Dan Bucșa. Vedem nașterea unui nou model economic. Ce înseamnă pentru salarii, costul banilor, investiții și companii

Deci, ca să adun tot ce-am zis, va fi nevoie de eficiență în cheltuirea banului public, va fi nevoie de eficiență în gestionarea companiilor publice. Companiile din sectorul privat, dar și populația, trebuie să se aștepte la taxe mai mari și la costuri mai mari.

 

 

Dan este economist șef al Unicredit pentru zona Europei Centrale și de Est. Are o carieră de aproape două decenii în finanțe și instituții bancare, inclusiv Banca Națională, unde a făcut parte din echipa care a creat modelul de forecasting folosit în țintirea inflației. De aproape un deceniu, conduce la Londra echipa care urmărește evoluția economiilor din regiunea României și din România. 

Trăim, spune Dan, o reașezare profundă a modelului economic european. Va trebui să ne obișnuim cu o lume mult mai polarizată, cu bani mai scumpi, inflație înaltă și prețuri mari ale energiei – cel puțin pentru un timp. 

Am vorbit cu Dan despre costul acestei tranziții și cine îl va plăti, despre greșelile de politică economică ale Guvernului și de ce salariile nu pot crește în România suficient pentru a acoperi inflația. Dar și despre cum stă România, economic vorbind, între Polonia, Ungaria, Cehia sau Bulgaria. 

Discuția noastră a atins atât de multe subiecte interesante, încât am decis să o publicăm în două episoade. 

Astăzi, vorbim despre ce înseamnă această reașezare de model economic, de unde vine inflația, ce fac vecinii noștri pentru a crește salariile, cât pot crește în România și unde, ce se întâmplă în piața imobiliară și indicatori care ne spun cât de optimiști suntem și cât de rezistente sunt companiile românești.

Partea a doua a conversației, despre creșterea economiei, greșelile de politică economică ale guvernului, cum influențează aceste greșeli bugetul fiecărui om, de ce va continua dolarul să domine lumea, piața românească de capital și ce e înțelept să facem fiecare dintre noi, va fi disponibilă în toate platformele audio marți, 7 iunie. 

Idei principale

  1. Asistăm la o reașezare a modelului pe care Europa l-a folosit pentru a se dezvolta după cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Modelul a constat în costuri cât mai mici, exporturi europene mari, investiții și căutarea unor destinații în care să vândă și să producă din ce în ce mai ieftin. În tot acest timp, inclusiv în timpul Războiului Rece, Europa s-a bazat pe faptul că o mare parte a energiei de care are nevoie vine din Rusia și pe integrarea treptată a țărilor din CEE. 
  2. De la nearshoring la friend-shoring în doar câteva luni. Experiența pandemiei din ultimii doi ani ne convinsese că avem nevoie de „nearshoring”, adică de scurtarea lanțului de producție și aducerea fabricilor mai aproape. Pentru Europa, asta însemna țările din CEE, din fosta URSS, Turcia, nordul Africii. Odată cu războiul din Ucraina, vorbim despre altă abordare – „friend-shoring”, adică deschiderea unor fabrici în țări prietene. Nu costurile mici de producție cât mai aproape de casă vor fi prioritare, ci a muta producția într-o țară predictibilă. Acest lucru va duce la o lume polarizată nu doar politic, ci și economic. Țările vor investi și vor avea relații comerciale tot mai mult cu țările prietene. 
  3. Tranziția energetică va costa bani și niciun guvern european nu vrea să spună clar acest lucru. Energia verde nu e mai scumpă în sine, dar tranziția la energia verde, da. Guvernele încă nu vor să vorbească despre costul schimbării politicii energetice – despre faptul că va trebui să plătim produse mai scumpe dacă schimbăm sistemele de producție, că va trebui să ne obișnuim cu energie scumpă dacă vrem să scădem dependența și să avem energie mai curată, că va trebui să ne obișnuim cu bani care-s mai scumpi și cu un consum care poate că trebuie temperat. Deocamdată, nimeni nu spune că va trebui să ne schimbăm, de fapt, felul în care ne-am obișnuit să trăim. 
  4. Firmele de stat, mai ales cele din energie, vor trebui să devină mai eficiente, iar acest lucru se va face inclusiv prin presiune publică. Dacă autoritățile speră că sectorul privat va face tranziția energetică, se înșală. Banii publici vor trebui administrați diferit, iar asta va fi o mare problemă în România, pentru că firmele de stat, mai ales cele din energie, sunt niște vaci de mult pentru politicieni. În toate țările din regiunea noastră cheltuirea banului public este problematică și vedem programe de genul Anghel Saligny („pork barrel” le numesc americanii), care nu sunt auditate, ci reprezintă niște bani dați către administrația locală pentru proiecțele fără impact, care satisfac clientela politică. Cum mandatele nu sunt lungi, dar tranziția energetică va dura peste 10 ani, presiunea publică va trebui să se intensifice. Gestionarea banului public va trebui să se schimbe rapid. 
  5. Reorganizarea hărților energetice va dura mulți ani. Cum dependența energetică de Rusia s-a transformat în instrument de șantaj sau chiar armă, Uniunea Europeană caută surse alternative și dorește renunțarea accelerată la importurile de gaz din Rusia. Problema este că am înlocuit gazul rusesc cu gaz scump, în general gaz lichefiat din Norvegia și Algeria, și că va fi foarte greu să continuăm să facem acest lucru. Comisia Europeană vorbește deja despre reducerea consumului și despre raționalizarea consumului. Asta va lovi în industriile energofage și apoi în aproape toate industriile, de la construcții de mașini la industria alimentară.
  6. De acum încolo, ce va conta este creșterea salariilor. Dacă salariile cresc suficient de repede, oamenii își vor permite prețurile mai mari ale produselor. Dacă salariile nu cresc suficient de repede, oamenii vor începe să-și reducă consumul. Dar cum crești organic salariile în economie? Nu forțând firmele să le mărească la infinit, pentru că acestea au și ele costuri, marje, planuri de afaceri. Felul în care salariile cresc în țări cu o politică investițională solidă – Ungaria, Cehia, Polonia – este înlocuind firmele cu valoare adăugată mică cu firme cu valoare adăugată din ce în ce mai mare, care își permit să plătească salarii mai mari. 
  7. Piața imobiliară se răcește. Fenomenul de „front-loading” se referă la tendința oamenilor de a-și cumpăra ce-și doresc mai repede decât ar fi făcut-o în mod normal, pentru că se așteapă la o schimbare de costuri. Acest lucru s-a întâmplat în România în lunile acestea. În mod paradoxal, când dobânzile au crescut, oamenii s-au repezit să ia mai multe credite. Calculul e următorul: își spun că, dacă se împrumută acum, fixează dobânda pe următorii 5-10 ani, ceea ce îi pune la adăpost dacă dobânda va crește și mai mult. Dar acest lucru va duce la o scădere a consumului – cumperi acum, dar după aceea nu-ți mai permiți să cumperi. 

