A doua sau a treia zi, mă aflam în birou la Victor Ponta, premierul de atunci, și țineam un interviu organizat de mine. În condițiile în care cu câteva zile înainte eram un șomer în pijamale, care nu știa ce va face cu viața lui.
Paul a fondat și conduce Storytailors, o rețea globală de producție de film și televiziune care operează în 100 de țări. Paul este, în limbajul industriei, un fixer. E una dintre cele mai neobișnuite și impredictibile meserii. Paul și-a inventat, pur și simplu, un business și o meserie și crede foarte mult în ideea de a-ți croi propriul drum. Pune la punct resurse din cele mai diverse – de la interviuri cu prim miniștri, la închiriere de elefanți și procurarea de arici – pentru studiouri, televiziuni și case de film.
Am vorbit cu el despre cum a făcut acest lucru, despre negociere și a găsi soluții, despre a lucra cu și pentru oameni din culturi complet diferite de a noastră. Succesul lui depinde mult de a înțelege oamenii din cele mai diverse părți, de la cadourile care îi mișcă pe japonezi, la motivele pentru care în Africa trebuie să plătești cash.
Am vorbit, de asemenea, despre cum construiești și conduci o echipă care „vinde încredere”, despre ce a trebuit să schimbe la el și despre cum s-a lecuit de jenă și frică.
Idei principale
- Un fixer este un om bun la toate, un om în care ai încredere peste hotare să-ți livreze ceva pe limba și la standardul tău. Storytailors gestionează în prezent o rețea internațională de fixeri și producători video, care vinde încredere în peste 150 de țări, având în jur de 30 de angajați permanenți în București, Beirut, Cairo, Nairobi, Manila, Kuala Lumpur și Mexico City și peste 100 de contractori internaționali.
- Doi ani cât zece MBA-uri, așa descrie Paul Lungu experiența sa într-o companie londoneză aflată în expansiune. Într-un MBA sau într-o experiență de învățare, citești despre ce fac alții, ți se transferă informația într-un mediu protejat, static, la catedră, la curs, la workshop. Într-o organizație dinamică, ești pus deseori în situații cu miză, pentru care nu ai o pregătire anterioară. Practic trebuie să sari în apă și ori te îneci, ori înveți să înoți.
- Primul obstacol în calea ta ești tu. Dacă tu crezi că nu poți ceva, n-o să poți. Oricât de irealizabilă ți se pare o provocare, accept-o. Nu spune „nu” de la început. Spune măcar „încerc” și fă ceva în sensul acesta.
- „Am lansat întâi ideea în lume și după aceea am găsit mijloacele de execuție”, spune Paul Lungu. Aproape în orice domeniu, dacă ai clienții, lucrurile teoretic vin de la sine, ulterior. Clienții sunt cel mai greu de adus la masă, iar dezvoltarea produsului sau serviciului ia și timp, și bani. Cu investiții minime, poți testa piața online, să vezi dacă există cerere, înainte de a te apuca de execuție.
- Învață când să taci ca manager. E important să nu intervii mereu în discuții, să lași oamenii să se descurce și singuri. Poate n-o să se întâmple lucrurile exact cum vrei tu, dar, în principiu, dacă i-ai angajat și sunt capabili, și sunt alături de tine, poți să-i lași și singuri.
- Nu poți să iei un pește, să-l pui zboare. Ca manager vrei să extragi de la oameni niște sarcini, niște livrabile. E de înțeles. Dar cel mai smart mod de a face lucrul acesta este creând un spațiu și un mod de lucru care să pună fiecare om în valoare, cu skill-urile și cu limitările sale.
- Întâlnirile periodice one-on-one pot dezamorsa conflicte. În perioadele foarte încărcate, oamenii nu se simt nici valorizați, nici bine plătiți. Tind să vadă numai partea în care sunt overworked. Astfel, apar tensiuni, apare stresul. Discuțiile individuale între manager și membrii echipei pot ajuta, mai ales dacă sunt comunicate și implementate ca fiind o politică nouă, sănătoasă în firmă.
Acest podcast este susținut de Dedeman, cea mai mare companie antreprenorială, 100% românească, ce crede în puterea de a schimba lumea prin perseverență și implicare, dar și în puterea de a o construi prin fiecare proiect – personal sau profesional, mai mic sau mai mare. Dedeman promovează inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partenerul de încredere al The Vast&The Curious aproape de la început.
Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne ajută să evoluăm și să devenim mai buni, ca oameni și ca organizații.
****
Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la Bursă. E o companie românească, fondată acum 25 de ani la Cluj de antreprenorul Voicu Oprean. AROBS este astăzi o companie internațională, cu birouri în nouă țări și mai mult de 1.200 de oameni și parteneri în Europa, Asia și America. AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung.
Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify
O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.
Această conversație a fost transcrisă folosind platforma Vatis Tech
Podcast editat
Andreea Roșca: Paul, bine ai venit!
Paul Andrei Lungu: Bine te-am găsit! Mulțumesc pentru invitație!
Andreea Roșca: Mulțumesc foarte mult că ai acceptat! Când prieteni de-ai mei au aflat cu cine urmează să fac un interviu, m-au întrebat – și asta vreau să te întreb și eu pe tine – ce este un fixer?
Paul Andrei Lungu: Un fixer este un om bun la toate, care te ajută când vrei să faci lucruri prin străinătate. Am făcut și o mică rimă. ☺ În practică, cuvântul „fixer” are, în general, o conotație un pic misterioasă în limba engleză. De exemplu, dacă vorbim de un fixer din domeniul sportiv, acesta este genul de om care se duce la cursele de cai sau la fotbaliști și aranjează lucrurile astfel încât să câștigi la pariuri în mod ilegal. Dacă vorbim de un fixer din Capitol Hill, acesta este un om care „trage sforile” prin spate, un fel de lobbyist. Cuvântul „fixer” poate să aibă multe sensuri. Fixer-ul de film sau fixer-ul de producție este un producător local care te ajută în momentul în care tu, Andreea, de exemplu, te duci să filmezi într-o țară pe care nu o cunoști foarte bine. Să spunem în Japonia – va fi un japonez care îți va aduce camerele, îți va seta interviurile ș.a.m.d. Acesta este un fixer: omul în care ai încredere peste hotare să-ți livreze ceva pe limba și la standardul tău.
Andreea Roșca: Spune-mi un pic despre Storytailors. În câte țări lucrați?
Paul Andrei Lungu: Lucrăm cam în 150 de țări, avem capacitatea de a acoperi servicii de producție. Practic, noi suntem o rețea de fixeri și producători, care vinde încredere. În momentul în care vine BBC-ul din Londra și spune: „Vreau să filmez «x» și «y» în Kuala Lumpur”, noi avem capacitatea să livrăm în Kuala Lumpur la nivelul Londrei, adică la un nivel la care niște vestici care sunt obișnuiți. Ziceam că avem capacitatea să lucrăm cam în 150 de țări – chiar un pic mai multe – , dar bineînțeles că ne e mai simplu să facem ceva în Belgia, de exemplu, unde avem un producător full-time, decât ne este în Bolivia, să spunem, unde am filmat mai puțin. Per total însă rețeta e aceeași.
Andreea Roșca: Birouri cu echipa voastră în câte locuri sunt?
Paul Andrei Lungu: Oameni angajați permanent, fizic, sunt în București, Beirut, Cairo, Nairobi, Manila, Kuala Lumpur și Mexico City. În fiecare din aceste orașe sunt între unu și mai mulți oameni.
Andreea Roșca: Ca să punem puțin în context ce faceți voi – pentru că e ceva destul de neobișnuit, de exotic, nu întâlnești în fiecare zi un antreprenor care se ocupă de o rețea internațională de fixeri în 150 de țări – vorbește un pic despre contextul global al acestui tip de business, de activitate. Câte rețele globale de genul acesta există?
Paul Andrei Lungu: E într-adevăr o piață de nișă, cum ai spus și tu. Suntem undeva la maximum 10 firme pe sistemul acesta – rețele regionale. Contextul e interesant pentru că de când au apărut OTT-urile, adică Netflix, HBO GO și alții, a început să se investească masiv în content. De altfel, de la an la an, piața acesta crește din ce în ce mai mult. Pe de altă parte, se și regrupează, fiindcă nu se mai lucrează cum se lucra înainte.
Andreea Roșca: Conținut local.
Paul Andrei Lungu: Da. Sau, în cazul nostru, internațional.
Andreea Roșca: Că una e să faci filme la Hollywood și alta…
Paul Andrei Lungu: Să duci Hollywood-ul în Mongolia.
Andreea Roșca: Exact. ☺
Paul Andrei Lungu: De aici, e o pâine de mâncat pentru noi. Cum ziceam, există o piață ca peste tot, dar ce mi se pare mie că vindem este încrederea – posibilitatea ca tu, venind dintr-o țară europeană, să primești în mijlocul Africii sau în mijlocul Asiei un serviciu comparabil cu ceva cu care ești obișnuit.
