Cosmin Alexandru. O călătorie de devenire personală: despre demoni, succes, noroc, intuiție și cum să redevenim oameni întregi

Am învățat și eu în diferite etape, în diferite feluri, despre ce îi face pe oameni să lucreze mai bine împreună, și pe mine să lucrez mai bine împreună cu ei. Ajută ceva ce la noi, cultural, nu e așa ușor de obținut: o claritate cât mai bună, cât mai devreme despre de ce suntem aici, ce vrem să obținem împreună. Și un al doilea, legat de relație: ca să performăm într-o echipă, calitatea relațiilor în echipă e mult mai importantă decât credem, decât ne place să credem. N-am văzut vreo echipă performând sustenabil, adică o perioadă mai lungă de timp, în lipsa unor relații bune în echipă.

Trăim într-o lume care pune rațiunea și rezultatele pe un piedestal. E o lume care există, spune Cosmin, de la „gât în sus”, așa cum el însuși a trăit mare parte a vieții. Acest fel de a funcționa ne împinge către un soi de egocentrism și către alegeri care ne transformă în indivizi unidimensionali, obsedați de „a reuși”, „a clădi”, „a ajunge”.

Lui Cosmin i-au ieșit toate acestea: a reușit, a clădit, a ajuns. Și a constatat că se transformă într-un om cu care nu vrea să aibă de-a face. Conversația noastră e o poveste despre devenire personală, despre lecțiile esențiale pe care viața ni le servește exact când credeam că am atins succesul și despre cum să trăim mai întregi, în relația cu noi înșine și cu cei din jur.

Cosmin Alexandru a fost un rebel care a urât școala, dar mai târziu a cofondat insituții de educație. Este decan al Entrepreneurship Academy, singura facultate de antreprenoriat din România. A fost un antreprenor determinat și obsedat de muncă ce s-a transformat, în timp, într-un expert în muncă în echipă și în ce ajută oamenii să fie performanți și să funcționeze bine împreună. Este cofondator al Teamology, o companie de consultanță pionier în acest domeniu. Și corealizator, împreună cu Raluca Răschip, al podcastului cu același nume.

În ultimul timp, se antrenează în abordarea sistemică, o metodă care îi dezvăluie că e parte dintr-o poveste umană și spirituală mai mare, mai bogată, din care face parte fără a fi întotdeauna personajul principal. Învață noțiuni care i s-ar fi părut ridicole altădată: intuiție, instinct, conectare cu sine. Am vorbit, de asemenea, și despre echipe și claritatea și relațiile umane care le fac să performeze, despre de a ce a primi e la fel de important precum a da. Și despre prețul reușitei, o latură pe care nu o vedem sau nu vrem să o vedem.

Am vorbit cu Cosmin în octombrie 2023, într-o întâlnire live la Teatrul Apollo111.

Idei principale

Nu subestima importanța și valoarea pe care o au oamenii de lângă tine pentru succesul tău. „Să mă înconjor de oameni mult mai buni decât mine a fost tot timpul ceva ce mi-am dorit”, spune Cosmin Alexandru, mărturisind că a avut întotdeauna o admirație autentică față de cei care erau cei mai buni, mulți dintre ei fiindu-i prieteni apropiați. A creat și a crescut businessuri profitabile, căutând mereu să aibă alături oameni de încredere, pe ale căror competențe să se poată baza, cu care să se poată sfătui și de la care să poată învăța.
Un loc în care să-ți placă să înveți ceva ce poți aplica este ideea care a stat la baza fondării Entrepreneurship Academy. Cele două procese au loc separat la noi, în general: învățarea e într-un loc, aplicarea, în alt loc. Fondatorii academiei, printre care și Cosmin Alexandru, s-au gândit că, mai ales în zona de business, e nevoie de un loc care să ajute antreprenorii să nu mai facă fiecare, de unul singur, aceleași greșeli ca și ceilalți – e foarte neproductiv și ineficient. Să existe un spațiu în care să învățe împreună – unul de la celalalt – cum să facă mai bine.
Cu cât renunți la mai mult, cu atât obții mai multe. Mulți dintre noi nu plecăm în viață cu niște obiective foarte clare, ci cu niște nevoi, cu niște presiuni, de multe ori de tipul: „Le vreau pe toate”. Dar drumul spre succes trece prin a renunța la anumite lucruri, prin a ști că trebuie să alegi. Cu cât renunți la mai multe opțiuni, cu atât obții mai multe. Pare contraintuitiv, însă cu cât te concentrezi mai mult, cu atât poți să faci mai mult pe direcția pe care te concentrezi.
Ce înseamnă relații bune în echipă? Fiecare operăm cu criterii proprii în definirea acestora, dar dacă nu vorbim și nu agreăm cum construim ceea ce înseamnă relație de bună calitate și ne lăsăm așa, că o să ne descurcăm noi, șanse sunt că o să fie foarte multă dinamică – nevizibilă în sine, dar vizibilă ca efecte. Și n-o să ne prindem de ce nu merg lucrurile. Ele nu vor merge pentru că n-am știut să ne așezăm înțelesurile și aspirațiile despre calitatea relațiilor într-un fel care să ne servească.
Ce aducem din viețile noastre personale în lucrul în echipă influențează dinamica și performanța acesteia. Fiecare venim de acasă cu niște pattern-uri de care nu suntem conștienți. Sunt manageri care spun, în mod explicit: „ce e acasă e acasă, aici e la birou, e altceva”. Dar, cu cât înțelegem mai bine aceste tipuri de influențe, care sunt evident în ambele sensuri, cu atât sunt mai multe șanse să avem o echipă care performează natural, organic.
Fiecare dintre noi suntem reprezentarea tuturor celor care au fost înaintea noastră. Aducem asta cu noi de fiecare dată, în interacțiunile de la birou sau în relații. Cu cât înțelegem mai bine tot ce aducem din spate, cu atât ne e mai bine și facem mai bine ceea ce ne dorim. Tot ce suntem, tot ce reușim, și ce nu reușim, ce dăm mai departe copiilor noștri are o istorie în spate. Când o onorăm și o înțelegem, șansele noastre de a face ceva în prezent cresc.
Calitatea unei relații depinde de felul în care primim, nu de felul în care dăm. Majoritatea oamenilor nu știu să primească. Dar o relație bună să construiește prin felul în care oamenii primesc în acea relație – atât la job, cât și acasă. Dacă nu știm să facem asta suntem într-o situație lose-lose. Dăm din ce în ce mai mult și ni se pare că în partea cealaltă ar trebui să fie din ce în ce mai bine, dar nu e așa. Din partea cealaltă nu ne vine ce credem că ar trebui să vină și ne simțim din ce în ce mai prost. E un lose-lose care nu se termină bine.
Intuiția e o decizie pe care stomacul o ia pe baza a ceea ce am trăit și am pățit, dar încă lucrurile nu sunt așezate, raționalizate. Diminuarea intuiției pentru a crește rolul și puterea rațiunii în decizie e ceva periculos, pentru că intuițiile noastre nu sunt invenții din aer, sunt conexiuni care încă nu sunt raționale. Când se pune problema de decizii, și mai ales de decizii însemnate, rostul intuiției în a genera claritate e foarte important. Nu ajungem la claritate doar cu intuiție, nici doar cu proces, dar procesul trebuie să fie peste, nu în loc de intuiție.

Conversațiile live The Vast&The Curious sunt susținute de BCR. BCR construiește mecanisme și produse pentru o Românie mai inteligentă financiar. Și, pentru că totul pleacă de la oameni și nevoile lor, soluțiile BCR se bazează pe sute de mii de conversații cu companii și oameni obișnuiți. Iar sistemul lor gratuit de consiliere financiară a contribuit deja la o viață mai bună pentru 200.000 de oameni care au beneficiat de un plan financiar personalizat.

Partenerul nostru este de asemenea MedLife, cea mai mare rețea de servicii medicale private din România. O organizație construită cu pasiune și îndrăzneală de către un grup de antreprenori români, dar și de medici buni, care cred că împreună putem să facem România bine.

Evenimentele live vă sunt prezentate și de Autonom. O companie de familie, fondată de Dan și Marius Ștefan în 2006, la Piatra Neamț, azi singura rețea națională de servicii de mobilitate, cu 3.000 de clienți și un grad de loialitate de 90%. Autonom este acel gen de succes „peste noapte” care a rezultat după 20 de ani de muncă susținută. Azi, oferă soluții, servicii și produse care susțin companiile în orice moment s-ar afla pe drum.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify. O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Această conversație a fost transcrisă folosind platforma Vatis Tech

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Bună seara, bine ați venit! Am să îl invit alături de mine pe Cosmin Alexandru, pentru o conversație despre o călătorie de transformare personală. Pe mine m-a atins foarte tare ce-am povestit cu Cosmin în pregătirea conversației. Sunt lucruri destul de personale și m-am bucurat foarte tare că a spus „da” când l-am întrebat dacă e sigur că vrea să împărtășim toate aceste lucruri. A spus: „Da, sunt foarte sigur”. Cosmin Alexandru, bine ai venit!

Cosmin Alexandru: Mulțumesc mult!

Andreea Roșca: Eu îți mulțumesc! O să începem ceva care mie mi s-a părut foarte interesant. Tu ești decan la Entrepreneurship Academy, predai, viața ta e legată de educație. Dar spui că ai urât școala și că erai un rebel. Vorbește-ne un pic despre acel timp, despre de ce ai urât școala și de momentul sau anii tăi de rebeliune.

Cosmin Alexandru: Cred că în principal am urât școala pentru că mi se părea un exercițiu mental futil. Mi se părea că tot efortul pe care eram pus să-l fac ca să învăț lucruri n-avea niciun fel de rost, așa cum erau lucrurile atunci. Eu am terminat liceul în ‘88. Pe vremea aceea, ideea de a învăța ceva ca să fac ceva cu viața mea n-avea pentru mine niciun sens. Noi ascultam acasă, de când mă știu eu, Europa Liberă. Pentru mine, lumea pe care mi-o doream arăta altfel decât lumea în care trăiam și mi se părea că nu mă pot educa ca să am succes în această lume pentru că nu era o lume pe care mi-o doream. Mă animau gânduri de emigrare încă din liceu. Mi se părea că pierd timpul și că tipul de relație pe care îl aveam cu profesorii era unul de ascultare, submisivă – eu trebuie să fac ce zic ei, trebuie să învăț ce zic ei. Iar asta mă revolta. Mi se părea că era împotriva felului în care simțeam că vreau să fiu. Plus că peste asta era și capacul de sorginte politică, comunistă, în care trebuia să facem lucrurile într-un fel care îi era bine partidului – UTC-ului, pe vremea aceea. Nu mă simțeam deloc confortabil. Am urât-o cât am putut.

