele, până la arta de a asculta membrii echipei.

Opera, spune Tiberiu, este marea lui iubire. Este autorul a două cărți despre operă și muzică clasică, publicate de Fundația Calea Victoriei. Este un iubitor de cărți, un fan al fizicii și un împătimit al mersului pe jos. Trăiește în București împreună cu soția lui și băiatul lor, Alexandru.

Idei principale

Imaginea dirijorului a evoluat la fel ca și cea a unui CEO dintr-o companie: de la un model absolutist la unul de acțiune colaborativă cu ceilalți membri ai echipei. Modelul dirijorului-compozitor a fost cel de autoritate deplină în fața muzicienilor, cu o aură de infailibilitate. Dirijorul absolutist avea o Constituție – partitura; avea o societate – orchestra; iar el era monarhul. Ținea Constituția și o garanta, dar, în același timp, toți jucătorii din societate se subordonau vrerii sale. Ultimul mare dirijor de acest tip a fost Herbert von Karajan, care a deținut puterea absolută la Berliner Philharmoniker. Era un model care presupunea și foarte multă muncă: dacă le spui încontinuu tuturor ce să facă, ucizi inițiativa, îi paralizezi pe ceilalți. În ultimii zece ani am asistat însă la o schimbare de paradigmă în privința relației dirijorului cu orchestra: dirijorul este unul dintre muzicieni, a cărui sarcină este să îi coordoneze pe ceilalți din punct de vedere ritmic și expresiv. Această relație colaborativă este eficientă și mult mai plăcută. Eu cred că sugestia e mai puternică decât indicația – nu mai spun decât impunerea propriu-zisă a unei maniere de a face lucrurile. Câteodată, sugestia poate să activeze niște resorturi mult mai eficiente pentru performanța unei echipe.
Există o mare diferență între a învăța și a înțelege. În cazul unui dirijor, distincția se face între a învăța și a înțelege o partitură. Poți aplica metode analitice care să-ți permită să analizezi o partitură, să edifici un fel de arhitectură sonoră, inclusiv prin trucuri mnemotehnice, și să știi ce ai de făcut în fața orchestrei – aplici niște scheme mentale, cu rezultate chiar spectaculoase. Aplici o metodă, o cale de urmat, niște algoritmi care te duc spre un rezultat scontat. Dar când vine vorba despre un domeniu creativ, algoritmii pot fi de ajutor atunci când începi, după care, exact ca în cazul schelelor de pe o clădire aflată în construcție, trebuie să le dai jos, ca să se vadă clădirea. Algoritmii sunt foarte buni ca proteze, până ți se întăresc articulațiile, ca artist.
Este important să nu confundăm instrumentele pe care le folosim ca să atingem un scop cu scopul în sine. Indiferent de ceea ce faci – profesie, hobby –, întreabă-te dacă ceea ce faci este un vehicul către ceva sau este chiar acel Ceva pe care-l cauți. De multe ori, ne facem un scop în sine din ceea ce de fapt este doar un mijloc de a ajunge unde ne dorim.
Există trei niveluri pe care le poți atinge în pregătirea ta: nivelul de competență, nivelul de performanță și nivelul de excelență. Cu cât te specializezi mai mult, cu cât îngustezi mai mult aria de concentrare și tinzi către nivelul de excelență, cu atât mai mult, în mod paradoxal, începi să fii foarte interesat de lucruri pe care le fac ceilalți, în niște domenii cu care credeai că nu ai niciun fel de legătură. Asta înseamnă că ai trecut de gâtul îngust al pâlniei și te regăsești într-o zonă vastă, în care nu mai există gravitație din punct de vedere gnoseologic, în care ești deschis la tot felul de lucruri. Un artist adevărat, față de un foarte bun meșteșugar, de exemplu, în acest spațiu se regăsește.
Uneori te poți chinui să urci un munte și să constați că e muntele greșit. Acest lucru e valabil în relația dintre mentor și discipol. E o mare răspundere să fii profesorul sau maestrul altora, să ai discipoli, fiindcă îi poți trimite pe muntele greșit. Oamenii se străduiesc să-ți urmeze sfaturile și, la un moment dat, să-și dea seama că nu urcă muntele lor. Un adevărat maestru prin asta e recognoscibil, prin faptul că te ajută să nu urci muntele greșit. De urcat, trebuie să-l urci tu singur, nimeni nu are o soluție miraculoasă care să te facă specialist într-un domeniu, dar un mentor te poate ajuta să urci pe muntele tău.
Nu există niciun ateu în culisele unui spectacol care stă să înceapă. Artele, cultura, științele ne amintesc că suntem mai mult decât ce ni se pare nouă că suntem în viața de zi cu zi. Sunt niște ferestre către paradis, niște halte pentru serafimi, cum zicea Céline. Acesta este rolul artelor: ne spun că există un „dincolo”. Când se dă gongul trei, într-o sală de concerte, nimeni de acolo nu-i ateu.
Cel mai bun fel în care putem să respectăm publicul este să-l lăsăm în pace. Asta nu înseamnă să-l ignorăm, ci să uităm de el, adică să fim atenți la actul artistic în sine, nu la reacția publicului și la ego-ul nostru. Ca artist, e bine să ai un poster pe ușă, pe care să-l vezi înainte de a intra pe scenă: „Ține minte, aici nu este vorba despre tine”.
Nu poți învăța pe cineva să asculte muzică, așa cum nu poți învăța pe nimeni cum se miroase o floare sau cum se admiră forma unui nor. Dacă nu simți în mod natural o anumită pornire, nu funcționează prin impunere. Funcționează, în schimb, prin expunere. Expunerea la cultură de înaltă calitate duce la rezultate remarcabile, și pe plan individual, și pe plan social. Iar asta e ceva ce putem cultiva intrând într-o sală de concert sau într-o galerie de artă, mergând la un spectacol de operă, citind o carte.

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.

Acest podcast este de asemenea prezentat de eMAG, o companie care crede în educație și în puterea oamenilor de a folosi tehnologia pentru a crea un viitor mai bun.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

TRANSCRIEREA CONVERSAȚIEI

Andreea Roșca: Tiberiu, bună și bine te-am găsit!

Tiberiu Soare: Bună. Bine v-am găsit!

Andreea Roșca: Abia așteptam conversația asta a noastră. Eram de mult timp curioasă să vedem cum ar arăta o paralelă între lumea artistică și măiestria din muzică și ceea ce noi numim lumea de business, ca să folosim o sintagmă foarte rece și seacă.

Tiberiu Soare: Să încercăm.

Andreea Roșca: Aș vrea să începem dintr-un loc de la care eu pornesc în general cu toți invitații mei, și anume de unde vii, cum a intrat muzica în viața ta, unde-ai crescut?

Tiberiu Soare: Sunt născut și crescut în București. Sunt bucureștean sudist, get beget, din Berceni, născut în ’77. Copilăria mi-am petrecut-o acolo, în cartier. Pentru cei care-s de prin zonă – Nițu Vasile, vizavi de depoul de troleibuze, în sectorul 4, Berceni. O copilărie, hai să zicem, obișnuită pentru vremurile despre care aducem vorba acum. Anii de care mi-aduc eu aminte din copilărie sunt anii ’80, perioada de sfârșit a comunismului, apoi acea stranie perioadă a tranziției. Așadar, am avut o copilărie și o adolescență fericite. Am crescut cu bunicul meu matern de la 4 ani. Tot el a descoperit că am ceva afinități, greu de spus muzicale, mai ales la vârsta aia – aveam 5 ani și ceva. El e plecat de curând dintre noi, Dumnezeu să-l odihnească, dar toată viața îmi povestea chestia asta. Eu am amintiri extrem de difuze din perioada aia, dar el îmi spunea că aveam un radio în bucătărie – îl țin minte, un tranzistor care stătea pe masa din bucătărie, în apartamentul unde locuiam în blocul acela din Berceni. Și mi-a zis că prima dată a observat că atunci când stăteam la masa din bucătărie, băteam darabana cu degetele, în ritmul muzicii pe care o auzeam la radio. Și la început i s-a părut ceva haios, simpatic, din partea unui puștiulică de 5 ani și un pic, după care a observat că am început să și îngân puțin. El era un iubitor de muzică. Nu a fost muzician, dar îi plăcea muzica.

Andreea Roșca: Venea dintr-o carieră militară.

Tiberiu Soare: Da, el a fost căpitan tanchist. Și sunt mândru să spun asta. Chiar a fost comandant de batalion de tancuri, la un moment dat.

Andreea Roșca: În Al Doilea Război Mondial?

Tiberiu Soare: Nu, nu în al doilea război mondial. A absolvit școala de ofițeri de tancuri în 1953, chiar la moartea lui Stalin. Și asta e o altă poveste, dar să nu transformăm discuția într-o saga de familie. În orice caz, bunicul meu a absolvit școala la 23 de ani, în anul în care a murit Stalin, și a devenit tânăr sublocotenent, că era acest grad în armata română pe vremea aceea.
După ce a observat că aveam o oarecare ușurință în a imita ritmic sau melodic ce auzeam, bunicul meu s-a interesat și a aflat că existau niște selecții care erau făcute periodic, înainte de începerea anului școlar, pentru copiii care doreau să urmeze cursurile Liceului de Muzică. Pe vremea aceea, în București exista un singur Liceu de Muzică, care se numea „George Enescu”. Clasele I-VIII se făceau pe strada Principatele Unite, lângă 11 iunie, lângă Mitropolie. În prezent, acolo este sediul Liceului de Muzică „Dinu Lipatti”, pentru că după Revoluție a apărut și al doilea liceu de muzică, „Dinu Lipatti”. „George Enescu” este cel din Lemnea, cum îi ziceam noi (n.r. strada locotenent Dumitru Lemnea), undeva pe lângă Buzești, nu mai știu cum se numește strada exact, foarte aproape de Calea Victoriei și de Uniunea Compozitorilor (n.r. strada General Gheorghe Manu). Acolo se făceau clasele IX-XII pe vremea aceea, acolo era liceul propriu-zis, iar clasele I-VIII în Principatele Unite. Bref, m-a dus la selecție, unde s-a dovedit că nu se înșelase. Și am fost dat la vioară, că n-aveam pian acasă. Pe vremea aia cam asta era: copiii erau dați fie la pian, fie la vioară.

Andreea Roșca: Ai stat la internat?