Andreea Roșca: Am să fac o paralelă care probabil că n-o să-ți placă foarte tare, dar mi se pare că ilustrează ce spui. Este cumva ca McDonald’s, în sensul în care dacă mă duc la McDonald’s în New York, București, în aproape în orice țară, știu la ce să mă aștept.
Paul Andrei Lungu: Exact.
Andreea Roșca: Este de fapt încrederea pe care ți-o dă uniformitatea serviciului. Și faptul că n-ai surprize foarte mari.
Paul Andrei Lungu: Nu ne plac surprizele, dar le avem zilnic. ☺ Le trăim și mergem mai departe.
Andreea Roșca: Vreau să mă întorc un pic la începutul poveștii acesteia. Ai lucrat în 2015-2016 la Londra, cu unul dintre cei mai mari producători de filme scurte.
Paul Andrei Lungu: Singurul canal TV de scurt metraje, Shorts TV.
Andreea Roșca: Vorbește-mi un pic despre omul acesta și despre ce ai învățat de la el.
Paul Andrei Lungu: Carter Pilcher este proprietarul Shorts TV și este și unul dintre cei care votează la premiile Oscar și la BAFTA. Deci un om foarte tare în domeniu. El a devenit practic mentorul meu.
Andreea Roșca: Cum v-ați cunoscut?
Paul Andrei Lungu: Eram la sală în București și am intrat în vorbă. Mergeam la sala unui hotel mai central, o sală la care veneau și oamenii din hotel – eu stând în centru la vremea aceea. Eram fixer atunci, lucram în producție cu străini. Carter mi-a spus că are postul acesta TV și am stabilit să ieșim la un prânz a doua zi. Eu i–am pitch-uit România, i-am zis cât de tare e, că poți să filmezi. El m-a ascultat și mi-a spus: „Aș vrea să-ți fac o ofertă de job, o să-ți trimită avocatul nostru o propunere”. Și mi-au trimis o propunere.
La vremea aceea aveam 26 de ani. Mi se părea că România e cea mai tare, că ăștia nu înțeleg despre ce e vorba, că nu poți să pleci de aici, că eu nu sunt angajabil ș.a.m.d. Așa că m-am dus în Londra doar să-i cunosc, să văd cum funcționează firma. M-am întors în București și am refuzat oferta lui de angajare. Am spus că nu vreau să vin în Londra, eu vreau să rămân în România, că aici sunt oportunitățile. În Londra, lucrurile sunt prea așezate pentru mine. Țin minte că am stat atunci vreo oră de vorbă la telefon. El e un tip foarte religios, eu sunt un tip, aș spune, spiritual. Mi-a spus: „Fii atent, nu vreau să te fac să te răzgândești. Vreau să facem un singur lucru. Vreau să-ți faci și tu o rugăciune, și eu o rugăciune, doar să-l rugăm pe Dumnezeu să te facă să alegi calea corectă pentru tine, calea cea bună”. Și am făcut lucrul acesta.
A doua zi m-am dus iar la sală unde m-am întâlnit cu o bună prietenă care m-a întrebat ce-am mai făcut. I-am povestit cum m-am dus la Londra și am refuzat oferta. Iar ea mi-a spus: „Păi, stai! Tu care acum lucrezi ca fixer și te duci prin tot felul de locuri, și ne spui nouă, prietenilor tăi, să gândim «out of the box», să ieșim mereu din spațiul de confort ș.a.m.d., chiar tu n-ai curajul să faci asta când ți se oferă o ocazie?”. Și s-a produs un declic în mintea mea, în drum spre casă. L-am sunat pe Carter, i-am spus că m-am răzgândit și în două săptămâni am fost mutat în Londra.
Andreea Roșca: Ai spus că nu erai angajabil sau că nu ești angajabil. La ce te referi?
Paul Andrei Lungu: Mi se părea așa atunci, într-un spirit de rebeliune oarecum, lucrând freelance cu străini. Aveam o repulsie față de autoritate, și de organizații mari, și de prieteni de-ai mei care se duceau să lucreze prin firme mari.
Andreea Roșca: Fără să fi avut vreo experiență neapărat?
Paul Andrei Lungu: Am avut o experiență relativ scurtă, cred că de bancă și de alte asemenea organizații pe la începuturile carierei. Eram total împotrivă. Cred că era și o gândire mai rebelă.
Andreea Roșca: Ai spus: „El este religios, eu sunt spiritual”. Spune-mi câteva cuvinte despre ce înțelegi prin asta. Mă refer la tine.
Paul Andrei Lungu: Da, e diferența dintre rit și credință. Poți să ai o credință și să nu fii neapărat setat pe un anumit tip de ritual. Din punctul meu de vedere, tot ce înseamnă ritual este o simbolistică fizică a ceva ce credem. Dar nu înseamnă că dacă nu practici un ritual, nu crezi în acel ceva. Eu respect credințele oricui. Din punctul meu de vedere, Dumnezeu este ordinea organică a lucrurilor. Nu știu dacă e o entitate, dacă e un om cu barbă care stă în cer, dacă e Buddha, dacă e altceva.
Andreea Roșca: E un fel de forță ordonatoare a Universului.
Paul Andrei Lungu: Putem să o numim așa, ordonatoare și dezordonatoare. Din umila mea experiență de viață, există un sens, chiar dacă nu-l vedem, și în lucrurile tragice, și în lucrurile bune. Un alt aspect, apropo de morală și de spiritualitate, e că poți să fii total ateu, poți să fii chiar anti-religie, poți să critici religia – și respect toate astea – dar morala creștină din cele mai multe religii reprezintă ceva pozitiv.
Am avut o experiență relevantă în sensul acesta. Lucram ca fixer cu BBC-ul, prin 2014-2015, și făceam un material care ne-a purtat prin Maramureș. Am filmat la un moment dat la un hram – se adunaseră cinci-șase sute de oameni în curtea bisericii. Fiind un eveniment în sat, la hram se mai și mănâncă, sunt și oameni care mai beau. Noi fiind acolo o echipă, ne grăbeam să ajungem în altă parte la un interviu. La vreo oră după ce am plecat de la biserică, cineva a constatat că a uitat o cameră foarte scumpă pe o băncuță pe strada bisericii. Cred că era o cameră de câteva mii de euro, cu obiectiv cu tot. Toată lumea s-a speriat pentru că în cea mai mare parte a lumii, camera aceea ar fi dispărut în circa 10 minute. Însă ne-a fost adusă de cineva din sat. Ei ne-au găsit pe noi, în locul în care eram. La vreo jumătate de oră după ce ne-am prins că n-o găsim, a bătut cineva la poartă – „Bună ziua! Sunteți englezii? Cred că v-ați uitat camera”. Apropo de morală, faptul că oamenii aceia sunt religioși a ajutat. Faptul că oamenii au respectat etica și n-au furat, pentru mine e o chestiune pozitivă. De aceea, nu consider că a fi religios sau spiritual e ceva rău. Din contră. Cred că în general e pozitiv.
Andreea Roșca: Sunt curioasă cum văd diverși oameni lucrurile acestea, de aceea te-am întrebat. Și sunt de acord cu tine. Să ne-ntoarcem la Londra. Când am stat de vorbă, înainte să înregistrăm, mi-ai spus că lucrul tău la Shorts TV – care a durat 2 ani – a fost de fapt școala ca să înveți să te descurci și să nu ai absolut niciun fel de problemă să ceri și să rezolvi probleme, ceea ce probabil făceai și înainte. Vorbește un pic despre ce ai făcut și cum ai deprins ușurința aceasta de a te mișca în aproape orice lume.
Paul Andrei Lungu: Din punctul meu de vedere, experiența din Londra a fost un mare dar pe care l-am primit de la soartă, de la Univers – diverse forțe cărora am vrut să mă opun inițial ☺. Dar, cum ai zis și tu, din punctul meu de vedere, Londra a fost cam cât vreo 10 MBA-uri. Eu în punctul acela eram fixer, făceam fixing de vreo 3-4 ani – veneau străini în România și organizam filmări pentru ei.
Andreea Roșca: Dar independent.
Paul Andrei Lungu: Independent, da. Bineînțeles că îmi făcusem o firmă, am făcut și un mic birou pentru o agenție de știri din Viena, în București. Mai organizasem echipe, dar nu eram o companie de sine stătătoare. Prinsesem însă șpilul cât de cât, la nivel de bază. Eram freelancer. Și mi-a venit ideea să fac o rețea – eu lucram în România și am făcut o filmare în Moldova, prin 2015, fără să mă duc acolo. Cam atunci au apărut și primii concurenți. Atunci m-am gândit cum ar fi să am rețea. Dar n-aveam mintea s-o fac.
