Această experiență de a vorbi cu alți oameni despre pasiunile tale cred că te ajută pe tine să-ți dai seama care este valoarea ta, cum poți să schimbi lumea și, bineînțeles, cum poți să atragi alături de tine alți oameni.”
Limitele a ceea ce putem face sunt definite de limitele aspirațiilor noastre. Iar aspirațiile ne sunt atât de îndrăznețe precum lumea în care ne găsim zi de zi. Nu poți avea aspirații mari dacă rămâi în conversații mici.
Așadar, iată o întrebare: cum construim noi aspirații pentru tinerii la început de drum? Cum determini absolvenții Politehnicii să îndrăznească mai mult decât să devină angajați ai marilor multinaționale de tehnologie?
Acum exact zece ani, Innovation Labs a pornit ca program pilot de incubare și accelerare pentru startup-uri tehnice. Obiectivul era să îmbine expertiza tehnică cu cea de business pentru a crea soluții inovatoare pentru probleme din lumea reală. A fost primul program de acest fel din România.
Răzvan Rughiniș a cofondat Innovation Labs, alături de Andrei Pitiș. Astăzi, este cel mai mare program de felul său. S-a extins în cinci centre Universitare și cuprinde 11 universități. Inclusiv Medicina. A fost punct de plecare pentru companii care au scalat, atras investiții, creat soluții și produse. A redefinit, cumva, ce e, posibil în tehnologia din România. Este profesor la Politehnică și conducător de doctorat și un pionier în ceea ce înseamnă apropierea educației de economia reală.
Am vorbit cu Răzvan despre cum schimbi mentalități, despre iluzia că educația tehnică în afară e mai bună decât cea din România, despre a-ți cunoaște limitele și a înțelege la ce ești bun, despre un parteneriat și o prietenie care au făcut minuni, cum creezi noi realități în conversații, cum confortul ne înmoaie ambițiile și de ce să adori problemele.
Idei principale
- Să nu-ți recunoști limitele, mai ales după o anumită vârstă, reprezintă un tip de vulnerabilitate care nu te afectează doar pe tine, ci și pe cei de lângă tine. E important să alegi în viață lucrurile care te pasionează și pe care poți să le faci; și, în același timp, să recunoști că sunt și lucruri pe care nu le vei putea face niciodată bine. Încearcă să nu te lansezi în domenii pe care nu le cunoști decât superficial. E o diferență între a avea un anumit tip de curiozitate pentru un domeniu și a pretinde că poți emite opinii avizate privind domeniul respectiv. Intuițiile tale vor fi, cel mai probabil, intuițiile unei persoane naive, care capătă o încredere nejustificată, dar nu înțelege exact cum funcționează lucrurile.
- Gestionarea complexității societății se face prin reglaj. Faptul că trăim într-o societate din ce în ce mai complexă n-ar trebui să ne intimideze, ci ar trebui să ne provoace în construcția unor sisteme cu bucle de reglaj. Un rol important aici îl au ONG-urile și presa.
- Cea mai dificilă întrebare pentru un inginer este „cum o să facă proiectul tău bani?”. Sentimentul lui este căbîți prezintă un proiect făcut cu pasiune, pe care tu îl evaluezi printr-un filtru mercantil și îl minimizezi. De fapt, e exact invers. Dacă cineva te întreabă, mai ales când ești tânăr antreprenor, cum face aplicația ta bani, de fapt te întreabă cât de viabil este produsul – deci înseamnă că este foarte interesant de el. Când cineva te întreabă pe tine, inginer, care vii cu pasiune și cu tehnologie, cum faci bani, îți arată de fapt deschiderea de a face o primă investiție în produsul tău.
- Înfrânge-ți reținerea de a vorbi cu pasiune despre produsul tău. Mulți antreprenori tineri și talentați reușesc să construiască o aplicație care ar ajuta anumiți clienți, dar nu reușesc să prezinte produsul clienților respectivi. Sunt mai exigenți cu ei înșiși decât ar fi cei pe care încearcă să-i ajute. Se tem de un refuz, pentru că îl interpretează ca pe un eșec al lor, ca persoane. Dar un potențial refuz nu este o invalidare a calităților tale, ci pur și simplu o nealiniere. A vorbi cu oamenii despre produsul tău te ajută să înțelegi mai bine care e valoarea ta, cum poți să schimbi lumea și cum poți să atragi alături de tine alți oameni.
- Ca student, dacă te-ai pregătit pentru un examen, poate nu iei 10, dar iei 9. În antreprenoriat poți munci enorm, iar produsul tău să eșueze. E o situație pentru care tinerii antreprenori nu sunt pregătiți. Unii reușesc să separe eșecul produsului de propria persoană, dar alții nu. Sunt echipe care pornesc cu un entuziasm foarte mare și care, la primul refuz, nu doar că implodează, ci distrug totul. E ca și când ai un divorț în care nu există partaj, ci dai foc la toate bunurile. Există la tinerii antreprenori genul acesta de intensitate, care vine și dintr-o lipsă de educație emoțională. Ei sunt obișnuiți să fie performanți și, dintr-odată, se lovesc de realitate: nu contează cât de mult ai muncit, ci contează cât de bine ai aliniat produsul cu nevoile pieței, contează șansa sau alte aspecte. Iar ei nu sunt obișnuiți.
- Succesul în carieră înseamnă impact, nu confort. O carieră de succes poate însemna să lucrezi într-o multinațională, cu un salariu bun și o mulțime de beneficii. Dar impactul pe care-l poți avea și tipul de dezvoltare personală de care ai parte într-o aventură antreprenorială este foarte diferit de cel pe care l-ai putea avea chiar și în cea mai deschisă și flexibilă organizație. Cu cât organizațiile sunt mai mari, cu atât necesitatea procedurării este mai mare. Într-o echipă mică, unde rolurile nu sunt niciodată clar definite, înveți mai mult, maturizarea emoțională se face mai repede.
- Tehnologia ne izolează în bule. Mulți dintre tinerii studenți de astăzi nu se simt confortabil să vorbească cu cineva de 30, 45 sau 50 de ani. Ușurința în a folosi tehnologia îi face să-și construiască o imagine falsă a propriilor competențe. În același timp, modul de construcție a acestei societăți tehnologizate și „de-a gata” îi împiedică să exploreze, să desfacă și să facă singuri la loc ce folosesc, să își alcătuiască un network relevant și să fie deschiși la nou. Dacă planul lor nu se aliniază cu realitatea, impulsul este de a-și lua jucăriile și de a pleca.
- O relație de succes profesor–elev e o relație duală, ce implică perseverență, în care ambele părți vor ca lucrurile să funcționeze. Se pune azi accentul pe responsabilitatea profesorilor de a face lucrurile clare, de a găsi abordarea potrivită. Dar dacă tu, ca student, nu ai înțeles ceva, motivul poate fi lipsa de claritate a profesorului sau abordarea nepotrivită, dar poate fi și nivelul tău redus de competență. E îngrijorătoare absența oricărui tip de asumare a unei generații cu mai puțină răbdare și care folosește tehnologia în aceeași măsură în care este folosită de ea.