Tiberiu Soare: Mai târziu s-a întâmplat asta, dar oricum aveam o viață aproape ca de internat, de semiinternat putem spune. Pentru că, așa cum este și în ziua de astăzi, la un liceu de muzică existau orele normale cuprinse în programa școlară – materiile generale: română, matematică, tot ce făceam – și orele de specialitate: teorie muzicală, instrument, pian complementar. Toată educația muzicală în regim intensiv. Ceea ce înseamnă că viața unui copil de la Liceul de muzică se împărțea în dimineața și după-amiaza. Dimineața erau orele normale, cu învățătoarea, mai târziu cu profesorii, iar după-amiaza erau orele de instrument și orele obligatorii de studiu.

Andreea Roșca: Îți plăcea?

Tiberiu Soare: Da, îmi plăcea foarte mult. La început am luat-o destul de în joacă. Nu am simțit vreo presiune că aș fi fost torturat psihic sau în alt fel ca să studiez. Am luat-o ca pe un alt fel de a mă juca. Dar, e adevărat, câteodată trebuia să îmi iasă câte ceva, mai ales când se apropiau audițiile, acele examene periodice pe care le dădeam. Trebuia să stau să lucrez să-mi iasă un pasaj mai greu sau să fiu sigur că stăpânesc o lucrare, că am memorat-o și mă uitam cu oarecare regret la cei care jucau fotbal în fața blocului, recunosc.

Andreea Roșca: Bunica ta a murit când aveai patru ani, nu? Deci a fost doar bunicul cel care te-a crescut.

Tiberiu Soare: Soția bunicului meu, a doua soție, a murit când eu aveam patru ani, așa este. Bunica mea naturală, adică mama mamei mele, a murit când mama era mică. Eu nu am prins-o niciodată pe bunica mea naturală

Andreea Roșca: Trebuie să fi fost ceva foarte special cu bunicul tău pentru ca el să dea atenție acestui potențial talent al tău.

Tiberiu Soare: Bunicul avea un adevărat cult pentru George Enescu. În el exista acest ideal al ofițerului cultivat, așa cum prinsese și el la generațiile ofițerilor de dinaintea lui, la fel cum admirase modelele pe care le avusese în tinerețe. Cert e că el avea întodeauna drept ideal această echilibrare între latura asta riguroasă, o latură care punea foarte mult accent pe onoare, pe respectarea cuvântului dat, acea rigurozitate militară, acel esprit de corps cum s-ar zice, spiritul ăsta de castă… Nu era rigid, nu-l țin minte rigid. Ba chiar avea un simț al umorului foarte dezvoltat, mi-ar fi plăcut să-i moștenesc simțul umorului. Dar avea un respect de sine, nu exagerat, dar foarte pronunțat. Și latura asta era combinată cu încercarea lui permanentă de a se cultiva. Cărțil au existat întotdeauna la noi acasă. Avea înregistrări, probabil că primele dăți când am ascultat simfonii de Beethoven habar n-aveam ce erau, eram mult prea mic ca să conștientizez, dar se auzeau în casă. Țin minte că aveam acele LP-uri, discurile acelea la pick-up. Aveam Mendelssohn, Beethoven, se rătăcise și o simfonie de Mahler pe-acolo.

Andreea Roșca: Deci tu ai practic ai crescut de când te ții minte cu muzică în jur.

Tiberiu Soare: Muzica a existat în casă.

Andreea Roșca: Vorbeai la un moment dat despre faptul că ai avut de ales între aviație și muzică.

Tiberiu Soare: Asta a fost mult mai târziu, când aveam vreo 16 ani, cam așa.

Andreea Roșca: Și aviația de unde a apărut?

Tiberiu Soare: Pe mine m-a mușcat microbul ăsta cu aviația, la fel cum am aflat că s-a întâmplat cu mai mulți care au urmat până la urmă cariera de pilot militar, din cărțile lui Doru Davidovici, probabil un scriitor uitat astăzi. Doru Davidovici era pilot, a fost instructor militar clasa întâi, a murit cu puțin timp înaintea Revoluției, dacă nu mă înșel chiar în aprilie ’89, într-un accident pe un MIG 21, cum erau pe vremea aia, încercând să salveze aparatul. Ar fi putut să se catapulteze, dar a făcut tot posibilul să salveze aparatul și n-a mai avut timp să se catapulteze. Doru Davidovici a lăsat niște cărți superbe, zic eu, niște cărți care mi-au marcat adolescența, alături de altele, bineînțeles. Când spun alături de altele, mă refer la Ioan Ioanid cu „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, la „Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt, „Maestrul și Margareta” a lui Bulgakov, la „Adio arme” a lui Hemingway. Sunt cărți care cumva au devenit un fel de etalon pentru mine. Întotdeauna când deschid o carte, un roman mai ales, caut să am ceva din ecourile acelor sentimente pe care le aveam când le citeam pentru prima dată. Sunt cărți pe care le-am citit și bineînțeles le-am recitit. Puțin mai târziu am descoperit și un autor sârb extraordinar, Milorad Paviç, a avut niște cărți traduse în română. E mai cunoscut după cartea sa „Dicționarul khazar”. Cartea asta a stat foarte mult timp pe rafturile librăriilor și a avut chiar niște traduceri succesive, dacă mi-aduc bine aminte, sau cel puțin ediții succesive. A avut o vânzare destul de bună.

Andreea Roșca: Ai regretat alegerea? De fapt, cred că asta voiam să te întreb.

Tiberiu Soare: Într-adevăr eram destul de hotărât, dar, cine știe, poate că totul se întâmplă cu un scop pe lumea asta. De ce spun asta? Pentru că, de curând, am avut un concert la Filarmonica Banatul din Timișoara și acolo m-am întâlnit cu un fost coleg de liceu militar. Asta n-am apucat să spun, eu am făcut Liceul Militar din clasa a noua. M-am întâlnit cu un fost coleg de liceu militar, care e mai mic cu un an sau doi decât mine și care a devenit pilot – Comandorul Vițelaru. Și el a devenit pilot pentru că l-am îmbolnăvit eu de microbul ăsta. Mi-a spus că și acum păstrează o foaie ruptă dintr-un caiet pe care scrisesem eu ecuațiile fluidelor ale lui Bernoulli. Acestea sunt obligatorii pentru cineva din domeniu, te ajută să înțelegi cum se generează portanța sub aripa unui avion.

Andreea Roșca: Tatăl meu a fost inginer de aviație și am crescut cu astea, nu le mai știu, dar înțeleg.

Tiberiu Soare: Da, ecuațiile lui Bernoulli erau, ca să spun așa, alfa și omega, cel puțin când te pregăteai pentru școala de aviație. Eram destul de hotărât, numai că s-a întâmplat ceva la 16 ani.

Andreea Roșca: Te-ai întâlnit cu Sergiu Celibidache.

Tiberiu Soare: Da. Indirect, nu ne-am întâlnit niciodată față în față, dar am citit acel interviu.

Andreea Roșca: Ai citit un interviu cu el și te-ai hotărât să mergi către dirijorat.

Tiberiu Soare: Da, clar. Am zis că asta este exact ceea ce mi se potrivește.

Andreea Roșca: Ți-aduci aminte ce-a fost? Pentru că mi se pare așa de puțin probabil ca dintr-un interviu să ne schimbăm în felul ăsta gândurile de viitor?

Tiberiu Soare: Ai foarte mare dreptate să spui că e foarte puțin probabil, întrucât de atunci nu mi s-a mai întâmplat niciodată așa ceva. S-a întâmplat o singură dată, dar probabil că atunci era momentul potrivit, probabil că toate lucrurile din jurul meu, toată conjunctura în care mă aflam eu atunci au dus către lucrul ăsta. Ce țin minte de atunci e că a fost un fel de revărsare de adrenalină. Adică știam, mă decisesem, îmi era foarte clar, nu exista nici un dubiu – asta vreau să fac și cu asta basta.

Mai există un hop, o piatră de hotar, dacă suntem încă la capitolul devenire sau începuturi, prolegomene, și anume că, pe vremea aia, se dădea examen la secția de dirijat a Universității Naționale de Muzică București, a Conservatorului. Și nu existau decât foarte puține locuri într-un an – două, maximum trei locuri. Când am dat eu admitere, în ’96, erau doar două locuri, atât, cele două locuri finanțate de stat. Erau oameni care dădeau examen pentru a cincea sau a șasea oară. Erau oameni care dădeau examen după ce terminaseră alte facultăți – interpretare, pedagogie muzicală – și voiau neapărat să facă dirijat. Erau oameni care încercau succesiv, an de an, să facă asta. Eram perfect conștient de dificultatea atingerii țelului ăstuia și atunci îmi propusesem o chestie foarte simplă, și anume să dau o singură dată.

Andreea Roșca: Și dacă nu intri să nu mai dai.

Tiberiu Soare: Da.

Andreea Roșca: Și care era planul B?

Tiberiu Soare: Planul B era muzician în orchestră, pentru că eram deja muzician în orchestră. Asta e o altă poveste – sunt mai multe povești, în straturi paralele. Între timp, din anul I de facultate, m-am dus și am dat audiție, pentru că era nevoie de un tubist în Orchestra Națională Radio. Tuba este un instrument de suflat din registrul grav, bas. M-au chemat, m-am dus, am dat o audiție și am fost luat. Deci eram deja parte din Orchestra Națională Radio. Am început pe un post de colaborator permanent, apoi, mai târziu, ca angajat. Deci opt ani de zile mi-am purtat bagheta de dirijor în ranița de orchestrant. Și zic eu că acea experiență a fost una determinantă pentru mine, pentru că înveți foarte multe în orchestră. E foarte greu să fii dirijor și să nu știi de fapt ce se întâmplă. E ca și cum ai fi șofer, dar nu înțelegi cum funcționează motorul mașinii. Da, poți să o faci, dar în momentul în care se calează sau apare o problemă, ai nevoie de un specialist care să vină să repare sau să-ți explice ce trebuie să faci ca să ieși din situația respectivă. Ca să zic așa, mi-am învățat partea de mecanică înainte de a conduce aparatul ăsta formidabil.

Andreea Roșca: Cred că e cam la fel ca atunci când nu știi în ce constă munca unui om sau a altuia din echipa în care ești? Și nu poți înțelege ce înseamnă muncă bine făcută.