Acest podcast este prezentat de eMAG, o companie care crede în educație și în puterea oamenilor de a folosi tehnologia pentru a crea un viitor mai bun.

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații. 

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.


Transcrierea primei părți a conversației

Andreea Roșca: Aș vrea să începem cu o întrebare mai largă, la care poți răspunde cum vrei tu. Dacă ar fi să te uiți așa, mai de la distanță, la felul în care se așază forțele în economie, în România, poate și în Europa, ce i-ai spune cuiva care nu are cunoștințe solide de macroeconomie despre ce se întâmplă în jurul nostru?

Dan Bucșa: Este o reașezare a modelului pe care Europa l-a folosit să crească după cel de-Al Doilea Război Mondial. O reașezare a modelului care a fost bazat pe costuri cât mai mici, pe exporturi foarte mari europene, pe investiții și pe a căuta destinații în care să vândă și să producă din ce în ce mai ieftin. Europa și-a bazat această structură, acest model, pe câteva principii. Unul din ele, de exemplu, a fost că mare parte din energie va veni din Rusia, pentru că pe toată perioada Războiului Rece Rusia a fost un partener de încredere al Europei când venea vorba de petrol, gaz, chiar și energie electrică pentru unele țări. Un alt principiu a fost integrarea treptată a țărilor din centrul și estul Europei în această mașină industrială vest europeană, dominată în mare parte de Germania, dar și Italia și Franța – niște puteri industriale importante la nivel mondial. Și acest val s-a extins din ce în ce mai mult, a ajuns până la urmă și în Asia în căutarea acestor costuri foarte mici.

Valul acesta s-a oprit, și Janet Yellen, care este practic ministrul de Finanțe al Statelor Unite, ca să luăm un echivalent, vorbește acum de „friend-shoring”, adică să-ți pui fabricile în țările care-ți sunt prietene. Nu neapărat acolo unde-i cel mai ieftin.

Nu te mai duci după costuri, te duci într-o țară în care producția va fi predictibilă. Da, poate că va fi ceva mai scumpă decât era înainte, dar nu vei avea probleme în cazul unor conflicte viitoare. Sau nu te vei lovi de politica Zero Covid a Chinei, care a închis un sfert din țară – sfertul cel mai productiv – ori de alianțe noi, care apar în timpul unor conflicte (ceea ce vedem acum). Va lua timp acest friend-shoring.

În timpul Covid vorbeam de „nearshoring”, adică să aducem fabricile mai aproape, să nu fie lanțul de producție foarte lung, în așa fel încât, dacă se întâmplă ceva, cum a fost Covid și lumea se oprește puțin, când repornim lanțul de producție să nu trebuiască să ne ducem 6.000 sau 10.000 de kilometri mai încolo, să nu fie 15 firme pe lanț, să nu-ți știi, cum se întâmplă cu majoritatea țărilor europene, jumătate din furnizorii tăi – că ei lucrează cu o firmă în China, dar acea firmă din China subcontractează la rândul ei de nu știu câte ori.

Și lanțul de producție este foarte liniar, este foarte lung. Țin minte că în pandemie începusem să cercetez cam cât de lung este un lanț de producție și o doamnă de la o firmă de textile din India spunea că lanțul de producție de textile e mai lung de un an. Și textilele nu sunt cel mai complex produs.

Andreea Roșca: Și nici cel mai strategic.

Dan Bucșa: Da. Și după Covid a apărut această idee de nearshoring, în care firmele europene să-și aducă fabricile mai aproape, în zona noastră, în Turcia sau, se vorbea atunci, de fosta Uniune Sovietică, de nordul Africii. Dar acum lucrurile au mai făcut un pas și vorbim de friend-shoring, adică să ne punem fabricile în țările prietene. Ceea ce înseamnă că toate aceste țări vor trebui să declare, și nu doar să declare, dar să se și poarte ca niște prieteni. Deci o să ne uităm la o lume polarizată, care nu va fi polarizată doar politic, ci va fi polarizată și economic. Ești în grupul de țări prietene, atunci probabil vei primi și niște fabrici.

Andreea Roșca: Ce altceva se schimbă? Pentru că ai vorbit de un model care este bazat nu doar pe investiții, pe scăderea costurilor de producție și extindere în căutarea unor costuri mici de producție, dar și pe o lume în care banii sunt ieftini. Ai vorbit de mai multe principii pe care a fost construită.

Dan Bucșa: Banii au fost ieftini după criza financiară din 2008–2009. Înainte nu erau atât de ieftini și totuși producția globală mergea, dar ne-am obișnuit cu ideea asta, că banii trebuie să fie foarte ieftini. Și sunt foarte mulți economiști care spun că a fost o idee proastă, pentru că banii ieftini și disponibili pe orice drum au însemnat și că firme care ar fi trebuit poate să dea faliment nu au mai dat faliment, că se reîmprumutau, își prelungeau împrumuturile și așa mai departe. În lumea pre-2008, acest lucru nu s-ar fi întâmplat. Ideea că nu vom mai avea bani ieftini probabil va rări din companii.

Andreea Roșca: Dar e o premisă de lucru solidă că nu vor mai fi bani ieftini un timp?

Dan Bucșa: Da, eu cred că este o premisă solidă și pleacă din costurile mai mari. Am vorbit de costurile de producție, de schimbarea lanțurilor de producție, dar sunt și alte costuri care cresc. Tranziția energetică va costa bani. Și, dacă ne uităm, de exemplu, la guvernele europene, niciunul nu vrea să spună chestia asta. „Da, gazul este foarte scump acum, dar se va ieftini” – însă nu se va ieftini prea curând și cu siguranță nu se va ieftini la nivelul lui 2019–2020, când gazul a fost foarte ieftin. Economia globală decelera și înainte de Covid…
După care este costul cu forța de muncă. Și vedem problema asta în Statele Unite, unde companiile zic „nu găsim angajați”. Nu că nu găsesc, ci că nu vor să plătească angajații la nivelul la care angajații să se întoarcă la muncă.

Andreea Roșca: Cred că e și aici o schimbare de paradigmă.

Dan Bucșa: Este și schimbarea de generație, pe care o vedem și noi: tinerii clar nu își doresc să muncească la fel de mult cum muncea și cum muncește încă generația mea. Și nu cred că e un lucru rău.