- Plăcerea descoperirii unor provocări e mai rară astăzi decât în urmă cu 10 ani. Dacă studenții au de rezolvat o problemă complexă și nu reușesc, sunt două tipuri de reacție: prima, de indignare, acuzatoare (”eu am făcut tot ce trebuia, dar nu merge, de ce nu merge?”) și a doua, de surpriză plăcută în fața unei provocări. Numărul celor care zâmbesc fiindcă au întâlnit ceva ce-i provoacă scade dramatic. Numărul celor care se indignează și spun că enunțul n-a fost clar e mult mai mare. Concluzia: este vina ta că eu n-am reușit să fac ce aveam de făcut.
- Esența, valoarea centrală a educației, ar trebui să fie curiozitatea. Dar curiozitatea nu este un lucru care doar ți se întâmplă. E cultivată. Trebuie încurajată. E o responsabilitate și a sistemului, a celor din jur, dar trebuie să fie și responsabilitatea fiecăruia. Faptul că tu nu ești curios nu este doar o vină a celorlalți sau a sistemului.
Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.
Acest podcast este de asemenea prezentat de eMAG, o companie care crede în educație și în puterea oamenilor de a folosi tehnologia pentru a crea un viitor mai bun.
Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify
O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.
Transcrierea conversației
Andreea Roșca: Bine te-am găsit, Răzvan. Îți mulțumesc că ai acceptat să ne vedem pentru această discuție pentru Vast & Curious.
Răzvan Rughiniș: Mulțumesc eu foarte mult, și pentru tot ce ai construit până aici, și pentru faptul că ai energia asta extraordinară de a provoca atât de mulți oameni, atât de diferiți.
Andreea Roșca: Aș vrea să încep de la o imagine pe care am văzut-o la tine în birou, aici, pe perete, și despre care tu mi-ai spus că este unul dintre primele lucruri pe care le-ai adus în birou – o imagine cu multe mâini, care vorbește despre mitinguri și care spune că niciunul dintre noi nu este atât de prost ca noi toți laolaltă. Și ai zis că l-ai luat într-un moment în care nu-ți prea cunoșteai limitele. Vorbește-mi un pic despre momentul acela și despre ce vrei să spui.
Răzvan Rughiniș: Eu am avut marea șansă să-mi descopăr vocația asta de a lucra cu tineri, în zona aceasta de educație transformativă, foarte devreme. M-am bucurat foarte tare să am oameni pasionați în jurul meu. Și de multe ori, când ești în astfel de comunități, ai impresia că toate lucrurile sunt posibile și este extraordinar de bine să ai, mai ales la început de carieră, un pic de naivitate, care te face să confrunți lucruri pe care alții le consideră de neschimbat.
Dar, după o perioadă, când am căpătat propriul birou, în calitate de cadru didactic care deja avea o oarecare direcție în zona academică, mi-am dat seama că încrederea în tine trebuie să vină și cu o înțelegere a valorilor, a resurselor pe care poți să le aduci către ceilalți, în proiectele pe care ajungi să le susții, și acela a fost momentul în care mi-am dat seama că în societatea noastră nu lipsește încurajarea unei ambiții. Trăim într-o societate în care de la cele mai mici vârste ni se spune că poți să faci orice, și e foarte bine, dar la un moment dat trebuie să-ți dai seama că, mai ales la 30 de ani, când mi-am luat acest afiș, poți să faci foarte multe lucruri, mult mai multe astăzi decât în urmă cu 20 de ani, dar că trebuie să-ți alegi acele lucruri importante pe care poți să le faci și să recunoști că sunt lucruri pe care nu le vei putea face bine niciodată. Dar să nu-ți recunoști limitele, mai ales după o anumită vârstă, este un tip de vulnerabilitate care nu este doar a ta, este a celorlalți care ajung să îți fie alături – și aceasta este, până la urmă, lucrul pe care l-am luat pentru mine, ca lecție: să-ți păstrezi pasiunile, să ai valori clare și să nu ajungi să te lansezi în domenii pe care nu le controlezi. Dar există mulți conaționali ai noștri care sunt, mai ales după doi ani de pandemie, indignați de derapaje în industrii, în domenii și profesii pe care le înțeleg foarte puțin.
Eu am o indignare legată de educație, de cum funcționează universitățile, pentru că mi-am dedicat viața aici, dar sunt la fel de multe domenii, mult mai multe domenii, pentru care îmi păstrez un tip de curiozitate, vreau să aflu ce se întâmplă (și în zona de științe socio-umane, în zona de economie), sunt multe lucruri pe care le explorez, dar fără să vin cu intuițiile mele. Acestea sunt, cel mai probabil, intuițiile unei persoane naive, care nu înțelege exact cum funcționează lucrurile într-un domeniu specific, și care, cel mai probabil, îmi dau un tip de încredere nejustificată – pentru că în spatele ideilor complexe, construcțiilor valoroase stă foarte multă muncă, care, pentru oamenii foarte la început de drum în respectivul domeniu nu sunt vizibile. Și atunci țin să-mi aduc aminte că fiecare dintre noi are limite. Iar dacă oamenii din jurul tău consideră că nu au limite, cel mai probabil această amplificare a lipsei de înțelegere a complexității societății va crea riscuri pentru proiecte, pe care nu le poți anticipa.
Andreea Roșca: Care este forma în care tu, ca cetățean, ai putea schimba ceva într-o zonă pe care nu o cunoști?
Răzvan Rughiniș: Eu sunt în primul rând preocupat de prezența buclelor de reglaj. Atâta vreme cât există metode prin care ONG-uri, jurnaliști reușesc să pună întrebările, din punctul meu de vedere avem șansa reglării acestor derapaje. Cred că societatea se reglează prin expertiză. ONG-urile (nu mă refer la ONG-uri care doar pun întrebări, sunt multe care reușesc să acumuleze expertiză). Ai nevoie de acumularea unei expertize specifice domeniului pe care vrei să îl cântărești, să reușești să ai niște acțiuni aplicabile, nu niște visuri.
Andreea Roșca: Vrei să spui că, dacă vrei să faci ceva, trebuie mai degrabă să-i susții pe cei care înțeleg și care schimbă.
Răzvan Rughiniș: Da, eu cred că gestionarea complexității se face prin reglaj. Și asta este ideea: faptul că trăim într-o societate din ce în ce mai complexă n-ar trebui să ne intimideze, ci ar trebui să ne provoace în construcția acestor sisteme cu bucle de reglaj. Și, mai ales în societate, fără îndoială există un rol important al ONG-urilor, și există un rol important al presei, care cred că este mult peste ceea ce oferim noi credit astăzi.
Andreea Roșca: Să vorbim despre Innovation Labs. Am sentimentul că acest proiect, Innovation Labs, care este astăzi cel mai vechi și cel mai mare proiect de incubare și accelerare de startup-uri în zona tehnică, este de fapt povestea unei prietenii între doi oameni. Vorbește-mi un pic despre relația ta cu Andrei Pitiș și cum s-a născut Innovation Labs.
Răzvan Rughiniș: Mulțumesc mult. Da, e, fără îndoială, un lucru foarte drag mie.
Înainte să ajung la facultate, în clasa a XII-a, oscilam între fizică și zona de inginerie, iar decizia pe care am luat-o a fost pornind de la întrebarea „În ce facultate mi-aș dori să predau?”. Deci, într-un fel sau altul, am avut această pornire către zona academică mult înainte.