Tiberiu Soare: Așa este. Mă bucur foarte mult că ai adus vorba în acest sens, pentru că nu știu cât suntem de conștienți, mai ales cei care nu sunt din domeniul muzical cu siguranță aud probabil prima dată de asta, dar noi asistăm acum la un shifting. Asistăm la o schimbare de paradigmă: în ultimii zece ani, asistăm la un fel de schimbare de paradigmă în ceea ce înseamnă relația dirijorului cu orchestra. Dacă îmi dai voie, mă explic repede de tot, promit să nu mănânc mult timp din podcast.

Tradiția asta a dirijatului e una venerabilă. Adică rudimentele unui om care să nu mai aibă grija cântatului la un instrument și care s-a desprins ușor-ușor din orchestră și a cărui unică sarcină a rămas coordonarea asta ritmică și expresivă a orchestrei are rădăcini destul de vechi, cam de pe vremea lui Telemann, deci vorbim de secolul al XVIII-lea, în Europa. Când s-a cristalizat ca o meserie de sine stătătoare, deci undeva în secolul al XIX-lea, dirijatul mergea pe tradiția asta a unui maestru care se impunea prin cunoștințele sale și prin anvergura sa intelectuală, inclusiv morală, spirituală, în fața muzicienilor din orchestră. De regulă, era compozitorul care își dirija propriile lucrări, dar treptat-treptat, practica asta a dispărut și au apărut dirijorii profesioniști.

Cu alte cuvinte, meseriile de compozitor și dirijor nu erau atât de disjunse cum sunt în vremea de astăzi. Mai auzi de oameni care compun și dirijează, dar de regulă nu prea se mai întâmplă asta, pentru că a apărut acest fenomen al ultraspecializării, adică nu ai șanse foarte mari să te bați la un nivel de top cu cineva pe o meserie dacă nu îți dedici tot timpul și toată energia pentru lucrul ăla. Și atunci, cineva care e și compozitor, și dirijor, se întâmplă foarte rar să fie la fel de bun în ambele. Foarte rar se întâmplă asta. Există cazuri – Pierre Boulez e unul dintre aceste cazuri care îmi vin în minte, dar ele nu sunt foarte multe, tocmai din cauza faptului că trebuie să investești foarte mult timp și energie într-una dintre meseriile respective. Și atunci se autonomizează poziția dirijorului pe podium, devine o meserie de sine stătătoare, apar acei monștri sacri pentru noi – pentru publicul larg probabil că nu înseamnă nimic, dar când spui Hans Richter, Hans von Bülow, Arthur Nikisch, Gustav Mahler pentru noi sunt superstaruri. Așadar, dirijatul devine o meserie de sine stătătoare.

Mai târziu, în perioada dintre cele două războaie mondiale, imediat după Al Doilea Război Mondial, inclusiv anii ’60, anii ’70, dirijorul păstrase ceva din aura aia de infailibilitate și de autoritate supremă în fața muzicienilor.

A fost epoca dirijorilor dictatori. Sper să nu fie cuvântul prea dur, dar în fața dirijorului nu se sufla. El avea o putere foarte mare, inclusiv din punct de vedere administrativ. Avea, cum se spune, „pâinea și cuțitul”. El decidea dacă un om își păstrează sau nu un job într-o orchestră. Nu erau manageri, pentru că de detaliile legate de producție și de alte chestii de impresariat se ocupau alții, dar erau ca un fel de „miniPapi” pe domeniul lor, aveau autoritate absolută. Autoritatea dirijorului era considerată în acea perioadă ca fiind incontestabilă. Când apăreau conflicte între membrii orchestrei și dirijori, de regulă ele nu se terminau deloc bine pentru membrii orchestrei. Erau niște vremuri care nu ar trebui să fie absolut deloc regretate. E adevărat că se obținea performanță, dar se obținea într-un climat care nu era propice unei colaborări muzicale propriu-zise.

Modelul acesta al dirijorului absolutist, să-i zicem, ar fi foarte frumos să-l punem într-o paralelă cu absolutismul de tip iluminat, monarhic – era un fel de monarh absolutist din vremea iluminismului, cum a fost Friedrich al Prusiei, cel admirat de Voltaire. Ce înseamnă asta? Că aveai o Constituție – partitura; aveai o societate, care era orchestra; și tu erai monarhul. Tu țineai Constituția și o garantai, dar, în același timp, toți jucătorii din societate se subordonau numai și numai vrerii tale. S-au obținut niște lucruri foarte frumoase, unul dintre cele mai ilustre exemple cu tipul ăsta de conducere a unei orchestre a fost Herbert von Karajan, a fost ca un fel de cântec de lebădă pentru genul ăsta de a face muzică. Herbert von Karajan a deținut puterea absolută la Berliner Philharmoniker, una dintre cele mai de top orchestre din lume. În 1956 a fost numit dirijor pe viață. Exista această titulatură de dirijor pe viață – nu până la pensie, pe viață. În ziua de azi, Zubin Mehta mai are așa la Filarmonica din Tel-Aviv, dar e ca un semn de omagiu, de respect față de un mare maestru, reprezentant al culturii israeliene. Și Herbert von Karajan a fost din 1956 până în 1989 stăpânul incontestabil, absolut, al uneia dintre cele mai bune și mai apreciate orchestre din lume. Ăsta e un exemplu.

Andreea Roșca: Și modelul a evoluat. Spuneai că suntem într-o schimbare de paradigmă.

Tiberiu Soare: Acum suntem într-o schimbare de paradigmă pentru că a apărut acea generație de dirijori, ca să-i spunem așa, intermediară. Cuvântul nu vreau să sune urât, adică vorbim de Claudio Abbado, vorbim de Simon Rattle. Sunt dirijori care au slăbit puțin frâiele astea și au început să privească lucrurile în alt fel. Și cred eu că acești oameni au reușit să ne facă să înțelegem un lucru important, pe noi, cei care suntem generația de acum. Cel puțin pe mine m-au făcut să înțeleg un lucru foarte important pentru că i-am studiat foarte mult, am fost foarte atent la cum lucrează, ce fac. Exact cum regizorii tineri învață de la regizorii din generațiile de dinaintea lor. Eram foarte atent la metodele lor de lucru, la prioritățile lor într-o repetiție – acolo se vede un dirijor, din ce face la o repetiție. Și (acești dirijori intermediari) au mers treptat către ieșirea din paradigma respectivă de care am vorbit până acum, spre ajungerea la o viziune conform căreia dirijorul este unul dintre muzicienii de pe scenă. Dirijorul este unul dintre muzicieni, a cărui sarcină este să îi coordoneze pe ceilalți din punct de vedere ritmic și expresiv. Riccardo Muti e un exemplu foarte bun de trecere de la un stil la altul. Riccardo Muti a început într-un stil foarte autoritar și a ajuns să spună exact cuvintele pe care le-am rostit eu adineauri. Riccardo Muti e cel care a fost maestru la Scala multă vreme. Si acum suntem cumva în zona asta care mie îmi place foarte mult, mă face să mă simt foarte bine, pentru că eu provin din orchestră și atunci vorbim o limbă comună, avem un limbaj comun, înțeleg ce se întâmplă acolo, ei înțeleg ce vreau eu și atunci comunicarea e una foarte rapidă și foarte eficientă.

Andreea Roșca: Mi se pare foarte interesantă evoluția asta pentru că eu cunosc mult mai puțin despre muzică, știu mult mai multe lucruri despre partea asta economică: despre companii, leadership în companii, business etc. Și am sentimentul că e o paralelă cumva între evoluția imaginii unui șef de organizație, a unui CEO, și ceea ce tu spui despre imaginea și poziția unui șef de orchestră, a unui dirijor. Pentru că am trecut prin epoca CEO-ului mai mare decât viața, a figurilor autoritare, nu știu cum să zic, atotcunoscătoare. Cred că e o chestie care vorbește foarte mult despre ceea ce noi înțelegem cumva legat de lideri, și ce ne așteptăm și felul în care s-a transformat viziunea noastră despre lideri și leadership.

Tiberiu Soare: S-a transformat foarte mult, într-adevăr.

Andreea Roșca: Da, în momentul ăsta este mult mai colaborativă, dăm mult mai mare importanță către ceea ce vine din partea echipei în sus către leadership. Este mult mai concentrată către a scoate în valoare ce e cel mai bun din fiecare om, către a armoniza lucrurile.

Tiberiu Soare: Da, vorbim de optimizarea resurselor umane.

Andreea Roșca: Are sens în muzică ce spun eu?

Tiberiu Soare: Cum să nu? Perfect sens are. Păi acum să-ți spun ceva: eu nu cred că aș fi făcut mare lucru în cadrul acelei paradigme de care vorbeam mai devreme, a acelui Small God, a dirijorului ridicat pe un piedestal de neatins. Pentru că acest lucru reprezenta și foarte multă muncă, pentru că tu trebuia să faci tot.

Cu alte cuvinte, dacă le spui încontinuu tuturor ce să facă, ajungi la rezultatul că dacă nu îi spui cuiva un anumit lucru nu-l va face. Cu toate că tu consideri că e de la sine înțeles că ar trebui să îl facă, dar el nu-l va face. Adică ucizi inițiativa, nu va mai avea nicio inițiativă, îl paralizezi – de frică sau pur și simplu dintr-un sentiment pasiv-agresiv de tipul: „Descurcă-te, dacă zici că ești tu așa de tare, descurcă-te, fă!”. Și atunci se ajunge la o modalitate foarte stranie de a lucra, pentru că dacă nu spui ceva, lucrul ăla nu se întâmplă.

Ori mie îmi place ca multe lucruri să vină într-un mod mai subtil, să se întâmple chiar dacă nu le cer eu în mod explicit. La un moment dat e bine să-i și inviți să facă un anumit lucru, printr-un anumit gest sau printr-o anumită atitudine, nu trebuie să verbalizezi tot timpul. Nu trebuie să aduci în sfera exprimabilului tot timpul. Există tendința asta de a explica prea mult. Unele lucruri trebuie lăsate – nu nerostite –, dar cred eu că de foarte multe ori sugestia e mai puternică decât indicația, nu mai spun decât impunerea propriu-zisă a unei maniere de a face lucrurile. Dar sugestia câteodată poate să activeze niște resorturi mult mai eficiente pentru viața întregului grup.

Andreea Roșca: Tu ai lucrat cu o grămadă de orchestre, din Liban la Londra. Presupun că au fost momente în care nu cunoșteai orchestra.

Tiberiu Soare: Da, foarte multe. Ne întâlneam prima dată atunci la repetiții.