Andreea Roșca: E doar alt mindset.

Dan Bucșa: Da. Și în același timp vor și salarii mai mari. Nu mi se pare normal să condamnăm niște oameni că vor salarii mai mari.

Andreea Roșca: Ai amintit mai devreme despre guvernele care nu vor să vorbească despre acest cost al schimbării politicii energetice. Dar sunt multe lucruri despre care nu vrem să vorbim! Dacă ne uităm la felul în care sunt apărate companiile și consumatorii în momentul acesta de creșterea facturilor la energie, și nu numai în România; de toată pleiada de ajutoare, de intervenții în economie pentru susținerea companiilor. Acum în România vorbim despre plafonarea dobânzilor la credite – e o discuție de principiu, dar există în spațiul public. Am sentimentul că nimeni nu vrea să vorbească despre faptul că va trebui să plătim produse mai scumpe dacă schimbăm sistemele de producție, că va trebui să ne obișnuim cu energie scumpă dacă vrem să scădem dependența și să avem energie mai curată, că va trebui să ne obișnuim cu bani care-s mai scumpi, cu un consum care poate că trebuie temperat. Sunt niște teme pe care nu le discutăm deloc. Și nu știu dacă-i așa, că nu spune nimeni „Va trebui să ne schimbăm felul în care trăim”. E adevărat oare?

Dan Bucșa: Energia verde nu e neapărat ea mai scumpă, tranziția la energia verde va fi scumpă și atunci va trebui să fie suportată de cineva. Cineva trebuie să plătească pentru ea. Și avem modele în Europa, țări în care tranziția energetică se întâmplă mult mai repede – Norvegia, de exemplu, Suedia, într-o oarecare măsură. Cred că dacă Norvegia reușește această tranziție și firmele ei dintr-o dată vor avea costuri cu energia mult mai mici decât restul, celelalte țări vor observa. Vedem schimbarea asta în Germania deja, care nu a fost implicată atât de tare în discuția asta despre tranziția energetică, pentru că Germania știa că va primi gaz ieftin pe două țevi mari de la ruși. Acum lucrurile se schimbă și Germania începe să fie parte mult mai activă din discuția asta europeană despre tranziția verde. Și de obicei, când își pun ceva în cap, nemții și livrează, spre deosebire de ceilalți, care se pierd în filosofii despre cum o facem, în ce direcție, cât durează, cum ne schimbă viața.

Andreea Roșca: Nu văd o discuție despre costurile pe care noi va trebui să le suportăm ca oameni, în România și în alte țări, pentru toată această schimbare de model despre care vorbești.

Dan Bucșa: Costurile vor trebui să fie împărțite între Guvern și sectorul privat. Împărțite în ce fel? Pentru că și Guvernul, la urma urmei, își ia banii din taxe, în mare parte tot din sectorul privat. Va fi mult mai important cât de eficient funcționează firmele de stat, de exemplu, cele din energie – o problemă enormă pentru România, pentru că firmele din energie din România sunt niște vaci de muls pentru politicieni. Dar, pe măsură ce ele trebuie să se adapteze la un nou model, trebuie să investească. Va fi foarte important cât de eficiente sunt. Nu sunt eficiente în momentul ăsta și nu suntem singura țară în care nu sunt eficiente.

Va fi foarte important care sunt prioritățile guvernului, guvernelor în general, în cheltuirea banului public. Și aici, în toate țările din regiunea noastră, vedem aceste cadouașe, „pork barrel”, cum zic americanii, programe de genul Anghel Saligny, care nu sunt auditate, dar sunt niște bani dați pleașcă pentru administrația locală, pentru niște proiecțele.
Țin minte când venise FMI în România după criza din 2009, care la noi oricum a fost mai târziu, 2009–2010, și se uitau câte proiecte de stat, de investiții mici, erau în România – drumul spre pădure, podețul spre tăpșan. Erau mii de proiecte.
Guvernul habar n-avea câte erau la momentul ăla, pentru că nu ținea nimeni evidența. Dar s-au apucat ăștia să numere. La fel s-a întâmplat și în alte țări, și în Grecia, când a avut criza, și în țările baltice, adică toată lumea arunca bani, banii Guvernului. Ei, banii ăștia vor trebui să fie drămuiți mult mai bine, pentru că ei vor trebui să asigure această tranziție energetică. Dacă noi credem că sectorul privat face tranziția energetică ne înșelăm. În același timp, dacă noi credem că prioritatea unui guvern ales din patru în patru ani este o tranziție energetică ce va dura cel puțin zece din nou ne înșelăm. Adică va trebui să avem presiunea publică în direcția aia. Presiunea publică să fie „da, trebuie să trecem la energie verde”, „da, trebuie să reducem costurile producerii energiei”, „dar, politicieni, ce faceți în direcția asta?”.

Dacă noi credem că va veni vizionarul care va schimba singur și va fi reales de trei ori ne înșelăm. Asta nu cred că se întâmplă în nicio țară. Dar trebuie să devină un subiect de discuție și cred că va deveni și la noi. Acum câțiva ani m-am dus la liceul pe care l-am terminat, unde am o prietenă care este profesoară de limba română, și am vorbit cu elevii și i-am întrebat (vorbim de 2019) „Care este cea mai mare problemă din punctul vostru de vedere?”. Și copiii au spus „mediul înconjurător”. Fantastic, pentru că între părinții lor cred că nici 5% nu spun asta. Adică ei, fiind conectați deja la ce se discută în străinătate mult mai mult decât părinții lor, deja văd această problemă. Oamenii ăștia vor ajunge să voteze în câțiva ani. Și sper că vor vota în funcție de aceste priorități.

Deci, ca să adun tot ce-am zis, va fi nevoie de eficiență în cheltuirea banului public, va fi nevoie de eficiență în gestionarea companiilor publice și companiile din sectorul privat, dar și populația, trebuie să se aștepte la taxe mai mari și la costuri mai mari.

Andreea Roșca: Aș vrea să vorbim despre acest fenomen despre care cred că e cel mai pregnant și mai îngrijorător astăzi – inflația. Noi trăim cu ideea că în România inflația este la un nivel la care nimeni altcineva nu o mai experimentează – și nu-i așa. Cred că suntem în momentul ăsta cam a șaptea sau a opta țară ca nivel de inflație în Europa. Aș vrea să te întreb dacă e un fenomen trecător sau e un fenomen cu care trebuie să ne obișnuim să trăim cel puțin doi-trei ani de acum încolo?