Și a venit Londra, unde am ajuns să lucrez într-o organizație mărișoară. Shorts TV avea birou în Londra și în LA. Cât timp am lucrat eu acolo, am deschis împreună biroul din Mumbai, din India – unde am și fost de 14 ori. S-a mai deschis ulterior, imediat după ce am plecat, ceva în America Latină, cred că în Peru. Așadar, Shorts era o firmă în creștere, cu 50-60 de oameni, foarte serioși, foarte pe treabă, cu niște milioane de dolari pe masă. Ca business, Shorts e un feed TV de scurt metraje, care e plătit de operatorii de cablu ca să-l aibă în grila de programe.
Job-ul pe care mi l-au dat acolo avea o denumire super pompoasă – Staff Director – , doar pentru că n-au putut să mă încadreze în nimic, eu fiind un fel de fixer al firmei, mâna dreapta a lui Carter, ocupându-mă de diverse proiecte. Lansarea în India a durat un an și ceva. La un moment dat, am fost indianul firmei pentru că aveam cel mai mult know-how acumulat despre ce făceam noi prin India. Acesta a fost un ajutor. Al doilea ajutor era că săptămânal eram în întâlnirea lor de management, unde toată lumea avea 40-50+ de ani, șefi de departamente, și puteam să văd first-hand ce fac oamenii aceia. Ziceam că a fost cât 10 MBA-uri pentru că într-un MBA sau într-o experiență de învățare, citești despre ce fac alții, ți se transferă informația cumva într-un mediu protejat, static, la catedră, la curs, la workshop, pe când acolo era pe bune: „Avem pitch mâine cu oamenii aceia din India, pregătește slide-urile cu ce le zicem; Avem problema asta, s-a blocat nu știu ce server în vamă; Nu știu cine și-a dat demisia, trebuie să angajăm; Am pierdut bani la chestia asta, am făcut bani la chestia asta”. Și fiind cu miză – practic sărind în apă – , ori te îneci, ori înoți. Spre norocul meu, am învățat să înot.
Andreea Roșca: Dar a fost un fel de decizie conștientă a ta să nu zici „nu”, să zici „da” la orice ți s-ar fi dat de făcut sau acesta a fost job-ul pentru care te-ai dus? A fost ceva ce s-a întâmplat acolo? Credeai că e altceva și te-ai trezit într-o situație neașteptată sau chiar acesta a fost job-ul pentru care te-a angajat?
Paul Andrei Lungu: N-am avut niciodată o discuție despre ce ar trebui să fac foarte clar. Știam că o să fac lucruri prin firmă. Pur și simplu m-am aruncat în apă, nu m-am gândit înainte cum ar trebui să arate. Și cred că a fost bine.
Andreea Roșca: Ideea de a spune „da” lucrurilor, de a fi deschis să înveți din aproape orice mi se pare fantastică. Apropo de 5 MBA-uri…
Paul Andrei Lungu: Am mai avut o situație de genul acesta și am avut norocul să învăț de pe la 20 și un pic de ani faptul că trebuie să accepți că poți să fii și prost, că trebuie să înveți, că ai de învățat. Când aveam vreo 23-24 de ani, începusem să lucrez ca fixer, dar era ceva foarte timid – făcusem primul job. Aplicasem pe la diverse job-uri prin București, primul meu job după facultate, și știu că am obținut un loc de muncă în marketing la o mare corporație, care era plătit foarte bine la vremea aceea – erau vreo 4.000 lei pe lună net prin 2011-2012. Având în vedere că eu abia terminasem facultatea, era super OK. Partea cu fixing-ul era o chestie care de-abia începuse, sporadică – știam vreo doi jurnaliști, dar nu știam care-i treaba. Am ajuns la ultimul interviu la P&G și mi-au dat oferta de angajare. Vorbind despre asta cu o jurnalistă destul de mare, cu care am mai lucrat, și povestindu-i ce bucuros sunt că am luat job-ul respectiv și cum n-o să mai fac fixing, ea mi-a spus că e o idioțenie să accept job-ul și m-a îndemnat să-l refuz. I-am zis: „Cum să fac asta? Că îmi asigură stabilitate, e un job bine plătit”. Asta cu fixingul nu-mi asigura nimic. Ea mi-a explicat că lumea aceasta în care tocmai am fost introdus, a jurnaliștilor străini și a producției, e mai mare decât îmi inchipui și că un job pot să găsesc și mai târziu, că sunt tânăr. Și că ea vede potențial în mine în direcția asta. În momentul acela, am crezut cu toată ființa mea că e o tâmpenie ceea ce mi-a cerut. Nu avea sens. Am vorbit și cu cunoscuți, pentru nimeni nu avea sens.
Andreea Roșca: Să urmezi drumul acela despre care ea spunea că este mult mai larg.
Paul Andrei Lungu: Da. Mi s-a părut o tâmpenie, cu mintea de atunci. Dar știam că e o persoană care în primul rând îmi vrea binele și în al doilea rând e mult mai trecută prin viață și mai inteligentă decât mine. Am zis că probabil are dreptate. Am refuzat job-ul și a fost prima decizie foarte bună pe care am luat-o pe raționamentul că nu înțeleg tot și că trebuie s-o mai las uneori și în mâinile altora.
La fel a fost și decizia cu plecatul în Londra. Tot nu o înțelegem, nu mi se părea o idee bună. Londra mie nu mi-a plăcut, nu-mi place viața acolo, mi se pare un oraș dificil de navigat, nu e foarte safe, e prea mare, e mult prea scump. Nu e o plăcere să trăiești acolo, din punctul meu de vedere, dar este o stație în viață pe care oricine ar trebui să o aibă – te învață multe și orașul, și locurile, și oameni cu care interacționezi.
Decizia de a pleca acolo a fost tot așa, cumva în blind, fiindcă cineva care îmi voia binele, mult mai deștept ca mine, mi-a spus că trebuie să fac pasul ăsta și m-am lăsat pe încrederea sa. Cu deciziile acestea două cred că am economisit minimum 10-15 ani de experiență de viață. Probabil aș fi fost unde sunt acum, abia la 45-50 de ani.
Andreea Roșca: Asta e foarte interesant. Ideea aceasta am discutat-o de foarte multe ori cu oamenii cu care vorbesc și e ceva la care mă gândesc foarte des. Ideea că deși nu ai absolut niciun fel de dovadă că povestea o să funcționeze, comportamentul antreprenorial care presupune asumarea de riscuri – speri că o să fie bine, dar nu poți să dai nimănui niciun argument din ce motive o să fie bine – mi se pare că e ceva de bază. Capacitatea de a merge într-un loc fără să știi cum o să iasă. Sigur, nu te duci în locuri unde îți frângi gâtul cu totul, dar mi se pare foarte interesant acest soi de încredere.
Paul Andrei Lungu: Da, e încredere și neîncredere, de fapt. E cu frică și cu sacrificiu. Cine spune că a făcut pași de genul acesta și n-a avut nicio secundă vreo temere sau vreo emoție, eu cred că a uitat sau…
Andreea Roșca: Ai spus că tu făceai deja activitatea acesta de fixer. Spune-mi cum a început.
[00:20:34]
Paul Andrei Lungu: A început cu o întâlnire în tren, foarte neașteptată. Aveam 22 de ani. Eu sunt din Focșani de loc. De altfel, așa îmi place să mă definesc, ca un băiat din Focșani plecat la o plimbare mai lungă prin lume. Mă mutasem în București la facultate, eram deja prin anul trei, cred. M-am dus la Focșani, și pentru că am făcut lucrurile din scurt – cum le fac în mare parte din timp – nu mai erau bilete, așa că m-am dus cu nașul, care m-a pus la ultimul vagon.
Acolo, în aglomerația aceea, era o persoană care încerca să învețe limba română. Vorbea stricat limba română cu accent moldovenesc. Am presupus că e de prin Basarabia, dar era din UK, lucra în domeniul jurnalismului. Chiar văzusem niște materiale recente cu ea. Am rămas în contact. Se numea Tessa Dunlop și scrisese o carte – „To Romania with Love” – , despre cum a descoperit România venind aici la începutul anilor ’90, ca voluntar într-un orfelinat. Când a căzut comunismul, englezii asta au văzut. Să vii din UK în ‘90 sau ’91, în localitatea Siret, județul Suceava, unde era un orfelinat de copii cu deficiențe psihomotorii majore, era iadul de pe pământ.
Ea a scris o carte despre cum a descoperit România prin experiența aceea și apoi a rămas și a continuat să vină. Cartea n-avusese mare succes în UK, pentru că să vorbești în UK despre România nu era un subiect manistream. Dintr-una într-alta, eu punând-o în contact cu diverși oameni, i-am spus: „Cartea ta ar trebui să fie publicată aici, pentru că nouă ne place când străinii zic ceva despre noi. Și pozitiv, și negativ, ascultăm ce zic străinii”. Din aproape în aproape, prin niște contacte, pe unde am discutat noi – m-am oferit să-i fac o introducere fiindcă mi-a făcut o impresie foarte bună – , a și primit o ofertă de la o editură. Știu că a refuzat-o, nu mai rețin din ce motive, dar am rămas în contact. Am avut spark-ul acesta profesional în care eu am venit imediat cu ideea de carte, mi s-au mai cerut niște chestii, am venit imediat să ajut. Așadar, am rămas în contact. Prin 2013 încercasem eu ceva cu o firmă și îmi dădusem demisia de la un job că nu mersese.