Andreea Roșca: Și când a venit vremea să dai la facultate?

Cosmin Alexandru: Am picat.

Andreea Roșca: Experimentele au fost înainte sau după ce ai picat?

Cosmin Alexandru: Înainte.

Andreea Roșca: Asta cred că e interesant și pentru momentul acesta, apropo de cum să-ți alegi locul în care să te duci.

Cosmin Alexandru: Da. Eu neavând nicio țintă și având totuși o presiune din partea alor mei – care sunt aici, mulțumesc! ☺ –, o presiune normală la vremea aceea: să mă fac ceva, să aleg să mă fac ceva. Eu nevrând să mă fac nimic în mod deosebit, asta a introdus o tensiune în relația cu ai mei. Prima dorință a tatălui meu a fost să mă fac popă. Nu că nu era pe lista mea de opțiuni, nu era nici pe lista mea de așteptare ca să intre pe lista de opțiuni. ☺ Și atunci, a trebuit să fac tot felul de experimente în care să văd dacă cumva îmi scapă ceva și dacă într-o anume meserie m-aș potrivi. Aveam un prieten preot la biserica Sfântul Vasile de acolo, de lângă noi, cu care am stat un pic de vorbă. M-am dus pe la biserică într-o zi să văd ce face un popă – și în biserică, dar și în spate, în altar. Nu făcea aceleași lucruri ☺ și nu m-a inspirat. Am zis că eu n-aș vrea să am așa, două vieți ☺. Aș vrea să fac ceva unde să fiu ok făcând chestia respectivă. El se simțea bine și într-o parte și în alta, dar eu nu.

A mai avut el un prieten care era chirurg – un tip foarte mișto, un pic dus cu capul ☺. Frate-miu dădea la medicină, deci aveam ruta asta de medicină în familie ca aspirație. Am stat cu prietenul chirug la o operație. Nu erau filme pe vremea aia, dar nu era cum îmi imaginam eu că se operează. Adică era foarte relaxat – fumau, beau – era o chestie deschisă acolo. Din nou, ei se simțeau foarte bine. Cred că a fost de succes operația, nu s-a terminat prost cât eram eu acolo. ☺ Dar iar am avut sentimentul că nu mă potrivesc – aveam altă imagine despre subiect.

Viitoarea soacră a fratelui meu era avocată la tribunalul din Ploiești. Am zis că poate aș putea să mă fac avocat. Dintre toate, asta mi se părea că mi s-ar potrivi un pic – să apăr oameni.
M-am dus la tribunal, dar n-am reușit să stau o zi întreagă. Era prin ’87. Am văzut oameni care s-au pălmuit, s-au luat la bătaie, și-au furat găinile – ce spețe erau pe vremea aceea. Pe atunci nu erau spețe de business, cum sunt acum, erau spețe comunitare, chestii mărunte. Dar oamenii erau foarte supărați pe chestiile acestea mărunte. Și unii, și alții în sala de judecată erau foarte virulenți. Nu m-am văzut apărând chestiile astea, deși se trăia bine din avocatură, erau bani buni, era un nume.

Am avut noroc – ca de foarte multe ori –, că m-am întâlnit întâmplător cu văru-meu, băiatul fratelui tatălui meu, care era student la ASE și mi-a zis: „Vino, la ASE”. Eu nu știam mare lucru despre ASE. L-am întrebat: „Dar ce te faci la ASE?”. El mi-a spus: „Asta-i șmecheria la ASE, că nu trebuie să te faci nimic. Ieși economist, și economist te poți duce oriunde vrei – la spital, la tribunal, la fabrică – toți au nevoie de economiști. Plus că… e plin de gagici!”. ☺. Nu știu care dintre argumente m-a convins mai mult ☺, cert e că am zis: „Gata, mă fac economist, dau la ASE!”. Dar am picat pentru că n-am învățat să dau la ASE, am avut alte treburi în clasa a 12-a decât învățatul. ☺ Mi-am amânat armata și am stat un an să învăț.

Andreea Roșca: Tatăl tău ți-a amânat armata. A amânat-o sau a fost pentru totdeauna?

Cosmin Alexandru: A amânat-o definitiv. ☺ Am primit inapt necombatant pe timp de pace și război. Eram foarte bolnav. ☺ Eram praf, nu eram recuperabil pentru armată.

Andreea Roșca: Noi ne știm de foarte mult timp, de 30 de ani. Discuția cu tine când ai vândut RTR a fost primul meu interviu cu un antreprenor. Am să-mi aduc tot timpul aminte de asta. La un moment dat, într-o discuție anterioară, ți-am zis că – într-un fel pe care nu-l pot înțelege – mă intimidezi foarte tare. Iar tu mi-a zis: „Da, nu ești singura. Știu lucrul ăsta despre mine”. Și mi-ai povestit un moment în care ai hotărât că tu vrei să inspiri frică. Poți să vorbești puțin despre momentul acela, de ce ai luat decizia respectivă și, până la urmă, care a fost consecința ei în viața ta?

Cosmin Alexandru: „Frică” poate e mult spus. Eu am crescut „după blocuri”, literalmente – liceul meu era în spatele blocului. ☺ De la mine din dormitor, vedeam la mine în clasă. Invers, sper că nu se vedea. ☺ Am avut o viață cu „băieții de după blocuri”. „După blocuri” pentru mine era și „în curtea școlii”, adică trebuia să acomodez ambele spații într-un fel în care totuși să „make it my way”, să pot să nu fiu dat la o parte, să pot să mă impun. Nu erau cursuri de mindfulness pe atunci, nici de self-discovery. ☺ Era dur. Poate nu era dur comparativ cu alte niveluri, dar pentru nivelul meu de atunci era dur. Mă băteam în mod regulat cu diverși care aveau treabă în teritoriile mele. Așa că n-aveam cum să nu trag asta după mine, respectiv că felul în care pot avea succes e dacă impun intimidare, frică, respect într-o anumită doză. N-am făcut un scop din asta niciodată. Dar când era nevoie, o aveam în mine. Puteam să fac apel la ea. Nu mi-a dispărut de tot, dar acum o controlez eu pe ea, nu ea pe mine. E un raport diferit.

Andreea Roșca: Ai fost vreodată conștient de efectul pe care îl are duritatea asta asupra oamenilor sau de efectul pe care îl are în general în viața ta?

Cosmin Alexandru: Da, am și făcut terapie vreo 6 ani încercând să negociez cu subiectul acesta. În antreprenoriat aveam momente în care aveam conversații cu angajați care nu erau deloc confortabile pentru ei. Aveam și multe care erau foarte confortabile. Am avut mult fun și a fost o cultură pe care unii dintre noi o regretăm și acum. Am făcut multe lucruri bune, dar aveam și momente în care animalul ăsta ieșea, când simțeam că-mi e amenințat ceva – un client, un proiect, un business, o relație. Animalul ăsta își cerea drepturile și it had to be my way, n-aveam multe unghiuri.

Andreea Roșca: Cred că asta uneori îți servește în antreprenoriat – și atunci, și acum, și întotdeauna. Ai fondat RTR (Research Team Romania), primul tău business, în 1992, cu Adrian Drăghici, Reese Palley și Kenneth Blatt. Vorbește-ne un pic despre perioada aceea. Spuneai atunci: „Vreau să «make it big», să reușesc într-un mare fel!” și că, de fapt, aproape nimic altceva nu conta în afară de treaba asta. A fost perioada de construcție a lui RTR. Ați făcut cred că prima cercetare de piață națională.

Cosmin Alexandru: Pentru mine să reușesc însemna orice. N-aveam o definiție a subiectului. Eu venisem de la Ploiești în București, unde n-aveam pe nimeni, nu știam pe nimeni. Noi n-am fost niciodată bogați, dar nici săraci. Aveam cu ce trăi, dar nu întotdeauna într-un fel care să-mi ajungă aici, în București. Eram foarte hotărât că dacă e să reușesc, o să reușesc eu pe forțele mele, n-aveam pe cine să mă bazez. N-aveam niciun fel de rețea, de prieteni, de rude, de cunoscuți. N-aveam nimic.

Atunci când a apărut oportunitatea cu compania, mi-am pus toate ouăle în ea, pentru că mi s-a părut că e șansa mea să reușesc. Nu știam nimic despre domeniu, absolut nimic. Eram „zero barat” pe subiectul cercetare de piață. Dar asta nu m-a încurcat. Am zis că o să învăț ce trebuie ca să ajungem cei mai buni din România. Ceea ce am și ajuns, plecând de la „zero barat”. Felul în care m-am aruncat în asta a fost cu multă muncă, fiindcă nu știam altceva și nu aveam altceva.

Fiindcă ai zis de Reese Palley, îmi aduc aminte că după ce am bătut palma – în sensul că noi am fost de acord să facem firma împreună cu ei –, el a zis „Gata, ne apucăm de treabă. Uite, trebuie să te duci la niște clienți”. Pe vremea aceea, dacă îți mai aduci aminte, nu erau mulți clienți în România, îi numărai pe degete – erau Camel, Coca-cola, doar câțiva. I-am zis: „Da, dar mi-ar trebui și mie un costum”. El a zis: „Ok, cumpărăm”. Eram împreună cu Aura, o colegă de la ASE și din AIESEC – ea era la Finanțe, eu eram la Economie generală. Prima achiziție în firmă au fost niște haine cu care să ne putem duce la clienți. Noi aveam haine de facultate, n-aveam haine de clienți, erau altfel de haine ☺. Așa am început. Ce am pus la bătaie a fost foarte multă muncă. Și eram foarte deschis să învăț. Nici ei nu știau mare lucru, dar oricum știau mai mult ca noi.

Atunci am făcut primul nostru studiu la nivel național de consum de media. Pe vremea aceea era ceva revoluționar. Lucram cu studenți de la ASE. Din nou – așa m-a dus viața – de la mine din birou vedeam ASE-ul ☺. Eram tot geam în geam. Lucram cu studenți de la ASE care treceau strada la Hotel Dorobanți (actualul Sheraton) unde erau birourile, la mezanin. Veneau, tipăream chestionare, îi instruiam și plecau prin țară să facă interviuri. Interviurile se făceau cu pixul, cu hârtia, mergând din ușă în ușă, după un pas statistic, peste tot prin țară. Aveam niște sute de oameni, și fiecare făcea câte 10-20 de interviuri la nivel național. Plecau cu trenul, cu autobuze, cu mașini, cu ce aveau.

