Sunt deja, de mai bine de zece ani, studii care confirmă că persoanele care meditează constant, pe o perioadă mai lungă de timp, au structural modificate diverse părți din creier, cum ar fi zona prefrontală, care răspunde de funcțiile atenției.
Puteți asculta conversația și în Apple sau Spotify
Conversația cu Simona este o conversație despre cum putem naviga acest timp de incertitudine cu o minte mai limpede, mai clară. Despre cum putem fi mai productivi într-o lume care ne trage într-o mie de direcții.
Simona este psiholog și trainer în Mindfulness. A studiat la Universitatea din Massachusetts, la Center for Mindfluness, centru creat de John Kabat-Zinn, medicul care a introdus în lumea occidentală metoda de reducere a stresului bazată pe Mindfulness și a integrat știința și meditația. Simona este, de asemenea, certificată de Oxford Mindfulness Center, la Universitatea Oxford din Marea Britanie.
Este unul dintre puținii oameni din România antrenați în Mindfulness la instituții care integrează practici meditative și știință.
Am vorbit cu Simona despre ce este și cum putem folosi practica meditației pentru viața de zi cu zi. Despre mituri precum ”trebuie să îmi golesc mintea”. Și cum putem deveni mai atenți, mai focusați și construi relații mult mai bune și mai satisfăcătoare. Despre cum ne putem îmbunătăți memoria și deciziile și cum face Simona față realității din jur, știind ceea ce știe.
Sper că, după ce veți asculta discuția noastră, veți decide să investiți câteva minute în fiecare zi pentru voi. Pentru început, atât e nevoie. Și știu ce beneficii aduce pentru mine.
Idei principale
- Pornind de la definiția „mindfulness este o stare de prezență conștientă”, putem să ne-o cultivăm printr-o practică formală și o practică informală. Practică formală înseamnă că ne așezăm să medităm, alegem o anumită postură a corpului și ne propunem ca pentru o perioadă anumită de timp să ne concentrăm pe experiența prezentă, alegându-ne un obiect al concentrării: respirația, senzațiile din corp, activitatea minții. Practica informală se referă la faptul că orice activitate pe care o facem peste zi, de la a bea o cafea la a aștepta la coadă la supermarket sau a face o plimbare cu cățelul, poate fi o ocazie de a practica mindfulness, dacă ne propunem acest lucru în mod deliberat, intenționat. Ideea este de a ne concentra atenția la ce facem în momentul respectiv, de a fi prezenți pe deplin
- Jumătate din timp mintea noastră este în altă parte. Un studiu făcut de Harvard Medical School pe 80.000 de respondenți de pe tot globul, din toate culturile, religiile, etniile și mediile economice, a concluzionat că 49% din timp mintea noastră produce ceea ce numim „evenimente mentale”, gânduri legate de trecut sau de viitor. Aproape jumătate din timp mintea noastră nu este preocupată de ce se întâmplă în acel moment, ci e în altă parte, aducând gânduri și imagini din trecut sau planificând, anticipând ceva ce urmează să se întâmple.
- Cei care practică meditația sunt mai productivi – rezolvă mai multe lucruri într-un timp mai scurt. Dacă înțelegem cum funcționează mintea noastră, o să înțelegem că nu există multitasking – facem lucrurile secvențial. Dacă ne planificăm felul în care vom rezolva multe lucruri pe rând, în loc să încercăm să le facem pe toate în același timp, sărind de la un proiect la altul, vom fi mai productivi. Ca să putem face asta în liniște, fără presiune, avem nevoie de o minte limpede și concentrată – ceea ce putem obține prin mindfulness.
- E important să înțelegem că nu trăim doar în viteza a șasea sau în punctul mort. Așa cum o mașină poate merge în mai multe viteze, la fel și noi. De multe ori confundăm frenezia cu eficacitatea – a fi mereu în priză ni se pare că e sinonim cu a face lucruri, a produce lucruri, a obține rezultate. Adesea, ne facem un fel de medalie de onoare din a fi tot timpul ocupați și tot timpul în viteza a șasea. Dar sunt momente în care e necesar să turăm la maximum motorul și sunt momente în care e bine să ne oprim.
- O să obținem mult mai mult de la noi dacă ne tratăm noi înșine cu blândețe decât dacă ne tratăm critic. Blândețe înseamnă că atunci când ne dăm seama că nu putem să facem ceva să spunem „OK, acum nu pot să fac asta – poate am nevoie de o pauză, poate am nevoie de ajutor, poate am nevoie doar să mai stau puțin să mă gândesc”. Asta e o atitudine de blândețe, o îngăduință – dar nu o resemnare sau amorțeală.
- Există o mare diferență între a reacționa și a răspunde la o situație de stres. Reacția este de cele mai multe ori automată – este un obicei, o obișnuință pe care o avem atunci când se întâmplă ceva. Mindfulness ne ajută pentru că, percepând experiența atunci când se întâmplă, dându-ne seama că ne înfuriem sau că simțim frustrare chiar atunci când se întâmplă, se creează un mic spațiu între stimul și comportamentul care apare ca reacție a acestuia. Se creează un spațiu în care putem alege ce să facem. Putem alege să dăm curs furiei, să ridicăm tonul, să trântim ceva, sau putem alege să ieșim din spațiul respectiv, să respirăm profund de câteva ori, să punem o întrebare care să redirecționeze discuția. Răspuns înseamnă ceva ce alegem noi să facem.
- Mindfulness ne ajută să trecem prin suferință și să rămânem în picioare. Mecanismele la care apelăm de multe ori când suntem într-o situație este să evităm sau să negăm trăirea respectivă. Am fost și condiționați, ni se spune să fim puternici sau că o să treacă. Invalidarea emoțiilor respective ne-a învățat să pretindem că nu se întâmplă. Dar nu putem ocoli suferințele. La un moment dat în viață, cineva din familie se îmbolnăvește, pierdem oameni care ne-au fost dragi, apare o pandemie, vine un război. Nu alegem noi dacă să fim sau nu în situația respectivă. Dar ce putem face este să vedem cum trecem prin ea. Practica meditației și practica mindfulness ne ajută să înțelegem că putem face față unei suferințe. Nu că n-ar trebui să ne doară, ci că avem resursele să rămânem în picioare și cu această suferință, și cu această durere.
Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.
Acest podcast este de asemenea prezentat de eMAG, o companie care crede în educație și în puterea oamenilor de a folosi tehnologia pentru a crea un viitor mai bun.
Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify
O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.
Transcrierea conversației
Andreea Roșca: Am să încep discuția noastră rugându-te să definești, așa cum înțelegi și cum practici tu, mindfulness-ul.