Andreea Roșca: Ai încercat cât ai putut să fii un om cu un job normal, angajat într-un loc de muncă normal. ☺
Paul Andrei Lungu: Și nu s-a putut, da. ☺ Întorcându-mă la cum am început, a fost întâlnirea aceasta întâmplătoare din tren și am păstrat legătura cu persoana respectivă. Prin 2013 a fost un scandal – scandalul cărnii de cal. În Franța, pe raft, în supermarket, se vindea o carne etichetată drept carne de vită, dar fizic era carne de cal produsă în România. Au venit foarte mulți jurnaliști străini în România să elucideze misterul – cum a ajuns carnea de cal din România în Franța, vândută drept carne de vită. Am fost sunat în seara aceea, mi s-a spus că vine corespondentul Times în București și am fost întrebat dacă vreau să fiu fixer-ul lui. Am întrebat ce e acela un fixer. Mi-a spus: „Scrie numărul de telefon. Uite, vine cu zborul «x», care aterizează la 12:15. Pa, pa, pa!” Asta a fost tot.
Să fii fixer, cum ziceam, înseamnă să ajuți jurnaliștii sau producătorii să ajungă unde trebuie să ajungă. Și a venit David Charter la București, era corespondentul Times la vremea aceea – cred că și acum e corespondent Times, dar cred că s-a mutat în America. Am început să lucrăm. A doua sau a treia zi, mă aflam în birou la Victor Ponta, premierul de atunci, și țineam un interviu organizat de mine. În condițiile în care cu câteva zile înainte eram un șomer în pijamale, care nu știa ce va face cu viața lui. David Charter a plecat, m-a plătit destul de bine la vremea aceea și mi s-a părut extraordinar că am făcut ceva care a fost și foarte interesant, m-a și captivat – n-a fost simplu, dar mi-a ieșit – și m-a și plătit pentru asta. Mi-am zis că aș putea să fac asta toată viața mea. Oricum aș fi făcut-o și pe gratis.
Andreea Roșca: Să și câștigi bani din asta e un bonus.
Paul Andrei Lungu: Da, și să și vezi first-hand diverse experiențe. Tu ești în viața publică și profesională de mult timp, respect mult experiența ta, pentru tine nu e mare lucru să te întâlnești cu președintele, cu premierul sau cu super-antreprenori, pentru că îi ai la podcast.
Andreea Roșca: Eu consider în continuare un privilegiu să fac ce fac.
Paul Andrei Lungu: E normal și apreciez. Ceea ce voiam să subliniez este că atunci când ești un băiat din Focșani, de 22-23 de ani și ai făcut un interviu cu premierul… pentru mine a fost ceva mind-blowing. Am zis că mai vreau să fac lucruri din domeniul acesta.
Andreea Roșca: Mă întreb dacă în atâția ani de zile de aranjat – că de fapt, fixing înseamnă a aranja cumva diverse lucruri – interviuri, echipe de producție, găsit locații de filmare ș.a.m.d – , dacă ar fi să vină cineva să te întrebe: „Paul, te rog frumos, spune-mi trei lucruri, trei trucuri ca să pot să ajung la oamenii de care am nevoie”, ce i-ai spune?
Paul Andrei Lungu: În primul rând, să nu zici „nu”. Dacă spune cineva că vrea o întrevedere privată cu Papa, primul obstacol ești tu. Dacă tu crezi că nu poți, chiar nu poți. E greu, nu zic, dar asta e prima chestie.
Andreea Roșca: Deci, spune „da”. Nu spune „nu” de la început.
Paul Andrei Lungu: Sau măcar spune „încerc” și fă ceva. De altfel, dacă vrei o întrevedere privată cu Papa, nu cred că e chiar atât de complicat. Bine, trebuie să accepte și Papa. Dar să pui întrebarea e fezabil, să ajungi la întrebare. Dacă întrevederea ta e neinteresantă pentru Papă, el poate să spună „nu”, dar datoria ta e să pui întrebarea. Așadar, primul sfat e să accepți provocarea. Pe urmă, doi la mână, ești la două-trei zale, două-trei legături de mai toți cei de prin lumea civilizată, cel puțin din lumea europeană.
Andreea Roșca: Deci e adevărat, în experiența ta.
Paul Andrei Lungu: Două-trei-cinci, ceva de genul acesta. Ești mai aproape decât îți imaginezi. Asta este experiența mea, cel puțin în România și Europa. Nu e atât de complicat. Plus că oamenii aceștia sunt și oameni abordabili. Nu vorbești cu persoane care trăiesc prin peșteri, vorbești cu persoane care sunt persoane publice, au un birou de PR, există o deschidere, se poate trimite o cererere.
Trei la mână – pentru mine asta a fost o chestie pe care am ținut-o de la început – încearcă să nu minți! Eu n-am înțeles niciodată jurnaliștii care, de exemplu, îi spun unui intervievat că vorbesc despre un anumit subiect și când ajung în fața camerei, întreabă cu totul altceva. Mi se pare că mai bine nu-i spui sau mai bine îi spui că veți discuta orice temă și nu poți să-i dai întrebările dinainte. Asumă-ți lucrul acesta. Mi se pare o datorie, de altfel.
Am facilitat la un moment dat o filmare. Era o situație destul de dificilă. O familie din Transilvania dăduse o fetiță spre adopție în străinătate și fata îi revedea pentru prima dată, de pe o poziție facilitată de mine. Era prin 2017, ceva de genul acesta. Familia respectivă trecuse printr-o traumă destul de mare. Ei au pretins că nu au dat copilul spre adopție și că le-a fost luat. Pe de altă parte, au fost și niște cercetări penale și au avut niște probleme penale de pe urma acelei adopții, că au fost alte interpretări. Era o adopție care se petrecuse prin ’93 sau ’94. Nu se mai știa ce s-a întâmplat acolo. Cert e că pentru oamenii aceia era o discuție foarte dură adopția în sine, în momentul respectiv. S-a discutat cu producătorii să nu se vorbească despre asta în material. Vorbim despre legături, despre ce s-a întâmplat, despre cum era în copilărie ș.a.m.d. despre fetița acesta – care acum era o femeie – pe care o reîntâlneau și era totul ok. Acolo am simțit first-hand prima dată ce înseamnă să fii dator să fii sincer.
Eram la cameră, părinții intervievați erau în față și eu traduceam, fiindcă se puneau întrebările în engleză. La final li se pune fix o întrebare despre acea adopție în care părinții au trebuit să stea în pușcărie. Se întâmplaseră niște lucruri foarte dure cu adopția. Și au pus fix întrebarea aceea. În momentul acela, mie mi s-a părut că noi am mințit, dar nu puteam să spun asta producătoarei pentru că era șefa și datoria mea era să traduc. Așa că am tradus ceva total diferit. Pur și simplu, traducerea mea a fost: „Cum erau anii ‘90, cum era viața dvs. atunci?”. Bineînțeles că au răspuns: „Era greu, n-aveam de muncă, picase comunismul…” și am tradus așa. Poducătoarea s-a uitat așa un pic, a fost destul de derutată de răspuns, de faptul că nu i s-a dat „cărniță”. Tu-l întrebi pe unul cum a fost că a intrat la pușcărie din cauză că a dat fata spre adopție și el răspunde cu chestii generale, că afară ploua, și era frig, și erau vremuri grele. Ca atare nici n-a mai intrat la montajul final. Simt că deși profesional am acționat greșit, moral am acționat corect. Acesta e al treilea sfat – să nu minți.
Andreea Roșca: Știu asta pentru că am fost foarte mulți ani de zile jurnalist, adică angajat în industria de jurnalism. Ideea aceasta de a nu le spune oamenilor ce vrei să-i întrebi este bazată pe faptul că atunci când ajungi față în față cu ei, surpriza de a întreba lucruri la care nu se așteaptă este atât de mare încât nu pot ocoli răspunsul. E cumva o strategie de interviu și asta se întâmplă de multe ori. Se întâmplă în tot jurnalismul, nu numai în România. E o tactică.
Paul Andrei Lungu: Respect asta, însă n-o îmbrățișez. Mi se pare mai cinstit să-i spui că nu poți să-i dai întrebările și că veți vorbi despre ce vrei tu, decât să minți.