Eu am stat 72 de ore în birou tipărind chestionare, făcând training-uri cu ei, făcând pachete și răspunzând la întrebări cu Aura. N-am ieșit din birou. Cred că am prins o juma’ de oră întins pe o masă, în care am dormit. În rest, în continuu făceam lucruri. Pentru că în timpul acela, restul companiilor din grup, în timpul zilei aveau treabă. Noi în timpul zilei făceam treabă pe lângă ei și noaptea făceam treabă numai noi, că ei nu mai erau. Am făcut și hepatită atunci, cred că de la efortul ăsta. N-am știut că am hepatită, m-am gândit că sunt obosit, că dorm din picioare și că sunt alte culori pe mine. Nu știam, n-aveam niciun fel de educație de felul acesta. După câteva zile de zombi ☺, mi-am revenit și m-am dus din nou la treabă. Cam ăsta era ritmul și cam asta eram dispus să dau din mine ca să reușesc.

Andreea Roșca: RTR cred că a ajuns lider de lider național pe cercetare de piață, nu?

Cosmin Alexandru: A ajuns, iar după aceea, cu GfK-ul, a rămas până de curând. Compania a fost cumpărată de un fond anul trecut și poate acum lucrurile se împart, dar și după 2005, când eu am plecat, ei au rămas mulți ani tot numărul unu.

Andreea Roșca: A fost un moment în care ai hotărât să te întorci la începutul drumului și să te duci să faci armata.

Cosmin Alexandru: Da. N-am mai vorbit cu taică-meu două săptămâni atunci. Dar îl înțelegeam că era speriat gândindu-se ce o să zică autoritățile de faptul că eu m-am făcut bine după ce fusesem declarat inapt pe viață.

Andreea Roșca: Dar de ce ai vrut să te duci să faci armata?

Cosmin Alexandru: Succesul mie mi-a venit la pachet cu „urcatul la cap”. Eram într-un loc foarte departe de unde plecasem, aveam foarte multă putere de toate felurile, și statut, și condiții, servicii – aveam secretară, aveam mașină. Mă știam cu oameni importanți, puteam să fac aproape orice voiam, călătoream foarte mult. Mi se părea că le știu și le pot pe toate. Pericolul era că le și știam și le și puteam. Mă rog, mediul era cu totul altul decât acum. Nu era cine știe ce competiție. Toate se făceau de la zero. Cum le făceai, așa erau. N-aveam multe surse de învățare ca acum. Și mă luase capul cu asta – că sunt „moțul la căciulă”. Pe undeva simțeam că asta nu e ok, că nu devin omul care mi-ar fi plăcut să fiu. Era o forță foarte mare însă. Era un vortex care să hrănea singur. Pe măsură ce avansam, eram din ce în ce mai recunoscut, aveam succes. Începusem să mă consider cel mai deștept pe unde ajungeam. Și cu angajații, chiar și cu clienții. Nici ei nu știau cum se face treaba și puținul pe care îl știam eu era perceput ca fiind valoros. Ajunsesem într-un loc neplăcut, un fel de colivie de aur, o capcană de aur. Era foarte greu de ieșit de acolo.

Andreea Roșca: Cred că toată lumea făcea același lucru. Era perioada în care lucrurile explodau.

Cosmin Alexandru: Da, era o perioadă în care totul era posibil. Era Estul Sălbatic. Și părea că asta nu se termină. Nu numai că totul era posibil, dar totul părea că va fi posibil și în viitor. Nu era niciun fel de opreliște. Am avut sentimentul că singur nu mă pot opri, că n-am nicio șansă să rezist animalului ăstuia și că trebuie să mă pun într-un context în care să nu mai am putere, fiindcă atât timp cât stau cu puterea la mine o s-o abuzez fără rest și o bucată din mine o să se simtă bine pe chestia asta.

Am profitat de faptul că un foarte bun prieten de-ai mei, un suflet pereche al meu, terminase și el facultatea de silvicultură la Brașov și îl luau în armată. La vremea aceea, armata se făcea după facultate, șase luni. Am zis că e o idee foarte bună – ne știam din liceu, fuseserăm în tabere împreună, făcuserăm niște prostii împreună, deci aveam o legătură puternică. Am zis: „Șase luni de făcut prostii împreună e ceva căruia nu pot să-i rezist. Vin cu tine în armată”. ☺ El a zis: „Super tare, dar cum o să vii?”. Nu te duceai unde voiai tu în armată, ci unde te trimiteau de la facultate. Astfel că m-am hotărât să apelez la pilele din familie.

Prima, taică-meu, n-a cedat: „Ce-ți trebuie ție armată? Ești nebun la cap? Ai facultate, ai firmă, cum să te duci în armată? Tu știi ce e acolo?” M-am dus la fratele lui, la unchiul meu, care era șeful comisiei de Apărare și Siguranță Națională din Senat. Imagine that! ☺ M-am dus la el la Senat, în ’94, și i-am spus că vreau să m-ajute să fac armata. Prima lui întrebare a fost: „Da’, taică-tău știe? ”. „Știe, dar nu e de acord.” „Păi normal că nu e de acord, nici eu nu sunt de acord. Tu ești nebun? Îți dai seama ce mă pui să fac? Eu fiind cine sunt?”. Atunci mi-am folosit iar faptul că sunt de „după blocuri” și i-am zis: „Te înțeleg, dar uite cum stă treaba. Ori mă ajuți și facem într-un fel în care reintrarea mea în armată să fie liniștită, ori eu mă duc la ăștia, le bat la ușă și le zic că m-am făcut bine, să mă ia în armată”. Și-a dat seama că a doua variantă nu e una care să-l avantajeze și m-a ajutat.

M-am dus la Ploiești, am băut bariu, mi-au făcut radiografie și nu mai aveam ulcer – boala care fusese motivul amânării – eram sănătos tun. După aceea i-am zis că dacă tot am trecut de pasul care fusese mai greu, să găsească o cale să mă trimită și unde era prietenul meu. ☺ Dacă tot îmi plângeau de milă c-o să-mi fie greu, poate acolo mi-ar fi fost mai ușor. Și m-au trimis cu prietenul meu. Am stat șase luni în armată. N-a fost o armată poate la fel de grea ca a altora, în sensul că aveam mașina la gardul unității și mai scăpam, mai săream, dar am făcut totuși armată-armată. În octombrie-martie, pe dealurile Bacăului, în ’94, era foarte frig. Am făcut o armată grea, în condiții grele. În Bacău pe vremea aceea era apă 2h/zi. Unitatea era mare – am făcut la infanterie –, era la marginea orașului și avea fermă de porci. Eram 60 în dormitor. Pentru că dădeau la oraș, când mai venea la unitate, nu era apă pentru toată lumea. Și nu ne dădeau nouă apă, dar dădeau la porci. Astfel că ne puteam spăla doar dacă ne spălăm de unde beau porcii apă, afară. În noiembrie, decembrie, nu era ușor.

Pe vremea aceea erau „motorole”, așa se numeau – votcă la cutii de 100 de ml. Luam trei-patru „motorole” – ce puteam să băgăm și noi în unitate – și după aia mergeam la duș. 0° afară. Făceam duș, veneam înapoi. Mâncam tot așa, ce rămânea de la alții – am prins maxilare de oaie în ciorbă. Adică am făcut armata așa cum am vrut.

Andreea Roșca: Așa cum ai visat! ☺

Cosmin Alexandru: Aveam un caporal pe care nu îl interesa cine sunt, cum sunt. Am avut și niște avantaje, pentru că veneam de unde veneam. Din când în când, mai aveam un pic de respiro, în weekend-uri uneori. Dar am făcut râie, am făcut păduchi – adică am făcut armata.

Andreea Roșca: Și cum ți-a reașezat filozofia de viață și percepția despre lume și despre propria ta putere? Ți-ai atins până la urmă obiectivul?

Cosmin Alexandru: Da, mi-am atins obiectivul, pentru că m-a liniștit din perspectiva acestui demon. Mi-am dat seama că și eu pot funcționa bine când n-am putere. Că atunci când cineva exercită asupra ta un fel de putere pe care o poți percepe ca fiind abuzivă, nu e deloc un loc comod și nu e deloc un loc care să mă facă să fac lucruri bune și să mă facă să performez, să mă facă să vreau să facem lucruri împreună. Aveam acolo colegi – unii dintre ei mi-au rămas prieteni –, cum e Andi, omul care a condus GFK-ul după mine. Ne-am cunoscut în armată și l-am invitat să vină la București, să vină în firmă. A crescut, a dezvoltat o divizie și după aceea a rămas în locul meu să conducă firma.

Mi-am făcut prieteni buni și le-am înțeles și perspectivele lor, poveștile lor. Acolo eram mai mulți de „după blocuri” și a trebuit să ne negociem resursele. Am găsit feluri noi de a face asta, care nu mai erau așa rudimentare cum erau cele cu care venisem eu. Am văzut și ce înseamnă să ai privilegii în astfel de situații și cum să negociezi cu ele. Și raporturile de putere cu cei care încercau să ne abuzeze, și limitările lor pe care uneori nu mi le imaginam. Cu caporalul ăsta al nostru, ajunsesem să ne împrietenim până într-acolo încât am ajuns și la el acasă. Astfel am ajuns să înțeleg că felul lui de a se purta venea dintr-un loc care era foarte departe de cel din care veneam eu, cum se vedea lumea de la mine și cum se vedea el și viitorul lui și al familiei sale.

Andreea Roșca: Îți dă un pic de perspectivă.

Cosmin Alexandru: Oh, da! La care, altfel, sub nicio formă n-aș fi avut acces. Continând să stau unde eram eu în birou, în business, în bula care se uita foarte mult spre Vest, spre performanță și resurse, n-aveam nicio șansă. A fost nevoie ca șase luni de zile să mă extrag din lumea mea, să intru în lumea mult mai mare din jurul meu și să pot să iau după aceea înapoi în lumea mea lucruri care să mă țină mai cu picioarele pe pământ.

Andreea Roșca: Spui că prima ta experiență cu echipele a fost când ai construit echipa de la RTR și că apoi i-ai spus lui Andi, pe care l-ai întâlnit în armată, să vină la București să lucrați împreună. Sunt curioasă dacă sunt lucruri pe care le-ai învățat, pe care le-ai extras din toate experiențele acestea, care sunt și acum lecții valoroase despre cum să alegi oamenii, cum să vezi un om valoros chiar și când te întâlnești cu el poate doar de câteva ori. Ce-ai văzut în Andi și în oamenii pe care i-ai recrutat atunci și crezi că e relevant în continuare?