Dan Bucșa: Nivelul actual, sper eu, este trecător. Inflația mai mare decât, de exemplu, țintele pe care le-au fixat băncile centrale, probabil că va fi un fenomen de durată. De exemplu, în România ținta e 2,5%. La fel e în Polonia. Cehii au 2, ungurii au 3. Banca Centrală Europeană are 2, Fed – Banca Centrală americană – are 2. Cam pe acolo sunt, între 2 și 3%. Da, cred că inflația va fi mai mare de 2–3%. Poate semnificativ mai mare în unele țări, pentru o perioadă mai lungă de timp.

Andreea Roșca: Cu ce are legătură inflația? Care sunt principalii factori care conduc acest fenomen?

Dan Bucșa: Dacă luăm România ca exemplu, principalele contribuții la inflație acum sunt prețurile combustibililor, energiei și alimentelor. Combustibili pentru că prețul petrolului a crescut foarte mult și energie pentru că avem această criză începută de anul trecut, când rezervele de gaze ale Europei nu au fost reîmprospătate. Europa are niște rezerve de gaz pe care le umple în timpul verii, le duce undeva la 80–90% din capacitate și după aceea le folosește în timpul iernii, când consumul de gaz în Europa e mult mai mare. Anul trecut nu s-a întâmplat acest lucru. Anul acesta am plecat la drum cu rezerve mici, cu importuri foarte mari, importuri făcute, de exemplu, din gaz lichefiat, care este foarte scump, luat fie din Statele Unite, fie din Orient, și cu importuri mai mici din Rusia. Problema asta a reașezării hărților energetice va rămâne cu noi ani de zile. E foarte greu. Europenii spun acum „până la sfârșitul anului renunțăm la două treimi din importurile de gaz din Rusia”. Deja importurile de gaz din Rusia sunt cam cu o treime mai mici decât erau în mod normal. Dar am înlocuit gazul rusesc cu gaz scump, după cum spuneam. Cea mai mare parte din Norvegia, ceva din Algeria, dar mare parte este gaz lichefiat. Ca să mai renunțăm la încă o treime din gazul rusesc nu prea avem cum – nu avem cum să găsim surse alternative. Și atunci Comisia Europeană vorbește deja de reducerea consumului, de raționalizarea consumului. Deja avem o țară aproape de noi, Turcia, care a trebuit să raționalizeze consumul, și am văzut ce înseamnă asta, pentru că au făcut-o lovind întâi în industriile energofage – producătorii de metale, de exemplu. Dar producătorii de metale sunt folosiți de toate celelalte industrii, adică în momentul în care i-au lovit pe ei au lovit tot ce înseamnă construcții de mașini, tot ce înseamnă electronice, electrotehnice.

Andreea Roșca: La fel e cu îngrășămintele, probabil.

Dan Bucșa: Îngrășămintele sunt produse folosind gaz metan. Acolo nu s-a oprit nimeni, s-au oprit fabricile, ele singure, pentru că nu aveau riscul acoperit. Riscul creșterii prețului gazului metan nu a fost acoperit la noi în regiune. Cred că ar trebui să menționez acest lucru. Diferența mare pe care o vedem în costurile de producție între regiunea noastră, inclusiv România, și vestul Europei vine din faptul că firmele din vestul Europei își acopereau activ acest risc. Ele își semnau contractele pentru furnizarea gazului metan și cumpărau un produs financiar care le plafona acest preț în cazul în care prețul de piață creștea. E un cost pentru firme, dar ele l-au folosit. Ca urmare, nu vedem firme producătoare de îngrășăminte chimice, de exemplu, care s-au oprit în Germania, dar la noi în regiune cred că mai sunt două care funcționează în momentul ăsta. Și acest lucru s-a întâmplat pentru că la noi în regiune firmele erau obișnuite ca Guvernul sau autoritățile să le rezolve problema prețului gazelor. Nicio problemă, vine Guvernul și plafonează acest preț! Ei, iată că guvernele nu mai pot să plafoneze prețurile, pentru că prețul lor de import a crescut foarte mult. Guvernele care încearcă să plafoneze prețul au deficite mult mai mari. Adică trebuie să împrumute, trebuie să taxeze ca să plafoneze prețurile pentru firme.

Andreea Roșca: Mă întorc un pic la ce spuneai, pentru că pornisem de la forțele care fac ca inflația să fie atât de pregnantă.

Dan Bucșa: Și nu nu am apucat să zic nimic de mâncare. Prețurile alimentelor la nivel internațional sunt determinate de câțiva factori aleatori sau impredictibili – de exemplu, vremea sau conflictul din Ucraina. Dar o componentă foarte mare este costul energiei și costul combustibililor. Zicem noi că producția alimentară este intensivă energetic, adică are nevoie de foarte mult consum energetic pentru a produce mâncare – în câmp întâi și după aceea în fabrică. Și am avut acest cumul de factori. Vremea nu a fost grozavă anul trecut în America Latină, nici în Statele Unite nu a fost prea grozavă. A crescut foarte mult prețul combustibililor, a crescut foarte mult prețul gazelor, a crescut foarte mult prețul îngrășămintelor chimice, și toți acești factori au mărit prețurile la nivel internațional cam cu 40% din toamnă până acum. După estimările noastre, aceste prețuri mai mari la nivel internațional măresc inflația în România cu cel puțin două puncte și jumătate.

Andreea Roșca: Pentru că România este o țară în care mare parte din coșul de consum e bazat pe import. Noi importăm mare parte din ce consumăm ca alimente.

Dan Bucșa: Importăm foarte multe alimente și importăm foarte multe alimente procesate. Adică noi exportăm cereale, exportăm porumb, exportăm floarea-soarelui, dar importăm foarte multă mâncare procesată, produse din carne, produse de patiserie, lucruri pe care le- am putea produce local. Și importăm foarte mult de la vecini.

Andreea Roșca: Am sentimentul că și prețurile la energie, și ceea ce se întâmplă cu prețul alimentelor pe plan internațional au o influență mai mare în România. Adică noi importăm mai multă inflație din restul lumii decât alte țări și putem controla mai puțin ce se întâmplă cu creșterea prețurilor decât pot alte țări?

Dan Bucșa: Nu e un singur răspuns la întrebarea asta. O să încep pe ocolite. În timpul pandemiei, populația din Europa și-a creat niște economii, ce numim în engleză „precautionary savings”, adică din precauție au pus mai mulți bani deoparte. Plus că n-au putut să cheltuiască la fel de mult cât și ar fi dorit. Și economiile astea suplimentare în România au fost undeva în jur de 2% din PIB (constituite în 2020 și 2021). În alte țări au fost mai mulți bani. În Ungaria, de exemplu, în jur de 4% din PIB. Dar sume semnificative. În momentul în care economia s-a redeschis, oamenii au început să cheltuiască din economiile astea. În România însă aproape s-au epuizat de la începutul anului și până acum – epuizarea asta a venit și din creșterea prețurilor la energie și la combustibili. Nu am văzut acest lucru, de exemplu, în Ungaria, unde prețurile gazelor sunt fixate. E corect că sunt fixate? Nu sunt convins. Prețul gazului pentru consumatorii casnici în Ungaria a crescut de la începutul lui 2010 până acum cu 6%. În acest timp, prețul gazului în forinți a crescut cu 842%…

Andreea Roșca: Exact, în Europa am văzut 245% media de creștere!