Andreea Roșca: E adevărat. Mi se pare foarte interesantă experiența aceasta, a ta și a voastră de lucru cu atât de multe culturi diferite, zeci de culturi. Dacă luăm numai țările în care aveți birouri și tot sunt vreo opt, nu? Spune-mi ce ai învățat valoros apropo de cum să te miști între diverse cutume, între diverse interpretări ale aceluiași lucru? Știu că îmi povesteai că felul în care japonezii dau și primesc cadouri nu e același cu felul în care noi dăm și primim cadouri. Sau că există țări unde nu poți să plătești decât cu cash. Dacă vrei să faci orice, atunci trebuie să fii pregătit să plătești cash. Spune-mi un pic despre diferențele acestea culturale.
Paul Andrei Lungu: Să navighezi printre multe culturi poate să fie în același timp o corvoadă și o aventură. Eu am ales să o văd ca pe o aventură. Un avantaj natural pe care îl am eu și pe care îl are și echipa noastră de bază, care e compusă din români, e tocmai faptul că suntem români și mulți dintre noi suntem copiii anilor ’90. Suntem copii crescuți în anii ’90, într-o Românie care a cunoscut și vremuri mai bune și mai organizate. Am crescut în niște ani în care corupția era în toi și se devalorizau banii. Am avut experiențe cu părinți care și-au pierdut locurile de muncă. O perioadă de instabilitate mare în care am putut să vedem modelele acestea de supraviețuire, să spunem.
Și apoi, zic eu că am avut un noroc foarte mare, fiindcă România a evoluat foarte mult de atunci și cred că suntem cu adevărat parte acum din familia europeană și din lumea civilizată.
Mi se pare că experiența aceasta ne dă un avantaj în mod natural, pentru că putem să discutăm și cu elvețienii, foarte eleganți și foarte pe contract și pe cifre, dar putem să discutăm și cu diverse culturi care sunt mai dificil de înțeles. Putem să negociem și cu oameni din cultura indiană ori din cultură egipteană sau cu cei care poate au probleme de încredere, cum sunt foarte multe alte culturi din lume – dacă oamenii nu te cunosc sau dacă nu au mai lucrat cu tine, cred că le dai țeapă și trebuie să-i plătești cash, pe loc, că altfel nu discută. Sunt mulți oameni așa în toată lumea, dar cu precădere, din punct de vedere cultural, există țări care au chestia aceasta marcantă.
Am învățat de aici că sunt anumite reguli care se aplică peste tot – toți oamenii își caută într-un fel sau altul interesul. Că sunt sau nu politicoși, trebuie să atingi interesul respectiv. Trebuie să ai grijă că omul acela e valorizat cum trebuie, că nu se poartă nimeni urât cu el, că e plătit cum trebuie, că respecți înțelegerea, că îl respecți pe el. Chestiile acestea sunt universale. Mai departe, depinde cum te raportezi tu.
Andreea Roșca: Valorile umane fundamentale sunt aceleași peste tot în lume.
Paul Andrei Lungu: Sunt pe acolo. Acum, că vei negocia poate cu oameni de prin Orientul Îndepărtat, care știu că un serviciu valorează 500 de dolari și ei îți cer 5.000 de dolari, acesta este un stil de negociere, că așa se negociază prin partea aceea a lumii. Tu zici 5.000, ei zic 500 și ne întâlnim la mijloc. Dacă te duci în România să negociezi, oamenii nu vorbesc cu tine, îți zic „La revedere, mulțumesc!”, e considerat nepoliticos. Dar aceasta este cultura, românii sunt mai puțin dornici să negocieze la modul acesta. Alte culturi trăiesc toată încântarea negocierii. De aceea trebuie s-o vezi așa.
În același timp, e și o chestie cumva de respect față de alte culturi. Spre exemplu, mie nu-mi place să fac cadouri și nici să primesc neapărat, fiindcă nu văd întotdeauna utilitatea. Pentru mine e obositor să știu că e ziua ta și trebuie să mă gândesc ce să iau, e complicat, e un efort. Pe de altă parte, am fost cu colega mea Oana – noi avem un serviciu de limbă japoneză – să ne întâlnim cu niște clienți japonezi în Londra. Am avut și clienți japonezi cu care ne-am întâlnit în diverse părți ale lumii. Japonezii când vin, vin întotdeauna cu ceva la tine. Ți-aduc ceva de acolo din Japonia. Când ne-am dus noi la ei, ei fiind clienți, Oana a petrecut aproape o lună să aleagă ce să le dea. A găsit un vin românesc premiat în Asia și o ciocolată nu știu de care, ce avea legătură și cu România, și cu Japonia. I-am spus că putem lua ceva din Londra, o sticlă de whisky sau altceva, dar a zis nu. Când ne-am dus în birou la NHK, Fuji și alte alte companii japoneze de TV, ce mi s-a părut foarte interesant – pe lângă faptul că sunt extrem de cordiali, fac plecăciunea obișnuită, te servesc cu orice și se poartă foarte frumos cu tine – desfac cadoul, se uită, întreabă detalii, ulterior dau mesaj, zic: „Am băut vinul tău, mi-a plăcut”. Și mi s-a părut interesant că deși eu nu sunt un om care face cadouri, experiența de a da cadouri japonezilor cu ajutorul colegii mele Oana a fost una pe care n-o s-o uit, o să o țin minte și o s-o respect.
Andreea Roșca: E foarte interesant cum înveți de fapt. Chiar vreau să te întreb: cum înveți să te descurci, ce principii ai atunci când dai pentru prima oară de o cultură diferită? Voi cred că sunteți mult în zona de negociere.
Paul Andrei Lungu: Destul de mult, da. Mai ales că cifrele sunt super relative și, de fapt, fiecare vede lucrurile altfel. În momentul acesta, fiind o organizație relativ extinsă – sunt zeci de oameni permanenți, sunt sute de oameni implicați pe contracte – ai întotdeauna un fel de proxim: persoana care se ocupă de Africa stă în Nairobi. Altfel o să negocieze. Sigur, Senegalul e diferit de Kenya, cum și Portugalia e diferită de Germania. Dar în momentul în care o să mă duc eu, Paul, să negociez cu un senegalez, o să fie complicat. Dacă se duce Mercy, care e producătoare din Nairobi, știe mai bine cum stau lucrurile acolo. În primul rând, noi am structurat organizația astfel încât să fim adecvați din punct de vedere cultural. La început, când eram micuți, am coordonat eu filmarea din Indonezia și era să mi-o iau pe acolo. Nu m-am dus fizic, dar a fost…
Andreea Roșca: Ai făcut vreodată vreo greșeală pe care ți-o amintești?
Paul Andrei Lungu: Foarte multe, extrem de multe. Nu am avut până acum eșecuri în care să nu livrăm, adică n-am avut niciodată o filmare în care ni s-a cerut o chestie și nu s-a făcut ca întreg. Sigur am avut și filmări de nota patru-cinci, că nu întotdeauna ies bine, dar apropo de greșeli, n-aș putea să pun degetul pe rană la filmările unde au fost probleme și să zic care au fost greșelile. De obicei este o nepotrivire între buget și cerere, între om și sarcină.
Am avut echipe de filmare în care producătorul se certa cu regizorul și veneau certați de acasă. În general, fail-ul a venit din situațiile acestea; fie prea puțin timp, fie prea puțini bani, fie oameni care nu se potrivesc între ei sau sunt inadecvați la job. De obicei, a trebuit să facem permutări, să extindem, să plătim noi anumite chestii și s-a rezolvat într-un final.
Andreea Roșca: Să vorbim un pic despre cum te-ai hotărât să construiești Storytailors. Când s-a întâmplat asta?
Paul Andrei Lungu: La finalul lui 2018, începutul lui 2019 am început să fac asta full-time. Am stat din 2016 până în 2018 în Londra. Când am plecat eram fixer, în continuare aveam cereri și n-aș fi vrut să dispară toată povestea asta cu fixing-ul.
Andreea Roșca: De ce ai plecat de la Londra?
Paul Andrei Lungu: Ca să fac Storytailors. Fiind pe treaba aceasta cu fixing-ul, am avut pe cineva aici cu care lucram pe producție cât am fost eu plecat, am mai luat pe cineva în Moldova, că voiam să filmăm și acolo. Stând în spatele lui Carter am început să văd sisteme, timeline-uri, procese, numere mari. Am început să gândesc cum gândește el. Mereu mă întreba, când încercam să facem ceva și făceam o prezentare sau calculam niște cifre: „Care-i mărimea oportunității?”. Eu intru pe piață din locul „x”, făcând serviciul „y”. Dacă am 2% din piață, ce se întâmplă?