Cosmin Alexandru: Sunt două unghiuri care cred că m-au ajutat. Unul mi s-a clarificat foarte recent, într-un podcast pe care l-am înregistrat recent cu Raluca, partenera mea din Teamology. L-am avut ca invitat pe Rudi Vizental de la Impetum, cu care te știi. El a vorbit despre cum l-a avantajat foarte mult faptul că n-a fost deloc bun la școală. Eu aici mă regăsesc. Mi-aduc aminte – cred că eram într-a zecea – am intrat în clasă la un moment dat și diriginta mea mi-a zis: „Felicitări, Alexandru! Uite ai început cu un 10”. Eu am fost foarte mirat că nu știam să fi luat niciun 10, pentru mine asta era ceva mai degrabă rar. Și ea zice: „Păi, din doi de cinci?!”. ☺ Nu eram de doi, dar notele pentru mine nu erau ceva important. Și nu numai notele, nici să performez școlar. Până la urmă, în unele situații am performat. Când mă montam, când mă enervam suficient de tare și o luam personal, atunci puteam să performez. Dar de cele mai multe ori, o luam personal invers.

Însă eu neaspirând niciodată să fiu cel mai bun sau printre cei mai buni din clasă, am avut întotdeauna o admirație autentică față de cei care erau cei mai buni. Și mulți dintre îmi erau prieteni foarte buni. Mergeam acasă, ne vizitam, mă ajutau, stăteam pe telefon – telefon fix, cum erau atunci. Stăteau cu mine, erau foarte buni cu mine, să mă ajute să cresc. Eu mă uitam la ei cu foarte multă admirație și prietenie. Pentru mine, să mă înconjor de oameni mult mai buni decât mine a fost tot timpul ceva ce mi-am dorit. Am căutat asta și m-am simțit confortabil să am lângă mine oameni care știu mult mai bine decât mine ce-am avea noi de făcut și de la care să învăț. N-am avut un raport de competitivitate sau de invidie. Foarte onest îi admiram într-un fel în care îmi plăcea să fiu cu ei. Nu ca ei, dar cu ei.

Acesta este primul element – de competență. Eu nici acum nu știu să lucrez în excel. Mereu când primesc un excel îl deschid în PDF pentru că pentru mine e cam același lucru. Ideea de a apăsa pe celule e periculoasă pentru mine. Am crescut un business de la zero, profitabil tot timpul, l-am vândut, fără să știu nimic despre subiectul acesta. Dar Doina, directoarea noastră financiară, – care cred că a fost al doilea angajat al GfK, dacă nu chiar primul, și e încă acolo, conduce o divizie globală a grupului acum – era foarte bună la treaba asta. Am făcut o echipă excelentă, eu întrebând-o, ea explicându-mi, înțelegând și mergând mai departe. Nu întotdeauna eram de acord cu deciziile ei, uneori luam deciziile mele din stomac, chiar dacă contraziceau un pic deciziile ei din excel. Au fost și situații în care am făcut invers, chiar dacă mie mi se părea că e într-un fel, am mers pe ce zicea excel-ul. Și ne-am înțeles foarte bine. Așadar, acesta a fost unghiul de competență pe care mi-am dorit-o.

Pe de altă parte însă, dacă e un fir roșu al lucrurilor pe care le-am înființat, acesta e că toate au fost lucruri care nu se mai făcuseră înainte. Deci nu aveam de unde să iau experiență și cunoștințe per se, că nu se mai făcuseră. De exemplu, în cercetarea de piață, n-aveam pe cine să întreb. După aceea au mai apărut. Sau acum, cu facultatea. Nu face nimeni ce facem noi la facultate, deci n-avem cum să luăm oameni cu experiență. Acest lucru m-a obligat să fiu foarte sensibil la calitatea umană, adică ce fel de om e persoana din viața mea. Ca și cu Andi, cred că am multe exemple în viața mea când am adus lângă mine oameni pe care i-am convins să înceapă să facă cu mine niște lucruri pe care nu le mai făcuseră înainte. Deci nu apelam la expertiza lor de subiect. Aveam și oameni de expertiză, dar aveam și oameni a căror calitate umană pentru mine e admirabilă.

Din nou, oameni lângă care vreau să fiu, pe care îi consider de foarte multe ori de o calitate umană mai bună decât a mea. Aceștia sunt oamenii cu care vreau să construiesc și în care am încredere că o să învețe ce e de făcut. Că o să învățăm împreună ce de făcut. Asta nu e așa, a big deal, mai ales că dacă am început teritorii din acestea mai tot timpul – cam cum le făceam noi, așa se făceau. Ușor-ușor, am putut să învățăm foarte mult de la alții, de aceea am și vândut, în principal. N-am vândut pentru bani, ci pentru că voiam să învăț de la unii care știau cum se face, să nu mă mai chinui să învăț eu singur toate cele. Pe măsură ce creșteam, eram mai mulți cu nevoia aceasta, să învățăm de la unii care știu cum să face.

Andreea Roșca: De ce ai plecat de la GfK în 2005?

Cosmin Alexandru: Am profitat de o pauză. În 2005 am primit o bursă în America, la Eisenhower Fellowships, ceea ce însemna că trei luni de zile o să merg în State și o să călătoresc peste tot prin SUA ca să învăț ceva. În principal voiam să învăț despre ideea de implicare civică, politică, în schimbare. Eram după eșecul cu partidul politic, dar aveam niște lecții pe care le luasem cu mine. Mă hotărâsem că experiența aceea s-a terminat, dar nu mă hotărâsem încă dacă se va vărsa ulterior în ceva sau nu. Din nou, am vrut să învăț cum se face de la cei care știu cum se face. Am fost acolo trei luni de zile și m-am gândit că e o oportunitate foarte bună să întrerup chestia cu GfK-ul pentru că mi se păruse că luasem tot ce era de luat pentru ce aveam nevoie și dădusem tot ce era de dat pentru ce aveau nevoie. Ei au fost foarte buni cu mine. Mi-au zis: „Nu e o problemă, și trei luni poți să te duci. După aia vino înapoi, te așteptăm”. Dar nu mi s-a părut fair. Da, puteam continua, dar simțeam că eu vreau un capitol nou în viața mea, voiam să văd cum e și pe cont propriu. Deși eram într-un loc cu super birou, super resurse, numărul unu pe piață.

Andreea Roșca: Adică ți-ai creat iar o provocare.

Cosmin Alexandru: Da, eram într-un ecosistem care avea de toate și mi se părea că o să mă prindă, o să băltesc acolo.

Andreea Roșca: Că-i devii prizonier cumva.

Cosmin Alexandru: Așa și eram. Poate că singur n-aș fi putut să mă extrag de acolo, dar astea trei luni mi s-au părut ok. Am zis că vor fi trei luni în care lumea mi se va deschide într-un fel în care nu mi se mai deschisese până atunci. Și le-am zis că plec. Am plecat pur și simplu – n-am avut pachete sau altceva –, mi-am luat ultimul salariu și am plecat.

Când am ajuns în State, mi-am făcut o firmă de consultanță. Și a fost foarte greu.

Andreea Roșca: A fost vreo greșeală de calcul? Unde te-ai înșelat?

Cosmin Alexandru: M-am înșelat în importanța și valoarea pe care o au pentru succesul meu cei din jurul meu. Firma asta a fost singurul loc în care am eșuat – am eșuat și cu partidul, dar acela a fost un altfel de eșec. A fost singura dată când eu am încercat să fac ceva singur și asta m-a îngropat. Pentru că am o bucată care e introvertă, dar am și o bucată care se încarcă foarte mult din energia celor din jur – dau energie și primesc energie. Am un schimb destul de intens de energie. De asta, să fac ceva singur m-a uscat de energie. Am avut clienți ok, am făcut niște proiecte – unele care m-au bucurat – dar m-am târâit. Eram foarte departe de unde îmi imaginam că o să fiu, unde îmi doream să fiu. Lasă partea financiară, deși nici acolo nu mi-a fost ușor deloc. Am intrat într-o zonă foarte instabilă financiar, cu probleme, cu datorii. Nu reușeam să mă scot la lumină cu stilul de viață cu care plecasem din GfK și pe care vroiam să mi-l mențin. Aveam și copii între timp. Asta m-aruncat într-un alt fel de vortex căruia nu i-am văzut atunci această cauză – faptul că mă chinui de unul singur. M-am chinuit vreo câțiva ani, trei-patru, nu mai știu.

Andreea Roșca: Deci ai subestimat importanța oamenilor din jur.

Cosmin Alexandru: Major. Atunci, la un moment dat, mi-a apărut chestia asta – nu mi-a apărut explicit, ci tot așa, ca energie –, că eu vreau să fac ceva împreună cu altcineva. Și am avut noroc. Din nou. ☺

Andreea Roșca: Tot vorbești de noroc. Chiar crezi că există această entitate pe lume, numită noroc?

Cosmin Alexandru: În viața mea a fost foarte prezentă. Nu știu cum e la alții, dar cred că există. Nu cred că e norocul acela cu care și eu încărcam noțiunea aceasta de noroc, că vine așa ca un „bing-bang” care-ți schimbă viața, câștigi la loto – genul acela de noroc. Am fost acum în Portugalia cu studenții la un learning journey, au stat cinci săptămâni, noi am stat o săptămână. Eu cu Raluca am lucrat cu ei și am fost într-un customer visit, la un antreprenor de acolo, superperformant – o companie care creează anticorpi moleculari. A crescut de la cinci oameni la 250, la 50 de milioane cifră de afaceri. În fine, o superpoveste de succes. Și el a zis așa:

„You have to pay attention, because luck knocks on your door lightly”. Adică trebuie să fii atent pentru că norocul ciocane încet la ușă. Trebuie să fii pregătit ca să-i deschizi. Am avut tipul ăsta de relație, de atenție.

Andreea Roșca: Cum ai învățat să-l auzi?

