Doru Lionăchescu. De ce 2021 e ”anul bursei”. Și bagajul pe care-l pasăm următoarei generații

Generația tânăra primește datoriile pe care le pe care le facem noi azi ca să protejăm grupele vulnerabile. Este o chestiune de dreptate socială care va trebui gestionată, pentru că altfel tensiunile vor crește.

Doru Lionăchescu are o experiență de aproape trei decenii în banking și este unul dintre cei mai pragmatici și inteligenți observatori ai realității. A fost parte din managementul unor bănci mari, precum ING, Citibank sau Bancpost. 

La mijlocul anilor 2000 a fondat, alături de trei parteneri, ceea ce a devenit cea mai mare bancă de investiții independentă, Capital Partners. Până în 2016, când a fost preluată de Banca Transilvania, avea în portofoliu tranzacții de peste două miliarde de euro. A condus creșterea diviziei de investiții a Băncii Transilvania și e azi membru în consiliul de administrație al băncii.

La începutul anilor 90, Doru a fost unul dintre primii mei șefi și mentori în jurnalism, ca redactor șef adjunct al revistei Capital. Îmi amintesc încă sentimentul pe care-l aveam lucrând cu el: că poate vedea ceea ce alții nu văd și lega fire și pune întrebări aparent imposibile. Discutând cu el, am încă același sentiment. 

Am vorbit despre de ce 2021 va fi anul Bursei, despre prețul imposibil pe care copiii și nepoții noștri îl vor plăti pentru compromisurile pe care le-am făcut în ultimul an și le facem în continuare, despre cum să te gândești la investiția în acțiuni și cum să înțelegem realitatea economică. 

De ce va fi 2021 anul investițiilor în acțiuni

Aș vrea să vorbim despre ce se întâmplă în realitatea din jurul nostru, economic vorbind. Și despre lucrurile pe care nu le vedem încă, dar care vor deveni vizibile pe un termen mai scurt sau mai lung. Dar aș începe cu observația că în 2020 am avut o creștere de 50% a Bursei de Valori și cu convingerea ta că 2021 este anul bursei și al investițiilor acțiuni. Poți explica?

Ar trebui să facem un pas înapoi, cam cu un an și două luni în urmă, când au apărut primele semne ale pandemiei. La vremea respectivă, așteptările despre cum va evolua economia erau catastrofice. 

Din fericire, economiile din toată lumea au reacționat mult mai bine, pe fondul unor intervenții rapide și masive ale guvernelor. Efectul cumulat a fost că s-a creat o plasă de siguranță pentru mediul economic, care a împiedicat prăbușirea. 

Apoi, pe fondul apariției informațiilor bazate pe date științifice referitoare la impactul real al acestui virus, la caracteristicile lui, la capacitatea incredibilă a Big Pharma de a răspunde rapid cu 3-4 vaccinuri extrem de eficiente, am trecut dintr-o perspectivă catastrofică într-o perspectivă aproape de extrema cealaltă, în care toată lumea aștepta soluțiile miraculoase și revenirea accelerată. 

Deci pe fondul optimismului recâștigat și, mai ales, pe fondul lichidității excedentare în toate sistemele financiare mondiale, s-a creat o situație paradoxală, în care oamenii au avut și continuă să aibă, statistic vorbind, relativ mulți bani cu care nu au ce face. Pentru că nu poți călători, nu ai de ce să schimbi mașina sau să cumperi una mai scumpă pentru că nu ai unde pleca, a scăzut consumul de încălțăminte, îmbrăcăminte. Acest exces de lichiditate la nivel individual s-a reflectat la nivel macro economic în creșterea fantastică a depozitelor în bănci, în toată lumea.

În România am avut record de creștere a depozitelor de 16%…

Da. La sfârșitul anului trecut, francezii aveau exces de lichiditate la nivel individual de peste 150 miliarde euro, aproape cât PIB-ul României. Exces de lichiditate acumulat prin ne-cheltuire. 

Efectul, pe care îl vedem și anul acesta, este că a creat investitorilor – profesioniști sau amatori – dileme referitoare la ”ce facem cu banii”. Fiindcă, evident, fiind atâta lichiditate în sistem, băncile au trecut la dobânzi neatractive. Cu alte cuvinte, plătești banca să-ți țină banii. E foarte complicat, într-o lume supra-lichidă, să găsești oportunități de investiții și de câștig. Și asta a creat stimulentele de investiții. Una din zonele de investiții tipice este, bineînțeles, sistemul imobiliar. Dar acolo îți trebuie sume relativ ridicate, nu poți să dispui doar de 10.000 de euro sau 30.000 de euro. Cu toate acestea, și la noi și în Vest, s-a văzut efectul în imobiliare, unde piața imobiliară a crescut frumos și continuă să crească, mai ales pe zona rezidențială. 