Simona Chesăraicu: Mă gândeam că o să vorbim despre asta și că o să începem cu asta, de fapt. Pe lângă o serie de definiții, pe care le găsim și în cărțile de specialitate, și în manuale, eu am una care mie îmi e foarte dragă și care cred că e cel mai aproape de mine, și anume: mindfulness este acel mod de a fi în armonie cu propria persoană, cu ce se întâmplă în interior, în exterior, cu lumea și cu viața. Poate părea un pic pretențioasă, e aproape metaforică, putem spune, dar cred că asta e cea mai cuprinzătoare dintre definiții.
Așa, mai avem definirea mindfulness-ului ca o abilitate de a fi prezent, conștient, atent la ce se întâmplă. Jon Kabat-Zinn îl definește ca fiind acordarea atenției momentului prezent într-un anumit fel, cu scop deliberat și fără a judeca. Conștientizarea deplină mai este iarăși considerată una dintre definiții. Dar a fi în armonie mi se pare că este definiția completă.
Andreea Roșca: Eu când mă gândesc la conceptul de mindfulness îmi vine în minte un lucru pe care l-am citit într-o carte a lui Andrei Pleșu. Este o colecție de texte scurte, de reflecții apropo de viață, care se numește „Despre frumusețea uitată a vieții” și are într-una dintre ele această frază (el este în momentul ăla aproape de o frustrare în ceea ce scrie, pentru că își dă seama că este tras de toate, din toate părțile, și nu mai are timp): „sunt în altă parte decât acolo unde tocmai mi se întâmplă ceva”. Și pentru mine aceasta este ilustrarea felului în care ne trăim viețile și ceea ce văd eu ca beneficiu în mindfulness: să fiu acolo unde tocmai mi se întâmplă ceva.
Simona Chesăraicu: Nu îmi amintesc cine a spus asta: „locuiesc la o oarecare distanță de corpul meu”. Sau „mi se întâmplă viața la o oarecare distanță de corpul meu”. E cam aceleași cam aceleași lucru.
Andreea Roșca: Spune-mi câteva lucruri despre întâlnirea ta cu această practică.
Simona Chesăraicu: S-a întâmplat ușor și cumva din mers. Căutam ceva, acel ceva care să mă ajute să fac față la foarte multe roluri care veniseră peste mine. Eram în acea etapă de viață în care tocmai mi se născuse copilul, mă întorsesem la muncă (aveam un rol de management la muncă), vroiam să îmi păstrez și partea de viață personală, cu multă socializare, cu multe vacanțe, cu multe activități și, cumva, căzuseră peste mine o grămadă de lucruri. Nu știam exact cum să fac față.
Stresul, am început să-l resimt – eu spun chiar că am fost aproape de burnout, și nu o dată în timpul ăsta, adică într-o stare de epuizare și de disconfort teribilă. Și am căutat acel ceva, pe lângă terapia individuală pe care o făceam, pe lângă experiența mea de psiholog, pe care o aveam și atunci, ceva care să fie, nu o dată pe săptămână, nu acea ședință de terapie care să mă ajute să-mi dea o gură de aer sau acea vacanță absolut minunată în care îmi încărcam bateriile, mă simțeam bine, era minunat, ci ceva care să fie zi de zi la îndemână. Și am început să caut și să experimentez diverse practici. M-am apropiat de yoga și asta a rămas cu mine destul de mult – și acum practic yoga; în practica yoga am auzit de meditație și am început să fac meditație; iar în momentul în care mi-am ales specializarea pentru psihoterapie, cineva din familie, care lucra deja cu practici mindfulness în intervențiile psihoterapeutice, m-a sunat și mi-a spus: „Știu că faci yoga, foarte bine că ți-ai ales orientarea asta terapeutică, îți trimit două cărți despre mindfulness”. Și am început să citesc mai întâi și am făcut niște cursuri online, la momentul respectiv în România nu găsisem pe nimeni cu care să învăț – era prin 2014/2015.
Am găsit cursuri online, fie înregistrate, fie live. Nu experimentasem pandemia și nu mi-a plăcut online. Și atunci, undeva prin 2015, am început să călătoresc și să mă duc, pentru a face un curs de mindfulness – în Padova în Italia, cu o echipă de profesori de acolo. Am început să mă duc în retreat-urile de mindfulness, care sunt o perioadă de practică intensă de mindfulness și a început să-mi placă foarte tare, să mă simt foarte bine și să îmi fie acel ceva care să fie tot timpul la îndemână, să fie cu mine.
Andreea Roșca: Aș vrea să vorbim puțin despre esența acestei practici, despre ce anume te învață. Pentru că sună foarte abstract dacă vorbim despre a fi bine, a fi în armonie. Care e esența acestei practici, de fapt?
Simona Chesăraicu: Când ai început întrebarea, primul răspuns care mi-a venit a fost: te învață cum să fii. Dar este tot abstract, rămânem tot acolo, tot în zona în zona abstractă.
Cred că aș putea să spun că este o practică care ne ajută să înțelegem cum funcționăm. Cum funcționăm noi ca ființe, ca entitate completă, complexă, cum funcționează mintea noastră, adică ce se întâmplă atunci când gândim, când avem mintea agitată, când suntem distrași, când nu ne concentrăm sau când ne concentrăm. Cred că ne ajută să înțelegem mai bine ce sunt stările emoționale, ce sunt emoțiile, cum se întâmplă emoțiile astea și ne ajută să ne apropiem mai mult și de corpul nostru. Cred că e o practică care îmi dă ocazia să observ, să înțeleg, să simt cum suntem în fiecare moment.
Andreea Roșca: Dar esența ei? Și când spun „esența” mă refer la ce anume faci.
Simona Chesăraicu: Ca demers este un antrenament al atenției – aici îl citez pe Daniel Goleman, unul dintre specialiștii care numesc practica meditației mindfulness un antrenament al atenției. Practic, ne antrenăm atenția și lucrăm cu atenția (această funcție cognitivă pe care o avem cu toții) să rămână conectată, concentrată pe experiența pe care o avem în momentul prezent. Și facem asta într-un anumit fel: o dată facem intenționat – ne propunem să facem asta, îmi propun să fiu atentă la ce se întâmplă în acest moment versus îmi propun să îmi amintesc ceva sau să analizez ceva din trecut sau eventual să planific dacă mă duc cu atenția pe ceva din viitor.
Fac apoi acest antrenament al atenției apelând la niște atitudini care sunt foarte importante: de curiozitate, de deschidere, de blândețe, de a nu judeca experiența imediată.
Și dezvolt, tot ca demers, abilitatea noastră de a observa, această instanță de observator, din ființa noastră. Observ ce se întâmplă, în timp ce se întâmplă, nu după ce a trecut, când stau și analizez un eveniment sau o situație.
Andreea Roșca: Spune-mi, te rog frumos, despre partea științifică a practicii de mindfulness, despre ce spune știința apropo de această practică și de ceea ce ea antrenează. Cum funcționează, științific vorbind? Alege tu în ce zonă vrei să răspunzi.