Cosmin Alexandru: Nu știu, că n-am știut că-l aud până acum două săptămâni ☺. Când a zis Rudi asta, mi-am dat seama că trebuie că asta a fost. Mie îmi plac oamenii valoroși și mă simt confortabil lângă ei, să fie mult mai valoroși ca mine. Dar cred că asta a fost. Am simțit când se poate lega ceva în care eu pot contribui și din care pot câștiga lucruri. Și atunci, în 2005 s-a întâmplat pe Erudio. Așa l-am cunoscut și pe Adi Stanciu și așa început Erudio. Am lucrat în Erudio și cu el, și cu Michi (Mihaela Gînju), și cu Liviu Papadima. După aceea, în 2010, am făcut o firmă împreună cu Adi, apoi a apărut EA-ul. Dar am înțeles că dacă e să-mi fie bine, trebuie să fiu împreună cu oameni care îmi plac. This is my thing.

Andreea Roșca: Cum te-ai reapropiat totuși de partea asta de școală, de educație? Pe ce rută te-ai întors către ea? Că e foarte prezentă în viața ta în momentul acesta.

Cosmin Alexandru: Depinde la ce fel de educație te referi. De educația cu adulți m-am apropiat prin Erudio și am început să construiesc alături de cei patru parteneri enumerați mai sus. La momentul acela, în 2005, simțeam că pentru bucata asta de leadership din România, noi suferim din cauza unei fragmentări, a unei falii, a unei separări de zona culturală. Deja 2005 era un moment în care – era înainte de criză – lucrurile creșteau foarte mult, dar aveam sentimentul că încep să o ia pe o direcție care era foarte business, unidirecțională. Începusem să resimt lipsa aceasta, chestia asta începea să fie ignorată sau neadresată. Programul cu Michi și cu Liviu plecase la drum mai degrabă ca un program de public speaking. Când am intrat eu cu Adi în combinație, ușor-ușor s-a dus spre leadership pentru că resimțeam, lucrând cu clienții, bucata asta umană în rezultatele pe care ni le doream. Ne-am zis: „Ce-ar fi să punem împreună zona asta culturală, umanistă, cu zona de business? ”

N-a fost un lucru simplu. Ambele tabere erau speriate una de cealaltă și cumva foarte rezervate că s-ar putea face un pod. Cel puțin când ne-am întâlnit cu Oana Pelea – care e o prietenă de suflet, foarte bună, la momentul ăsta –, cu Andrei Pleșu – le-am zis: „Vrem să facem asta, vreți să veniți să predați?” Andrei Pleșu s-a uitat la mine și a zis: „Pentru ce fel de oameni?” „Directori de companii, ca să ne apropiem…” „Dar ce să le zic eu directorilor de companii?” Pentru el era o lume… Cu Cărtărescu când ne-am întâlnit: „Vă mulțumesc foarte mult, dar nu știu… Ce să fac eu cu oamenii ăștia? Ce aș putea să le spun eu? Eu nu știu nimic despre business.” Tocmai asta era ideea, că nu era despre business. Iarăși cu Horia Patapievici, cu Liiceanu. Au fost discuții grele.

Oamenii aceștia, unii din zona de business, aveau o curiozitate de tip grădină zoologică ☺ despre cum se văd ceilalți, dar ideea că asta costă 5.000 de dolari ca să ne spună unii ceva… Ne întrebau ce o să facem mai exact acolo. Noi ziceam: „Exact nu știu să zic. Dar, fii atent, avem un plan, avem niște idei, avem…” A fost un început foarte antreprenorial, în extremă. La prima noastră întâlnire, cu Liiceanu în sală – la Eforie, ne-am întâlnit – aveam 30 de manageri în sală, toată floarea cea vestită, culturală și noi patru. Oamenilor le luaserăm toți banii înainte, plătiseră 5.000 de dolari fiecare, și ne uitam unii la alți. Era o sală uriașă la Ana Hotel. Niciunul dintre noi n-avea nici cea mai vagă idee despre ce o să urmeze.

Andreea Roșca: N-aveați un fel de structură, de program?

Cosmin Alexandru: Ba da, dar nu mai făcuse nimeni. Era o structură de la gât în sus. Noi ne gândiserăm la ceva, aveam niște idei. Dar nu mai practicase nimeni chestia aia. Nimeni, în mod practic, nu mai făcuse treaba aia cu oameni din business sau cu oameni din cultură. A fost foarte intens. Acela era antreprenoriat.

Andreea Roșca: Erudio este acum la a câta generație? Nici nu mai știu, 16-17?

Cosmin Alexandru: Mai mult. Treizeci și.

Andreea Roșca: Dacă-l întrebi Andrei Pitiș, care a stat aici, în scaunul în care stai tu, el a zis că a făcut multe lucruri în viața sa, dar ceva care i-a luat și frica de ridicol și frica de orice a fost când s-a suit pe scenă și a cântat „Iubesc femeia” la Erudio.

Cosmin Alexandru: Toți am făcut chestii acolo, de care nu ne credeam capabili.

Andreea Roșca: Și cu Entrepreneurship Academy?

Cosmin Alexandru: Erudio este bucata de educație cu adulții. În ceea ce privește bucata de educație cu tinerii, tot așa, am ajuns la un moment dat, cred că mai mulți dintre noi – am fost și cu Adi, și cu Alexandru Ghiță, și cu Dora Surugiu-Kocsolade, care e aici în sală – am început să simțim că acumulăm, începeam să credem că știm cum se fac niște lucruri, pentru că le-am mai făcut repetat, unii dintre noi începuseră să lucrăm și cu alții, să-i învățăm cum se fac lucrurile acestea, și am început să resimțim această nevoie. Și Ilinca Păun era acolo, Între noi nu erau numai premiați, erau și din cei ca mine, care nu prea se înțeleseseră cu școala. Aveam ambele categorii. Ilinca era premiantă. ☺

Am simțit toți nevoia aceasta, fiindcă noi am crescut într-un fel care a fost deoparte de școală – la școală făceam o chestie, dar în viață ne-am dezvoltat într-un fel care n-avea legătură cu școala. Școala nu era neapărat un loc care să-ți placă la nebunie. Au fost și oameni cărora le-a plăcut, dar noi, antreprenorii, mai degrabă am reușit în ciuda școlii, nu datorită școlii. Ne-am gândit că ar trebui să existe un loc în care să-ți placă să înveți ceva ce poți aplica. Să-ți placă felul în care înveți, iar ce înveți să-ți placă să aplici. Astea două la noi erau separate. Să-ți placă să înveți era într-un loc, să aplici era în alt loc. Și ne-am gândit că pe business trebuie să existe așa ceva. Vreo doi ani de zile am tot explorat variante pe bilețele, pe șervețele, pe colțul mesei, când ne mai întâlneam. Până când ne-am întâlnit cu cei de la Universitatea alternativă, care îi știau pe oamenii de la Amsterdam, de la facultatea cu care erau în parteneriat, aveau și un prim sponsor cu care voiau să lucreze. Ne-am gândit că iar norocul ne-a făcut să dăm peste unii care par să facă ce vrem noi să facem. Și-am zis să facem un parteneriat cu ei și să începem să lucrăm cu cei care vin după noi, să aibă parte de un loc în care să nu mai ia fiecare singur, în freză, toate cucuiele, că e foarte neproductiv și ineficient. Să găsim un loc în care să învățăm împreună – și noi de la ei, și ei de la noi – cum să facem mai bine. Și asta să aibă o zonă scolastică, de școală –academică e mult spus încă, pentru mine.

Andreea Roșca: Vreau să vorbim un pic despre zona de echipe. Îmi pare că din toată experiența ta de 30 și ceva de ani, sunt foarte multe lucruri pe care probabil că le-ai distilat despre cum să lucrezi bine cu oamenii, despre ce îi face pe oameni să lucreze bine împreună. Și mai degrabă decât să te întreb de ce v-ați dus, Raluca și cu tine, către zona de echipă, cred că mai degrabă aș vrea să te întreb dacă sunt câteva lucruri pe care le-ai spune din experiența ta de construcție de echipe, de lucrat în echipe, dar și din ceea ce faci cu ceilalți, în calitate de consultant. Ce ai spune legat de ce-i face pe oameni să lucreze bine împreună?

Cosmin Alexandru: Răspunsul la întrebarea aceasta mi s-a mutat în continuu, în funcție de instanțele de învățare în care am intrat – am învățat și eu în diferite etape, în diferite feluri, despre ce îi face pe oameni să lucreze mai bine împreună și pe mine să lucrez mai bine împreună cu ei. La momentul acesta sunt cumva la mijloc: lucrez cu clienții și am văzut acolo niște lucruri; lucrez și cu studenții; ce învăț de la clienți duc la studenți, ce învăț de la studenți duc la clienți, și pe drum am mult de câștigat. Cred că la momentul acesta, așa cum arată lumea acum, ajută ceva ce la noi, cultural, poate nu e așa de ușor de obținut. Ajută cel puțin două lucruri: unul e o claritate cât mai bună, cât mai devreme despre de ce suntem aici, ce vrem să obținem împreună.

Andreea Roșca: Și împărtășită cumva, să fim pe aceeași pagină.

Cosmin Alexandru: Da, negociată și împărtășită. E un pic contra cultural, pentru că asta – ca și performanța în echipă – vine în principal din culturile anglo-saxone. Ele sunt preocupate de subiectul acesta. Acolo e și cercetare, acolo e cazuistică, acolo e și performanța în bună măsură. Dar ea pleacă de la premisa că oamenii au obiective personale, individuale pe care le negociază unii cu alții, ceea ce în culturile colectiviste, din care facem parte, nu e adevărat. Mulți dintre noi nu plecăm în viață cu niște obiective foarte clare. Plecăm cu niște nevoi, cu niște presiuni, dar sunt de multe ori de tipul: „Le vreau pe toate”, cum am avut și eu. Ideea că trebuie să-ți alegi ce vrei, că ai cu atât mai multe șanse să obții ceva, cu cât îți alegi mai bine ce vrei să obții și când alegi mai bine ce vrei să obții înseamnă mult mai puțin decât ce nu obții, asta e o treabă care e greu de obținut și de către lider, dar și de către echipă.

Andreea Roșca: Faptul că drumul acesta trece prin a renunța la anumite lucruri, prin a știi că trebuie să alegi.

Cosmin Alexandru: Cu cât renunți la mai multe opțiuni, cu atât obții mai multe. E foarte contraintuitiv.

Andreea Roșca: Adică cu cât te concentrezi mai mult, cu atât poți să faci mai mult pe direcția pe care te concentrezi?