Andreea Roșca: Poți să vorbești un pic despre ce faci în momentul acela? Mă gândesc că e ca și cum ai întâlni o echipă de oameni pentru prima oară pe care trebuie să-i armonizezi. Să fie cumva parte dintr-o viziune pe care tu o ai. Cum faci asta?

Tiberiu Soare: O să-i dezamăgesc pe toți acum – nu există nicio rețetă. Singura soluție este să fii foarte bine pregătit, după care să te duci acolo și să asculți cu foarte mare atenție, să observi. E foarte dificil să schimbi ceva ce nu înțelegi.

Iau exemplul cu orchestra Operei din Sydney. Eram la Opera din Sydney, cu orchestra de acolo și aveam de făcut Rapsodia I în La major de George Enescu. Era clar o muzică pe care n-o mai cântaseră niciodată. Orchestra este foarte bună, se pregătiseră, studiaseră lucrarea. Dar era clar că n-o cântaseră niciodată. Ceea ce se aștepta de la mine era să modelez sunetul ăsta pe care ei îl propuneau în repetiție, să-l sculptez cumva și să-l aduc la o formă care să îmi placă mie. Ceea ce înseamnă că eu a trebuit să opereze niște mici modificări în maniera de a cânta a diferitelor secțiuni din orchestră. Eu voiam să sune destul de românește, am vrut chiar să-i păcălesc și să-i fac să creadă că e o orchestră românească cea care cântă Rapsodia aia. Pentru că e o comunitate destul de mare de români în Australia. Am avut foarte mulți români în public la Sydney și bineînțeles că dacă am fi cântat Rapsodia cu două mâini stângi ar fi simțit imediat. Și atunci voiam să sune ca și cum ar fi fost acasă la Ateneu și ar fi cântat Filarmonica George Enescu.

Dar pentru asta trebuia apelat la niște mici trucuri. Logic, trebuia să operez o serie de mici modificări în maniera de cânt, tocmai pentru a o aduce mai către muzica asta pe care o avusese Enescu în minte când a scris Rapsodia. Numai că a te duce din start și a le impune cum se cântă ar fi fost o greșeală extraordinară. Și cu siguranță nu am fi ajuns la rezultatul ăla. În schimb ce m-am mulțumit a fost să mă duc la prima repetiție, să dau în jos, cum zicem noi în jargon, adică am început să dirijez, ei au început să cânte.

Bineînțeles, relația dintre dirijor și orchestră, fluxul ăsta care se creează prin intermediul gestualității și a felului în care ei răspund cântând, asta e ceva foarte special. Aici avem un mare avantaj față de alte meserii pentru că noi putem determina în mod direct, pe loc, în fracțiuni de secundă ce se întâmplă acolo. Și am ascultat cu foarte mare atenție. Adică încercam să-mi dau seama ce se suprapune cu ce mi-ar plăcea mie să aud și ce nu. Și ce nu se suprapunea încercam să-mi dau seama pe loc cam ce s-ar putea face ca să o aduc către cum mi-aș fi dorit eu să sune. Fără să le spun nimic, n-am vorbit nimic cu ei la început. Am vorbit după aia, am stat de vorbă, mai ales în pauze. Ne plăcea așa de mult să stăm de vorbă la cafele. Dar în timpul repetițiilor nu sunt adeptul discursurilor interminabile. În timpul repetițiilor oamenii sunt acolo ca să cânte, trebuie doar să le sugerezi maniera în care vrei să se întâmple lucrul ăsta.

Andreea Roșca: Le-ai spus vreodată oamenilor din orchestră unde vrei să ajungi?

Tiberiu Soare: Din ce punct de vedere? Stilistic sau…

Andreea Roșca: Din orice punct de vedere.

Tiberiu Soare: Sunt multe feluri în care poți să le spui asta pentru că eu cred că este foarte important ca oamenii să păstreze în minte finalitatea. Cu alte cuvinte, când repet cu membrii unei orchestre, chiar dacă insistăm asupra unor lucruri de detaliu, câteodată diabolic de complicate, niciodată nu trebuie să pierdem din vedere generalul. Adică am un tip de abordare holistic. Pe mine mă interesează întotdeauna de la mare la mic, adică niciodată nu pierd din vedere unde vreau să ajung.

Andreea Roșca: Viziunea despre produsul final.

Tiberiu Soare: Întotdeauna, toate lucrurile pe care le facem, coborând la detalii, coborând la diverse ajustări, că vorbim de tempouri, că vorbim de alți parametri din sunetul unei orchestre, toate au în minte acest scop final, adică ce vreau eu să audă oamenii din sală în seara respectivă, atunci când suntem în concert. Și pornesc cumva invers, făcând pregătirea și zicând: uite asta trebuie făcut așa, asta trebuie așa, aia nu trebuie exagerat.

Andreea Roșca: Tu vorbești destul de des despre un om pe care și eu l-am citit și l-am ascultat – despre Benjamin Zander, unul dintre dirijorii care mie îmi sunt dragi.

Tiberiu Soare: O figură foarte interesantă, da.

Andreea Roșca: Și am sentimentul că el e poate la granița dintre cele două tipologii.

Tiberiu Soare: Cu siguranță.

Andreea Roșca: Ce-ți place așa de mult la el?

Tiberiu Soare: Felul în care reușește să aducă pe înțelesul tuturor unele idei care sunt considerate nu exclusiv de domeniul artistic, dar apanajul unui număr nu atât de mare de oameni. Și asta întotdeauna mi-a adus aminte de acea vorbă a fizicianului Richard Feynman, un alt idol de-al meu. Acesta spunea că nu te pricepi cu adevărat la un domeniu până nu reușești să-l explici cuiva care nu are legătură cu el. Dacă reușești să-i explici cuiva ce faci tu acolo, în domeniul tău, oricât de specializat ai fi, înseamnă că ai înțeles. Capacitatea de a pune în cuvinte cât mai simplu, de a comunica, dar nu mai simple decât e nevoie, că și aici e o mare problemă: suprasimplificarea poate să ducă la denaturări grave ale înțelesurilor. Cât poți tu de simplu, dar nu mai simplu de atât.

Andreea Roșca: Asta cred că presupune, cel puțin din expriența mea și tot ce am auzit și la Richard Feynman, să înțelegi. Și ăsta e un lucru despre care și tu vorbești – să înțelegi, nu să înveți lucrul ăla.

Tiberiu Soare: Da, eu insist foarte mult la asta. Și studenților de la clasa de dirijat cred că le-am făcut capul calendar cu zicala asta, dar le-o tot zic că poate prin repetiție se instalează acolo, undeva. Da, este foarte important. Dirijorul este acel om care înțelege partitura, nu care o tocește.

Andreea Roșca: Spune-mi care e distincția între cei doi cei doi termeni pentru tine.

Tiberiu Soare: E distincție foarte mare, pe care am simțit-o chiar pe pielea mea. Când eram în conservator, nu vreau să folosesc cuvinte mari acum, dar profesorii și colegii mă priveau ca pe un tip care face treburile foarte bine și care are o anumită ușurință în a face lucrurile respective. Și eu eram foarte bucuros de statutul ăsta pe care îl aveam, de mică vedetă în Conservator, lucru foarte periculos. De ce spun asta? Pentru că mă mândream cu acea capacitatea a mea de a înmagazina informații din partituri. Vă imaginați că dirijorul petrece foarte mult timp cu partitura. O partitură de orchestră e foarte complexă, de multe ori poate deveni extrem de complicat ce e acolo și tu trebuie să reții și să redai apoi, în fața orchestrei, printr-un limbaj specific, codificat, gestual, ce ai înțeles tu din lucrarea aia. Bineînțeles că, și pentru a trece de examene, și pentru a-mi consolida un anumit statut pe care îl aveam în Conservator, găsisem niște scurtături, ca să zic așa, adică îmi făceam niște scheme.

Pe o partitură dată, să zicem o simfonie de Mendelssohn sau de Haydn, pe care o aveam de învățat, găsisem modalitatea de a eluda cumva trecerea prin conținutul propriu-zis al partiturii și de a construi un fel de schemă exterioară, bazată pe niște repere. Dar ca să poți face asta chiar trebuie să știi să citești partituri. Ca în orice domeniu, există o plajă de metode analitice care îți permit să stăpânești mai repede și mai bine materialul pe care îl ai în față. Așa e și la noi, există această disciplină, ușor ezoterică, a analizei de partituri. Asta înseamnă să fii capabil, din felul în care citești o partitură, să edifici un fel de arhitectură, dar nu în spațiu, ci în timp. O arhitectură sonoră care se desfășoară în timp. Și apelam la tot felul de trucuri mnemotehnice, inclusiv astea ale arhitecturii, cu etaje, cu o anumită dispunere a camerelor, a coridoarelor pe diferite etaje. Și mă duceam în fața orchestrei, făceam tot ceea ce trebuia făcut, dar dirijam mai mult schema din capul meu decât partitura.

Ăsta e un exemplu foarte bun, pentru că din exterior, pentru cineva care se uita la mine, era clar că dirijam lucrarea respectivă – să zicem, Simfonia a cincea de Franz Schubert. Dar, de fapt, nu era decât carcasa, adică eu dirijam într-adevăr, făceam mișcările care trebuiau făcute, dar pe mine nu mă interesa nimic altceva decât că acolo trebuie să dau intrare la fagot, era ca un fel de rol învățat. Dar eram atât de departe de cuprinderea conținutului propriu-zis al partiturii încât nici măcar nu-mi dădea prin minte că ar trebui să mă ocup de așa ceva. Eram superficial, într-un cuvânt. Metoda era spectaculoasă. Dar știi vorba aia cu leneșul mai mult aleargă. Superficialitatea asta a mea mă făcea să alerg de două ori când era vorba de o partitură, pentru că o dată trebuia să parcurg partitura propriu-zisă și a doua oară trebuia să-mi elaborez o schemă care să se potrivească pe partitura respectivă. Atenție, nu vorbim de o schemă gestuală, să ne înțelegem, nu eram un impostor, vorbim de cineva care și-a petrecut toată viața în fața partiturii. Dar era o schemă mentală extrasă din partitura respectivă. Sunt niște termeni de analiză, ca-n matematică, eu știam unde mă aflu tot timpul, dar ce se întâmpla concret acolo, în timp ce eu dirijam, nu controlam eu, în niciun caz.