Simona Chesăraicu: O să încerc să spun așa cum îmi vin în minte lucrurile și vedem ce se alege din cum reușesc să răspund. Sunt foarte multe studii, mii de studii în ultimii 10-20-30 de ani, făcute în zona academică, în zona de „science” legate, de ce se întâmplă când medităm, ce se întâmplă și ce e diferit, ce se produce, ce nu se produce, ce efecte are această practică a meditației. Unele sunt controversate, unele sunt puse sub semnul întrebării. Chiar mă ajută să fiu mai sănătos? Este, de exemplu, unul din beneficiile listate de majoritatea studiilor. În general, suntem mai sănătoși dacă practicăm și mindfulness, nu doar din cauza acestui element. Sunt studii care vorbesc despre rezistența la stres sau gestionarea stresului, creșterea unei abilități de a fi rezilienți, de a fi mai puternici. Și sunt studii care se duc mult mai specific pe ce se întâmplă efectiv în creierul nostru atunci când medităm, cum se transformă creierul nostru atunci când medităm. Și sunt deja, cred că de mai bine de zece ani, studii care confirmă că persoanele care meditează constant, pe o perioadă mai lungă de timp, au structural modificate diverse părți din creier, cum ar fi zona prefrontală, de exemplu, care răspunde de funcțiile atenției. Mai simplu spus, cei care meditează constant, de ani de zile, au partea din creier care răspunde de funcțiile atenției un pic îngroșată față de cei care nu meditează. Și asta se vede pe imagistică, pe PET scan-urile cu care se fac aceste studii.
Andreea Roșca: Asta înseamnă că e o capacitate mai mare de concentrare pe ceva pe o perioadă mai lungă, dar și de focus, ca să îi spun așa.
Simona Chesăraicu: Ăsta este beneficiul pe care toate studiile pe care le avem îl relevă, îl pun pe masă și spun: da, cei care meditează au o capacitate mult mai bună de a se concentra, au o atenție mai ageră, o vigilență mai activă, dacă pot să-i spun așa.
Sunt apoi studii care se uită cum este afectat sistemul imunitar la persoanele care meditează. Sunt specialiști care spun că încă nu putem pune un semn egal între practicant de meditație și o imunitate crescută. Dar se pare că într-adevăr reziliența crește, adică suntem mai rezistenți. Și atunci automat cred că și sistemul imunitar este mai puternic.
Andreea Roșca: Rezistenți fizic sau mental?
Simona Chesăraicu: Mental.
Andreea Roșca: Asta înseamnă incapacitatea de a susține stres?
Simona Chesăraicu: De a face față stresului, de a gestiona stresul care vine spre noi, de a reduce anxietatea – apropo și de ce se întâmplă în ultimii doi ani, și, mai nou, în ultimele două luni aproape de noi. De a ne reveni după un „distres” puternic sau intens, după o cădere. Cu cât ne revenim mai repede și cu cât suntem mai echilibrați, cu atât vom fi mai sănătoși. Adică organismul nostru va fi practic mai sănătos.
Sunt studii care se uită la afecțiunile cardiace și legătura între afecțiuni cardiace și această practică a meditației. Nici acolo nu avem o concluzie la fel de clară sau certă cum este cu concentrarea.
Andreea Roșca: Deci ce știm astăzi cu certitudine și confirmat de știință e mai degrabă legat de funcțiile cognitive și de capacitatea mentală de a face față unor situații – să nu zic adaptare la stres, dar de a face față unor situații dificile, inclusiv la situații de stres.
Simona Chesăraicu: Acolo sunt beneficiile de care vorbim deja cu siguranță și care sunt „evidence-based”, care sunt dovedite științific.
Andreea Roșca: Când vorbim despre mindfulness, vorbim despre o practică de a sta locului, într-un loc, într-o anumită postură.
Simona Chesăraicu: Asta dacă vorbim de componenta de practică formală….
Andreea Roșca: OK, atunci hai să vedem ce componente are.
Simona Chesăraicu: Dacă ne oprim la definiția „mindfulness este o stare de prezență conștientă” sau de conștientizare a prezentului, putem să o antrenăm și să o cultivăm în două mari feluri: printr-o practică formală și ceea ce numim practică informală. Practică formală este ce ai început să povestești. Ne așezăm să medităm, ne așezăm într-un anumit fel, alegem o anumită postură a corpului, cu picioarele încrucișate sau cu picioarele așezate sub noi, pe o pernă de meditație sau pe o băncuță de meditație, cu trunchiul și coloana drepte, fără să fie însă foarte bățoase, e o atitudine demnă și relaxată în același timp – ăsta e și instructajul pe care-l avem în ghidajul dintr-o practică de mindfulness. Și ne propunem ca pentru o perioadă de 7, 12 , 30 de minute sau 45 de minute să ne concentrăm pe experiența prezentă, curentă. Și ne alegem un obiect al concentrării sau al focusului: respirația, senzațiile din corp, activitatea minții și așa mai departe.
Și asta este ceea ce numim practica formală sau meditația. Stau și meditez. Da, stăm nemișcați, de obicei, deși avem și meditație în mișcare și avem mișcările conștiente, tot ca practică formală.
Pentru practica mindfulness formală am nevoie de timp, de un spațiu anume, dedicat, și e o activitate în sine, deși nu facem mare lucru sau nu facem nimic, cum spun unii dintre profesorii mei.
Doar stăm și observăm ce se întâmplă, moment cu moment, clipă cu clipă.
Cealaltă modalitate de a cultiva această conștientizare este practica informală.
Și asta mie îmi place foarte mult, pentru că este foarte la îndemână. Adică putem să practicăm mindfulness, să practicăm această conștientizare a momentului prezent când mâncăm, când ne spălăm pe dinți, când așteptăm la coadă la supermarket să ne plătim cumpărăturile din coș, când discutăm cu cineva, când călcăm rufe sau pregătim cina. Practic, orice activitate de peste zi sau din rutina noastră cotidiană poate să fie o ocazie de a practica mindfulness. Dacă îmi propun asta într-un mod deliberat – din nou, intenționat –, adică mă așez să îmi beau cafeaua de dimineață, ca să iau exemplul ăsta, și în loc să scot laptop-ul să mă uit ce am de făcut în ziua respectivă, eventual să-mi fac niște notițe sau să mai aranjez o prezentare sau, nu știu, să verific social media sau telefonul, în loc să fac aceste activități îmi iau trei minute sau cinci minute să beau acea cafea fiind atentă la ce simt.