Dar dincolo de direcția academică, cea mai importantă șansă profesională am avut-o în facultate, trecuse deja primul an (și, în general, după primul an îți dai seama dacă nu cumva te-ai rătăcit în Politehnică). Apropo de asta, părerea mea este că cineva înțelept, dacă ajunge să se simtă rătăcit la facultate, își caută altă cale. Ar trebui să fim mai deschiși către tinerii care la 19 ani schimbă facultatea – nu este o stigmă atât de mare în Occident cum este în România, e chiar bine. Dar la noi, intervine presiunea părinților și a societății – cum adică, ai intrat la o facultate bună, cum să n-o termini, nu poți s-o termini? Ba da, dar vreau să-mi facă plăcere, vreau să profesez – sunt întrebări la care mi se pare că, mai ales după ce ai fost un an de zile într-o facultate, poți să răspunzi mult mai competent decât de pe băncile liceului, când tu nu ai decât niște intuiții, nu ai experiența proprie.
Trecând anul întâi, eram deja bucuros cu alegerea de a veni în zona de inginerie, am avut marea șansă să particip la o întâlnire în care studenți din ultimul an (la vremea respectivă erau cinci ani la inginerie) povesteau despre comunicații, despre Internet – era prin ’97, când era foarte la început internetul, și despre cum poți să te conectezi cu colegi din Statele Unite. Tinerii de astăzi nu știu, nu pot să înțeleagă aspirația pe care eu, generația mea și cei de dinaintea mea o aveam către America. Pentru noi, America anilor ‘90 era un paradis, câștigase Război Rece, era țara tuturor libertăților, era întruparea tuturor fanteziilor, pentru mine, ca tânăr la vremea respectivă. În sfârșit, această discuție cu studenți de anul cinci care povesteau despre Internet a avut un star, un star neanticipat, pentru că era o persoană care putea să vorbească despre tehnologie, despre securitate, despre sisteme de operare, despre programare, despre lumea aceasta open source, care înseamnă că poți să dezvolți software într-un mod complet transparent, cu colegi care sunt în India, în China, în America, peste tot – și persoana care vorbea extrem de competent, dar și foarte pasional, era Andrei Pitiș, student în anul V.
Și acela a fost momentul în care mi-am dat seama că doar calea aceasta academică nu este suficientă pentru mine, că tipul de conectare la perspective atât de diferite asupra tehnologiei, pe care Andrei le-a avut din totdeauna (el a fost în echipa ce a pornit internetul în România, în ’97, a fost anul în care s-a făcut o rețea națională, a fost baza de la care toate universitățil și institutele de cercetare din România au avut acces la internet – extraordinar!). Deci chiar era un moment-cheie. După aceea am început să îl cunosc pe Andrei, care avea o pasiune pentru hardware, făcea mici dispozitive, avea o pasiune în zona asta de imprimante, făcea soft pentru lifturi. Cum vedeam eu lumea atunci, ideea era aceea de „Găsește-ți pasiunea” – dar, de fapt, nu „găsește-ți pasiunea” contează, ci „găsește-ți valorile” și fii deschis la orice.
Și Andrei a fost prima persoană pe care am întâlnit-o care avea deschiderea și curiozitatea de a încerca orice și de a face totul intens, de a face toate lucrurile fără să se gândească „dar ce va spune lumea”. Au fost multe momente de-a lungul vieții în care tipul de sfaturi, mai ales în proiecte comune, pe care Andrei le avea, sau decizii, mi se păreau de-a dreptul greșite, ca sa nu spun că mă intrigau, mi se păreau prostii. De exemplu, îmi aduc aminte, era în anul III de Innovation Labs. Noi porniserăm cu ideea că avem o industrie prosperă în România. Discuțiile înainte de 2012 erau cam așa: din fericire, acum reușim să ținem din ce în ce mai mulți tineri să nu mai plece imediat după facultate în Occident, dar valoarea economică va fi foarte diferită dacă reușim să producem proprietate intelectuală românească – avem nevoie de startup-uri, trebuie să schimbăm această mentalitate. 2012 este anul în care am pornit Innovation Labs, anul în care Andrei devine președintele Asociației Naționale a Industriei de Software, iar eu activam în zona academică. Și am zis „hai să facem această deschidere către tineri”.
Noi porniserăm cu dorința de a oferi provocări oamenilor talentați din tehnologie din România și de a-i încuraja să aibă propriile companii. Totul era despre cum conectezi companii de tehnologie la talent local, astfel încât să scoți proprietatea intelectuală – deci era o formulă. Și la un moment dat ne întâlnim în biroul lui Andrei cu directorul de la vremea respectivă al Carrefour, și Andrei spune „Toată economia se transformă într-o economie de tehnologie”. Noi vedem acum agronomia, medicina, ca sectoare economice diferite, dar toate acestea vor fi împachetate dramatic de tehnologie – și noi nu trebuie să discutăm doar cu cei care fac uneltele. Nu trebuie să discutăm cu Microsoft, cu Google, cu ei care sunt și vor fi tot timpul preocupați de tehnologie, noi trebuie să vorbim și să aducem valoare în sectoare unde tehnologia este folosită marginal sau deloc și trebuie să reușim să-i aducem pe acești oameni mai aproape, pe de-o parte, de tineri, dar mai aproape de limbajul și valorile pe care să le înțelegem noi.
Pentru că e adevărat: mai ales noi, în Europa, avem această educație foarte liniară și e greu pentru un inginer să înțeleagă nevoile unui om de business. Cu toată deschiderea și bunăvoința, limbajul, valorile sunt foarte diferite.
La momentul respectiv mi s-a părut o prostie, mi s-a părut că nu o să reușim să vindem studenților această perspectivă. Mi s-a părut că a lua un om care are pe masă un internship la Google în Mountain View, în Statele Unite, și căruia noi să-i vorbim despre oportunitatea de a se duce să vorbească cu directorii de supermarket, o să se uite la noi și o să creadă că ne batem joc de el. Astăzi exact unul dintre acești oameni, pe care exact așa l-am îmbarcat și chiar a făcut un astfel de prototip, pe care l-a folosit mai târziu Carrefour, mi-este doctorand, a rămas în România, este conectat la o grămadă de startup-uri – a fost acea ieșire dintr-un spațiu tranzacțional. Adică eu vin la Universitate ca să obțin aceste cunoștințe, ca după aia să plec mai departe. Și așa era atunci Universitatea, pentru vârfuri mă refer. Oamenii veneau la facultate cu ideea „vreau să mă angajez la Google, la Microsoft”, asta era aspirația. Între timp, din fericire, multe dintre companiile acestea și-au deschis birouri în București, dar în continuare mulți studenți se uită, din anul întâi, doar la finalitate – un job bun.
În același timp, motivația profesorilor adesea diferă de cea a studenților, pentru că studenții se uită doar la primul job. Noi, colectivul didactic, suntem angajați ai statului român și trebuie să oferim o șansă absolvenților noștri ca să fie competitivi și la 20 de ani de la absolvire. În vreme ce mulți dintre studenții noștri își optimizează pariul educațional pe primul job. Și din cauza asta, într-o industrie atât de perisabilă, în care tehnologiile la 5–10 ani de zile se redefinesc dramatic, ajung să nu facă față stresului adaptării.
Andrea Roșca: Adică ajungi în primul job poate făcând ceea ce îți dorești, dar după doi ani de zile constați că devii irelevant, pentru că deja s-a schimbat lumea și trebuie s-o iei de la capăt – și nu ești pregătit pentru asta.