Dan Bucșa: …adică sunt prețuri de aproape zece ori mai mari. Dar diferența asta de cost este acoperită de guvern prin subvenții. Este normal să facă chestia asta? Eu cred că nu, pentru că cred că Guvernul ar putea să-i cheltuiască pe altceva. În România, prețurile au crescut de vreo cinci ori prețul internațional exprimat în lei, iar prețurile plătite de populație au crescut cred că undeva la 150% din 2010 până acum. Adică oricum parte din preț este acoperită printr-o subvenție, dar mai mult din prețul ăsta, din prețul internațional, a ajuns în facturile oamenilor.
Contează foarte mult și cum se fac aceste politici, pentru că mulți ani de zile, dacă ții minte, prețul gazelor scădea, pentru că a scăzut pe piața externă, după care, când a început să crească anul trecut, la noi a crescut enorm. Și e normal că oamenii s-au panicat mai tare decât în alte țări, că dacă ne uităm la cât de mult a crescut prețul gazului, suntem noi și bulgarii în Uniunea Europeană la dublu față de restul lumii. Dar spre deosebire de bulgari, unde 3% din populație folosește gazul să se încălzească, la noi sunt o treime din gospodării.

Andreea Roșca: Deci a avut un impact mult mai mare în cheltuielile fiecărui om.

Dan Bucșa: Exact. Ei, pentru că am avut aceste economii suplimentare, impactul a fost absorbit de consumatori pentru că au zis „da, am bani în plus, pot să plătesc acum, câteva luni”, dar pe măsură ce oamenii rămân fără aceste economii suplimentare, întrebarea este din ce bani vor acoperi costurile mai mari.

Andreea Roșca: Și nu e vorba numai de energie. Vorbeam cu cineva care îmi spunea că pentru rata la credit pentru casă, la o rată de credit de aproximativ 2.400 de lei pe lună, are o creștere de 600 de lei, deci 25% creștere la rată din patru puncte de dobândă în plus, că este marja fixă plus ROBOR. Deci sunt costurile cu creditele, sunt costurile cu energia, sunt costurile cu prețurile alimentelor. Te las să continui tu, că spuneai că s-au epuizat economiile făcute în doi ani de pandemie.

Dan Bucșa: Da. De acum încolo ce va conta este creșterea salariilor. Dacă salariile cresc suficient de repede, oamenii își permit prețuri mai mari. Dacă salariile nu cresc suficient de repede, oamenii vor începe să-și reducă consumul. Și dacă ne uităm la creșterea salariilor în momentul ăsta în Europa, există o singură țară în care salariile cresc mai repede decât inflația: Ungaria. Și cresc mai repede decât inflația din două motive. Primul e cel pe care l-am amintit, că Guvernul își ia o piedere fiscală limitând prețurile – piedere fiscală pe care o taxează după aceea, adică oamenii oricum plătesc diferența aceea, dar o plătesc sub formă de taxe, nu de preț mai mare la gaze, și într-un timp mai mare.

Al doilea motiv pentru care vedem că Ungaria are creștere de salarii peste inflație este legat de cât de tensionată este piața muncii. Sunt foarte puțini muncitori disponibili, sunt foarte multe firme noi – și aici cred că ar trebui să vorbesc puțin despre creșterea salariilor, pentru că toată lumea vorbește despre asta. Dar cum se face organic creșterea salariilor într-o economie? Ea nu se face împingând o firmă să mărească salariile la infinit, pentru că firma are și ea niște costuri, are o marjă, are un plan de afaceri, poate să mărească salariile până într-un anumit punct. Felul în care salariile cresc în țări cu o politică investițională – Ungaria, Cehia, Polonia – este înlocuind firmele cu valoare adăugată mică cu firme cu valoare adăugată din ce în ce mai mare, care își permit să plătească salarii mai mari. 

Andreea Roșca: Asta este o chestiune de politică economică? Cum influențezi asta?

Dan Bucșa: Influențezi creând un mediu investițional predictibil și știind exact unde trebuie să plasezi o investiție nouă. Îți dau un exemplu: BMW, Debrecen, în Ungaria. În momentul în care BMW a vrut să-și pună o fabrică în regiune, a început să se intereseze cam care ar fi țara în care ar merita să pună această fabrică. De obicei, suntem și noi întrebați, pentru că suntem una din băncile partenere, care ar fi avantajele fiecărei țări. Firește că-și fac și ei un plan. Lucrurile care interesează cel mai mult sunt predictibilitatea fiscală (să nu le crească impozitul de pe o zi pe alta), ce susținere primesc local (și susținerea asta de obicei vine din fonduri europene), adică dacă plasezi o fabrică într-o zonă defavorizată, europenii îți dau bani să ridici fabrica, să faci infrastructură până la poarta fabricii, să faci training, să aduci oamenii, muncitorii, la un nivel la care să fie capabili să muncească în fabrica respectivă. Toate fondurile astea există. Și BMW, în acest moment, este gata să-și ducă utilajele într-o fabrică pe care nu a cheltuit niciun cent – fabrică ridicată din fonduri europene, într-o zonă care era considerată defavorizată – într-adevăr, avea șomaj mai mare față de vestul Ungariei, de exemplu. Strategia asta de investiții se face trimițându-ți oamenii să vorbească cu investitorii potențiali. La maghiari, partea de investiții străine este la Ministerul de Externe, care se numește Ministerul de Externe și al Comerțului. Fiecare ambasador maghiar are o țintă de investiții pe care trebuie să le atragă.

Andreea Roșca: Asta înseamnă că își investesc timpul în discuții cu diverse companii explicându-le cum și de ce ar veni în Ungaria.

Dan Bucșa: Exact, diferența este foarte mare. De exemplu, am cunoscut niște ambasadori –  sunt convins că nu toți ambasadorii sunt la fel, dar am cunoscut ambasadori români în diverse țări din regiune care îmi spuneau că este sub demnitatea lor să vorbească despre economie și despre investiții cu niște firme din țările respective. 