Exercițiul e foarte simplu: să fiu atentă la ce simt folosindu-mă de toate cele cinci simțuri – ce văd, ce simt tactil, ce aud, ce gust, ce miros în timp ce beau o cafea. Și cafeaua are din plin stimuli senzoriali, pe toate palierele astea. Mă concentrez sau îmi duc atenția asupra acestor elemente: ce văd în ceașcă, cum miroase cafeaua mea, ce gust are. Aceste 3 minute sau 5 minute, dacă sunt băutor de cafea (e un exemplu), sunt o practică mindfulness în sine, dacă fac asta – dacă sunt atentă la ce simt, cum simt, ce se întâmplă în mintea mea, cât de repede și de des îmi fuge mintea la ce s-a întâmplat ieri, la ce urmează să mi se întâmple, cât de ușor pot să mă întorc cu atenția pe experiența prezentă și să-mi dau seama că iar mi-au venit în minte discuțiile din cursul zilei de ieri.
Dar asta se învață: să îmi întorc atenția, s-o aduc înapoi asupra a ceea ce fac în momentul ăla. Și asta este ceea ce numim practică informală: spălatul pe dinți, un duș, toate pot fi o practică a meditației dacă atenția mea se întoarce către ce se întâmplă în acel moment.
Andreea Roșca: N-am o istorie foarte lungă în spate, dar experiența mea cu această practică mă uimește pentru că nu mi-am dat seama niciodată până când n-am început cu mindfulness cât de dincolo de controlul meu este mintea. Apar, cu o viteză inimaginabilă, o grămadă de gânduri – incontrolabil, nu știu de unde vin –despre: ce am de făcut azi, ce m-a supărat ieri, o îngrijorare despre nu știu ce factură, faptul că nu am făcut o programare la dentist. Este o aglomerație și un zgomot… Asta e prima mea constatare și mi se pare uimitor. E normal?
Simona Chesăraicu: Da. Și mă bucur că mă întrebi asta, pentru că toată lumea care lucrează sau vine să facă un curs mindfulness cu mine are această întrebare : „E normal să se întâmple asta?” Da, așa funcționează mintea noastră. În 2010, cei de la Harvard Medical School au făcut un studiu – cred că au avut, dacă țin minte corect datele, vreo 80.000 de respondenți de pe tot globul din toate culturile, religiile, etniile și din mediile diferite economice. Și concluziile studiului au fost că un procent de 49% din timp, mintea noastră produce ceea ce se numim „evenimente mentale” sau gânduri legate de trecut sau de viitor. Adică aproape jumătate din timpul nostru, mintea noastră nu este preocupată de ce se întâmplă în acel moment, ci e în altă parte, aducând gânduri, imagini din trecut sau planificând, anticipând ceva ce urmează să se întâmple. Este uriaș. Sigur că ne folosește foarte mult toată partea de informație înmagazinată în amintiri, în memorie și imaginația. Ideea de a proiecta în viitor e una din esențele naturii umane. Aceste capacități pe care creierul nostru le are sunt utile, sunt benefice.
Cred că problema este legată de proporții și de măsură. Și de direcționare. De abilitatea noastră de a controla gândurile, cum ai zis tu, de abilitatea noastră de a gestiona, aș zice mai bine, la ce ne gândim. Dacă eu acum stau de vorbă cu tine și mi-am propus să fiu atentă și să fiu prezentă complet aici, iar în mintea mea apar un milion de gânduri despre ce o să fac după ce încheiem noi discuția și cum mă așteaptă fiul meu acasă, dacă a mâncat, dacă n-a mâncat, eu de fapt o să pierd prezența și conversația cu tine. Și aici intervine de fapt marele beneficiu, dacă mă întrebi pe mine, de a învăța să ne înțelegem mintea, să o cunoaștem și să știm cum și ce să facem atunci când sesizăm că mintea noastră e plină de gânduri. Noi n-o să putem să ne oprim gândurile.
Andreea Roșca: Ideea aceasta de a ne goli mintea e, cum să zic eu, o întreprindere în van, nu există așa ceva.
Simona Chesăraicu: Slavă Domnului, dacă pot să mă exprim așa. Nu vrem o minte goală. Nu vrem un creier care să nu producă evenimentele mentale de care vorbeam: gânduri, imagini, analize, raționamente, anticipări, prognoze și planificări. Nu vrem așa ceva. Dar nu vrem nici să stăm doar în ce înseamnă analiza din trecut sau planificat pentru viitor. Pentru că pierdem din momentul actual – o dată, atenția dată celuilalt, că s-ar putea să pierdem lucruri importante, și savoarea unor momente.
Andreea Roșca: Apropo de a pierde lucruri importante, am avut o discuție cu cineva și îmi spunea că la ziua de nașterea a copilului său, care împlinise șapte ani, când copilul sufla în lumânări, părintele, concentrat pe nu știu ce mesaj pe telefon, brusc s-a uitat la copil. Avea lumânările de șapte ani în față. Și și-a zis: Eu nu înțeleg, nu e aproape nicio zi de naștere pe care să pot să mi-o amintesc cu vreun detaliu. Nu știu ce s-a întâmplat cu ăștia șapte ani. Și e complicat când ai momente de genul ăsta. Cred că asta pierdem, de fapt.
Simona Chesăraicu: Iar eu acuma, ascultându-te, mi-am dat seama că ar fi foarte dureros pentru mine să realizez că au trecut 14 ani, cât are fiul meu, că trec 20, 25 de ani și că nu îmi amintesc. N-a ratat momentul, că era acolo, înțeleg, părintele. Dar nu păstrez cu mine bucuria, încântarea, momentul. Că nu căutăm numai bucuria, dar momentul respectiv, care să rămână cu noi. Ar fi dureros, nu doar complicat.
Dar ce învățăm sau ce obținem practicând mindfulness și făcând acest tip de practici și de exerciții, este să ne bucurăm mai mult. Jon Kabat-Zinn spune, de exemplu, să trăim deplin viața, așa cum e ea. Să trăim deplin. Este fascinant câte nuanțe putem sesiza și de care ne putem încânta sau pe care putem să le constatăm, că unele nu ne încântă, dacă suntem atenți. Este absolut fascinant.
Andreea Roșca: Pentru că am ajuns în zona asta de a ne bucura și de a savura –cred că sunt niște nuanțe aici, pentru că nu te bucuri de lucruri de care n-ar trebui să te bucuri, adică nu te bucuri atunci când întâlnești un moment greu, nu te bucuri atunci când se întâmplă ceva care te enervează. Vorbește-mi un pic despre această situație repetitivă, a ta, cu parcarea.
Simona Chesăraicu: Am povestit-o. Mă întrebai tu, când am vorbit noi prima oară, ce a făcut să fie diferit în viața mea, de fapt, această practică. Ți-am povestit cum eram în stare înainte, când eram pusă în situația să îmi blocheze cineva în parcare mașina, să fiu tensionată, frustrată, revoltată, furioasă – toată panoplia asta de trăiri – niște ore, jumătate de zi. Patru-cinci ore eram în stare, zic eu acuma, să stau în tensiunea respectivă, să o alimentez, s-o cresc, să pun foarte multe gânduri peste o primă stare emoțională care apărea. Versus acum, când mă revoltă în continuare la fel de mult, la fel de nepotrivit, de injust, de lipsit de bun simț găsesc că este atunci când cineva îmi blochează mașina în parcare, dar nu mai stau atâtea ore în acea stare. Și asta mi se pare un beneficiu extraordinar, pentru că orele respective le pot petrece în alt fel, cu mai puțină tensiune, cu mai puțină frustrare, cu mai puțină revoltă și obosesc mai puțin. Mă supăr în continuare dacă îmi blochează cineva ieșirea din garaj sau mașina în parcare, dar nu mai stau jumătate de zi acolo.