Cosmin Alexandru: Da. Pentru că noi avem această tendință, înclinare, să încărcăm aproape orice cu titlul de oportunitate – am de făcut o chestie, dar apare ceva care pare o oportunitate, mă apuc și de chestia aia; mai apare ceva, la fel. Încerc să le fac pe toate. Le fac pe toate – că noi suntem foarte muncitori – dar ușor, ușor mă sugrumă. Capacitatea de a excela în ceva e destul de mică, pentru că de fapt fac foarte multe lucruri binișor. Ori e un exercițiu greu în România pentru un lider ca să poată spune echipei lui: „Asta facem. Și asta înseamnă că pe restul nu le facem. Cel puțin nu acum. Sau dacă cine vrea să le facă, facem o echipă dedicată, care va face chestiile acelea”. E mai ușor în cultura angleo-saxonă, e mai complicat în cultura noastră.

Andreea Roșca: Deci primul lucru ca să funcționezi împreună este să-ți fie clar ce faci, de ce suntem aici.

Cosmin Alexandru: Pe gură toată lumea zice: „Da, mă, e clar”. Dar noi, lucrând cu echipe, când punem oamenii să scrie și săpăm un pic, nu-i deloc clar E clar, dar pentru fiecare e clar altceva. Ori asta în echipă nu ne ajută.

Andreea Roșca: Ce altceva îi face pe oameni să lucreze bine împreună?

Cosmin Alexandru: A doua e bucata de relație. Asta e și pentru unii, și pentru alții, dar mai mult pentru noi. Ca să performăm în echipă, calitatea relațiilor pe care reușim să le facem în echipă e mult mai importantă decât credem, decât ne place să credem. Am întâlnit, am fost și eu în filmul acesta la un moment dat, ideea că „nu ne-am adunat să fim prieteni, ne-am adunat să facem treabă”. Mai ales când ești pe banii altora – corporații, la bursă –, ai presiuni de tip rezultate pe termen foarte scurt, ți se pare că asta cu relațiile dacă o avem bine, dacă nu avem, să nu ne încurcăm de ea. Dar n-am văzut vreo echipă performând sustenabil, adică o perioadă mai lungă de timp, în lipsa unor relații bune în echipă. Lucrând cu sute de oameni în fiecare an, asta are un înțeles foarte diferit.

Andreea Roșca: Exact asta voiam să te întreb. Ce înseamnă relații bune în echipă? Relația bună este ceva ce oamenii stabilesc, fiecare între ei? Sau există niște criterii ale unei relații bune?

Cosmin Alexandru: Fiecare operăm cu criteriile noastre. Ideea e că trebuie să ne punem de acord. Că dacă nu vorbim despre asta și nu agreăm cum construim ceea ce înseamnă aici relație de bună calitate și ne lăsăm așa, că o să ne descurcăm noi, șanse sunt că o să fie foarte multă dinamică – nevizibilă ca dinamică, dar vizibilă ca efecte. Și n-o să ne prindem de ce lucrurile nu merg, că de fapt avem toate condițiile. Dar nu merg pentru că n-am știut să ne așezăm înțelesurile și aspirațiile despre calitatea relațiilor într-un fel care să ne servească. Și sistematic, din motive diferite, oamenii sunt foarte nemulțumiți de felul în care merg lucrurile în echipă.

Asta neînsemnând că trebuie să ajungem la un răspuns care să includă pe toată lumea. Ceea ce e, iarăși, ceva foarte dificil în culturile colectiviste. E posibil să ajungem la un răspuns care pentru unii din echipă să însemne că nu e locul lor acolo.

Andreea Roșca: Asta e o claritate binevenită, dar grea.

Cosmin Alexandru: Poate e un lucru care le leagă pe amândouă. O să dau un exemplu de la un antreprenor din Portugalia. E ceva despre care se vorbește puțin, mai ales în lumea antreprenorială. Zic că le leagă pe amândouă, pentru că bate și colo, și colo. O echipă merge bine, dacă e clar pentru oamenii dinăuntru ce preț suntem dispuși să plătim pentru succes. Unul dintre studenții noștri l-a întrebat pe omul acesta cum au făcut în pandemie – ei înființându-și firma înaintea pandemiei. Acesta a zis: „N-o să-ți placă răspunsul pe care ți-l dau. Când a început pandemia și a început lockdown-ul, am trimis un mail la toți angajații – pe atunci erau probabil spre 100 – și i-am întrebat dacă preferă să lucreze de acasă sau de la birou. Toată lumea a răspuns și după ce am primit toate răspunsurile, pe toți cei care au bifat că vor să lucreze de acasă i-am dat afară, pentru că eu nu vreau oameni din ăștia lângă mine. Eu sunt aici ca să creștem firma asta cu 50%/an și am nevoie de oameni care sunt dispuși să plătească prețul pentru asta. De oameni care vor să crească cu 10%/an e plină piață. Și ei pot fi fericiți – unii chiar sunt fericiți, au plecat de la noi și sunt foarte bine – dar noi avem nevoie de altfel de oameni”. Echipa lui de management era acolo. Nu erau nici stresați, nici chinuiți – după aceea au vorbit și ei – erau beton. Dar erau beton pe tipul acesta de comportament și pe tipul acesta de preț. Eu am ridicat mâna și l-am întrebat: „Dar tu ce preț plătești?” A zis: „Plătesc un preț. Pot să zic două lucruri pe care le plătesc: iau în fiecare zi pastile de hipertensiune și îmi văd familia mult mai puțin decât mi-aș dori. Dar e un preț pe care eu sunt de acord să-l plătesc. Și ăștia care-s cu mine aici, fiecare are un preț pe care e de acord să-l plătească”.

Ideea că poți reuși, poți obține tot ce îți dorești, fără să plătești un preț e foarte complicat de dus într-o echipă. Pentru că introduce în echipă așteptarea că așa ceva e posibil, că poți să obții tot ce îți dorești rămânând inocent, fără să porți nicio vină după tine.

Andreea Roșca: Și că putem avea cele mai bune lucruri din toate lumile în același timp.

Cosmin Alexandru: Cu un preț mic, insignifiant de plătit. Se creează ideea că această opțiune e disponibilă: să avem tot, dar să plătim puțin. Când înțelegi că treaba asta nu e posibilă din perspectiva arhetipurilor, când treci de la prințesă la regină sau de la prinț la rege, ăsta e drumul. De la convingerea că totul e posibil și că eu pot și merit să obțin tot, iar prețul să fie minimal, la stadiul în care n-ai obținut tot, știi că nu mai poți obține tot și știi că trebuie să-ți alegi foarte bine bătăliile, pentru că ele o să vină la pachet cu niște costuri mari, de fiecare dată mai mari decât ți-ai imaginat.

Andreea Roșca: Asta cred că e valabil și în deciziile pe care le luăm individual, pentru viața noastră.

Cosmin Alexandru: Așa e. Asta e ultima mea învățătură, ca să zic așa, despre performanța echipelor. Cum anume, ce aducem din viețile noastre personale în lucrul în echipă influențează dinamica și performanța – literalmente, performanța – echipei. Venim fiecare de acasă cu niște pattern-uri de care nu suntem conștienți. Am întâlnit și manageri care în mod explicit ziceau: „ce e acasă e acasă, aici e la birou, e altceva”.

Andreea Roșca: Ca și cum am fi doi oameni.

[01:06:18]
Cosmin Alexandru: Da. Dacă chiar ai angajați din aceștia, nu ăsta e locul care ar trebui vizitat. ☺ Chiar dacă tu îți dorești, asta nu se poate. Cu cât înțelegi mai bine aceste tipuri de influențe, care sunt evident în ambele sensuri, cu atât ai mai multe șanse să ai o echipă care performează natural, organic. Care performează că vrea ea să performeze în felul în care îi place să performeze și nu e o performanță la finalul căreia să spună: „Am obținut ce am vrut să obținem, dar suntem praf și nu mai ne băgăm încă o dată”.

Andreea Roșca: Am tot zis „de la gât în sus”, „de la gât în jos”. Vreau să vorbim puțin despre ambele ipostaze, despre oameni întregi, care funcționează 100%. A fost un moment care a început cumva să-ți schimbe perspectiva și să-ți aducă ceva nou – pentru că tot vorbim de echipe – este momentul când ai cunoscut-o pe Ria Verlinden, în 2018. Ai spus la un moment dat ceva de genul: „abordarea ei, care este o abordare sistemică, îți oprește timpul în loc”. Vorbește-ne un pic, te rog frumos, despre Ria și despre etapa aceasta din viața ta. Te-ai intors acum două zile din Africa, unde ai fost la un workshop dedicat.

Cosmin Alexandru: Da, am fost cinci zile la un training pe abordarea sistemică, coaching-ul sistemic.

Andreea Roșca: Vorbește un pic despre momentul acesta, cel mai recent din viața ta, și ce te-a învățat. Și pe ce drum ești acum.

Cosmin Alexandru: Ria Verlinden e o facilitatoare. Are o experiență îndelungată și ca psiholog, dar de niște ani lucrează ca facilitatoare în coaching sistemic. E mai în vârstă, are 72 de ani. Am lucrat cu ea prima dată în 2018, după aceea în 2019, apoi și online. Anul acesta a venit în România. Am lucrat și aici pentru clienți, am lucrat și la facultate. Suntem în relații foarte bune. A fost și ea în Africa de Sud, a fost unul dintre traineri acolo. În principal, e o abordare care pune ce vorbeam la un loc. Ideea că fiecare suntem reprezentarea tuturor celor care au fost înaintea noastră. Asta aducem cu noi de fiecare dată în interacțiunile de la birou sau în relații. Cu cât înțelegem mai bine tot ce aducem din spate, cu atât – unu la mână – ne e mai bine și – doi la mână – facem mai bine ceea ce ne dorim. Pentru că o energie poate fi o energie blocantă, dacă sunt lucruri neînțelese, nerezolvate – nu în sensul că le rezolvăm noi, că nu putem să rezolvăm nimic din urmă, dar nerezolvate în noi –, fie suboptimală – adică nu-ți împlinești potențialul la maxima capacitate pentru că ai loialități față de trecut, care nu te ajută, nu-ți servesc.

Și sunt niște principii de funcționare, de practică cu care poți lucra – cu care am și lucrat cu câțiva clienți – care pun la un loc aceste lumi. În continuare, în lumea de business, se consideră că ce e la birou e la birou, ce e acasă e acasă. În vest lucrurile sunt mai avansate, dar și acolo există încă o pătură largă de zonă de business sau administrativă care le consideră separate.