Răzvan Rughiniș: Da. Și nu pot să nu vorbesc despre un aspect important al învățământului românesc, pentru că astăzi în multe licee din România există această direcționare către Occident, Europa este mult mai accesibilă, și mulți dintre tineri nu încearcă să găsească niște metrici pentru o decizie importantă – unde îmi fac licența, facultatea. Și, mai ales în zona de inginerie, sunt metrici evidente, de tipul numărul orelor de laborator, dimensiunea formațiilor de lucru etc. la care România este extraordinar de competitivă. În continuare, deși studenții de la inginerie din România adesea au o pregătire mult peste media europeană, percepția este că în România se face doar teorie, se fac doar lucruri abstracte, și că dacă vrei skill-uri tehnice te duci în Occident. Fals. Dacă te duci, de exemplu, în Anglia, unde optimizarea sistemului educațional este pe cost, orele de laborator sunt mult mai puține, cu formații de lucru mult mai mari, iar tipul de provocări sunt mai adesea teoretice decât la noi – dar în continuare, la nivelul liceului, percepția este că experiență practică capeți mai degrabă în afara României, deși metricile nu susțin asta.
Tehnologia în România, în multe universități – și nu vorbim doar de centrele mari, există facultate de inginerie și la Sibiu, și la Constanța, la Craiova –, este peste media europeană, iar percepția, din păcate, este una foarte defavorabilă, deși în termeni de număr efectiv de ore de aplicații, de echipe didactice, România este foarte competitivă – pe tehnologie, repet. Nu știu dacă e la fel în alte domenii pentru că „none of us is dumb as all of us”, nu vreau să mă pronunț pe domenii pe care nu le cunosc.
Andreea Roșca: Mă întorc un pic la ipoteza de început de la Innovation Labs. Care a fost aspirația voastră, care au fost ipotezele pe care voi ați început să construiți acest program? Ce ați vrut să vedeți că se întămplă?
Răzvan Rughiniș: Noi am vrut să luăm acești oameni, care în zona de inginerie își găsesc joburi absolut oriunde în lume, și să le spunem că dacă vrei să te angajezi – și ăsta a fost mesajul pe care Andrei l-a dar chiar de la primul curs – la Google, poți să-ți trimiți CV-ul și astăzi, poate nu te angajezi la primul interviu, poate nici la al doilea sau la al treilea, dar la un moment dat, dacă ești suficient de determinat, te vor angaja. Dar poți și să-ți faci propriul startup pe tehnologii de care este interesată o mare corporație și, mai devreme sau mai târziu, să ai șansa să fii la aceeași masă cu astfel de parteneri, ca un startup achiziționat.
Iarăși, în momentul în care te angajezi la Google, trebuie să vezi dincolo de badge-ul de angajat. Poți să fii în discuții diferite. În momentul în care tu ești doar software engineer, primești toate specificațiile și, fără îndoială, este un mediu competitiv, nu vreau să trivializez valoarea pe care o are un inginer într-o companie atât de mare, dar există discuții despre designul produsului, există alte tipuri de discuții, în care poate intra o persoană cu un background de tehnologie, dar și cu înțelegerea utilizatorilor care vor ajunge să folosească produsul tău.
Când spunem „business”, adesea pierdem o parte de umanitate – ca să faci un produs bun trebuie să înțelegi oamenii. Și am încerat să le dăm unor oameni care sunt îndrăgostiți de tehnologie cele mai provocatoare experiențe, pentru că, dintr-o dată, noi le spuneam că, de fapt, tehnologia trebuie să servească un utilizator. Era o schimbare de perspectivă, de la ideea că facem tehnologie pentru că noi suntem buni, că tehnologia este frumoasă – care era și este în continuare perspectiva multor ingineri (eu, ca inginer, mă împlinesc în momentul în care pot controla tehnologii diverse și pot construi proiecte complexe). Asta este, să spunem, viziunea învățământului nu atât românesc, cât sovietic, ca să zic așa, de care noi beneficiem, în sensul că avem un background puternic de matematică, de fizică, sunt lucruri pe care noi le-am luat prin acest sistem.
Andreea Roșca: Da, este o abordare foarte tehnică, fără a avea nimic din acest filon umanist care spune că tehnologia este pentru oameni.
Răzvan Rughiniș: Și asta este – dacă reușești să aduci întrebări care nu invalidează valoarea tehnologiei, dar, e adevărat, o instrumentalizează, sunt oameni care se vor îndepărta. Nu există o întrebare mai dificilă pe care poți să o pui unui inginer decât „care este strategia ta de monetizare?”, „cum o să facă proiectul tău bani?”. Faci o aplicație, o platformă – cum o să facă bani?
Nu că-I enervează, dar au de multe ori o tristețe surdă, pentru că, își spun, eu îți vorbesc aici de pasiunea mea și tu mă întrebi cum fac bani? Dar întrebarea nu este despre cum fac bani. Cineva care te întreabă, mai ales când ești tânăr antreprenor, cum face aplicația ta bani, de fapt te întreabă cât de viabil este produsul. Va supraviețui acest produs plecării tale ca fondator? Dacă eu vreau să investesc atenție măcar, poate bani mai târziu, în produsul tău, trebuie să mă convingi că acest produs o să-ți supraviețuiască ție, că nu este un ego trip – asta este o primă lecție.
Când cineva te întreabă pe tine, inginer, care vii cu pasiune și cu tehnologie, cum faci bani, îți arată de fapt deschiderea de a face o primă investiție în produsul tău, nu este o metodă de a te judeca pe tine, de a te invalida, cum mulți o privesc la început, ci este deschiderea mea de a investi în tine. Și asta este ceea ce am încercat să facem: să-i aducem pe acești tineri foarte pasionați, care vor să schimbe lumea, într-un context sustenabil, în care să poată comunica cu parteneri cu perspective diferite și să poată discuta cu un jurnalist, să poată discuta cu un om de business, să poată discuta cu un investitor, să poată discuta cu clienții pieței lor, pentru că, în momentul când îi pui, în săptămâna a doua după ce și-au definit profilul clientului, să dea cinci telefoane, știi cât de dificil e și câte scuze fantastice aud? Dacă aș scrie o carte despre scuzele pe care startup-urile le dau pentru faptul că într-o săptămână n-au dat cinci telefoane la clienții potențiali – și mă refer aici la ceva mic, o mică aplicație de adus oamenii în restaurante sau lucruri de genul acesta – cinci restaurant! Vor fi atât de mulți care au un obstacol…
Andreea Roșca: Pare una dintre cele mai grele etape din tot parcursul, cel puțin experiența mea asta este. Să-i spui altcuiva și să ceri altcuiva ceva, măcar și cinci minute din timpul lui, este unul dintre cele mai grele lucruri pe care le au de făcut antreprenorii.
Răzvan Rughiniș: Da, pentru că nu înțelegem că dacă noi trăim în mintea noastră, adesea suntem mult mai exigenți decât sunt ceilalți, pe care încercăm să-i ajutăm. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este să primești un răspuns foarte politicos de refuz. Dar nu este o judecată a ta ca persoană, nu este o invalidare a calităților tale, ci pur și simplu este o nealiniere; adesea contează timpul în care lansezi un produs (time to market). Această experiență de a vorbi cu alți oameni despre pasiunile tale cred că te ajută pe tine să-ți dai seama care este valoarea ta, cum poți să schimbi lumea și, bineînțeles, cum poți să atragi alături de tine alți oameni.