Andreea Roșca: Și asta pentru tine înseamnă a învăța fără a înțelege?

Tiberiu Soare: Da, pe vremea aia eu eram exemplul perfect al unui om care învăța, și câteodată cu rezultate spectaculoase, adică reușeam să fac senzație cu partituri așa-zis memorate, dar eu de fapt memoram schema, nu partitura.

Andreea Roșca: Cum este partea cealaltă? Cum este a înțelege? Tu vorbești foarte mult despre cât timp petreci cu partitura.

Tiberiu Soare: Maturizarea mea a avut loc după un concert când dirijasem fără nici un fel de pupitru, de partitură în față, o lucrare destul de complicată de Igor Stravinski. Este un compozitor de origine rusă care a murit în 1871 și care, pe lângă „Le sacre du printemps”, probabil cea mai celebră lucrare a lui – un balet –, a avut un tip de scriitură foarte complicat. Și eu eram mândru nevoie mare că dirijasem „Apollo musagetes” de Stravinsky din memorie, sau așa credeam eu. Și pe drumul spre casă, în tren, mi-am dat seama că ce făceam eu acolo nu era în regulă, pentru că nu știam exact ce se întâmplă în fiecare moment. Pur și simplu declanșăm anumite evenimente sonore, dar nu puteam să spun că înțelegeam perfect de ce.

Sunt trei întrebări: Ce ai de făcut? Cum o faci? și De ce o faci? Eu nu eram în stare să răspund la întrebarea a treia. De ce are loc acea schimbare de tempo între două secțiuni ale lucrării sau de ce se întâmplă o anumită chestiune legată de orchestrație? De ce a făcut-o Stravinsky? De ce-ul ăla lipsea. Mă interesa foarte mult ce anume se dirijează, ce anume se cântă, ce se întâmplă acolo. Atunci cred eu că am conștientizat diferența dintre a învăța ceva – un cuvânt și mai urât decât ăsta este „a memora” – și a înțelege. Sau, e posibil, ca să cobor în termeni de zi cu zi –, e posibil să înveți o poezie cum o fac mulți copii la școală și să nu înțelegi absolut nimic din ea. Ții minte o succesiune de „flatus vocis”, cuvinte…

Andreea Roșca: Pentru că tu ai ambele experiențe, ce-ți aduce ideea asta de „a înțelege” în meseria, în măiestria a ceea ce tu faci?

Tiberiu Soare: Îți permite în primul rând să fii mult mai jovial, mult mai destins, mult mai relaxat în raport cu ceea ce faci.

Andreea Roșca: Poate și să creezi o versiune a ta?

Tiberiu Soare: Asta nu mă interesează. Originalitatea nu mă interesează deloc, pentru că autenticitatea trebuie să fie rezultatul natural al unui demers, al unui proces care se întâmplă în mintea ta când studiezi partitura. Nu-mi pun niciodată problema dacă sunt sau nu original, mi s-ar părea stupid din partea mea. Nu originalitatea mă interesează, autenticitatea și spontaneitatea sunt două atuuri ale artistului adevărat. Astea vin natural. Dacă te concentrezi asupra lor, au zburat.

Andreea Roșca: Deci îți permite să fii autentic și să fii spontan și spontaneitate înseamnă să răspunzi în timp real.

Tiberiu Soare: Da, pentru că în momentul în care tu intri în relație cu partitura respectivă, cu muzica aia care se întâmplă în fața ta, nu ai cum să fii altfel decât autentic, dacă ești onest cu ceea ce faci. Adică tu nu copiezi ce a făcut altcineva. Se întâmplă să nimerești peste versiunea pe care a mai făcut-o cineva, adică se întâmplă ca în anumite fragmente, să zici la un moment dat: „ia uite, cutare a avut aceeași idee”. Dar asta nu face decât să-ți confirme că faci un lucru bun, dacă-l admiri pe cel în cauză. Dacă nu, începi să-ți faci probleme, zici: „um, că ăla care nu îmi place a făcut exact lucrul pe care l-am făcut eu”, adică începi să îți vezi oglindirea.

Andreea Roșca: Știi la ce mă duce asta cu gândul? La ceva ce eu întâlnesc foarte des în lumea pe care o știu mai bine, cea de business, un fel de obsesie și goană după rețete, modele, scurtături…

Tiberiu Soare: Modelele au rolul lor, sunt foarte bune, dar trebuie adoptate în mod creativ, în mod relaxat.

Andreea Roșca: Cred că îți folosește la puțin modelul dacă nu înțelegi ce a vrut să spună autorul, dacă nu înțelegi substanța a ceea ce faci.

Tiberiu Soare: Bineînțeles, ideea de a avea un model, în primul că trebuie să fie una naturală, nu trebuie fie impusă de către altcineva, nu poate să vină cineva și să îmi spună: de azi încolo o să îți placă de Luis-Ferdinand Céline.

Andreea Roșca: Nu mă gândeam la modelul uman de urmat, mă gândeam la scheme, patternuri, tipare.

Tiberiu Soare: Păi asta făceam eu înainte, scheme. Și nu numai eu, dar și mulți colegi de-ai mei. Dirijam schema din cap. Inclusiv când spui „metodă” – metodos, vine din greaca veche, înseamnă cale, e o cale de urmat. La fel cum ai ideea de algoritm, care este un cuvânt de origine arabă, îmi place foarte mult.

Algoritmul înseamnă o serie finită de pași pe care, dacă-i urmezi, ajungi, în cele mai multe dintre cazuri, la un rezultat scontat. Algoritmii sunt foarte buni în ceea ce privește sarcinile de tip repetitiv. În momentul în care vine vorba de un domeniu creativ, algoritmii pot să fie de mare ajutor atunci când începi, când ai niște elemente de bază. După care, exact ca schelele de pe o clădire aflată în construcție, trebuie să le dai jos, ca să se vadă clădirea. Algoritmii sunt foarte buni ca niște proteze până ți se întăresc articulațiile, ca artist. Și unii dintre ei se pot dovedi foarte folositori, pentru că induc anumite reflexe condiționate, iar în cazul muzicienilor reflexele condiționate sunt foarte importante. Ca și în cazul sportivilor, ai anumite reflexe condiționate.

Andreea Roșca: Dă-mi un exemplu, te rog.

Tiberiu Soare: Schemele de tactare din dirijat, felul în care un dirijor mișcă mâna în anumite direcții astfel încât să fie înțeles de orice orchestră. Există niște scheme de tactare. Dacă nu le stăpânești, e ca și cum nu ai învățat să vorbești, nu stăpânești vocabularul. Poți să ai niște idei superbe în minte, lumea nu înțelege ce vrei. Orchestra nu răspunde, nu cunoaște limbajul respectiv. Cu alte cuvinte, într-o primă etapă, cel puțin în primii cinci ani, un dirijor aflat la început de drum își ia în stăpânire vocabularul. Învață limbajul de programare, ca să zic așa. Abia după aia își permite să creeze ceva folosindu-se de el.

În toată perioada asta, deși probabil că toată viața, e bine să ținem în minte încă o diferență, și anume aceea dintre mijloc și scop. Este foarte important să nu-ți faci dintr-un mijloc un scop în sine. Poate că sunt puțin prea generalist acum, dar gândește-te la orice domeniu care ți-e familiar. Îi invit pe cei care ne ascultă acum să facă asta. Gândiți-vă la un domeniu care vă este foarte familiar, poate să fie domeniul dumneavoastră de specializare, poate să fie un alt domeniu care vă este drag, un hobby.

Andreea Roșca: Pot să iau ce fac eu acum, și anume aceste interviuri, acest podcast. Deci podcastul nu e un scop în sine, e un mijloc.

Tiberiu Soare: Exact. Întodeauna trebuie să ai în minte lucrul ăsta: ce fac eu aici este un vehicul către ceva sau este acel Ceva (cu C mare)?

Andreea Roșca: Adică ideea e să nu devenim prizonieri ai instrumentelor pe care le folosim considerând că ele însele sunt scopul.

Tiberiu Soare: Rafinarea mijloacelor de expresie este foarte importantă pentru un artist. Un actor care își lucrează glasul, inflexiunile vocii, corpul, atitudinile, mersul, mișcarea pe scenă. Un muzician care își perfecționează cât poate el de mult, prin zeci și zeci de ore de exerciții, intonația, cum zicem noi, adică să cânte extraordinar de curat, ritmicitatea, expresia. Toate astea sunt lucruri foarte bune, mănâncă foarte mult timp, implică foarte mult efort, sunt absolut necesare, nu se poate fără ele, dar trebuie să fim conștienți că nu sunt și suficiente. Sunt necesare, nu poți să faci mare performanță, nu poți să devii un mare tenismen dacă nu știi să ții o rachetă în mână, degeaba ai tu scheme de joc.

Andreea Roșca: Dar să știi să ții o rachetă nu te face un mare tenisman, oricât de bine ai ține-o.

Tiberiu Soare: Exact, asta e.

Andreea Roșca: Plecasem de la Richard Feynman și de la ce înseamnă să poți să explici. Primul este ideea asta de a înțelege. Apoi e ceva ce am văzut la mulți oameni pe care îi admir pentru nivelul lor de performanță: că ei nu sunt niciodată doar fizicieni, în cazul lui Feynman, sau nu sunt niciodată doar dirijori, doar muzicieni. Adică oamenii ăștia înțeleg și sunt interesați de mult mai mult decât să dirijeze o partitură sau alta. Adică înțeleg lumea într-un fel mult mai larg. E ceea ce tu numești transdisciplinaritate.

Tiberiu Soare: Eu am trei trepte când mă uit la evoluția unui om, inclusiv a mea: nivelul de competență, nivelul de performanță (să poți să performezi după ce ai dobândit competențele necesare) și nivelul de excelență. Acolo ajung foarte puțini și este foarte greu să rămâi, chiar dacă ajungi la un moment dat. Nivelul de excelență e „the top of the top”, acolo unde lucrurile sunt cele mai instabile, să spunem așa. Dacă vorbim de aceste trei niveluri pe care le poți atinge în pregătirea ta, îți dai seama că, cu cât te specializezi mai mult, cu cât tinzi mai mult să ajungi la nivelul de excelență, cu cât îngusteazi mai mult aria de concentrare, cu atât mai mult, paradoxal, începi să devii, ca într-un efect de pâlnie inversă, ca într-o gaură neagră care se transformă într-o gaură albă la capătul celălalt, ca o pâlnie: treci prin culoarul extrem de îngust al singularității din mijlocul găurii negre, al specializării, și te duci pe partea cealaltă, unde începi să fii foarte interesat și foarte atent la ceea fac ceilalți în niște domenii cu care credeai că nu ai niciun fel de legătură. A plecat de mult din mintea ta dorința de a nu face decât ceea ce îți folosește ție pentru specializarea ta. Ai trecut de nivelul ăla și ai trecut de gâtul ăla de pâlnie. În momentul acela devii foarte deschis către ce se întâmplă în rest. Ăștia sunt oamenii care sunt cu adevărat la nivelul de excelență, așa-i recunoști. Așa recunoști meseriașul de artist.