Eu n-aveam gândirea asta, dar în momentul în care începi să vezi într-o perspectivă amplă și într-un mod complex lucrurile, se schimbă un pic abordarea. De mult voiam să fac o rețea. Îmi apăruse și primul competitor. Mă tot întrebau – filmam cu un american azi și peste două luni mă suna și îmi zicea: „Știi pe cineva în Slovacia?”. Nu știam. Noi prin partea asta a Europei știm mai multe despre ce se întâmplă prin America și prin Anglia decât ce se întâmplă în Serbia, în Bulgaria și în Slovacia. Dar mi-am dat seama că dacă aș avea o rețea de oameni de încredere, aș putea să vând un serviciu. Și rămânând în Londra, văzându-i pe oamenii aceștia cum pun problema și cum aranjează lucrurile, am zis să fac o minirețea. Am început cu vreo șapte țări, în general țări pe care le știm – Polonia, Ungaria.
Andreea Roșca: Dacă-mi aduc bine aminte, n-aveai nicio rețea când ai anunțat oamenii că tu poți să furnizezi servicii.
Paul Andrei Lungu: Da. Am avut o perioadă în UK, m-am gândit cum să fac chestia asta online – site-uri, contacte, mail-uri și alte chestii de-astea, cum să aduc clienții. Și am zis că e important întâi să gândesc serviciul fără să am oamenii, fără să pot să execut. Am gândit serviciul, l-am pus în online, am început să promovez. M-am trezit o vreme în Londra pe la șase-șapte, băgam două ore lucrând la asta și după aceea mă duceam la muncă. Am pus mesajul că suntem o rețea de producție și acoperim șapte țări, să văd ce se întâmplă. Și a apărut prima solicitare undeva prin Polonia. Am mai avut ceva prin Ungaria, chestii mici, dar mi-am dat seama că am testat și se întâmplă. Exista cerere, puteam să facem ceva. Inițial cu un model financiar care nu prea exista, dar, într-adevăr, am lansat întâi ideea în lume și după aceea am găsit mijloacele de execuție. Că dacă făceam invers și nu ieșea, pierdeam timpul cu soluția. Cam ca în orice domeniu, dacă ai clienții, lucrurile teoretic vin de la sine, ulterior. Aștia-s mai greu de adus la masă.
Andreea Roșca: Ce înseamnă model financiar care nu există?
Paul Andrei Lungu: Păi atunci îmi imaginam că suntem o agenție de fixeri în care am o filmare în Ungaria, am un fixer acolo și omul acela e plătit cu „x” euro pe zi, eu îmi mai pun un comision de „y”% și asta vând eu. Eu vând zile de lucru, zile facturabile ale fixerilor din întreaga lume. Acum avem bugete complexe în care nu numai că nu vindem doar fixeri, ci, în general, vindem tot serviciul – producție, camere, lumini, sunet etc. Deci un întreg grup, toți aceia pe care-i vezi pe generic la finalul filmului, avem capacitatea să-i vindem. Acum suntem o agenție care face bundle-ul acestor servicii, își pune un adaos și le revinde. Atunci nu vedeam perspectiva asta.
Andreea Roșca: Erau zile și ore de om atunci.
Paul Andrei Lungu: Exact. De aceea zic că era un model inexistent. Bașca, la început, am considerat că întotdeauna clientul poate să plătească fixer-ul, care să-mi plătească după aceea un comision. Și țin minte că am făcut o filmare prin Polonia, ceva pe fashion, și comisionul meu era 120 euro, ceva foarte mic. Am tras de fata aceea să-mi dea comisionul, cred că două luni de zile, în condițiile în care eu îi adusesem clientul. Atunci mi-am dat seama că dacă faci producție trebuie să-ți asumi tu tot. Noi trebuie să fim firma care acoperă tot și trebuie să avem asigurare, bugete, financiar, cash-flow și altele, astfel încât tu, clientul, negociezi cu mine și oamenii aceștia lucrează sub mine. Eu nu sunt un matchmaker.
Andreea Roșca: Parcursul tău a fost de la un om care lucrează singur și se descurcă pe cont propriu la cineva care creează un model de business și administrează o echipă – crește, conduce și formează o echipă.
Paul Andrei Lungu: Asta e cu totul altă mâncare de pește. De la freelance la echipă e una, pe urmă de la echipă la meta e alta. Eu o numesc meta. Cam acolo suntem acum – am format echipa, lucrurile merg. Dacă eu mor mâine, firma supraviețuiește, probabil crește fără mine. Deci suntem o organizație. Acum mi se pare că suntem în stadiul de meta în care trebuie să regândim un pic lucrurile și să ne extindem. Dar referitor la întrebarea ta, de la freelance la echipă a fost și este un drum din care învățăm tot timpul.
Andreea Roșca: Ce a trebuit să dezveți?
Paul Andrei Lungu: Cel mai important lucru de dezvățat este să știi când să taci ca manager, sunt anumite dăți, anumite situații în care grupul nu are nevoie de tine și trebuie să taci naibii din gură.
Andreea Roșca: Te poți gândi la un exemplu?
Paul Andrei Lungu: Da, enorm de multe. Nu pot să ți le zic că o să se uite și colegii mei.
Andreea Roșca: Un exemplu pe care nu-l spui la nivel de detaliu.
Paul Andrei Lungu: Situații în care ești într-o discuție în care apare problema „x”, cum s-a întâmplat de multe ori. Când apare o problemă, eu sunt stimulat imediat să intru în discuție și să caut rezolvarea. Dar în discuția respectivă altcineva a venit imediat cu input. Bineînțeles că am vrut imediat să spun eu care este soluția.
Andreea Roșca: Acestea sunt instincte de om care foarte mult timp a trebuit să se descurce singur.
Paul Andrei Lungu: Probabil că de acolo vin.
Andreea Roșca: A trebuit să înveți să taci.
Paul Andrei Lungu: Dar ce am observat este că mai există în mine și raționalul care zice că trebuie să devii mai bun de la o zi la alta. Să stai un pic, că poți să vorbești și peste două minute. Și o să vezi că oamenii ajung să se descurce ei singurei. În esență, dacă stai să te gândești, cei mai mulți oameni pe care îi cunoști au supraviețuit până la vârsta asta fără tine și fără inputul tău, probabil o să se descurce și în continuare.
Andreea Roșca: Ăsta-i un gând interesant! ☺
Paul Andrei Lungu: Dacă-i lași singuri, n-o să moară de foame, n-o să-și piardă job-urile. Poate n-o să fie exact cum vrei tu sau perfect, dar, în principiu, dacă i-ai angajat și sunt capabili, și sunt alături de tine, poți să-i lași și singuri un pic.
Andreea Roșca: Spui la un moment dat că după foarte multă muncă, la finalul anului 2021, nu erai mulțumit și n-ai reușit să lauzi pe nimeni din echipă, și că ai enervat pe toată lumea din echipă. Vorbește de momentul acesta.
Paul Andrei Lungu: Era un moment foarte interesant, pentru că noi atunci am început să creștem. A venit pandemia în 2020, prin 2021 am început să facem primele angajări. Deci am rămas singur în pandemie în firmă.
Andreea Roșca: Cumva n-ai mai avut niciun fel de companie de fixing.
Paul Andrei Lungu: Cam așa ceva. Eu centram, eu dădeam cu capul, erau foarte puține filmări, nu se mai filma pe afară. O duceam înainte, eram pe plus, dar nu era bine. A venit 2021, lucrurile s-au dezghețat și am angajat primii doi oameni din echipa nouă undeva prin martie 2021. De acolo am început să tragem și să tot creștem. La noi nu că a crescut, a bubuit. Acum față de 2019 facem 14x ca venit, iar față de 2021 suntem la 3,5x ca venit. Sunt niște creșteri de peste 100% anual. Asta vine și cu foarte multă muncă.
Bineînțeles, când ai mentalitatea pe care am avut-o eu – întâi lansăm serviciul, facem publicitate și dacă or veni clienții, ne descurcăm – când au venit clienții buluc, când ai avut 1.000-2.000 de cereri într-un an și ai făcut sute de proiecte cu o mână de oameni, e foarte dureros. Apar tensiuni, apare stresul. Întotdeauna oamenii nu simt nici că sunt valorizați, nici că-s bine plătiți. Văd numai partea aceea în care sunt overworked. Nu se uită neapărat la potențial și la alte chestii. Doar știu că sâmbăta asta, în loc să stau cu cineva drag mie, am stat după tine să-ți trimit mailurile. Eu sunt și genul mai încrâncenat. Am sindromul premiantului, am fost elev de nota 10.
Andreea Roșca: Mama ta te întreba de ce n-ai luat 10, când luai 9, nu? ☺
Paul Andrei Lungu: Fix așa. Dacă veneam cu 9 acasă, mă întreba de ce nu e 10. Un bagaj pozitiv aș zice, dar nu întotdeauna și pentru cei de lângă tine. Eu și la mine mă raportez cu foarte multă exigență, întotdeauna vreau mai mult de la mine însumi, în primul rând. Când faci asta cu alți oameni, se poate răsfrânge negativ.