Andreea Roșca: Ai spus ceva valoros acum câteva secunde și cred că e ceva care ne-ar fi de folos tuturor: că faptul că cineva te-a refuzat nu este legat de persoana ta, ci este legat de ideea ta. Există vreun fel în care, de-a lungul celor 4 luni ale programului, de-a lungul acestor încercări prin care echipele trec în Innovation Labs, este un moment în care ei se obișnuiesc cu „nu”-ul și încep să distanțeze nereușita, greșeala, de propria lor persoană? Să nu spună „eu sunt un eșec” dacă ceva n-a mers.
Răzvan Rughiniș: Aceasta este o experiență personală și noi nu putem decât să le oferim un context. Unii fac acest drum între separarea produsului de propria persoană, alții, din păcate, nu o fac, și nu există despărțiri mai dureroase decât echipele care pornesc cu un entuziasm foarte mare și care, la primul refuz, nu doar că implodează, ci distrug totul. E ca și când ai un divorț în care nu există partaj, dai foc la toate bunurile. Și există genul ăsta de intensitate, care vine și dintr-o lipsă de educație emoțională, mulți dintre oamenii aceștia sunt oameni obișnuiți să fie performanți și dintr-o dată sunt într-un context în care nu contează cât de mult au muncit, contează cât de bine au aliniat produsul la nevoile clientului, dacă au ascultat clientul. Contează și șansa, nu trebuie să ignorăm astfel de aspecte. Iar eu nu sunt obișnuiți.
La facultate, dacă te-ai pregătit pentru un examen, poate că nu iei 10, dar iei notă mare, iei 9. În antreprenoriat poți să muncești enorm de mult și, în continuare, produsul tău să nu aibă tracțiune. Genul acesta de rezultat este foarte diferit de toate experiențele lor de până atunci și noi putem să le creăm acest context de învățare. Dar sunt unii care nu reușesc să facă, cel puțin în acel moment…
Noi avem inclusiv startup-uri care au abandonat pe parcurs, după care au reușit să pivoteze și să fie de succes. Innovation Labs este o parte dintr-un ecosistem. Este un context, un pretext, dacă vrei, de a pune la un loc industrii foarte diferite – asta este o particularitate a acestui program, nu este un program al unei companii, este un program în care reușim să aducem perspective foarte diferite, din domenii foarte diferite, în care tehnologia poate aduce o valoare pe limba studenților, pe limba unor tineri antreprenori care vor face un prototip. Acest prototip poate obține un feedback extraordinar de valoros de la industria în care încearcă să intre – până la urmă, știi foarte bine, cel mai greu este să obții primul client, chit că nu plătește. Dar unii dintre ei chiar au primele contracte la final, alții reușesc să atragă investiții, avem diverse povești de succes. De multe ori, într-adevăr, soluția cea mai de succes este cea în care persoane trecute prin program revin în program după absolvire alături de studenți și, cu experiența acumulată de la un eșec, au un tip de determinare în a construi un business de success.
Andreea Roșca: Cred că ați învățat chiar și voi, echipa fondatoare și echipa de management, tu, Andrei și oamenii din jurul vostru, o grămadă de lucruri în ăștia 10 ani. Cred că și pentru voi au fost o mulțime de ipoteze care s-au invalidat. Te poți gândi la unul-două lucruri despre care tu, de exemplu, ți-ai schimbat părerea?
Răzvan Rughiniș: Eu mi-am schimbat părerea că tehnologia trebuie făcută de oameni pentru companii de tehnologie. Ăsta a fost șocul pe care l-am avut în 2016, când Andrei m-a pus în aceeași cameră cu Jean-Baptiste de Noncor, directorul de la Carrefour, și mi-a zis „de ce te uiți la retail ca fiind un sector separat de tehnologie?”.
Andreea Roșca: Vreau să te întreb despre prima companie pe care ați finanțat-o voi, Innovation Labs, pentru că am sentimentul, din ce știu eu despre poveste, că a fost un șoc legat de cum se construiește un startup și cum se lucrează la o idee bună. Poți să spui, te rog frumos, povestea acelui prim startup, cui ați dat primii bani în acest program?
Răzvan Rughiniș: În 2012 Andrei Pitiș devine, spuneam, președintele Asociației Naționale a Industriei de Software, și misiunea sa a fost „haideți să reușim să antrenăm un pic ecosistemul antreprenorial”. Și, plin de entuziasm, Președinte al Asociației Patronale a Industriei de Soft și așa mai departe, vine la unul dintre cursuri – el chiar ținea un curs la vremea respectivă în facultate – și începe să le povestească despre cât de spectaculoasă, provocatoare este viața de antreprenor. Studenții n-au rezonat. În primul rând, pentru că ei nu se așteptau la asta la un curs de tehnologie. În al doilea rând, România anului 2012 era foarte diferită de a anului 2022.
Și atunci am zis OK, hai să vedem ce putem face ca să-i stimulăm. Oamenii aceștia, mai ales în zona de tehnologie, sunt foarte competitivi. Hai să facem o competiție! Cu sprijinul unei companii foarte dragi, Ixia, pe care Andrei a crescut-o de la 7 angajati la 350 la vremea respectivă, condusă de Teodor Ceaușu, am găsit un buget de 20.000 de dolari, pe care să-l punem la bătaie pentru cel mai bun startup. Și competiția s-a numit chiar Ixia Business Challenge.
20.000 de dolari, ca premiul de startup, este foarte atractiv pentru orice universitate din America, pentru idei de business la nivel de studenți, este super atractiv – nu mai vorbim de România 2012. Și am zis dom’le, dacă-i împărțim prea mult, nu mai e atractiv. Andrei a zis că cea mai importantă lecție a antreprenoriatului este că sunt câștigători și pierzători. Aia e. Vom avea o echipă, o să ia 20.000, și ăia o să fie cei care merită. După diverse etape ajungem la competiția finală, jurizare, au fost șapte echipe – eu am fost gazda eventului, Andrei era președintele juriului – și nu mai finalizau jurizarea. Eram la un hotel, trecea timpul, sala era închiriată, a durat mai bine de două ore jurizarea. Așteptarea mea era că o să dureze 10-15 minute… Și iese Andrei și zice că a fost foarte grea jurizarea pentru că au fost două echipe extraordinar de bune și că echipa care a câștigat era o echipă al cărei proiect era un portal de recrutare, se numea Growingly – o echipă foarte spectaculoasă, formată din doi studenți din ultimul an, Vlad Berteanu și Andrei Soare, și care, pe parcursul programului, reușiseră să convingă un mentor, Octav Druță, să li se alăture. Apropo de contextul în care mentorii nu sunt doar să povestească despre experiența lor, ci inclusiv să caute aceste punți.
Deci au zis că această echipă cu portalul de recrutare va lua cei 20.000 de dolari. Dar echipa pentru care foarte mulți din juriu ne-am bătut, inclusiv eu, Clever Taxi, nu ia niciun ban. Dar, zice Andrei, pentru că eu cred foarte puternic în această echipă, este și o echipă mult mai matură, eu voi deveni investitor. Mihai (Mihai Rotaru prezentase), te rog frumos, vreau să discutăm, sunt obstacole, dar eu vreau să fiu investitor la Clever Taxi. Și Andrei Pitiș a investit – iar Clever e acum un succes local cu care ne mândrim.