Andreea Roșca: Sunt curioasă care este secvența de ieșire? Este ceva de genul „pot să fac ceva, fac, nu pot să fac ceva, nu are rost să mă enervez”? Care-i secvența care deblochează, care oprește supărarea și furia?
Simona Chesăraicu: Până la răspuns, la ce pot sau nu pot să fac, este conștientizarea. Să îmi dau seama că m-am înfuriat. Și îmi dau seama, dacă învăț cum să sesizez ce se întâmplă în corp – fiecare trăire emoțională are expresia în corp imediat, până când să pot eu să pun în cuvinte „ a, asta este o furie” sau „a, m-a cuprins frustrarea”. Până când pot eu să raționalizez în felul ăsta, în corp se simte. Dacă eu pot să-mi dau seama ce simt chiar atunci când apare furia, în momentele alea în care mă înfurii, să conștientizez ce se întâmplă, după acest moment o să pot să-mi pun întrebarea: OK, ce pot să fac în situația asta? Deci practic, esențial este acest spațiu în care să pun întrebarea: pot să schimb situația în vreun fel? Am pe cine să sun să-și mute mașina, să îmi elibereze locul? Nu am ce să fac? Iau un taxi și mă duc unde am de mers. Sigur că în continuare este un disconfort creat, dar mă ajută să-mi rezolv pragmatic și practic niște niște lucruri și să îmi dau seama de starea pe care o simt fără să o amplific, fără să o potențez. Și în loc să stau să mă întreb patru ore cum poate cineva să fie atât de lipsit de bun simț încât să nu îi pese că mi-a blocat mașina și îmi creează atâta disconfort (și aceste gânduri vor încărca și mai mult frustrarea pe care o simt), dacă îmi dau seama de asta, pot să nu las aceste gânduri să mai apară sau să stea cu mine. Și mai mult, de fapt, pot să nu le alimentez. Și asta la mine sună așa: „A, Simonica, iar te-ai înfuriat.” Asta îmi spun eu mie când îmi dau seama care e starea și ce se întâmplă, ce simt. Și atunci îmi este mult mai ușor să nu mai stau în acele gânduri ruminative sau în acea spirală ruminativă, cum o numim noi. Și îmi e mai ușor să mă uit către: OK, care e pasul următor? Pot să fac ceva, nu pot să fac ceva?
Andreea Roșca: Asta mă duce cu gândul la o întrebare legată de ceva ce vrem cu toții: productivitatea. Dar n-am să pun o întrebare, am să te las pe tine să spui ce-ți vine în minte apropo de ideea asta de productivitate, pentru că ceea ce ai descris îmi pare că e un fel productiv de a rezolva o problemă.
Simona Chesăraicu: Productivitatea, de exemplu, este unul din obiectivele pe care le caută cei care introduc programe mindfulness-based în corporații sau în zona de business, în zona profesională. Fac asta pe de-o parte pentru a-i ajuta pe angajați sau pe cei care sunt în business să-și gestioneze stresul, presiunea, dificultățile mai bine, dar și să fie mai productivi. Pentru că dacă noi înțelegem cum funcționează mintea noastră, o să înțelegem și o să știm că nu există multitasking, de exemplu. Noi nu putem face trei task-uri în aceleași timp, le vom face secvențial. Dar este mult mai productiv dacă îmi planific, dacă știu asta, dacă îmi propun acum să scriu e-mailul acesta, după aceea o să dau un telefon, după aceea o să discut cu cineva și o să am o întâlnire. În loc să-mi propun să le fac pe toate astea așa, una peste alta. Ca să pot să fac asta e nevoie să am mintea limpede, și asta obțin stând cu fundul pe o pernă de meditație. Obțin nu o minte goală, dar obțin o minte mai liniștită, mai potolită. Și pot să văd cu claritate ce se întâmplă, pot să planific mult mai mai ușor ce am de făcut, de fapt. Și surpriza este că cei care practică meditația sunt mai productivi – adică într-un timp mai scurt, rezolvă mai multe lucruri.
Andreea Roșca: Cred că asta a fost una dintre temerile mele. Aud des vorba „Dar ce o să fac, frate, vrei să stau să plouă pe mine?”. Trebuie să fiu activ, trebuie să mă enervez, să mă grăbesc – felul ăsta al nostru de a fi, care-i tot timpul în viteză, cu multe lucruri de făcut în același timp, e o obișnuință. Și senzația mea e că, în momentul în care am luat intensitatea asta la care trăim, am căzut într-o zonă pasivă.
Simona Chesăraicu: Nu e așa. Și spun aici din experiența mea personală. Fac mult mai ușor și mai repede lucruri pe care le făceam și acum zece ani, dar le făceam în mult mai mult timp.
Andreea Roșca: Și asta e datorită capacitatății de a da atenție, de a avea claritate.
Simona Chesăraicu: Și capacității de a-mi da seama, de a-mi conține starea. Dacă îmi dau seama că sunt într-o situație dificilă, am o trăire foarte intensă, de presiune sau de furie, pot alege o strategie care să-mi potolească starea respectivă și să nu mă înverșunez să fac task-ul respectiv, pe care oricum nu pot să-l fac până când nu mă potolesc puțin sau nu îmi potolesc puțin mintea. Și la asta mă ajută practica.
Ziceai de starea de pasiv. Nu există doar viteza a șasea și punctul mort sau neutru – dacă pot să fac paralela asta cu cutia de viteze a unei mașini. Există treapta întâi de viteză, treapta a doua de viteză, dar există și treapta a șasea – și este foarte utilă, chiar necesară de foarte multe ori. Dar nu există doar a șasea și zero. Nu avem doar zero sau 200 km la oră.
Andreea Roșca: Cred că de multe confundăm frenezia cu eficiența, cu eficacitatea. Adică a fi mereu în priză este un sinonim cu a face lucruri, a produce lucruri, a obține rezultate. Cred că ne-am făcut un fel de medalie de onoare din a fi tot timpul ocupați și tot timpul în viteza a șasea.