Există meseriași care merită tot respectul nostru, pentru că sunt oameni care și-au dedicat practic întreaga existență rafinării unor mijloace de expresie. Pentru artistul adevărat, brusc nu mai există gravitație din punct de vedere gnoseologic, a ceea ce dorește să cunoască, nu mai există gravitație, e deschis la tot felul de lucruri. Eu cred că toți oamenii care ajung să facă un lucru la nivelul ăsta de excelență se înscriu cumva într-un fel de sferă. Imaginează-ți o sferă care are un centru luminos, nu știm ce e, dar ceva iradiază de acolo cu o forță de atracție extraordinară și o splendoare nemaipomenită; indiferent din ce punct pornești de la exteriorul ei, și știm că există o infinitate de puncte pe suprafața unei sfere, toate converg către acel centru – și începi să înțelegi lucrul ăsta, începi să-ți dai seama că, spre exemplu, matematica dusă la cea mai înaltă formă de rafinament devine poezie, devine poetică, devine muzicală.

Andreea Roșca: Dar muzica e matematică.

Tiberiu Soare: Muzica pornește de la baze matematice, dar dusă la anumite niveluri poate să devină chiar un fel de tărâm care se învecinează cu misticismul, cu un anumit tip de ezoterism, dar foarte rafinat, foarte subtil. Câteodată ți-e și teamă să rostești lucrurile alea. Te joci cu un anumit tip de energie acolo, trebuie să fii foarte atent, nu oricine poate auzi. Fizica, la un nivel vizibil, se exprimă prin intermediul formulelor matematice. Ai o formulă fizică, o formulă matematică ce exprimă un adevăr, o teorie de ordin fizic sau o lege de ordin fizic, dar, în același timp, îți dai seama că fizica e dincolo de matematică. Adică trebuie să treci prin matematică, nu poți s-o ocolești, dar trebuie să ajungi și dincolo.

Andreea Roșca: Să dau un exemplu. Nu știu dacă asta e la ce te referi, dar pentru mine genul ăsta de deschidere, de interes pentru zone care sunt dincolo de meseria ta strictă mă ajută să înțeleg lucrurile din altă perspectivă. Și am să dau un exemplu foarte simplu care e legat de fizică, care mi s-a părut că ilustrează cel mai bine relații. Și anume ecuația care spune că în momentul în care exerciți o acțiune asupra unui corp, corpul ăla tinde să răspundă cu aceeași acțiune în sens invers.

Tiberiu Soare: Da, e legea a doua, legea interacțiunii a lui Newton.

Andreea Roșca: Este cât se poate de simplu, ăsta este motivul pentru care nu trebuie să ne facem rău unii altora.

Tiberiu Soare: Am înțeles. Bine, poți să tragi și concluzii de ordin etic, hai să zicem nu moral, că nu vreau să confund morala cu etica. Dar da, poți să tragi concluzii de ordin etic din anumite discipline, este foarte adevărat.

Andreea Roșca: Felul în care funcționează lucrurile în lume, nu numai lucrurile neînsuflețite, pe mine mă ajută să mă uit cu o altă lentilă la o grămadă de lucruri din jurul meu și să le înțeleg.

Tiberiu Soare: Dar ce zici de asta, că toate obiectele care ne înconjoară și chiar lucrurile din care suntem noi alcătuiți, atomii, particulele subatomice din care suntem alcătuiți, toate nu sunt decât forme condensate de energie. De asta ce mai zici?

Andreea Roșca: Care uneori se comportă într-un fel și alteori se comportă altfel.

Tiberiu Soare: Da, adică la un moment dat e, vorba americanului, mind-blowing. Am mai descoperit la artiștii pe care i-am admirat și îi admir capacitatea de a se mira de anumite lucruri. Au deschis simțul ăsta al miracolului, al miraculosului. Asta este extraordinar. De fapt, cred că toți cei care excelează într-un domeniu, fie că este al științelor, fie că este în filozofie, în științe umaniste, în muzică, fiecare dintre ei au capacitatea asta de-a face ochii mari, ca să zic așa. Când ți-ai pierdut asta, se întâmplă ceva foarte grav. Apare un fel de uscăciune a sufletului.

Exista grupul ăsta de tineri teribili, li se spunea „les lions”, la Paris, la jumătatea secolului al XIX-lea, și care au generat un fenomen, mai ales peste Canalul Mânecii, în Anglia, acela al dandismului. Lord Byron e un fel de prototip al dandy-ului, dar după aia a fost Barbey d’Aurevilly, mulți alții, inclusiv Oscar Wilde. Și unul dintre motto-urile lor în limba latină era „nil mirare” – să nu te miri de nimic. Acea impasibilitate, acel fel cool de a reacționa cu ceilalți. De aici își are sorgintea atitudinea asta de tip cool, pe care o vedem noi mai ales în producții hollywoodiene. Era un ideal al omului care e impasibil, imperturbabil, care nu se miră de absolut nimic și totul se întâmplă dintr-o voință proprie de a acționa și așa mai departe.

Cu toate că în cazul dandismului lucrurile sunt cu totul diferite și, luând ce e bun și ce e rău, eu i-am admirat pe băieții ăștia, pentru că au născut un curent artistic extraordinar. Totuși, acel „nil mirare” cred că putem să-l lăsăm la o parte. Această capacitate de a ne mira este importantă. Bineînțeles, vorba românului, nu te miri chiar de orice. Dar sunt unele lucruri care pot stârni acest sentiment al miraculosului, ca și cum ceva extraordinar ne așteaptă imediat după colț sau urmează să se întâmple ceva. Iminența unui miracol ce stă să se întâmple e specifică actului artistic. Când asculți o lucrare sau când te bucuri de o pictură, de o sculptură, de un film bun, totdeauna ai senzația asta a iminenței miraculosului. Ideea nu e a mea, e a lui Borges, nu fac decât să o readuc în discuți pentru că probabil, dacă nu suntem noi, ăștia care din când în când să mai melițăm pe subiectele astea, probabil că se uită. Sunt lucruri de care trebuie să ne aducem aminte, cum e capacitatea de a te mira de anumite lucruri, dar, bineînțeles, să ai discernământ.

Andreea Roșca: Vreau să te întreb un lucru legat de greșeli și eșec. Voi repetați foarte mult până în momentul în care ieșiți pe scenă și când oamenii vă văd. Poți să elimini greșeala și eșecul din ceva dacă repeți de suficient de multe ori? Tu vorbești despre dățile în care te-ai chinuit să urci un munte doar ca să constați că e cel greșit. Cred că-s două întrebări aici.

Tiberiu Soare: Da. Îți dai seama cum e? Te chinui, urci, urci, ajungi pe vârf și răsufli și te uiți și vezi vârful pe care trebuia să urci la 15 km lângă tine. Nu, nu poți să elimini greșeala. Aici e vorba de demersul pedagogic. Parabola asta pe care am inventat-o eu cu muntele pleacă din scurtele mele meditații asupra actului pedagogic. E foarte important, apropo și de modele, pe cine ai maestru, pe cine ai model, pe cine ai mentor. Este extraordinar de important și de aia e și o atât de mare răspundere sa fii profesorul sau maestrul altora, să ai discipoli.

Andreea Roșca: În ideea în care poți să-i trimiți pe muntele greșit foarte ușor.

Tiberiu Soare: Da, pentru că oamenii ăia plini de bună credință se pot strădui și-ți urmează indicațiile și la un moment dat își dau seama că, de fapt, nu era muntele lor, era muntele altuia ce lucrau ei acolo. De aia un maestru, care-s foarte puțini pe lumea asta, prin asta e recognoscibil, prin faptul că te ajută să nu urci muntele greșit. De urcat, trebuie să-l urci tu, nu poate să urce el în locul tău și nu poate să te ducă cu telefericul sau elicopterul, deci nimeni nu are o soluție miraculoasă care să te facă specialist într-un domeniu, fie că vorbim de neurochirurgie, aviație, muzică, agricultură sau fotbal. Nu există un fel de capsulă miraculoasă pe care ți-o injectează cineva și gata, ești specialist.

Andreea Roșca: Și crezi că ăsta este marele tău noroc, că ai întâlnit oameni care te-au pus pe muntele bun? Că spui că tu nu ai avut genul ăsta de greșeli, de eșec.

Tiberiu Soare: Da, dar nu vorbesc întotdeauna numai de întâlniri în persoană. Da, sunt persoane, profesori, chiar mentori pe care i-am avut și cărora le datorez foarte mult –numindu-l pe unul am să-l nedreptățesc pe celălalt. Dar au fost și sunt oameni cărora le datorez foarte mult din formarea mea. În același timp, nu vorbesc doar de întâlniri față în față. Poți să te întâlnești cu cineva prin intermediul textelor pe care le-a lăsat sau prin intermediul capodoperelor pe care le-a lăsat, poți să-ți alegi maeștrii din trecut.

Andreea Roșca: Da, ăsta e avantajul acestei lumi infinit deschise către oricine și orice.

Tiberiu Soare: Uite, am avut întotdeauna o mare aplecare către François Villon și către Caravaggio, dar nu știu de ce, așa, pur și simplu.

Andreea Roșca: Nici măcar nu-s din aceeași lume.

Tiberiu Soare: Nu, bineînțeles, dar mulți nu sunt din aceeași lume. Adică ce m-a atras întotdeauna la un scriitor cum e Charles Bukowski, pe care, evident, nu l-am întâlnit niciodată? Ce m-a atras atât de mult la un Louis-Ferdinand Céline, mai ales cu poveștile lui extrem de controversate, dacă vorbim de biografia lui?Ce anume m-a fascinat la oamenii ăștia? Nu știu, dar cumva mi i-am ales.