Dau un exemplu cu o echipă de studenți de acum câțiva ani – eram înainte de pandemie, deci eram la sediu –, care cred că erau anul doi. Lucram în echipe. Le-am pus această întrebare: „Cât la sută din cât sunteți cu adevărat, lăsați la ușă când intrați în facultate?” Fiecare a trebuit să răspundă pe rând. Am primit răspunsuri în echipa în care noi lucram, care au mers de la 20% la 80%. Aveam o studentă care lăsa la ușă 80% din cine era ea cu adevărat ca să încerce să se potrivească cu cine credea ea că ar trebui să fie ca să fie acceptată de noi aici sau de colegi.

Am avut o conversație despre asta vreo două ore, urmată de alte două întrebări. O întrebare care avea legătură cu echipa: „Ce ar trebui să facem diferit ca să aduceți mai mult din voi?” Și iar am avut două ore de propuneri, soluții. Fiecare e liber să aducă cât vrea, dar să mutăm un pic cursorul. Pentru că evident că după răspunsurile acelea, unii oameni au simțit disconfort – sentimentul că au un membru în echipă cu care interacționează doar cu 20% din cine e el era destul de straniu; cine e restul de 80%? Nu te gândești, dar odată ce apare explicit elefantul în cameră, începi să-ți pui problema.

Apoi am extins întrebarea: „Ce ar trebui să facem diferit ca facultate ca să aduceți mai mult?”. Ce ar trebui să facem diferit ca studenții să aducă mai mult din cine sunt ei cu adevărat în facultate? Pentru că noi vrem să lucrăm cu ei – dacă se poate 100% ar fi minunat – dar oricum, cât mai mult. Când pleacă cu ce îi învățăm noi aici, se duc în lume așa cum sunt. Dacă noi lucrăm numai cu 30% din ei și după aceea se duc afară, n-am făcut ce ne-am dorit să facem, nu ne atingem obiectivele. Cumva acesta e ciclul pe care îl închid acum lucrând cu Ria – nu numai cu ea, dar și cu ea.

Despre a aduce la un loc cine sunt cu cine e în spatele meu, de a înțelege și de a onora cum se cuvine tot efortul acesta pe care oamenii l-au făcut ca eu să ajung astăzi aici cu tine și la care nu te gândești. Așa că dacă nu te gândești, nu contează. Dar uite, dacă mă întorc șase generații în urmă, în spatele meu sunt 132 de oameni, cam cât sala asta. Deci până la șase generații, am umplut sala asta. Dacă mă întorc la a 10-a generație, sunt 2.118, 12 săli din astea. Imaginați-vă 12 săli din acestea aici.

Andreea Roșca: Parterul de la Sala Palatului.

Cosmin Alexandru: Da, 12 săli cu toți care au fost înaintea mea. Și realitatea e așa. Dacă unul singur din cei 2.118 nu exista, eu nu existam. E ceva despre care noi în România, în particular, ne ocupăm prea puțin spre deloc. În sensul de a înțelege și a onora cum se cuvine. Pentru că tot ce suntem, și tot ce am reușit eu, și tot ce n-am reușit, și poate o să mai reușesc, și ce dau mai departe copiilor mei are o istorie în spate. Când o onorez și o înțeleg, șansele mele de a face ceva în prezent cresc. Ideea nu e să rămân acolo, ci să mă întorc. Să-mi iau de acolo energia de care am nevoie – să înțeleg că acolo e foarte multă energie – și să pot să fac în prezent lucrurile pe care îmi doresc să le fac cu mai multă claritate, pe toate palierele acestea. Ziceam de prețul care trebuie plătit, ce am eu de dat și ce am de primit.

Andreea Roșca: Poți să te gândești la un exemplu din viața ta personală, ca să facem mai vizibilă povestea asta? Ce anume ai luat din toată această istorie care ți-a folosit? Cum munca asta ți-a adus ție un beneficiu?

Cosmin Alexandru: Da, depinde. Sunt două planuri. Unul e un plan factual, și unul emoțional sau conceptual. Un plan factual e că m-am apucat să-mi fac arborele genealogic și am aflat o mulțime de lucruri despre familia noastră, despre care nimeni din familia mea nu știa. Și cu bune, și cu rele. Am angajat un om care cu asta se ocupă – e meseria lui să facă arbori genealogici. Când mi-a trimis primul raport, eu îmi cunoșteam părinții, părinții lor și puțin dintre părinții părinților. Spațiul meu era pe populat cam de 10 oameni. Prima dată când mi-a trimis raportul, acesta cuprindea vreo 80 și ceva de oameni. Când am văzut asta și pe mine în vârf – că așa se face arborele –, m-am simțit brusc foarte mare și, în același timp, foarte mic – „Pe umerii câtor oameni stau…!”

Ulterior, în mai multe etape, am început să aflu lucruri, detalii despre ei. Nu e timp aici și nici nu e de interes, dar detalii despre care n-aveam cum să aflu altfel decât fiindcă m-am interesat și am făcut un efort. Am dat de dosare de la Securitate făcute pe niște rude de-ale mele. Am avut și eu niște experiențe directe cu Securitatea, deloc plăcute. A fost un rău, dar au notat lucruri despre oameni din familia mea pe care dacă nu le notau, eu n-aveam cum să le aflu. Îi urmăreau și la serviciu, și acasă, și scriau: ce făceau acasă, ce făceau la birou. N-am avut norocul de strămoși care să țină jurnal, știam doar anul nașterii și anul morții. Dar ăștia de la Securitate scriau tot: ce-a zis, ce-a făcut, cum a reacționat. Mi-a fost aur curat. Mi-a dat o reprezentare, o întregire pe care n-o avem. Asta e partea factuală.

La nivel emoțional, conceptual, am început să înțeleg mai multe dintre pattern-urile mele legate de felul în care mă comport, interacționez – relația mea cu banii, relația mea cu conexiunile, cu despărțirile, cu ideea de a primi și a da, cu care aveam dificultăți și încă mai am. Mai mult cu a da, prin a primi. Aveam această convingere că rolul meu este să dau și că sunt un om cu atât mai valoros, cu cât dau mai mult.

Evident, asta m-a băgat în niște blocaje majore și profesional, și personal, deoarece calitatea unei relații depinde de felul în care primești, nu de felul în care dai. Când am auzit prima dată asta, am zis: „Seriously?”. După aceea am început să lucrăm și cu echipele. Când i-am întrebat despre pattern-urile acestea, cu ce pattern-uri vin din familii, toată lumea dădea. Numai generoși ☺. Însă echipa era masiv disfuncțională. Întrebarea care se punea era: dacă toată lumea dădea, de ce nu mergeau lucrurile? Lucrurile nu mergeau, ca și în cazul meu, pentru că oamenii nu știau să primească și nu puteau primi.

Andreea Roșca: Ce înseamnă asta în dinamica de relație?

Cosmin Alexandru: Înseamnă că îl îngropi pe celălalt în ce-i dai. Că nu-l lași să-ți ofere ca să poți primi. Acesta nu e un loc care să construiască o relație bună, pentru că o relație bună să construiește prin felul în care oamenii primesc în relație – și la job, și acasă. Dacă nu știi să faci asta – iar eu nu știam major să fac asta, să primesc – e lose-lose. Tu dai din ce în ce mai mult, ți se pare că în partea cealaltă ar trebui să fie din ce în ce mai bine, dar e din ce în ce mai prost. Din partea cealaltă nu-ți vine ce simți că ar trebui să-ți vină, te simți din ce în ce mai prost și e un lose-lose care nu se termină bine. Evident că lucrurile acestea noi le transmitem inconștient.

La mine au ajuns inconștient și involuntar, și se duc mai departe inconștient și involuntar. Am aflat asta după un workshop cu Ria. Am ieșit cu fetița mea să ne plimbăm prin cartier, ne-am așezat la masă, era cald, era frumos afară și la un moment dat, de nicăieri – evident că nu era de nicăieri, dar era de nicăieri pentru mine – mi-a zis: „Vreau să vorbesc ceva cu tine. Aș vrea să mă ajuți cumva, pentru că mie mi-e foarte dificil să primesc complimente”. Are 10 ani. Eu având toată viața mea o dificultate majoră să primesc complimente, m-am gândit cum aș fi putut eu s-o ajut eu, când nici eu nu știam.

Atunci i-am zis că și eu am avut și am în continuare problema asta, cam cum mă tratez eu, ce încerc să fac, am întrebat-o de unde îi vine asta, cum a făcut până acum. Nu-mi propusem să rezolv subiectul, în mod evident, ci doar să normalizez discuția despre acesta, să vorbim despre el. După aceea, din când în când, mai făceam apel la asta, să-i ușurez capacitatea de a primi, nu doar de a da. Pentru că mi-e clar că modelul pe care eu îl reprezint e mai degrabă „de dat” decât „de primit”.

E un model care are avantaje – a creat niște lucruri bune –, dar are și dezavantaje. E nu pot diminua dezavantajele fără ca neapărat să reduc avantajele. Asta nu înseamnă că n-o să mai dau, ci dimpotrivă, poate pot să dau mai bine dacă reușesc să și primesc mai bine. Acestea sunt explorări pe care până când nu legi spațiul privat cu spațiul de birou, nu ai cum să avansezi. Noi facem în echipele în care lucrăm aceleași lucruri pe care le facem și acasă – indiferent ce înseamnă acasă, de unde venim sau unde suntem. Nu ne dăm seama de asta și perpetuăm ceva care în loc să ajute în sus, ajută-n jos.

Andreea Roșca: Mi-ai povestit despre ce ți-a plăcut la Ria și ce ai vrea să înveți de la ea, respectiv capacitatea de a articula lucrurile simplu și clar. O capacitate care vine și din stomac, cumva, e și intuitivă, e și simțită, mai degrabă decât gândită. Aș vrea să spui câteva cuvinte despre lucrul acesta fiindcă mi se pare că e ceva important în incapacitatea noastră de a articula lucrurile simplu și clar, și de a fi cumva atenți și la altceva decât doar la ce ne trece nouă prin cap.

Cosmin Alexandru: Cred că sunt cel puțin două unghiuri pe drumul pe care sunt eu acum. Unul e într-adevăr de claritate, precizie și concizie, care e contracultural masiv, fiindcă suntem educați înspre exprimarea pe larg, nu înspre exprimarea pe scurt. Pe vremea mea, cel puțin, notele cele mai mari le luau cei care scriau compunerile cele mai lungi. Asta creează niște consecințe în felul în care vorbim și gândim. Pe de altă parte, vorbind de elefantul din cameră, acesta nu poate fi scos odată ce a intrat.

Andreea Roșca: Acesta fiind subiectul pe care îl evităm.