Simona Chesăraicu: Și să faci tot timpul ceva: „nu sta degeaba!”. Ăsta e într-adevăr un construct social, este ceva la care am ajuns noi acum, așa cum trăim acum – să facem foarte multe lucruri, să nu pierdem ceva, să facem și sport, și 12 ore la birou, și să creștem doi copii, și să fim și un prieten sociabil, și un copil care își vizitează părinții mai în vârstă tot timpul. Nu se poate asta, ziua are tot 24 de ore. Iar noi avem nevoie de pauze, avem nevoie de odihnă, avem nevoie și de un ritm mai lent. Din nou, eu n-am să spun niciodată și nu cred că e sănătos să nu folosim și viteza a șasea, ca să păstrăm aceeași paralelă. Dar ce știu este că dacă stăm doar în viteza a șasea, la un moment dat o să obosim.
Andreea Roșca: Ne ardem.
Simona Chesăraicu: Și apare burnout-ul, care ste atât de vizibil acum.
Andreea Roșca: Vreau să vă întreb ceva legat de burnout și de o definiție foarte simplă a burnout-ului, care vine din psihologia organizațională, care spune că de fapt burnout-ul este un dezechilibru între resurse și cerințe. Între resurse – care pot fi resurse fizice (adică nu am instrumentele cu care să lucrez), resurse de suport din partea celorlalți, de răbdare din partea noastră – și ceea ce ni se cere sau ceea ce cerem noi de la noi. Dacă ar fi să poziționăm undeva această practică, în contextul stresului și burnout-ului, am intuit bine că ea este în zona de construit resurse?
Simona Chesăraicu: Da, exact. De cultivat, așa și numim. Cultivăm abilitățile astea, le construim să le avem în situația în care ajungem, de exemplu, într-un context în care se cere sau cerem noi de la noi prea mult. Și dacă cerem pe o perioadă determinată, putem folosi aceste resurse, care ne vor ajuta. Problema este dacă ajung în contextul în care mi se cere sau cer eu de la mine, pun eu o presiune pe mine și nu am resursele, nu am bagajul de care am nevoie – și atunci apare riscul riscul de burnout.
Vorbeam la început de reziliență, de acest „toughness mental”, de stăpânire de sine, de capacitatea de a înțelege ce mi se întâmplă, de a mă regla. Unul din modurile în care putem preveni burnout-ul este să știu când să spun „stop”, chiar dacă stop înseamnă doar pentru patru ore, nu pentru o carieră întreagă. Pur și simplu să pot să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine și să spun azi nu mai reușesc, nu mai pot. Mă duc să mă plimb, îmi reîncarc bateriile, îmi refac resursele.
Andreea Roșca: Cred că aici vine unul din atributele despre care tu vorbeai – blândețea. Cum funcționează blândețea în ecuația asta? De ce e nevoie de ea și unde anume intervine?
Simona Chesăraicu: Cu blândețe pot să am grijă de mine și de ce mi se întâmplă în jur. Dacă îmi găsesc această blândețe ca resursă interioară, asta o să mă ajute să ies dintr-o situație în care sunt. Nouă ne este mult mai ușor dacă ne tratăm cu blândețe și o să obținem mult mai mult de la noi dacă ne tratăm cu blândețe decât dacă ne tratăm critic.
Andreea Roșca: Blândețe este atunci când îmi dau seama că sunt incapabil să termin ce am de făcut, să spun „OK, hai să mă opresc” în loc să zic „hai să mai trag un pic”?
Simona Chesăraicu: Blândețe înseamnă că atunci când îmi dau seama că nu pot să fac ceva să spun „OK, acum nu pot să fac asta – poate am nevoie de o pauză, poate am nevoie de ajutor, poate am nevoie doar să mai stau puțin să mă gândesc”. Asta e o atitudine de blândețe, o îngăduință, dar nu o resemnare sau amorțeală. Pur și simplu, blândețea cu care ne apropiem și de copii atunci când îi creștem și când învață să meargă pe bicicletă. Dacă nu merge din prima, nu-l critica. Versus o atitudine care spune: „iar nu ești în stare sa faci asta!”. Acolo vorbim de critică, de presiune, de judecată – care este o barieră pentru învățare și pentru rezolvarea multora dintre problemele cu care ne lovim.
Andreea Roșca: Dacă am ajuns în zona aceasta de cum ne comportăm cu noi și cum ne comportăm cu ceilalți, aș vrea să vorbim un pic despre ce înseamnă antrenamentul acesta pentru relațiile noastre cu ceilalți.
Simona Chesăraicu: Unul din cele mai bune lucruri pe care le-am învățat eu în mindfulness a fost să ascult – dar să ascult cu adevărat. Am făcut multe ore de traininguri de ascultare activă în zona de corporate. Am învățat inclusiv cum să mimez – să mimez mimica și gestica specifice atunci când ascult pe cineva, mintea fiind de fapt în altă parte. Iar fiul meu, când era mic, foarte ingenuu și foarte autentic, îmi povestea câte ceva și eu teoretic îl ascultam activ și eram acolo, mai și puneam câte o întrebare din când în când, până când se prindea el și zicea: „Nu m-ai ascultat, n-ai auzit nimic din ce ți-am zis”. Și eu: „Ba da, cum să nu”. „Stai să te întreb: ce a zis X de la grădiniță?” – el spunându-mi povestea înainte. Evident că nu puteam să reproduc, pentru că mintea mea era în cu totul altă parte.
Ca să mă întorc la comunicare și la relațiile cu ceilalți, ăsta a fost foarte prețios ca beneficiu pe care l-am câștigat: că am învățat cum să ascult pentru a auzi ce spune celălalt, cu totul. Și asta mă ajută foarte mult acum în ceea ce fac, în meseria pe care o am în ultimii ani, de psihoterapeut. Este fascinant când îmi dau seama că sunt în cabinet cu cineva, îmi spune ceva sau vorbim despre ceva și mie îmi fuge mintea în altă parte. Și îmi dau seama cât de diferit este să fiu în contact autentic, prezentă cu celălalt, sau să fiu eu în povestea din mintea mea, altundeva.
Andreea Roșca: Dacă ar fi să vorbesc despre ce fac eu în viața profesională, capacitatea de a auzi și de a fi prezentă în conversație, de a auzi răspunsurile este unul dintre cele mai prețioase antrenamente. Nu sunt acolo, mi s-a întâmplat acum, cu tine, acum câteva minute, ca tu să spui ceva și eu să aud numai ultimele trei cuvinte și să-mi dau seama că n-am auzit nimic din răspunsul tău, dar antrenamentul în sine este unul dintre cele mai prețioase câștiguri pe care le am până acum.
Simona Chesăraicu: Această practică mindfulness mă antrenează și pentru asta. Mă antrenează să fiu cu totul acolo. Adică să ascult, să văd, să percep pe toate dimensiunile pe care noi percepem experiența exterioară.
Andreea Roșca: Să îți dai seama ce reacție provoacă în tine, dacă intră într-o zonă puțin conflictuală sau sensibilă. Înțelegi când începi să te enervezi, înțelegi la ce anume reacționezi. Adică ai capacitatea de a construi relații mult mai armonioase, nu? Vorbește-mi de diferența asta între a reacționa și a răspunde.