Andreea Roșca: Și, tot din același registru cu capacitatea de a te uimi, este capacitatea de a urma drumul care te atrage.

Tiberiu Soare: Aici e foarte important să nu confundăm intuiția, pe care poți să o ai și pe care e bine să o urmezi, cu un fel de impuls necontrolat. Asta e foarte important.

Andreea Roșca: De unde știm care e diferența?

Tiberiu Soare: Păi e foarte simplu: un impuls necontrolat îl detectezi dacă are o oarecare nuanță hedonistă. Dacă nu faci nimic altceva decât să eviți suferința și să cauți plăcerea, s-ar putea să nu o iei întotdeauna pe drumul cel bun. Câteodată drumul către un rezultat pe care ți-l dorești poate să fie chiar neplăcut și cu hurducăituri destul de mari sau cu obstacole care pot să pară la prima vedere cel puțin descurajante. Cu alte cuvinte, nu întotdeauna calea cea mai ușoară e și cea corectă.

Andreea Roșca: Vorbește-mi despre greșeli, că presupun că ai făcut, nu? Ai vreuna favorită?

Tiberiu Soare: Mama mea zicea că cine nu muncește nu greșește. Eu zic că cine nu trăiește nu greșește. Dar nu despre greșeli e neapărat vorba, pentru că, mai ales pe măsură ce capeți o oarecare experiență, orice eroare pe care o poți face în fața orchestrei poate fi destul de ușor îndreptată – există metode, există anumite reflexe câștigate în timp prin care poți să îndrepți foarte repede eroarea, nu aia e nenorocirea.

Dar, dacă vorbim de eșec, cu ăsta m-am întâlnit de multe ori. Și asta pentru că nu-mi măsor gradul de satisfacere a nevoilor mele artistice după gradul de succes la public. Asta ar fi o greșeală foarte mare pentru un artist. Pe mine mă interesează dacă mi-a plăcut mie. Sunt foarte egoist din punctul ăsta de vedere, sau mai degrabă egotist, care e puțin altceva. Pe mine mă interesează să știu că îmi iese ce știu eu că trebuie să-mi iasă. Dacă nu iese, și de multe ori nu iese, câteodată din factori care țin de mine, câteodată din factori care îmi scapă controlului, dar, în orice caz, nu iese în seara respectivă. Și mai bine decât un artist care coboară de pe scenă nimeni nu poate să știe dacă a obținut sau nu ce a vrut în seara aia, pentru că eu singur știu, nu trebuie să explic nimănui, știu eu ce am vrut și am obținut sau nu. Lumea poate să aplaude fericită.

Andreea Roșca: Asta e ca în literatură sau chiar ca în lumea de startup-uri, unde oamenii spun „nu te chinui să găsești nu știu ce oportunitate, fă un produs pe care tu ai vrea să-l folosești” sau „nu scrie pentru nu știu ce categorie de public, scrie romanul pe care tu vrei să îl citești”. Asta spui când vorbești despre egocentrism, egotism?

Tiberiu Soare: Da, eu vreau să scot versiunea lucrării pe care mi-ar plăcea mie să o ascult. Până acum nu mi s-a întâmplat niciodată. Orice înregistrare pe care am ascultat-o cu mine dirijând ceva în fața orchestrei, nu-mi place.

Andreea Roșca: Și cum faci să nu cazi totuși în partea cealaltă, unde perfecționist e totuși dăunător?

Tiberiu Soare: Dar nu e vorba de perfecționist aici. Faptul că un instrumentist scapă o notă greșită într-o seară sau un cântăreț intră, de emoție, puțin altfel față de cum a scris autorul. Aceste mici imperfecțiuni nu reprezintă o problemă, ele n-ar trebui să afecteze întregul. Pentru că întregul înseamnă o stare, acea stare de comuniune pe care o obții cu muzicienii de pe scenă, din orchestră, publicul din sală. Trebuie să obții starea aia de elevație, când simți că nu mai există gravitație, te-ai dus în stratosferă.

Andreea Roșca: Eu am trăit-o în sală.

Tiberiu Soare: E, dacă am obținut starea aia, înseamnă că mi-am făcut treaba în seara aia, chiar dacă au fost niște imperfecțiuni, chiar dacă o notă a sunat fals la nu știu ce instrumentist care nu a fost foarte atent sau chiar dacă cineva a avut o emoție și a ratat un pasaj. Nu contează. Dacă s-a obținut acea stare de elevație, pentru mine scopul a fost atins, și asta se întâmplă extraordinar de rar, ceea ce e foarte straniu, poate aici ar trebui să mă sfătuiesc cu cineva care se pricepe mai bine: eu nu am găsit o legătură de cauzalitate directă între condițiile pe care le pregătești și apariția stării respective. Apariția unei stări, i-am zis stare privilegiată, că nu știu cum să-i spun altfel, care determină o confirmare – zici „Da, asta e, asta trebuie să fie, nu știu să-i spun pe nume, dar asta e, uite-o”.

Andreea Roșca: Fără pregătire nu există. Dar faptul că te pregătești nu ți-o garantează.

Tiberiu Soare: Nu-ți garantează. S-a întâmplat să am concerte sau spectacole la operă, pe care le pregăteam, noi, muzicienii, cu foarte mare minuțiozitate, ne planificam tot, totul era bibilit. Casa era aranjată, praful șters, mobila în regulă – și nu venea musafirul. Și câteodată ești în bucătărie, în pijama, îți faci o cafea dimineața, și sună la ușă – și e!

Există anumite spectacole care, oricât te-ai mobiliza, sunt – nu vreau să spun de rutină, dar sunt obișnuite, de stagiune. Dai a cincisprezecea oară nu știu care titlu de un compozitor. Bineînțeles că ai acea emoție de început, vrei să iasă foarte bine, îți dorești, dar, în același timp, e totuși a cincisprezecea oară când se cântă în decurs de nu foarte multe luni. Și atunci toată lumea intră în spectacolul respectiv într-o stare să zicem bună, dar neașteptându-se la ceva uimitor. Sigur că niciun spectacol nu seamănă cu altul, nu poți vorbi neapărat de rutină, pentru că există un element de imprevizibil în fiecare apariție pe scenă, ceea ce face splendidă povestea asta. Dar, trecând de asta, cam știm ce avem de făcut, nu există acea emoție generată de nesiguranță. E, și la un moment dat se întâmplă ceva: fie că se întâmplă pe scenă, fie că se întâmplă în orchestră, fie că prindem un pasaj pe care îl cântăm într-un anumit fel cum nu mai făcusem până atunci și nici nu vorbisem despre asta. Dar se întâmplă ceva și atunci se creează așa, un fel de impuls colectiv, și zicem OK, hai sa mergem pe treaba asta, că uite, asta n-a fost rea. Facem ochii mari, exact ca o pisică care a mirosit ceva bun și luăm urma aia, începem să o adulmecăm și mergem pe ea.

Publicul își dă sau nu-și dă seama, dar chestia aia deja se întâmplă pentru noi. Dacă vin și ei cu noi, foarte bine, e minunat, dar noi ne ducem pe chestia aia. Și te duci și nu-ți vine să crezi că lucrul ăla nu se curmă, nu dispare ca un fum de țigară pe geam. Dimpotrivă, se condensează, se acumulează. S-au prins și ăia din cor, începi să vezi capete care se ițesc după arlechin așa, ușor, e tehnicul – acolo are loc ceva; plasatoarele nu se mai uită pe telefon în spatele sălii, plictisite, așteptând să se termine spectacolul pe care l-au văzut de 15 ori, lasă telefoanele și se uită și ele. Se întâmplă ceva acolo.

Andreea Roșca: Ar fi fost asta posibil în epoca lui Karajan? Ar fi lăsat el să se întâmple această conversație?

Tiberiu Soare: Da, cu siguranță. Karajan a fost unul dintre cei mai mari muzicieni care au trăit vreodată. Bineînțeles, omul nostru avea acces direct, avea fir roșu cu divinitatea, asta e clar. Sunt unii oameni care nu degeaba au fost mari. Eu cred că motivul pentru care există forme instituționalizate, instituții de cultură, este pentru că societatea recunoaște cumva importanța acesteia. Mulți uită de ce există o filarmonică sau un teatrul de operă, un teatru dramatic, o galerie de artă. Multă lume are senzația că e așa, un fel de formă de subzistență pentru săracii ăia de la marginea societății care își pierd vremea zdrăngănind la instrumente sau mâzgălind pânze. Dar nu-i vorba de asta, e vorba că, la începuturi, un nucleu al societății și-a dat seama că există, prin intermediul acestor arte, prin intermediul culturii, prin intermediul științelor, se deschid niște ferestre către paradis, acestea sunt halte pentru serafimi, cum zicea Céline.

Astea ne amintesc că suntem mai mult decât ce ni se pare nouă că suntem în viața de zi cu zi. Ai senzația că nu ești decât o alcătuire din carbon, apă și alte câteva substanțe, care e animată de tot felul de impulsuri, pe baze fie biochimice, fie de altă natură, și care ne petrecem o existență zbuciumată, din sculare în culcare și din născare până în partea ailaltă, și că asta ar fi tot. Artele, științele, astea ne spun că asta nu e tot. Cu alte cuvinte – atenție, urmează cuvânt greu –, ele ne aduc transcendența în viața de zi cu zi. Ele spun că există un „dincolo” și ele sunt acolo ca să ne amintească de faptul că există un „dincolo”. Nu vi se cere să credeți în el, nu trebuie decât să calci pragul unei galerii de artă, a unei săli de teatru, a unei săli de concert, să deschizi o carte bună. Ele sunt acolo.

Am mai nou o vorbă: nu există niciun ateu în culisele unui spectacol care stă să înceapă. Nu există așa ceva. N-ai cum să nu vezi că există un „dincolo” cu D mare. N-ai cum, e imposibil. Când se dă gongul trei, nimeni de acolo nu-i ateu. Nimeni. N-ai cum să nu simți că se întâmplă ceva acolo.

Andreea Roșca: Vorbești despre faptul că pentru tine muzica nu este o meserie și că tu nu vrei să faci carieră, ci că este un mijloc de a ajunge la altceva.

Tiberiu Soare: Mijloc, scop – exact ce vorbeam noi mai devreme. Da, e un mijloc, e un vehicul. Știi doctrina mahayana budistă? Am dat de ea în Eliade și i se spune „micul vehicul” – calea personală de salvare, de ieșire din samsara, din ciclul acesta al reîncarnărilor. Ei, muzica, pentru mine, e un mic vehicul care îmi permite să ajung la altceva.