După aia, stând să ne gândim cum mergem mai departe, ne uităm la ce a făcut echipa câștigătoare, cei care au luat 20.000 de dolari. Avuseseră o vară în față. Toată lumea se aștepta ca în toamnă, așa ne promiseseră, să lanseze un portal de recrutare extraordinar. Vine toamna și nimic. Punem mâna pe telefon. Voi ce faceți? Păi, am fost la mare, am cheltuit cam toți banii, încă nu știm ce facem. Moment în care am zis c-am dat-o în bară, am dat banii unor oameni fără nicio obligație, că atunci nici nu exista un cadru legislativ.
Și-am zis că avem o echipă foarte motivată, pentru că la vremea respectivă Clever Taxi chiar creștea, niște oameni cărora le-am dat mâna și expertiza unui investitor – Andrei, până la urmă, a pus bani, a fost investitor. Și în partea cealaltă le-am dat unora niște bani și nu au făcut nimic! După care însă oamenii ăștia s-au decis să plece din țară. Au înființat firma, se numea Talentbuddy, tot pe ideea de recrutare, pe zona de competențe de tehnologie, de programare, au luat trei runde de investiții și, patru ani mai târziu, apropo de faptul că lucrurile acestea acesta durează, în 2016, au avut exit la udemy – o platformă de educație online în Statele Unite (dar ei, pe cursurile destinate programatorilor în cursurile de tehnologie). Au avut acest exit extraordinar, de peste 10 milioane de dolari.
Și acela a fost momentul în care mi-am dat seama că, de multe ori, această abordare foarte mecanicistă – pun 10 lei aici ca să obțin rezultatul acesta – nu funcționează în zona antreprenorială, este mai important să construiești un context în care să se sudeze echipe, să aibă deschiderea spre perspective diferite de competențele lor. Eu, ca inginer, întotdeauna o să pot să apreciez mai ușor o valoare tehnică pe care o aduce cineva într-un proiect decât o valoare de business, o valoare de comunicare. Și astăzi, produsele de tehnologie au atât de multe fațete, nimeni nu cumpără tehnologia, cumpără produsul în ansamblu – și asta este ce spune și Andrei și e foarte greu de internalizat de către studenți. O echipă cu competențe diverse este incredibil de greu de gestionat, pentru că oamenii vorbesc limbi diferite, dar este semnificativ mai valoroasă, pentru că va reuși să construiască un produs mult mai bun, fiindcă înglobează mai multe perspective.
Andreea Roșca: Tu spui la un moment așa: Dacă îi întrebi în anul I, 80 din 100 de studenți ridică mâna spunând că vor să facă ceva pe cont propriu. Și când ajungem în anul IV, la finalul licenței, dacă îi întrebi același lucru numai 30% mai ridică mâna. Asta este și provocarea unui stil de viață foarte confortabil. Vezi că, pe măsură ce vin mai multe multinaționale mari, se diversifică oferta de locuri de muncă bune, confortabile, interesante, e mai greu ca studenții să facă alegerea asta între o viață pe cont propriu sau o viață și un salariu confortabile? Simți presiunea asta de a alege confortul?
Răzvan Rughiniș: Fără îndoială, societatea are nevoie de antreprenori. Sunt cei care împing granițele a ceea ce se poate, dar nu cred că va funcționa o societate cu 100% antreprenori.
Andreea Roșca: Uite, mă gândesc la Timișoara. E o zonă care, antreprenorial vorbind, e mai puțin dezvoltată decât Clujul, decât Bucureștiul. Și una dintre explicații este istorică, și anume că acolo au pătruns prima data în România multinaționalele – automotive, tehnologie. Și mă întrebam dacă vezi asta și la studenții tăi sau dacă vezi asta și în contextul despre care am vorbit.
Răzvan Rughiniș: Diferența dintre anul I și anul IV este, fără îndoială, și un nivel de ambiție, dar este și un mai bun echilibru în viață. Nu știu care ar trebui să fie procentul de startup-uri care să creeze valoare locală și să ne păstreze economia românească la un nivel de competitivitate. Noi programul l-am făcut special pentru studenții de anul IV, pentru că inițial ne gândeam cât de multe proiecte de diplomă se termină în fiecare an care ajung să fie doar pe hârtie și câte dintre aceste proiecte ar putea să schimbe ceva în societate, de la măcar o dezbatere despre cum îți faci cumpărăturile sau despre un senzor pe care poți să îl pui într-o seră, lucruri de genul acesta – și pariul pe care l-am făcut a fost faptul că vor fi în fiecare dintre aceste comunități academice atât asistenți care vor să mentoreze astfel de echipe, cât și oameni tineri care vor să facă ceva mai mult decât un simplu proiect de diploma. Și pariul a funcționat, pentru că avem companii care funcționează.
Dimineața aceasta, pe cuvântul meu de onoare, m-am văzut cu șase oameni care au fost studenți în Innovation Labs, care momentan lucrează în companii și care s-au văzut cu mine și au zis domne, ne-a dat complet peste cap toată pandemia, dar noi vrem să facem propria firmă și vrem cu adevărat să facem un produs al nostru și genul acesta de aspirație.
În primul rând se creează construind un imaginar. Și eu cred că ce facem și noi, fiind prezenți în facultate, punem în aceeași conversație ce înseamnă o carieră de succes – înseamnă să lucrezi la o multinațională, înseamnă să ai un salariu bun – și să ai un tip nu de libertate, cât impact. Impactul pe care îl vei avea și tipul de dezvoltare personală într-o aventură antreprenorială este foarte diferit de cel pe care tu poți să-l ai în cea mai deschisă și flexibilă și adaptabilă organizație – cu cât organizațiile sunt mai mari, cu atâta necesitatea procedurării este mai mare. Într-o echipă de trei oameni, rolurile nu sunt niciodată clar definite, tipul de maturizare emoțională, abilitatea de a învăța lucruri pe care niciodată nu credeai că o să le înveți le vei explora mult mai bine într-un start up, și sunt oameni care văd în chestia asta o valoare.
E adevărat că mulți, având de ales între predictibilitatea unei cariere într-o corporație, mai ales cu timpul, pentru că, cu cât te apropii de finalul facultății, cariera este mai ușor de obținut, în timp ce startup-ul nu se clarifică, aleg corporația. Startup-ul rămâne la fel de provocator chiar și când ești sigur de ce știi, la finalul facultății, și cred că ne supraestimăm noi nivelul de toleranță la incertitudine. Mai puțini dinte noi alegem incertitudinea, indiferent de presupusele recompense.
Andreea Roșca: Unul dintre roluri esențiale ale unui program de genul Innovation Labs este că acesta creează posibilitatea – adică te pune în situația de a înțelege că există și o altă lume, și poți să te întorci la ea mai devreme, mai târziu sau deloc – dar, într-un fel sau altul, ai în bagajul tău și acest instrument. Mi se pare fantastic.
Răzvan Rughiniș: O altă miză pe care am avut-o la începutul programului a fost faptul că mulți tineri din România nu au o bună înțelegere a mediului de business și deschidere pe care foarte mulți antreprenori, inclusiv oamenii din corporații, o au. Gândește-te că întreg programul este făcut doar pe finanțare privată (sunt companiile care vin să fie alături de tine), cu foarte mulți mentori care după multe ore de muncă vin să stea de vorbă cu echipe la început de drum.