După care, în cazul Ungariei, înalți oficiali ai statului, ca să folosesc limba de lemn, se duc și urmăresc acești potențiali investitori. Viktor Orban, cu toate problemele lui, nu o să intru în politicile sociale pe care le are, nu are nicio problemă să urce în avion să ducă să vorbească cu Elan Musk în speranța că îi va atrage o fabrică de baterii în Ungaria. Polonezii, la fel, știu exact ce trebuie să atragă. Știu că nu trebuie să fie ceva foarte intensiv energetic, pentru că ei folosesc foarte mult cărbune și trebuie să renunțe la cărbune. Deci pentru ei o fabrică de oțel, de exemplu, nu are sens. O fabrică de produse chimice foarte intensivă energetică nu are sens. Și atunci s-au orientat mai mult spre servicii. De aceea sunt centrul Amazon pentru regiune, pentru că ei au vrut să atragă Amazon acolo.

Cehia, care are un mix energetic mai bun decât Polonia, încă mai poate să atragă firme din industrie și are un ecosistem destul de bine dezvoltat. La început, prin preluarea Skoda de către Volkswagen, foarte devreme, în anii ’90. După aceea, Volkswagen și-a dezvoltat acolo foarte mulți parteneri, care deja produc nu doar pentru Cehia. Dar când vorbesc cu guvernele alea – știu pentru că vorbim cu ei, normal –, se vede foarte clar care este ideea pe mulți ani înainte. Deja Ungaria are contracte semnate cu toate firmele auto de acolo ca să producă mașini electrice. Toată platforma electrică va fi făcută în Ungaria – și asta s-a întâmplat în opt luni, în timpul pandemiei, când și-au dat seama că de fapt motorul cu combustie internă probabil își trăiește ultimele decenii. Foarte rapid s-au adaptat.

Andreea Roșca: Cred că are legătură și cu toată această reorientare de politică economică, de partea asta despre care vorbeai tu – de friend-shoring. Cred că pentru prima oară nu multe companii mari se uită la oportunități care sunt, cum spuneai, Africa, Turcia. Dar de ce nu Europa de Est? Îmi pare că e și în linie cu ideea asta de a reloca lanțurile de producție în zone mai prietenoase.

Dan Bucșa: Este. Ăsta e momentul. Adică noi acum ar trebui să avem oameni trimiși care să vorbească cu aceste companii. Vă spun sigur că maghiarii, polonezii, cehii sunt acolo, deja le arată care e diferența de cost între ei și o firmă în China. Cu, firește, scenarii de risc, pentru că așa vor fi lucrurile. Lumea nu mai vorbește doar cu un scenariu de bază, sunt nenumărate scenarii de risc. Aceste scenarii de risc există, oamenii știu exact ce firme vor să atragă și știu exact și ce firme vor să înlocuiască – și o fac foarte transparent. Adică guvernul Ungariei, de exemplu, se duce la o firmă care produce mobilă, textile, și spune „vezi că lângă tine punem o fabrică de baterii electrice coreeană. Te anunțăm că în trei ani ei vor începe să producă, vor avea nevoie de muncitori și vor plăti salarii dublu cât plătești tu în momentul ăsta. Deci trebuie să te gândești dacă îți mai permiți să stai aici. Poți să pleci în altă regiune din țara noastră unde sunt muncitori disponibili sau poate vrei să te relochezi, pentru că și acolo vom aduce o fabrică în următorii cinci ani, și, la fel, și ei vor plăti salarii mai mari decât plătești tu”.

Cum spunea un secretar de stat din Ungaria care le face politica economică și care a fost 10 ani șef într-un Big 4, adică a făcut consultanță înainte, „suntem o țară prea mică să plătim salarii mici”. Adică avem un număr limitat de oameni care muncesc. Felul în care vom atrage firme în țara asta este dislocând firme care plătesc salarii mici. Așa cresc salariile, nu forțând aceeași firmă, storcând o singură firmă să plătească salarii până când zice „gata, ne-a ajuns”. Și asta e o mare problemă în România, pentru că avem foarte multe orășele monoindustriale. E o singură fabrică în câte un oraș. De multe ori, fabrica aia va plăti salariul minim și îl plătește până când salariul minim ajunge la un nivel la care nu își mai permite și pleacă și lasă tot orășelul ăla în șomaj. Noi nu avem politica asta, în care să știm cum, pe cine ducem acolo, în locul acelei fabrici. Firește, nu tot o fabrică cu aceeași valoare adăugată mică, trebuie să fie unul care știe să facă ceva mai bine. Și atunci cum îl ducem? Ce drumuri îi facem până acolo și cum îi aducem pe oamenii ăia, pe muncitori, la nivelul la care să poată să muncească în noua fabrică?

Andreea Roșca: Mă întorc un pic la ideea legată de consum, salarii și posibilitatea de a crește salariile. Spuneai că singurul fel în care putem să protejăm zona asta de consum, care e foarte importantă pentru creșterea economică, este păstrând un nivel apropiat între inflație și salarii. Și felul în care poți să crești salariile fără să le împingi artificial este dizlocând valoare adăugată mică în favoarea unei valori adăugate mari. În consecință, plătești salarii mai mari pentru că produci mai multă valoare. Acesta e un scenariu de termen lung, nu cred că se întâmplă peste noapte. Și noi aici vorbim de intervalul mai 2022–iunie 2023 pentru inflație înaltă, inflație de două cifre, din ce am văzut în ultimele estimări ale guvernatorului și ale băncii centrale. În condițiile astea, o creștere de salarii care să atingă 10% sau mai mult cât de plauzibilă este și care ar fi consecințele, dacă am discuta despre așa ceva?

Dan Bucșa: Scenariul este plauzibil pentru anumite sectoare IT, este plauzibil pentru producția industrială cu valoare adăugată mare și este plauzibil pentru firme care în acest moment duduie. Dacă te uiți ce merge acum în industria românească, și de fapt în industria europeană, sunt șantierele navale, pentru că acea relocare de importuri de energie se va face în mare parte cu vaporul dacă nu mai importăm din Rusia. Șantierele navale din Europa, în momentul ăsta, au comenzi cred că pe următorii zece ani din ce vedem noi, din ce am vorbit cu câteva mari șantiere navale. Asta înseamnă și producție conexă: motoare, metale, într-o oarecare măsură.

O să fie foarte interesant ce se va întâmpla cu sectorul construcțiilor, pentru că înainte de conflictul din Ucraina ăsta era sectorul care avea cea mai mare problemă în a găsi forță de muncă, nu doar la noi în țară, ci în toată Europa. Și am văzut importul de forță de muncă din Asia – s-a întâmplat în toate țările. Probabil ca el va continua, dar va fi destul de dificil să se acopere nevoia de forță de muncă, mai ales dacă guvernele încep să cheltuiască din NextGenerationEU, din planurile naționale de redresare și reziliență, pentru că acolo sunt proiecte de investiții foarte mari și în momentul în care guvernele încep să cheltuiască pe proiectele de investiții, vor concura pentru aceeași forță de muncă și pentru aceleași materiale de construcții cu sectorul privat. Deci costurile vor crește destul de mult, în continuare, în construcții.