Simona Chesăraicu: Este esența unuia dintre programele mindfulness-based pe care îl predau: „Mindfulness-based stress reduction”. A înțelege, a simți și a vedea care e diferența între reacție – care de cele mai multe ori este automată sau este un obicei, o obișnuință pe care o avem (de obicei reacționez așa sau fac asta când se întâmplă ceva) – și a răspunde. La ce mă ajută mindfulness sau ce face diferit mindfulness este că, percepând experiența atunci când se întâmplă, dându-mi seama că mă înfurii sau că mă frustrez chiar atunci când se întâmplă, se creează un mic spațiu între stimul și comportamentul care apare ca reacție a acestuia. Se creează acest spațiu în care pot alege ce să fac. Eu pot alege să dau curs, fără să gândesc în vreun fel sau fără să fac ceva anume, acelei furii. Și poate îmi vine să plâng sau poate îmi vine să urlu, să ridic tonul, să trântesc ceva, să mă agit, nu știu, să dau cu pumnul sau pot alege să fac altceva: să iau o gură de aer, să ies din spațiul respectiv, să mă mișc puțin, să respir profund de câteva ori, să pun o întrebare și să îmi folosesc curiozitatea ca să pot apoi să răspund. Răspuns înseamnă ceva ce aleg eu să fac. Reacția de foarte multe ori este automată.
Andreea Roșca: Vroiam să vorbim un pic despre zona asta de momente complicate. De momente prin care mulți dintre dintre noi am trecut în ultimii doi ani de zile – în care cineva se îmbolnăvește, în care tu te îmbolnăvești, în care îți moare cineva, în care trăiești genul de traumă pe care o vedem acum, cu refugiați, cu război la graniță. Cum putem să trecem altfel prin momente grele, ce știm despre mindfulness și momentele complicate?
Simona Chesăraicu: Mă ajută practica mindfulness să gestionez momentele complicate, trăirile asociate acestor momente, de fapt. Să spun și altfel: mă ajută să trec prin suferință.
De foarte multe ori, mecanismele la care apelăm noi atunci când suntem într-o situație dureroasă sau de suferință este să evităm, să negăm, să fugim, să ne întoarcem cu spatele la trăirea respectivă. Am mai fost și condiționați („trebuie să fii puternică” – auzi când pierzi pe cineva) sau „o să treacă”, „n-are de ce să-ți fie frică”, „lasă că nu e așa de important”. Toată invalidarea emoțiilor respective ne-a învățat să nu ne apropiem de ele, eventual să pretindem că nu se întâmplă de foarte multe ori, să găsim o modalitate de a nu arăta că suferim.
Ce ne învață viața este că nu avem cum să ocolim suferințele. La un moment dat e cineva care se îmbolnăvește în jurul nostru, pierdem oameni care ne-au fost dragi și care au fost importanți pentru noi, apare o pandemie care ne-a schimbat și ne-a dat peste cap complet și viața, și ritmul, și stilul, și așteptările. A venit și războiul acum, care este și mai îngrozitor decât orice altceva se putea întâmpla – și n-am ales noi dacă să fim sau nu în situația asta. Ce putem face este să vedem cum trecem prin ea. N-am avut cum să ocolim pandemia, nu am avut unde să fugim. Și atunci practica meditației și practica mindfulness mă ajută să trec prin suferință, înțelegând că pot să fac față, de fapt, nu că mă doare mai puțin. Nu că n-ar trebui să mă doară sau n-ar trebui să sufăr, ci că am resursele să rămân pe picioare și cu această suferință, și cu această durere.
Andreea Roșca: Asta mi se pare foarte prețios, pentru că unul dintre lucrurile care se întâmplă când fugim este că ne și deconectăm de ceilalți. Cred că această capacitate de a nu fugi, ci de a trece prin durere, suferință, dezamăgire ne păstrează capacitatea de a fi împreună cu ceilalți, de a primi ajutor, de a da ajutor, de a-i consola pe cei care sunt într-o situație poate mai rea decât noi. În timp ce cealaltă variantă închide porțile.
Simona Chesăraicu: Exact, ne izolăm, ne închidem. Eu trăiesc durerea respectivă, dar în momentul în care nu sunt dispus să cer ajutor, să mă las ajutată, nu o să vreau să arăt asta și atunci mai bine stau cuminte în casă, închisă și mă izolez și nu mă duc către ceilalți, care sunt esențiali în a mă ajuta să trec prin suferință și în a fi acolo ca resursă sau ca element care mă poate susține.
Andreea Roșca: Asta apropo și de relații și de capacitatea de a fi împreună cu ceilalți.
Simona Chesăraicu: Și de a cere ajutor, de a fi acolo pentru celălalt, de a oferi ajutor și suport.
Andreea Roșca: Există această practică concentrată pe respirație, pe a fi atent, a da atenție respirației. Dar există cealaltă practică, concentrată pe senzațiile din corp. Aș vrea să te întreb despre partea asta cu senzațiile din corp pentru că mi se pare ceva foarte puțin explorat. Adică noi nu prea dăm atenție relației între cum mă enervez și unde mă doare sau epuizare și ce simt în corp. Despre asta vreau să vorbim un pic: despre ce informație există în corpul nostru la care nu suntem atenți și cum o putem folosi.
Simona Chesăraicu: Îmi vine în minte, înainte să-ți răspund la întrebare, vorba unui coleg din Germania cu care am făcut la un moment dat cursurile. Zice: „Știi, suntem obișnuiți să locuim la mansardă”. Adică dăm atenție doar minții și ceea ce se întâmplă în gândurile noastre, cum gândim, ce gândim, ce ne amintim, ce planificăm și foarte puțin în restul corpului. Experiența noastră nu este însă numai la nivel rațional, cognitiv. Noi tot ce trăim trăim cu tot corpul, cu toate sistemele astea, cu tot ce înseamnă senzorial și fiziologic. Mai mult decât atât, emoțiile au expresie în corp și asta știm deja și toată lumea din zona științifică este de acord cu asta. Emoțiile nu se produc în creier, undeva. Ele se exprimă în corp: o tensiune, o contractură, o roșeață, o creștere a pulsului, o modificare a ritmului cardiac, a respirației.
Și în mindfulness, în meditație ne folosim, ca să antrenăm atenția, pe de o parte, de a ne focusa pe ce se întâmplă în corp, ne folosim și să cunoaștem corpul, și să intrăm într-un contact autentic – spun eu, profund –, cu experiența noastră dând atenție și corpului, nu doar la ceea ce se întâmplă în creier la nivel rațional. Este o modalitate de a fi complet în experiență, dând atenție și senzațiilor din corp.