Atâta vreme cât tu, din perspectiva ta de student, evaluezi sistemul de business, sunt total opace, și noi am încercat să creăm un firesc între a vorbi cu oameni care, în primul rând, nu sunt din generația ta. Apropo de tehnologie, tehnologia ne izolează în bule. Mulți dintre tinerii de astăzi nu se simt confortabil să vorbească cu cineva la 30 de ani. Deci dacă tu ai 20 de ani sau ești cu un mentor de 30, nu mai vorbim de 45-50 de ani, este o provocare, un disconfort. E un tip de conectare a societății, pe care, dacă n-o experimentezi, e greu să o intuiești. Da, e nevoie să am metrici de progres, dar mai important este să am un network, mai important este să fiu deschis la nou, nu să vin cu printul meu, cu planul meu și dacă nu se aliniază totul îmi iau jucăriile și am plecat. Deci o deschidere spre explorare pe care ei nu pot să o ia din modul de construcție a acestei societăți tehnologizare.
De exemplu, dacă este să comparăm cu o relație de prietenie, tot o relație de prietenie se leagă și între echipe, mentori, investitori. Am investit cu prietenul/prietena două ore astăzi să mă plimb prin parc. Cu cât a crescut calitatea relației mele? Este o întrebare proastă – dacă îți pui astfel de întrebări, relația aia nu are nicio șansă să crească. Și ceea ce am făcut noi prin acest context, pe de-o parte de suport necondiționat, pe de altă parte, de alinierea unei disponibilități a unor oameni din spectre extraordinare de resurse, a fost tocmai schimbarea focusului: de la o viziune ultracuantizată a fiecărei acțiuni care trebuie să aibă un rezultat al unui tip de direcție și deschidere. Pentru că, de multe ori, ideile pe care le selectăm nu sunt idei care sunt aliniate cu piața, sunt idei care reușesc să mobilizeze o echipă cu competențe suficient de diverse, le selectăm și le sprijinim. Pentru că noi avem credința că o echipă bună, motivată, care funcționează bine, pornind cu cele mai bune intenții, va găsi alte uși pe care, la momentul de pornire, nu poate să le intuiască.
Andreea Roșca: Tu, și în general voi, în univesitate, profesorii, sunteți în poziția în care puteți să vedeți destul de clar impactul pe care această interacțiune constantă cu tehnologia îl are cu/pentru capacitatea de a fi atenți a studenților, pentru felul în care înțeleg ce știu și ce nu știu. Pentru o grămadă de lucruri cognitive, dar și emoționale, cum se văd lucrurile de la tine?
Răzvan Rughiniș: Fără îndoială, dezbateri generaționale au existat și înaintea noastră și vor exista și mult după noi; și întotdeauna generațiile cu experiență sunt critice la adresa celor cu mai puțină experiență. Asta a fost de când lumea. Iar riscul cel mai important, care nu spun că este cataclismic, nu este un sfârșit al societății așa cum o știm, dar este un risc pe care, într-un fel sau altul, tehnologia l-a făcut mai actual decât oricând, este riscul de a-ți construi o imagine falsă a propriilor tale competențe.
Pentru că dacă generația de astăzi de pe băncile facultății vede abilitatea de a folosi multiple tehnologii drept o calitate, de multe ori profesorii o văd și ca o vulnerabilitate. Pentru că, de multe ori, tehnologia ascunde complexitatea proceselor și te face să ai o falsă încredere în propriile tale forțe. Eu când am fost student am trecut printr-o grămadă de cursuri – la unele dintre ele reușeam foarte ușor să mă conectez, la altele nu. Și erau multiple situații în care trebuia să stau cu lucruri pe care nu le înțelegeam – zile, săptămâni – și mă gândeam la ele pentru că nu le înțelegeam. Astăzi o să vezi mai adesea un tip de discurs orientat doar pe responsabilitatea profesorilor de a face lucrurile clare, ignorând faptul că o relație de succes este o relație în care ambele părți reușesc să aibă perseverență și să facă lucrurile să funcționeze. Ceea ce înseamnă că dacă tu nu ai înțeles ceva, poate să fie, pe de-o parte, vina lipsei de claritate a unei analogii, dar poate să fie și nivelul tău de competență, care nu este la înălțimea contextului, la complexitatea problemei. Poate să fie un obstacol de atenție pe care tu îl ai.
Avem o discuție amplă despre cum profesorii ar putea să îmbunătățească ceva în absența oricărui tip de asumare a unei generații care are mai puțină răbdare și ajunge nu doar să folosească mai multă tehnologie, ci să fie și folosită mai mult de tehnologie, pentru că atenția și notificările pe care le primesc studenții sunt mecanici de fragmentare a atenției, a concentrării. Thinking fast, thinking slow – Daniel Kahneman. Avem nevoie atât de abilitatea procesării rapide a unui volum vast de informații (thinking fast), dar și de abilitatea unei gândiri profunde, single track – 30 de minute pe o problemă de matematică. Din păcate, mulți dintre tinerii de astăzi fac mult mai bine decât noi partea de decizii complexe pe date multiple instant, dar, dacă îi pui într-o cameră cu o problemă de matematică 30 de minute, o privesc ca tortură.
Deci discuția dintre valoarea educației ca proces provocator, care-ți aduce recompense dacă pui energie, este translatată în „nu am învățat nimica pentru că profesorul nu a fost suficient de clar, n-a găsit abordarea potrivită” – nu este o relație de responsabilitate duală, asta este ceea ce observ. Și din, apropo de critica, să zicem, generației cu ceva mai multă experiență, nu există nici plăcerea de a face lucruri dificile. Nu știu, dar în amintirile mele, când depășeam anumite obstacole cu efort, tipul de satisfacție la final era o recompensă în sine – faptul că reușeam să rezolv ceva ce a fost dificil.
Andreea Roșca: Psihologic vorbind, de acolo derivă starea noastră de încredere în sine și de satisfacție, din a face lucruri care nu sunt imposibile, dar sunt acolo, la limita competenței și a posibilității.
Răzvan Rughiniș: Exact. Și acuma noi avem de multe ori tehnologia care face lucrurile acestea „seamless”, lucruri foarte complexe, și de multe ori procesele din spate, cum se întâmplă lucrurile acelea, sunt opace pentru noi. Ne pierdem un tip de înțelegere a lumii, care poate să fie exploatată din perspectiva de securitate, din perspectivă economică, devenim practic resursă pentru o mare mașinărie economică. Din punctul meu de vedere, esența, valoarea centrală a educației ar trebui să fie curiozitatea. Dar curiozitatea nu este un lucru care doar ți se întâmplă. E cultivată. Și atunci trebuie încurajată, e o responsabilitate și a sistemului, a celor din jur, dar trebuie să fie și responsabilitatea individuală. Faptul că tu nu ești curios nu este doar o vină a celorlalți.
Andreea Roșca: Crezi că suntem mai puțin curioși decât eram acum 5 ani, 10 ani?
Răzvan Rughiniș: Asta este o bună întrebare, dar percepția mea este că sunt mult mai mulți tineri care au curiozitatea limitată la un spectru de probleme foarte, foarte ingust. Și tehnologia, din păcate, mai ales pentru ingineri, pentru care mi se pare că era, cum să spun, cel mai important motor al curiozității, tehnologia stârnește disconfort.