Andreea Roșca: Acest lucru o să aibă impact și în piața imobiliară.

Dan Bucșa: Piața imobiliară la noi în regiune tot timpul reacționează mai târziu la ce se întâmplă în străinătate. Motivul principal este cultural. La noi în regiune oamenii vor să fie proprietari – oricît le-am spune că e bine să închirieze, că nu e momentul, oamenii vor să fie proprietari și nu cred că se va schimba foarte curând acest model. Chiar vorbeam cu niște reprezentanți ai băncilor centrale din regiune, îi antrebam cum văd creditarea – oamenii s-au repezit să ia mai multe credite. Acum, că cresc dobânzile, au zis gata, ăsta e momentul în care trebuie să mă împrumut, poate fixez dobânda pe următorii 5–10 ani și, dacă dobânda crește mai mult, o să fiu protejat 10 ani, dar acum e momentul să cumpăr o casă. E incredibil, cum am văzut dobânzile crescând, cum am văzut și creditele imobiliare crescând la noi în regiune!

Andreea Roșca: Nu mi-aș fi imaginat!

Dan Bucșa: Englezii numesc asta „front-loading”, adică oamenii se duc și-și cumpără ceea ce-și doresc mai repede decât ar fi făcut-o în mod normal pentru că se așteaptă la o schimbare de costuri. Dar front-loading-ul ăsta duce la un moment dat la o reducere a cererii. Ok, ai cumpărat acum mai repede, dar nu mai cumperi în toamnă. Și atunci, din discuțiile pe care le avem cu dezvoltatori mari la nivel european, ce spun ei este că piața europeană probabil se va răci în toamnă, când dobânzile deja vor fi mai mari. Dar să ținem minte că în Zona euro, de exemplu, dacă Banca Centrală Europeană crește dobânda cu 1%, cât credem noi că o va face? Adică de la -0,5 la 0,5 diferența nu va fi uriașă. La noi în regiune, dacă băncile centrale duc toate dobânzile între 6 și 7%, diferența va fi semnificativă față de anul trecut, când dobânzile erau 1–2%.

Andreea Roșca: Noi o să avem o inflație medie de 10–12%. Și avem o dobândă a Băncii Centrale de 3,75 – tocmai au mărit-o cu 0,75 de puncte, care e cea mai mare creștere într-un singur pas cred că din ultimii 14 ani încoace. Dar între 3,75 și 10% este încă o diferență uriașă. Creșterile astea de dobândă sunt un mecanism de a tempera inflația. Dar cum poți să temperezi inflația cu dobânzi care sunt mult sub media inflației?

Dan Bucșa: Bancherii centrali spun tot timpul că ei nu trebuie să reacționeze la șocuri de ofertă, adică la creșteri de prețuri care nu au legătură cu cererea, cum se întâmplă în acest moment – energie, chiar și mâncare, din cauza costurilor de producție, din cauza secetei de anul trecut, din cauză că Rusia și Ucraina nu mai exportă cum exportau înainte. Acestea sunt șocuri pe care nu le putem contrabalansa cu o creștere de dobândă. Chiar și dacă ducem dobânda în 100%, Ucraina nu va vinde mai mult grâu vara asta. Dar băncile centrale spun că ar trebui să reacționăm la efectele de runda a doua. Adică am o creștere acum a prețului energiei, care se vede în toate prețurile, că toată lumea folosește energie pentru a produce ceva. De la televizoare la înghețată, toată lumea folosește energie – și atunci și prețul televizoarelor, și prețul înghețatei or să crească. Dar cu cât crește depinde foarte mult și de cerere, pentru că dacă nu mai este cerere de televizoare și de înghețată, companiile care produc televizoare și înghețată nu vor mai putea să vândă la fel de mult și atunci vor absorbi o parte din creșterea de costuri în marja lor – vor avea o marjă mai mică. Și aici intervine cererea, aici intervin salariile, aici intervine consumatorul.

Dacă consumatorul este gata să plătească prețul care include toată creșterea de costuri, atunci avem efecte de runda a doua mari. Dacă consumatorul stă deoparte și zice „nu-mi schimb televizorul, pentru că e mult prea scump”, atunci producătorul de televizoare va trebui să absoarbă o parte din costuri.

Cu cât este consumatorul mai pesimist, cu atât producătorul trebuie să absoarbă mai mult. Și aici intervine piața muncii despre care vorbeam înainte. Când ne uităm la regiune în momentul ăsta, piața muncii este foarte tensionată și salariile cresc repede în Ungaria și în Polonia, iar în România și în Cehia nu prea. Și asta este ce spune și Banca Națională, și sunt de acord cu ei când mă uit la regiune, nu prea vedem de unde cererea din România va putea să susțină o inflație foarte mare sau o presiune mare pe prețuri în următorul an. Da, a făcut-o acum pentru că au fost economiile alea suplimentare despre care vorbeam mai devreme. Deci oamenii au avut ceva să cheltuiască. Au crescut prețurile, dar au pus ceva deoparte în 2020–2021 și cheltuiesc acum. Dar au terminat banii ăia. De acum încolo vorbim despre cât de repede cresc salariile și noi nu credem că salariile vor crește în Romania peste inflație anul ăsta și probabil nici anul viitor, și atunci consumul se va reduce. Noi ne uităm cumva la asta, adică împărțim inflația în mai multe componente: energie, combustibili, mâncare.

Și o împărțim în prețuri ciclice (de exemplu, vacanțe, activități sportive, restaurante, cumpărări de electrocasnice, care nu-s constante – te duci în vacanță sau îți cumperi un televizor când situația e mai bună, când îți crește salariul, când lucrurile merg bine, când te gândești că firma ta merge bine și o să-ți crească salariul și la anul) și o parte de prețuri care nu sunt ciclice (utilități, educație, sănătate – pe astea cheltuiești indiferent de cât de bine merge economia).