Cosmin Alexandru: Orice evităm, care e despre noi, între noi, cu noi. E ceva ce produce efecte nasoale, dar nu putem să vorbim despre el. Scopul nu e să-l dăm afară din cameră, nu putem să facem asta, trebuie să-l îmblânzim, să trăim cu el. Singurul fel în care putem să trăim cu el e dacă-l numim corect – „In order to tame the elephant, you have to name the elephant.” Cu cât îl denumim în toate părțile – e și de-aia, și de-aia, și d-aia –, cu atât șansele să îl îmblânzim sunt mai mici, fiindcă nu știm ce să îmblânzim. Nu știm ce metodă să aplicăm.

Andreea Roșca: Nu știm cu ce animal avem de-a face.

Cosmin Alexandru: Pentru că el e de toate. Nu e un lucru simplu să-l identifici. Să auzi ce se spune și la un moment dat să zici: „Asta e ce căutăm, asta e problema, asta e întrebarea, ăsta e blocajul”. În general, în abordarea sistemică, te uiți după blocaje nu după probleme. Dacă am da drumul la ce ne blochează, atunci lucrurile și-ar împlini potențialul pe care și l-ar putea împlini. Acesta e un exercițiu care însă are o componentă rațională, de educație – trebuie să te educi să te exprimi cât mai concis și precis, neavând pretenția că acela e adevărul. E trial and error, până când găsim. Dar găsim într-o propoziție de trei-cinci cuvinte, nu într-o frază de șapte propoziții. Evident, ca să ajungi la răspunsul acesta și întrebarea trebuie să fie ca atare, trebuie să fie foarte scurtă și foarte precisă.

Celălalt unghi cu care ajungi la asta e unghiul intuiției. În zona antreprenorială intuiția are un rol mai mare. În zona corporatistă e destul de mult sugrumat, pentru că deciziile se iau pe bază de date exacte din excel-uri, pe criterii politice etc. Dar în zona antreprenorială, de multe ori eu am lucrat cu antreprenori care își diminuează intuițiile ca să crească rolul și puterea rațiunii în decizie. Asta e ceva periculos, cred eu, pentru că intuițiile noastre nu sunt invenții din aer, intuițiile noastre sunt conexiuni care încă nu sunt raționale. Ori de câte ori simțim în stomac că ar trebui să facem ceva, decizia aceasta e o decizie pe care stomacul o ia pe baza a ceea ce am trăit și am pățit, dar încă lucrurile nu sunt așezate, raționalizate. De exemplu, multe dintre întrebările pe care mi le-ai spus, eu n-aș fi știut să mi le răspund singur. Dar acum, că m-ai întrebat, ușor-ușor încep să am niște revelații. Când se pune problema de decizii și mai ales de decizii importante, rostul intuiției în a genera claritate e foarte important.

Am și lucrat cu o echipă de manageri la un moment dat, care trebuia să ia o decizie despre unde se extindă în altă țară. Făceam team-coaching cu ei, participam la întâlnirea lor de management. La prima întâlnire, au avut două ore la dispoziție să analizeze un excel care avea vreo 13 destinații și 14 criterii. Ei fiind toți foarte deștepți, foarte pricepuți – o firmă de IT, deci înțelegeau foarte subiectul – dar li se părea că procesul cel mai bun e acela care, rațional vorbind, acoperă toate opțiunile, le analizează într-un fel care e senzațional. O oră și jumătate mai târziu nu ajunseseră nicăieri, dar erau foarte obosiți și stresați.

Le-am spus: „Pare că nu ne apropiem de răspuns. Să zicem că e firma fiecăruia dintre voi – erau șase sau șapte, firma era doar a unuia dintre ei –, sunteți aici de mult timp și vă știți colegii – erau vreo 100 și ceva –, dacă ar fi să vă duceți unde simțiți voi, primul office în străinătate, unde ar fi?” Erau două orașe, toată lumea știa unde ar trebui să meargă. Eu nu zic că ajungi la claritate doar cu intuiție, nici doar cu proces, dar cred că procesul trebuie să fie peste intuiție, nu în loc de intuiție.

Andreea Roșca: Adică procesul să fie după intuiție.

Cosmin Alexandru: Da. Să-mi ascult bucata asta, care îmi zice cum ar trebui să fac. Nu trebuie să o ascult tot timpul, fără să mă gândesc de ce. Dar nici să o ignor sistematic, pentru că ne-a trimis unu’ niște metode.

Andreea Roșca: Ea este sursă pentru genul acesta de claritate de care vorbeai.

Cosmin Alexandru: Da, pentru că e în tine. Dar e în tine și cu tot ce a fost înainte, fiindcă noi cărăm în corpurile noastre multe lucruri de la alții, pe care nu le știm. Când intuiția zice ceva – spun din nou – nu înseamnă că întotdeauna trebuie să fac asta, dar înseamnă că n-ar trebui să nu țin cont și de asta. Să-mi spun că dacă simt asta, poate că acum trebuie să fac și altfel, că mai sunt și alte contexte, alte motive, intuiții. Drumul pe care mi se pare că a fost o bună bucată de vreme zona de business corporate e „ignore that, let’s work with information, data information”. Intuiția e tot information, doar că nu e în excel, nu e de tipul acesta.

Andreea Roșca: Nu e structurată așa și nici cuantificabilă, nici dovedibilă.

Cosmin Alexandru: Apropo de drumul pe care sunt eu la momentul acesta, sunt în acest loc care delicat: încep să aibă loc în viața mea lucruri pe care nu le înțeleg și nu pot să le explic. Sper să rămânem prieteni ☺. Vin dintr-un parcurs liniar în care singurul lucru care făcea parte din realitate era ceea ce puteam înțelege și explica. Și cred că am fost destul de bun la asta, mi-am făcut o competență din treaba asta. Am ajuns într-un loc unde mi s-a părut că mi-am epuizat întrebările și totuși îmi scăpau lucruri, iar unele lucruri nu puteau avansa așa cum eu mi-aș fi dorit, nici pentru mine, nici pentru clienții mei.

În acest context, cumva a ajuns la mine abordarea aceasta care e mai holistică, care e cu tine, tot, înăuntru. Aici se întâmplă lucruri – apropo și de intuiție – pe care nu le pot explica exact. Dacă ignor ce nu pot să înțeleg și ce nu pot să explic, asta nu înseamnă că nu o să obțin rezultate, nu înseamnă că n-o să obțin performanță, dar șanse sunt – văzând ambele lumi – că o să coste mai mult și să dureze mai mult. Pentru că o iau pe o cale care nu e așa de naturală, care e un pic forțată. Iar ca să forțez lucrurile trebuie să pun niște resurse la bătaie.

Andreea Roșca: Cred că n-a fost ușor.

Cosmin Alexandru: Încă nu e.

Andreea Roșca: Eu știu cât de greu îmi e mie să intru în zone din acestea, care sunt mai puțin raționale, explicabile, dovedibile științific. Văd cum am tot timpul tendința să caut un studiu. Dacă vorbesc despre ceva și eu așa cred că e, mă duc să caut un studiu ca să validez ce cred eu.

Cosmin Alexandru: Ăsta e un lucru bun.

Andreea Roșca: Mi-e foarte greu să accept. Îmi imaginez că ție ți-a fost cel puțin la fel de greu.

Cosmin Alexandru: Da. ☺

Andreea Roșca: Ce te-a făcut să continui să mergi pe drumul acesta, să continui să explorezi? Ce te-a atras și te-a motivat? Sau te-a chemat, mai degrabă?

Cosmin Alexandru: Da, chiar m-a chemat, dar nici asta nu credeam. M-am opus o perioadă. Eu am un motto pe care l-am luat dintr-un film, dar am luat doar o bucată din el. Filmul e „The kite runner” – Vânătorii de zmeie. E și carte, dar eu am luat-o pe scurtătură, am văzut filmul, care m-a mișcat fără să înțeleg foarte bine de ce, dar m-a mișcat într-un fel foarte puternic. La finalul filmului – nu mai știu cine o zice – e această replică: „there is always a way to be better again”. Eu mi-am luat doar „there is always a way to be better”. Întotdeauna este o cale de a fi mai bun. „Mai bun” are sensuri diferite pentru mine, în etape diferite din viață. Acum sunt în etapa în care „mai bun” înseamnă să pot integra în cine sunt, în ce fac și în cum lucrez, și cu clienții și cu studenții, lucruri care există, dar pe care nu le pot explica așa cum pot să explic alte lucruri pe care le fac cu clienții sau pe care le fac eu. Ele nu se exclud, merg împreună. Am tipuri de intervenții pe care le pot explica – există studii – și tipuri de intervenții pe care nu le pot explica la fel de bine, dar care funcționează foarte bine. Și oamenii văd că funcționează. Am niște idei, sunt niște principii, există o structură conceptuală în spate, dar nu e o structură de tip excel. Ăsta e felul în care eu la momentul acesta cred că devin mai bun.

Andreea Roșca: O să te rog să te gândești cu ce mesaj ai vrea să plecăm astăzi de aici, ceva la care să ne gândim. Ceva ce poate e important pentru tine în momentul acesta, orice mesaj de final.

Cosmin Alexandru: Nu știu dacă lumea o să plece cu asta, dar eu aș vrea să plec cu asta ☺, poate e util și pentru restul. E ceva ce mi-a apărut ca propoziție mai de curând și care m-a ajutat să-mi aliniez opțiunile și deciziile atât în viața profesională, cât și în cea personală. Principalul rol al unui coach, dar o extind și la rolul unui educator – prin asta înțelegând și un lider și un părinte, educator în sens larg – e să fie în slujba demnității, „in service of dignity”. Dacă pot să fac asta pentru oamenii din jurul meu și pentru mine, fac o treabă bună.

Andreea Roșca: Mulțumesc foarte mult! Au fost multe „aha-uri” în seara asta. ☺

Resurse

Află mai multe despre Cosmin Alexandru:

De pe paginile sale de LinkedIn și Facebook sau din acest articol realizat de businessmagazin.ro.

Urmărește și prezentarea sa despre sistemul personal de valori, din cadrul conferințelor TEDxCluj.

Cărți recomandate de Cosmin Alexandru

Povestea ta a început demult, Mark Wolynn

Jurnal 2003 – 2009, Oana Pellea

Omul în căutarea sensului vieții, Viktor E. Frankl

Oscar și Tanti Roz, Éric-Emmanuel Schmitt

Companii/proiecte create și/sau dezvoltate de Cosmin Alexandru

RTR – Research Team Romania

Entrepreneurship Academy