De exemplu, când am ore cu studenții din ultimul an, ore de laborator, le dau o problemă destul de complexă și ceva nu funcționează, observ două reacții: una, de indignare, de supărare, și primesc inclusiv discursul („Am făcut tot ce trebuia, de ce nu merge?” Acuzativ!); și a doua reacție, în care colegul cu același task se dă pe scaun în spate și zâmbește larg, pentru că știe că din acel punct are o poveste interesantă de spus la bere cu colegii diseară, că laboratorul ăla va fi cu adevărat interesant. A întâlnit o provocare. Din păcate, pot să o spun, numărul oamenilor care astăzi zâmbesc la provocări este mai scăzut la, cel puțin, comunitatea mea, decât în trecut; numărul oamenilor care se indignează și spun „a, nu a fost enunțul clar” e mult mai mare.
Este vina ta că nu am funcționat eu, că n-am reușit să fac asta. Plăcerea descoperirii unor provocări mi se pare mai rară astăzi decât în urmă cu 10 ani.
Andreea Roșca Roșca: Aici nu cred că e legat de vârstă, toți avem meteahna asta și de aici vine uneori și gradul nostru scăzut de satisfacție cu viața pe care o trăim, pentru că nu mai rezolvăm probleme care merită rezolvate. Lucurile vin pentru noi gata făcute.
Răzvan Rughiniș: Corect.
Andreea Roșca: Cineva te-a întrebat la un moment dat despre abilități fundamentale și tu ai vorbit despre empatie ca fiind una dintre abilitățile fundamentale. Și mi s-a părut foarte distractiv să citesc asta, pentru că empatia este foarte un-tech. Foarte necesară, dar întrebarea este dacă crezi că se poate învăța. Sau dacă vezi la oamenii care au trecut sau trec prin Innovation Labs acest proces de a învăța empatie și cum se întâmplă.
Răzvan Rughiniș: Empatia pornește în primul rând de la înțelegerea faptului că nu toți suntem la fel și cred că asta este principala misiune a Innovation Labs, să conecteze comunități, oameni din generații diferite, cu experiențe diferite, și să te ajute să înțelegi măcar că oamenii pot procesa același tip de incident foarte diferit. De la semnalizarea diferenței, căile sunt foarte diferite. Noi încercăm, prin ancorarea produsului în validarea pieței, să le explicăm valoarea empatiei, pentru că tu, ca antreprenor, trebuie să ai tot timpul mindset-ul clientului tău, utilizatorului tău. Cât de bine reușim, asta variază extraordinar de mult. Sunt oameni care trec prin program de două, trei, chiar patru ori – valoarea empatiei este în general ultima interiorizată. Nu glumesc. Persoanele care ajung să vină a doua sau a treia oară spun „dom’le, am venit pentru că vreau să înțeleg perspectiva cealaltă, vreau să văd lumea prin alți ochi”. Dar, cel puțin pentru prima experiență, adesea totul este despre produs, despre definirea unui tip de combinație, de funcționalități, care să răspundă oricăror nevoi. Și răspunsul este „Nu este despre nevoi, tu trebuie să te duci foarte specific, să fii răspunsul la o problemă reală, și dacă nu ai persoana, nu ai cum să ai problema.”
Andreea Roșca: Tu ai doi copii – cel mare are 16 și cel mic are 14 ani. Ce ai vrea tu, ca părinte, ca ei să știe atunci când cresc, pentru viață? Ce ți se pare important să știe?
Răzvan Rughiniș: În primul rând, că fiecare dintre noi, indiferent ce meserie avem, suntem eroul propriei povești – și vânzătorul de la McDonald’s, și persoana care vinde cartele la metrou. Noi avem un tip de presiune a unor ierarhii morale, sociale, care nu sunt acceptate. Nimeni nu acceptă, de fapt, că este inferior cuiva. Și atâta vreme cât reușești să te uiți la oamenii din jurul tău ca la persoane care în setul lor de valori, diferit de al tău, sunt foarte performante, au reușit să facă lucruri valoroase (fără îndoială, au făcut și greșeli, ca noi toți, nimeni nu are o viață lipsită de regrete), ai șansa ca din orice relație să construiești o valoare.
Încerc să le spun că nu există oameni proști, există doar sisteme de relevanță diferite. Dar devine din ce în ce mai ușor – sau poate că sunt eu înconjurat de oameni mai lipsiți de răbdare – să îi credem pe cei din jurul nostru proști, rău intenționați. Ar fi bine să ne facem timp să înțelegem că valorile lor sunt foarte diferite, interesele lor pot să fie foarte diferite, dar să nu fie proști, ci pur și simplu să aibă alt sistem de relevanță.
Și cu cât o să-și păstreze această răbdare de a nu se uita la oamenii din jur ca la oameni proști, indiferent care sunt acțiunile acestora, că noi oricum nu judecăm oamenii după acțiuni, cu atâta au șansa, în primul rând să aibă o viață mai fericită și, în al doilea rând, să creeze mai multă valoare în jurul lor.
Andreea Roșca: Și cu asta ne întoarcem la curiozitate. Ca să rupi etichete trebuie să sapi un pic dedesubt, sub aparențe, să mergi doi pași mai în spate, ceea ce înseamnă că trebuie să te intereseze valoarea intrinsecă a acelui om.
Răzvan Rughiniș: Foarte bine spus.
Andreea Roșca: Este vreo carte pe care o recomandați în Innovation Labs, pe care ai recomanda-o acum?
Răzvan Rughiniș: Nu este ușor să treci prin marile cărți ale antreprenoriatului, sunt multe cărți foarte faine, dar o carte extraordinar de faină, care se citește în două ore este „Mom test” a lui Robert Fitzpatrick. Este o carte foarte light, dar foarte serioasă, în același timp, care spune că a fi antreprenor nu este o decizie de a te sacrifica, este o aliniere cu un tip de trăsături emoționale pe care poți să alegi să ți le cultivi sau pe care le poți ignora. Are și un rol didactic, dar ia și o distanță suficient de sănătoasă, vorbește de greșeli pe care toți le-am făcut. Eu nu am întâlnit un om care, citind această carte, cel puțin înainte de 30 de ani, să nu zică „mamă, câte greșeli din astea n-am făcut și eu”.
Andreea Roșca: Dacă aș pune pe masă în fața ta această frază: „O viață bună este…”, cum ai încheia?
Răzvan Rughiniș: În mijlocul unei comunități de oameni cu care poți comunica orice.
Andreea Roșca: Ce frumos! Mulțumsc.
Răzvan Rughiniș: Mulțumesc eu, foarte faină discuția.
Resurse:
Află mai multe despre Răzvan Rughiniș:
Pe pagina sa de Facebook sau pe LinkedIn, din CV-ul publicat pe pagina Universității Politehnice București, unde este prodecan al Facultății de Automatică și Calculatoare, sau din articolele pe care le publică pe contributors.ro
Descoperă mai multe informații despre Innovation Labs:
Pe site-ul Innovation Labs, în acest articol (cu video inclus) de pe start-up.ro, în articolul de pe businessmagazin.ro sau pe pagina de Facebook Innovation Labs Romania
Oameni menționați în interviu:
Andrei Pitiș – cofondator Innovation Labs, antreprenor tech
Jean-Baptiste Dernoncourt – fost CEO Carrefour România
Teodor Ceaușu – Ixia România
Vlad Berteanu, Andrei Soare, Octav Druță – Talentbuddy
Cărți recomandate de Răzvan:
The Mom Test, How to Talk to Customers & Learn If Your Business Is a Good Idea When Everyone Is Lying to You
Thinking, fast and slow – Daniel Kahneman, profesor emerit la Princeton și câștigător al premiului Nobel pentru economie în 2002; îl puteți urmări în această conversație Talks at Google