Și împărțim prețurile ca să vedem cam unde este presiunea. Ziceam că presiunea e mare pe combustibili, energie și mâncare. Când ne uităm la partea asta de prețuri ciclice în regiune, presiunea este enormă în Polonia, Ungaria, Cehia – și aproape inexistentă în România. Acum începe să se vadă, din faptul că oamenii și-au cheltuit economiile suplimentare – s-a văzut în aprilie presiunea asta pe prețuri ciclice. A fost și deschiderea de după Covid, oamenii au vrut să cheltuiască, s-au dus în restaurante, și-au cumpărat haine, și-au cumpărat electrocasnice și așa mai departe. Dar probabil că va fi pe termen scurt. Dar și așa, și cu creșterea asta din aprilie, România este mult sub celelalte țări din regiune. Vorbim acum de prețurile astea ciclice. Astea arată de fapt unde este cererea, cât de optimist este consumatorul din România.
Din păcate, nu mai avem sondaje, INS-ul nu mai face sondaje despre consumatori, că nu trebuie să știm asta… Așa că ne uităm la vecini, ne uităm și cum reacționează inflația, și cum reacționează vânzările cu amănuntul.

Andreea Roșca: Deci când vezi o temperare a vânzărilor de frigidere, televizoare, vacanțe și alte lucruri care țin de cât de bine merge economia, lucrul ăsta spune câte ceva despre inflația de la anul.

Dan Bucșa: Da, îmi spune că deja consumatorul român este mai reticent să cheltuiască la fel de mult cât cheltuia la sfârșitul anului trecut sau imediat după ce s-a redeschis economia.

Andreea Roșca: Dar ce ne spune asta despre partea cealaltă, și anume despre tot ce înseamnă furnizori – de exemplu, producători de televizoare… 

Dan Bucșa: Bine, noi nu producem televizoare, dar producem electrocasnice. Cele mai mari fabrici din Europa de mașini de spălat și frigidere sunt în România.

Andreea Roșca: Și dacă ei sunt obligați să absoarbă cumva toată presiunea asta de creștere de preț (ei și alți producători sau furnizori de servicii), care e consecința acestui lucru în economie?

Dan Bucșa: Le vedem în prețurile de producție. Noi nu avem PMI, Purchasing Managers’ Index, dar le avem pentru celelalte țări din regiune. Și PMI-urile arată două lucruri: prețurile pentru materiile prime cumpărate de firme și prețurile produsului finit. De obicei, când marjele sunt protejate, prețul produsului finit crește cam în același ritm cu prețul materiilor prime. Sau, uneori, chiar mai repede. Dacă cererea este puternică, prețul crește mai repede decât au crescut costurile. De câteva luni vedem prețul materiilor prime crescând mult mai repede decât prețul produsului finit. În Polonia, de exemplu, în Cehia, și asta ne spune că firmele au început deja să absoarbă marja lor din creșterea asta de costuri. Deși, după cum spuneam, în Polonia cererea duduie, oamenii cumpără foarte mult. Au și alegeri la anul, deci așa vor rămâne un an și ceva. De asta și inflația va fi mai mare la polonezi decât la noi la anul, aproape sigur. În România nu avem aceste detalii, dar avem prețurile producției industriale pentru piața internă și pentru piața externă. Și prețurile producției industriale pentru piața internă au accelerat din nou acum, după invazia Ucrainei, și probabil această accelerare va dura ceva timp până când firmele absorb toată creșterea asta de costuri – energie, materii prime.

Andreea Roșca: Dar asta nu afectează tot ceea ce înseamnă funcționarea industriei și a lanțului de companii? Nu poți să absorbi tot ce înseamnă creștere de preț în marjă înainte să ajungi să pierzi bani. Mă întreb ce influență are asta asupra felului în care funcționează economia, care la rândul ei are influență asupra salariilor, care are influență asupra a câți oameni pot să plătesc și așa mai departe. Nu încetinește asta tot ce înseamnă activitate economică?

Dan Bucșa: Aici, din păcate, semnalele în România sunt proaste. Dacă ne uităm, de exemplu, la firme care s-au închis din cauză că le-au crescut foarte mult costurile, mai ales în industria chimică sunt destul de multe, la fel și în industria grea, pentru că folosesc foarte multă energie. Și încă un semnal îngrijorător este că angajarea în industrie în România scade, adică este semnificativ mai mică decât era în 2019 și nu prea mai sunt alte țări în care să vedem asta. Rusia, din motive evidente. Dar în celelalte țări angajarea în industrie deja este mai sus decât era în 2019, adică au absorbit complet șocul Covid. În România nu se întâmplă.

Banca Națională se uită la aceste lucruri și zice ok, dacă nu crește angajarea, nu cresc nici salariile, cine își va permite să plătească prețuri mult mai mari la anul? E clar că economia va încetini. Și atunci, putem să mărim dobânda la fel de mult cât o fac cehii sau polonezii? Nu prea! Că la polonezi, angajarea crește în continuare 2% pe an, constant, și salariile cresc bine peste 10%. Mai au și alegeri la anul. Normal că vor avea oamenii de unde să cheltuiască și probabil că prețurile vor crește mai mult. Atunci banca centrală zice ok, o să mărim și noi dobânda. Trebuie cumva să dăm semnalul ăsta în economie că gata, poate nu anul ăsta schimbăm televizorul cu unul nou, poate nu mai e nevoie de atâta creditare a consumului ca în anii trecuți sau e pentru cei care și-o permit, dar nu toată lumea își va mai permite aceste dobânzi mai mari. La fel si cu apartamentele. Poate nu este ăsta momentul în care oamenii vor să-și cumpere un apartament nou. Semnalul ăsta vine ușor-ușor. După cum ziceam, la începutul anului oamenii de fapt s-au repezit să cumpere, dar acum cred că o să vedem o reducere a ritmului, cel puțin, dacă nu o scădere.

(Partea a doua a conversației va fi publicată săptămâna viitoare)

Află mai multe despre Dan Bucșa:

De pe pagina sa de LinkedIn, din această scurtă prezentare, din interviul semnat de Bogdan Neagu, citind colecția de articole realizate cu acesta de revista BIZ sau vizionând aceste două interviuri video pentru Morning Glory despre economie ori acest interviu în engleză pentru Real Asset Live TV

avatar
1 Comment threads
0 Thread replies
0 Followers
 
Most reacted comment
Hottest comment thread
1 Comment authors
Nick Recent comment authors
Nick
Nick

Asta e pe termen scurt!
toți speră în destrămarea imperiului sovietic și continuarea cu 2-3 țări noi formate în importul de gaz metan și petrol la prețuri mici. UE trebuie foarte clar de acum înainte să negocieze un preț unic, în bloc, nu separat fiecare țară.
În cel mai rău caz va cădea numai Putin, care va fi înlocuit cu cineva care va mai ține imperiul, dar va încerca o împăcare cu occidentul prin tratative mai lungi.

Pe termen lung nu poate să se mențină starea actuală de război și de stràngere a curelei.