Dar ca să răspund la întrebare, eram într-o discuție cu patru dintre colege – la noi cea mare parte a echipei se întâmplă să fie formată din fete, suntem câțiva băieți și majoritatea fete. La un moment dat, una dintre ele îmi spune: „Da, dar oricum, tu, Paul, nu ești niciodată mulțumit de nimic, tu nu ne lauzi niciodată. Orice am face noi, oricât de bine ar ieși un proiect pentru tine nu e suficient”. Eu am spus ceva de genul: „Asta este părerea ta”. După care o altă persoană a spus: „Nu. Și eu susțin părerea aceasta. Și apropo, cred că față de o altă persoană de aici te-ai purtat într-un mod care a demotivat-o zilele trecute, când a greșit ceva și i-ai făcut un reproș în loc s-o susții”. Fiind și eu foarte încărcat, că lucram și sâmbăta, și duminica, am zis: „Dar care-i treaba?”.
A ieșit cu scântei – au fost critici că nu se simt respectate, înțelese, apreciate, că orice ar fi, nu sunt niciodată mulțumit, că nu se mai poate așa. Bineînțeles că am plecat de acolo supărat. Eram undeva între extrema: „Mama dracu’, vedeți voi ce vi se întâmplă!” și extrema: dacă trei oameni îți zic că ești beat, te duci să te culci, fiindcă probabil nu-ți zic degeaba. N-am știut ce să fac, aveam și mai puțină experiență – conduceam o firmă în creștere de mai puțin de un an – așa că am făcut ce fac de obicei când nu mă pricep la ceva, întreb alți oameni. Am vorbit cu trei minți strălucite: o prietenă foarte bună, Cristiana, care lucrează în pharma, în afară; Andrea, o englezoaică hippie, care acum stă pe insula Madeira, venită din Thailanda, pe mindfulness; și Alexandru Ghiță care din punctul meu de vedere e cel mai inovator și interesant antreprenor din domeniul educației, din partea asta a lumii.
Andreea Roșca: Alexandru Ghiță, de la Entrepreneurship Academy?
Paul Andrei Lungu: Da, îl cunoști bănuiesc.
Andreea Roșca: Da, cum să nu. De la Educativa.
Paul Andrei Lungu: Da. I-am întrebat pe oamenii aceștia trei, separat: „Am speța asta, ce ați face în locul meu?”. Nu mai știu de unde a venit ideea, dar ideea a fost așa: în primul rând nu pot să le confrunt, nu pot să mă pun cu persoanele acestea la masă și să începem să țipăm unul la altul, mai ales că ele o să se alieze contra mea.
Andreea Roșca: Da, și din punctul de vedere al leadership-ului este complet neînțelept și contraindicat.
Paul Andrei Lungu: Asta mi-au spus și oamenii ăștia, că de-aceea spun că sunt mult mai deștepți ca mine. Ce a rezultat din discuții a fost că o dată pe trimestru sau o dată la câteva luni, să fac o întâlnire cu fiecare om din firmă, one-on-one. Să o fac periodic. Nu răspund la o acuză acum, ci pur și simplu încep o politică nouă, sănătoasă în firmă. Asta am făcut, conflictul s-a dezamorsat și am păstrat soluția până în ziua de azi. N-am reușit să o fac la trei luni, dar cam la șase-șapte luni fac întâlniri one-on-one cu toată lumea.
Andreea Roșca: Nu mai avem foarte mult timp și încerc să aleg dintre lucrurile pe care vreau să le vorbesc cu tine. N-aș vrea să încheiem discuția noastră înainte să te întreb despre orice fel de proiect care crezi că merită povestit.
Paul Andrei Lungu: Povești sunt cu miile.
Andreea Roșca: Nu cred că oamenii își pot imagina – nici eu nu-mi puteam imagina înainte să vorbesc cu tine – dincolo de a da trei telefoane și a monta patru camere –, despre ce e munca asta de fapt. Merită să alegi orice poveste vrei tu să spui, care să ilustreze ce faceți.
Paul Andrei Lungu: În momentul de față, noi ca firmă, terminăm o filmare undeva în lume, în fiecare zi. În momentul acesta, undeva sunt niște echipe pe teren. Știu sigur că filmăm în Groenlanda astăzi, fiindcă e un teritoriu în care n-am mai făcut lucruri până acum. Niște oameni de la noi sunt prin Groenlanda făcând lucruri – nu știu să-ți zic exact ce, dar se întâmplă. Ca atare, când zic că sunt sute și mii de povești, chiar sunt sute și mii de povești.
Ca nivel de echipă care manageriază poveștile acestea, spunem că suntem undeva spre 30 de permanenți și 100+ contractori internaționali, cei care vin la proiect. Astfel că, din acest punct de vedere, și sistemul de creare de povești este vast și încă nu pot să-l cuprind cu mintea. Dar norocul pe care l-am avut și în fixing, și în partea asta de firmă, de fixer 2.0, să spunem, în care manageriez fixeri, a fost că într-adevăr am fost purtat prin medii diverse.
Când spun medii diverse, mă gândesc și la chestii negative. De exemplu, am ajuns la un moment dat în Gherdeal, un sat abandonat undeva în inima Transilvaniei. M-am dus într-o expediție cu doi fotografi englezi acolo, eu fiind fixer, și am aflat că acest sat are un locuitor care se numea Tara. Ai bănui că dacă omul e acolo și vede persoane care vin în satul lui abandonat, o să fie un om prietenos. Am ajuns acolo și casa lui Tara avea un craniu de bou sau cal, ceva de genul acesta, atârnat de fântână, iar pe gard scria cu vopsea: „Nu vă apropiați, teren otrăvit!” Și avea pus un lemn la poartă. Aceea e genul de experiență care te face să vezi cât de superrelativă și superdiferită poate să fie lumea unora față de a altora.
Din ciclul situații care sunt un pic mai fun și mai relaxante, făceam odată o chestie despre ciobani și l-am întâlnit pe vestitul Cioban Ghiță, cel din reclama de la Vodafone. O prietenă m-a rugat să îi iau un autograf, iar acesta a scris ceva de genul: „Pentru… de la Ghiță, singura vedetă din România care muncește”. ☺ Acesta e un alt om care mi s-a părut destul de interesant.
A mai fost povestea ariciului. Era 9 seara și m-au sunat producătorii că le trebuie un arici a doua zi. Era o concurentă la un reality show și proba era să gătească o supă. În momentul în care i se dădea oala cu ingrediente, ridicând capacul, acolo trebuia să fie un arici viu. Sigur, nu urma să fiarbă ariciul, ci doar ca să-i vadă reacția. Fă rost de arici la ora 9 seara pentru a doua zi dimineață la ora 5:30…
Andreea Roșca: Și de unde l-ai luat?
Paul Andrei Lungu: Pare mai greu decât a fost. La un search pe olx, există oameni care vând arici.
Andreea Roșca: Ai cumpărat un arici de pe olx?
[00:56:29]
Paul Andrei Lungu: Da, cu vreo 300 lei. Nici n-a fost foarte scump. A venit doamna respectivă la 5:30 și l-a adus. A fost totul ok. Toată experiența asta te schimbă.
Apoi a mai fost și una din experiențele mele personale, cea de la alegerile din 2014, Iohannis-Ponta, când am făcut primul interviu cu Ponta după ce a pierdut alegerile. Îl mai văzusem pe Ponta înainte.
Andreea Roșca: Te-ai întâlnit cu el chiar la începutul începutului.
Paul Andrei Lungu: Da. Îl mai văzusem prin interviuri. Era un tip un pic prea încrezător, un pic arogant, aș spune, pentru gustul meu. Așa mi s-a părut la prima vedere. Sigur, un tip respectabil, extrem de civilizat, articulat. Dar după ce a pierdut alegerile – am vorbit la 3-4 zile după ce a pierdut în fața lui Iohannis în mod neașteptat –, am văzut un om schimbat. Interviul a fost pe teme economice, că era premier. Dar în timpul discuției de dinainte, era alt om – se uita la tine, nu se mai uita prin tine.
Andreea Roșca: Un pic mai smerit.
Paul Andrei Lungu: Era smerit. Înainte să dau drumul la reportofon pentru interviu, Eric Ellis, jurnalistul cu care lucram, pur și simplu l-a întrebat: „Și? Ați pierdut alegerile. Tough one, huh?”. Atunci Ponta a spus: „Nu am pierdut alegerile. Poporul are întotdeauna dreptate. Am greșit și îmi recunosc greșeala”. L-am simțit foarte sincer că a înțeles că a greșit. Pentru mine să vezi chestia asta la firul ierbii, să vezi first-hand, a fost o experiență. Acum, sigur, politicienii sunt cum sunt, nu știi dacă zic sau nu adevărul, dar toate chestiile acestea te schimbă.
Din experiențele cu firma, recent am filmat o chestie cu Keanu Reeves și nu puteam să dorm noaptea pentru că era vorba de São Paulo care nu e un oraș neapărat predictibil, mai ales când aduci un A-list celebrity. Noi organizam filmarea și era o problemă cu echipamentul că nu se găsea ce se cerea de către cei de la Disney.