Andreea Roșca: Asta mă duce cu gândul și la altceva, o zonă super rațională, o zonă foarte des amintită în business și în alte domenii din viață: zona asta de instinct. Și pentru că, de multe ori, când îi întreb pe oameni cum ai luat o decizie, cum ai făcut, se întâmplă să îmi spună: instinctul. Și sunt curioasă dacă are vreun sens pentru tine legătura asta între a fi conștient de ce anume reacție provoacă în mine, fizică, diverse situații, și ideea de instinct.
Simona Chesăraicu: Ce înseamnă acel instinct este de fapt o decizie pe care o iau cu toată ființa, dar cu toată ființa însemnând și cu stomacul, ca să spun așa. Ceva ce nu e rațional neapărat. Cred că toate palierele din experiența noastră sunt cumva elemente de instinct. Asta este ce am acum in minte, legat de asta. Se vorbește foarte mult de un sistem nervos din jurul tubului digestiv, de exemplu, încă nu știm exact cum comunică cu sistemul nervos central. Sunt multe elemente despre care eu încă nu pot să vorbesc, nu am toate datele astea.
Andreea Roșca: Dacă ar fi să se apuce cineva, ce ai recomanda, ca durată și ca întindere în timp, ca practică, care să producă rezultate vizibile? Cât trebuie să meditez ca să obțin niște rezultate pe care să le pot vedea?
Simona Chesăraicu: Cred că în 2018 sau în 2017 a fost o conferință la care Daniel Goleman – el fiind practicant de meditație mindfulness – vorbea despre durata unei practici care să producă și efecte. Vorbește despre „olimpicii la meditație”, cei care meditează două ore pe zi. Și tot el spunea că sunt foarte puțini cei care reușesc, de fapt, într-o viață ancorată în urban, în lumea în care trăim noi, să aibă aceste două ore doar pentru meditație. Eu aș spune că asta este mai aproape de cei care aleg să trăiască într-o mănăstire budistă, de exemplu, sau asta să fie viața lor. Plecând de la asta, acum 30–40 de ani când a început să fie cunoscută și în Occident practica asta a meditației, recomandările erau de 30–45 de minute pe zi. Pe această durată de exercițiu sunt și o serie de studii făcute. Adică: vorbeam la început de beneficii dovedite științific – 45 de minute de meditație formală pe zi poate să producă acea îngroșare a cortexului prefrontal care îmi dă beneficiile despre care vorbeam. Interesant este că au apărut în ultimii ani specialiști care spun că nu-i nevoie de 45 de minute, suficiente poate 10 sau 12 minute, constant. Acest constant înseamnă, aș spune, zilnic, sau de câteva ori pe săptămână, cel puțin. Pentru mine, o medie de 20–30 de minute pe zi de practică formală au făcut o diferență foarte mare.
Andreea Roșca: Adică simți că ai mai multă claritate în a lua decizii sau că ai o altă relație cu oamenii…
Simona Chesăraicu: Că sunt mai eficientă, că sunt mai prezentă în discuțiile cu ceilalți, că sunt mai receptivă și mai dispusă să fiu mai înțelegătoare cu cei din jurul meu. Că nu mai obosesc așa de mult, că am mintea mult mai clară, că pot să iau decizii mai limpezi un pic, că cantitatea de stres nu mai cade peste mine. Deși sunt în continuare mamă, soție și am și un job de făcut… Dar mi-e mult mai ușor să-mi dau seama când sunt obosită, când este prea mult, când e suficient și ce să fac cu asta.
Andreea Roșca: Cred că e interesantă ideea asta că meditația mindfulness, orice formă de a lucra la starea de prezență este ceva ce dă rezultate, cel puțin la fel de bune, pentru oamenii care sunt în condiții de mize importante, adică cu decizii grele, cu intensitate mare, cu performanță foarte sus, adică cu cerințe foarte mari în viața lor.
Simona Chesăraicu: Absolut, o să găsim foarte mulți CEO și foarte mulți executivi din marile companii și corporații de pe tot globul care vorbesc despre practica lor de meditație ca instrument care-i ajută să înțeleagă, să ia decizii, să reziste presiunii la care este supusă o astfel de poziție. Găsim sportivi de înaltă performanță – Djokovici – care practică exerciții de meditație. E ceva la care apelează, în zona de performanță ridicată, oameni din toate zonele – și sportiv, și militar….
Andreea Roșca: Armată, Marina Statelor Unite, am văzut o grămadă de studii cu pompieri, cu NASA…
Simona Chesăraicu: Acolo este nu doar partea de concentrare, de claritate, de stăpânire, de stabilitate, de stare pe care ți-o dă acest exercițiu, ci este și de a face față suferinței cu care se întâlnesc – vezi pompierii, vezi zona de închisori și judiciar.
Personalul medical – sunt spitalele în care personalul medical face astfel de programe ca să facă față unui stres și unei suferințe teribile, într-un spital cam asta găsim.
Andreea Roșca: Dacă ar fi să recomanzi una-două cărți, către ce te-ai opri?
Simona Chesăraicu: Traduse în limba română?
Andreea Roșca: Alegi tu.
Simona Chesăraicu: În engleză, cred că anul trecut a fost editată, fascinantă este „Peak Mind” a lui Amishi Jha. Nu este încă tradusă în limba română. În limba română avem traduceri care mie îmi plac foarte mult: Judson Brewer – „Poftele minții sau îmblânzirea anxietății”. Îl avem pe Jon Kabat-Zinn cu „Mindfulness zi de zi”.
Mai artistic puțin, dar nu la fel de science-based este Christophe André, un psihiatru francez, care scrie foarte frumos și este foarte frumos tradus și la noi. Ultima lui carte, pe care am găsit-o și la noi în librării, este „Vremea meditației”. Este un medic psihiatru francez practicant de meditație mindfulness de mulți ani.
Andreea Roșca: Mulțumesc frumos. Ai un mesaj pe care ai vrea să îl transmiți, un gând de final?
Simona Chesăraicu: Eu îți mulțumesc foarte mult pentru discuție. Ca gând de final aș spune doar că este tare bine să ne dăm voie curiozității să existe și să explorăm – chiar și acest tip de practici.
Află mai multe despre Simona Chesăraicu
Pe site-ul simonachesaraicu.ro, pe pagina sa de Facebook sau din această intervenție video la TEDx Floreasca
Autori menționați în timpul interviului
Jon Kabat-Zinn – autorul a mai multor cărți despre mindfulness, pe care îl poți asculta în acest podcast, și a unor apreciate cursuri de mindfulness pentru reducerea stresului
Daniel Goleman – părintele conceptului de „inteligență emoțională”; ascultă-l vorbind despre Emotional intelligence și despre How to manage your emotions at work
Cărți recomandate de Simona la finalul conversației
Amishi Jha – „Peak mind”
Judson Brewer – „Poftele minții sau îmblânzirea anxietății”
Jon Kabat-Zinn – „Mindfulness zi de zi”
Christophe André – „Vremea meditației” și toată seria de cărți publicată de Editura Trei
Găsești pe site-ul Simonei și alte cărți pe care le recomandă.