Andreea Roșca: Cum se combină asta cu partea asta de pragmatism, că trebuie să trăiești o viață în care trebuie să plătești niște facturi.

Tiberiu Soare: La un moment dar apare stadiul ăsta de acceptare, de îmbrățișare a propriei existențe, „amor fati” (iubește-ți destinul – n.n.) îi zicea Nietzsche. Dar atenție, nu că sunt în nu știu ce capcană de tip narcisist, egomaniac, ci ajungi să-ți îmbrățișezi propriul destin, din care fac parte și toate detaliile astea. Care e textura din care e alcătuit un destin? Viața de zi cu zi. În momentul în care îți adori destinul și îți detești materialul din care e făcut, asta nu poate să nască decât o atitudine de tip schizoid față de viață. Nu poți să fii decât permanent nefericit, n-ai cum altfel. Ce-i nefericirea? Nepotrivirea dintre ce-ți imaginezi tu că ar trebui să fie și ce e. Numai că acel ce-ar trebui să fie la care vrei să ajungi tu e făcut dintr-un material numit viața de zi cu zi. Aici suntem foarte aproape de zicala aia românească cu omul sfințește locul, dar omul sfințește și timpul, să știi. Omul sfințește și timpurile prin care trece – se trece și se petrece prin timpul în care viețuiește.

Andreea Roșca: Dar cine spunea „Noi suntem timp”?

Tiberiu Soare: În primul rând Heidegger. Da, suntem ființa alcătuită eminamente din timp, asta e țesătura noastră.

Andreea Roșca: Mă duce cu gândul la un soi de asumare asta.

Tiberiu Soare: Da, și aici vin existențialiștii, că nu întâmplător existențialiștii au fost influențați de Heidegger. Sartre zice că ești ești responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă în viață. În primul rând gândește-te dacă n-a plecat ceva în neregulă de la tine. Apropo, asta face un dirijor în fața orchestrei – când ceva nu sună bine, primul lucru la care mă gândesc e dacă nu cumva le-am dat un semnal greșit, le-am dat de înțeles că aș vrea ceva ceea ce de fapt nu vroiam.

Există două feluri de erori: poți să eludezi ceva, adica poți să uiți sau poți să nu faci un lucru pe care trebuia să-l faci. Lumea îl așteaptă de la tine, tu nu-l faci, și atunci apare sincopa, apare problema aia în funcționarea unei orchestre. Dar există și pericolul de a da un semnal, dar pe care să nu-l transmiți bine, problema e sursa, nu receptorul – și obții alt efect. Prima intenție e să te superi pe ei, te superi pe echipă că n-a-nțeles. Dar trebuie să te gândești dacă n-a plecat de la tine ceva care ori a lăsat loc de ambiguitate, fie i-a dus, plini de bună credință, la alt rezultat decât cel pe care-l scontai tu.

Andreea Roșca: Tu spui că cel mai bun fel în care putem să respectăm publicul este să-l lăsăm în pace. Explică puțin asta, te rog. Că m-aș putea gândi că cel mai bun fel în care pot să-mi apreciez, să-mi respect și să-mi câștig eu audiența, vorbind de podcast-ul ăsta, de exemplu, este să las oamenii în pace.

Tiberiu Soare: Atenție, trebuie să fim foarte bine înțeleși de la bun început: nu e vorba de a disprețui, Doamne ferește, publicul, nu despre asta vorbim aici, nici măcar de a-l ignora –trebuie doar să uiți de el. A ignora ceva e diferit față de uitare. A lăsa deoparte nu înseamnă a respinge. E o diferență aici. Ceea ce trebuie să facem noi este să lăsăm la o parte problema asta a publicului în momentul în care ne facem actul artistic. Detest artiștii care se gudură cu toate cele patru picioare în sus ca să fie scărpinați pe burtică de public, îi detest pur și simplu. Mi se pare ceva libidinos în toată povestea, nu e în regulă. Nu despre asta e vorba, nu e vorba despre satisfacerea unui ego, al unui om, oricât de talentat, care se află pe scenă, nu despre asta e vorba. Eu mi-aș pune un poster mare în cabina dirijorului la operă, pe ușă, ca exact înainte să mă duc să dirijez, când pun mâna pe clanță să ies din cabină, să-l văd, și pe care să scrie: „Ține minte, nu este vorba despre tine aici.”

Andreea Roșca: Dar despre cine?

Tiberiu Soare: Despre muzică, despre ce se întâmplă acolo, despre starea aia pe care vrem să o obținem cu toții împreună prin intermediul muzicii, o obținem prin concentrarea și pregătirea pe care eu le investesc în actul artistic respectiv. Dar nu e vorba despre mine. În sensul ăsta spun eu că e bine să uităm de public. Nu e vorba despre tine acolo, e foarte important. Cu toții avem privilegiul de a încerca să facem ceva special în seara respectivă. Publicul are și el, alături de noi, acest privilegiu, de a asista la încercarea unora de a ajunge la starea aia, dar dacă se ajunge, publicul devine parte din povestea respectivă, devine și el parte. Să dau un exemplu: gândește-te la un conferențiar care are de convins o grupă de studenți în privința unui subiect. Conferențiarul respectiv ar fi absolut paralizat, în discursul său, și și-ar rata complet ținta, dacă s-ar gândi ce părere are fiecare dintre studenții pe care vrea să-i convingă.

Asta e o paralelă bine de făcut în ziua de azi. Eu nu sunt dintre cei care să biciuiască societatea prin cuvinte grele, că unde am ajuns și ce am fost. Deci nu e vorba despre a-i mulțumi pe toți. În momentul în care încerci să-i mulțumești pe toți, gata, rămâi pe loc, e paralizantă povestea aia. Ce poți să faci este să speri că atingi anumite resorturi în mintea, în sufletul celor care te ascultă, care asistă la ce faci tu acolo. Dar ideea e să eludezi latura asta pedagogică – tu n-o faci nici ca să îi mulțumești pe X sau Y din public, n-o faci nici ca să-i înveți ceva, să-i dădăcești. Urăsc artiștii care dădăcesc publicul, îi pun alături de cei care cerșesc aplauze cu glume forțate sau de prost gust, la fel și cei care insistă că știu ei adevărul absolut. Au ajuns la el, îl au și simt nevoia nu să ni-l împărtășească, să-l impună tuturor. Că omul n-are ce să facă, saracu’, stă în întuneric și te ascultă cu adevărurile tale acolo.

Dar rolul artistului nu este nici să fie un măscărici de trei lei și nici să fie nu știu ce pedagog pedant. Nu asta e treaba artistului și treaba artei nu e să-i învețe pe oameni ceva, ci să le arate – asta facem, noi suntem niște oameni care le arătăm altora ceva. Dacă vor să se uite, minunat.

Andreea Roșca: Dacă ar fi să mă înveți să ascult muzică, ce mi-ai spune?

Tiberiu Soare: Că nu se poate așa ceva, nu se poate învăța nimeni cum se miroase o floare sau cum se admiră forma unui nor. Nu se poate așa ceva. Asta face parte din existența noastră naturală, ca om. Dacă nu simți pornirea respectivă, degeaba, ea nu funcționează prin impunere. Funcționează, în schimb, prin expunere. Expunerea la cultură de înaltă calitate duce la rezultate remarcabile, și pe plan individual, dar și pe plan social. Trebuie să fim iradiați cu niște cultură de bună calitate. Ne trebuie o doză zdravănă de iradiere cu acest tip de cultură. Dar asta e o altă discuție.

Andreea Roșca: Mai facem o emisiune, cu toate întrebările pe care n-am apucat să le pun.

Tiberiu Soare: Cu mare plăcere.

Andreea Roșca: Spune-mi, în final, ceva care te încântă, ceva care îți dă energie. Ceva ce ai vrea să împărtășești cu toată lumea.

Tiberiu Soare: Punctual nu pot să vorbesc neapărat despre cine știe ce lucru. Atât pot să spun – e un proiect teribil de personal, dar uite că o să spun, ține de latura profesională –simt că mă apropii de spargerea unei membrane. Încă n-am reușit, dar sunt gata, mai am puțin să înțeleg anumite lucruri, așa cum îmi place mie să cred că le-aș putea înțelege. Și vorbesc acum strict de relația mea cu partitura. Pur și simplu ce vezi într-o partitură atunci când ai 19 ani, ce vezi când ai 30 și ce vezi când ai 45. Am stat și am gândit foarte mult asupra lucrurilor ăstora, e o relație foarte specială a dirijorului cu partitura, atunci când studiază, că asta facem noi, noi studiem nu cu orchestra, noi studiem cu partitura, când te deci la orchestră deja arăți ce ai înțeles. Nu mai face parte din pregătire. Și cred că sunt pe cale să înțeleg anumite lucruri, nu le pot numi acum, pentru că încă nu le-am înțeles și mi-e teamă să nu fiu pe pustiu, dar am o mică intuiție că mai am puțin și răzbat în ceva. Asta nu înseamnă că ăla va fi stadiul final. Pur și simplu, mai am puțin și trec pe nivelul următor, dar pentru asta e foarte mult de lucru, și nu spun muncă, pentru că detest cuvântul, nu-mi place cuvântul muncă și în general nu-mi place să muncesc. Nu știu, dar eu consider că de foarte mulți ani încoace n-am muncit nici măcar o oră în viața mea. În schimb, am lucrat foarte mult și îmi place la nebunie, îmi place să lucrez.

Andreea Roșca: Deci nu regreți că nu te-ai făcut pilot.

Tiberiu Soare: A, nu. Muzica e un substitut nemaipomenit pentru zbor.

RESURSE

Află mai multe despre Tiberiu Soare:

Pe site-ul Operei Naționale București, din acest interviu pentru Radio România Muzical sau interviul acordat doameni Oltea Șerban-Pârâu pentru Adevărul

Ascultă lucrări dirijate de Tiberiu:

Pe canalul de YouTube al Festivalului George Enescu sau pe operabase.com

Autori și personalități menționate în interviu:

Doru Davidovici
Ioan Ioanid – „Închisoarea noastră cea de toate zilele”

Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”

Mihail Bulgakov – „Maestrul și Margareta”

Ernest Hemingway – „Adio, arme”
Milorad Paviç – „Dicționarul khazar”