Andreea Roșca: Ce făcea acolo?
Paul Andrei Lungu: Un material care va apărea pe Disney, cred că se cheamă „The One Pound Formula 1 Team”. E vorba despre niște oameni care undeva prin 2008 au cumpărat o echipă de Formula Unu cu 1 GBP, au rebranduit-o, au reorganizat-o și cred că ori au câștigat campionatul, ori au ieșit pe locul doi. Echipa care făcea documentarul a mers în Brazilia pentru interviuri cu Felipe Massa și cu un alt pilot de curse care locuia în São Paulo. Dar fiind Keanu Reeves, s-au dus și la circuitul de acolo. Noi a trebuit să organizăm tot și nu ne ieșea. Ne-a ieșit până la urmă pentru că a funcționat sistemul. Au avut niște dificultăți în a face rost de ce trebuia – se împotmoliseră niște chestiuni tehnice – , dar pentru că erau oamenii care trebuie și pentru că aveau skill-ul care trebuie, le-au rezolvat. Însă eu n-am putut să dorm vreo două nopți gândindu-mă ce face Keanu Reeves în São Paulo și Doamne ferește să nu ne trezim că facem vreo boacănă pe-acolo, pe banii omului, că nu erau bani puțini.
Andreea Roșca: Sigur că există în lume companii de fixing și meseria de fixer, dar ceea ce mi s-a părut mie interesant și cumva neobișnuit la povestea ta este că pare că ți-ai fi creat singur job-ul, apoi modelul de rețea și apoi modelul de organizație. E ceva real în ce spun?
Paul Andrei Lungu: Da, pentru că nu e un drum bătătorit. Dacă ești, de exemplu, proprietar de hotel, mai există și alte hoteluri. Sigur că al tău poate să fie ieșit din comun, dar există acolo o coloană vertebrală. Într-adevăr, asta pe care am mers eu e o nișă nouă, și a crea ceva total nou înseamnă cumva să ai disciplina să lucrezi și cu un sistem de la început.
Noi, de exemplu, suntem foarte setați pe structură. E o chestie de cultură organizațională la care eu am ținut foarte mult. Structură înseamnă că toată lumea face calcule, toată lumea știe să facă bugete, toată lumea știe să facă discuții cu clientul. Oamenii sunt autonomi în producție. Dacă a venit clientul și lucrează cu un producător, acesta are libertatea să-i dea tot, de la contract la facturi. Sigur, cu ajutor. Avem sub capotă diverse sisteme care ne ajută. Avem și un mic ERP intern care să țină legătura între oameni și proiecte.
Foarte mult pentru mine a contat să existe autonomie. Ce nu-mi place este când cineva vine la mine să-mi spună că are nevoie de ceva ce poate să obțină de la alt coleg. Întotdeauna ideea este cum facem să funcționeze sistemic și cum faci ca piesele acelea din sistem – care sunt niște oameni – să fie și puse în valoare. Sigur, tu ca manager vrei să extragi de la omul acela niște sarcini (…), ai și partea asta egoistă în care vrei să extragi de la omul acela niște livrabile. Logic, acceptăm chestia asta. Dar cel mai smart mod de a face lucrul acesta este creând un spațiu și un mod de lucru care să-l pună și pe el în valoare. Nu poți să iei un pește, să-l pui zboare. Asta am înțeles și eu foarte târziu.
Apropo de a crea job-ul, câteva greșeli pe care le-am făcut. La început am zis să fim o firmă românească, să cucerim lumea și să angajăm doar oameni în București – să avem birou fizic, să venim în fiecare zi la birou. Proastă idee din foarte multe puncte de vedere. Noi suntem foarte interesanți și ca nație, și cultural, dar pur și simplu e mai complicat pentru un român să organizeze o filmare în America Latină decât pentru un latino-american. Mai ales dacă vrei oameni de producție – în România există x oameni de producție, worldwide există 10.000x și.
Andreea Roșca: În plus, unele sunt costurile să lucrezi acolo, altele sunt costurile să lucrezi de-aici.
Paul Andrei Lungu: Exact. S-a scumpit România, pe scurt. Mai contează și asta. Ce cred că m-a ajutat mult în timp e că am avut norocul ca oamenii cu care am lucrat – cei mai mulți dintre ei – să aibă destul de multă răbdare cu mine, cu greșelile mele și cu situațiile care poate nu au mers și n-au funcționat. Cumva să „play along”.
Pentru mine, e foarte ușor de înțeles sistemul, dar am apreciat că au mai venit oameni alături de mine care au intrat într-un sistem conceput de mintea mea și au reușit, nu numai să fie foarte buni în sistemul acela, ci să-l facă și mai bun. Pentru că mintea mea are și ea o limită, ca orice altă minte. Plus că eu nu am așa de multă experiență de producție. Pot să spun cu mândrie că am reușit să facem o sinergie super interesantă. Din oamenii permanenți avem oameni și din Liban, și din Franța, și din America Latină, și din Asia. Chiar ne-am întâlnit în România recent, am făcut o reuniune și o să mai facem una la anul. E o celebrare a culturilor într-un joc de producție și business.
Andreea Roșca: Dacă ai putea să-ți dorești să lucrați la orice fel de proiect, la ce proiect ți-ai dori să lucrați?
Paul Andrei Lungu: Ar fi mai multe. Unul de suflet ar fi să fac un Late Night Show în România, de nivelul celor din America – Jimmy Kimmel, Jimmy Fallon. Cum era „Chestiunea zilei” odată, dar mai quality. Asta e o dorință a mea de suflet. Nici măcar nu e așa de greu, dar n-avem timp acum să ne ocupăm de ea. Însă m-aș bucura mult. O altă dorință ar fi să facem un documentar despre fixeri, real life, mai ales despre cei din zonele de război.
Andreea Roșca: Voi ați lucrat în Ucraina, nu?
Paul Andrei Lungu: De zeci de ori. Cred că am făcut 50-60 de proiecte în Ucraina. Lucrăm în Ucraina la ordinea zilei. E foarte diferit de cum ne imaginăm. Este într-adevăr o situație tragică. E crunt ce trăiesc oamenii aceia acolo. Pe de altă parte, este frapant cum războiul a devenit o parte a vieții de zi cu zi – „Ah, e bombardament? Bine, hai în buncăr”. Ca și cum oamenii cumva au căutat să se protejeze psihic și au intrat în noul normal.
Andreea Roșca: Trebuie să-și continue într-un fel viața fără să-ți piardă mințile.
Paul Andrei Lungu: Da. Să-și continue viața în contextul acesta tragic. Reziliența oamenilor cu care lucrăm este fantastică din punctul acesta de vedere.
Andreea Roșca: Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Al 2-lea Război Mondial n-a fost câștigat de Germania, care a mizat că o să doboare psihic populația britanică. Dar aceasta a fost atât de rezilientă la bombardamente încât au refuzat să părăsească Londra, au refuzat să cedeze. Ideea asta de a nu ceda psihic în fața unei astfel de amenințări a fost unul dintre motivele pentru care Germania n-a câștigat.
Paul Andrei Lungu: Sunt momente rare și neașteptate în istorie. Ce s-a întâmplat în Ucraina și ce s-a întâmplat atunci e neașteptat.
Andreea Roșca: Legat de ideea aceasta, de a-ți crea propriul drum sau ce ai învățat tu pe parcurs, la ce mesaj ai vrea să reflecteze oamenii care ascultă?
Paul Andrei Lungu: În acțiunile pe care le faci ca antreprenor, în primul rând trebuie să te gândești la ceilalți, știind că ești egoist. Produsul tău, serviciul tău, ceea ce livrezi tu în piață nu sunt despre tine. Despre tine e succesul pe care îl obții, sau eșecul, sau banii, sau experiența de a conduce. Dar calitatea a ceea ce livrezi și ce faci, plusvaloarea pe care o aduci în lume sunt întotdeauna despre celălalt. Noi antreprenorii, din punctul meu de vedere, suntem, în esență, niște oameni egoiști – îi tragem pe alții după noi, vrem să facă ca noi, vrem mai mulți bani, vrem mai multe resurse. Suntem niște oameni care cer, în general. Tocmai de aceea, cred că suntem datori să ne educăm către celălalt și mai puțin către noi.
Andreea Roșca: Foarte frumos! Îți mulțumesc foarte mult! A fost o bucurie conversația aceasta, am aflat foarte multe.
Paul Andrei Lungu: Și pentru mine a fost o mare bucurie și o onoare. Și îți mulțumesc încă o dată!
Resurse
Află mai multe informații despre Paul Andrei Lungu:
De pe paginile sale de LinkedIn și Facebook.
Citește și articolele semnate de Paul Andrei Lungu, de pe adevărul.ro.
Află mai multe informații despre Storytailors.
Alte mențiuni în conversație
To Romania with Love, Tessa Dunlop