O altă direcție a fost, bineînțeles, bursa. Am văzut cum a decolat în a doua parte a anului trecut. Anul acesta, primul trimestru a început în forță, cu listări, companii noi, antreprenori care se gândesc serios să vină la bursă, mai ales pe Aero, bursa secundară, unde sunt reglementările mai flexibile și intrarea la cota bursei mai ușoară.

În contextul acesta văd anul 2021 ca un an al burselor, pentru că peste tot în lume bursele sunt la maxime istorice. Nu știm cât va dura această euforie, dar sentimentul meu este că lichiditatea injectată în sisteme e atât de mare, încât va împinge bursele în sus o bună perioadă de timp. 

 

Pentru antreprenori, piața ”plătește” azi mai mult  

Ca antreprenor, dacă mă listez, aș putea deci obține mai mulți bani decât dacă aș aduce un investitor, dacă aș vinde o bucată din companie unui investitor direct…

Bineînțeles, antreprenorii sunt oameni inteligenți și simt oportunitatea că investitorii sunt pregătiți să plătească prețuri foarte mari ca să aibă acces la o investiție mai deosebită. Deci încep să aglomereze intrarea la bursă. 

Ca antreprenor, dacă ai luat decizia de a face exit, de a-ți monetiza cumva munca de antreprenor, ai trei variante. Prima este să o lași la moștenitori, dar se întâmplă destul de rar. A doua este să cauți un investitor care să-ți cumpere parțial sau total firma. A treia variantă, cea mai căutată în acest moment, este să încerci să faci o listare. Să vii cu firma la cota bursei, să aduni pe lângă tine mai mulți investitori, cu toate avantajele și dezavantajele de a fi listat la bursă. 

Piețele publice sunt atractive pentru antreprenori atunci când piața îi plătește o evaluare sau un multiplicator mai mare decât l-ar obține într-o tranzacție directă. Și acesta este momentul acum. De aceea cred că bursele vor rămâne un magnet pentru antreprenorii români care înțeleg momentul. Sigur că pot fi cazuri individuale în care într-o tranzacție bilaterală să obții un preț mai bun. 

Doar că bursa e ca o agora: e receptivă la informațiile din mass media, la starea de spirit, la ce e la modă în momentul respectiv. De exemplu, dacă acum vii la bursă cu ceva din domeniul IT, sau cu ceva e-commerce, curierat, farma – toate domeniile acestea care au prosperat în pandemie – piețele publice sunt dispuse să plătească multiplicatori foarte mari. Nu e întâmplător că vedem în fiecare zi anunțuri despre firme de tehnologie sau e-commerce care se hotărăsc brusc să vină la cota bursei – își dau seama că e o fereastră de oportunitate care nu trebuie ratată. 

Exemplul cel mai recent este UIPath. Noi producem pentru Ziarul Financiar de 12 ani ”Top 100 cele mai valoroase companii din România” și acum un an și ceva, pentru prima dată, am avut curajul să – deși a fost multă reticență – să clamăm că UiPath e cea mai valoroasă companie din România. Credeam atunci că valorează peste 10 miliarde de euro, în condițiile în care nu erau cifre care să susțină decât circa 3-4 miliarde din rundele de finanțare. Și iată că iese la bursă, în America, la o evaluare de 26 de miliarde*. Oricum, cifrele sunt colosale chiar și pentru America, nu mai vorbesc pentru un startup venit din România.

 

Întrebări pe care un antreprenor ar trebui să și le pună

Dacă ai sfătui un antreprenor, ce întrebări ar trebui să-și pună ca înțeleagă oportunitatea de finanțare, ca să poată înțelege mai bine unde se află?

În primul rând, trebuie să înțeleagă stadiul în care e compania. Ca și în viața unui om, în viața unei companii există copilărie, adolescență, maturitate și senectute. Dacă ești înainte de maturitate, cel mai probabil bursa nu este destinația ta de exit. Pentru că bursele valorifică povești care s-au stabilizat în timp. Piețele publice nu valorizează povești sau intenții. Sunt alți finanțatori sau mecanisme care își asumă asemenea riscuri. 

Deci, presupunând că este coaptă firma, următoarea întrebare este care e planul de succesiune? Ce fac când eu nu o să mai pot sau nu o să mai vreau? Pentru că întâlnesc antreprenori români din prima sau a două generație care au obosit, pentru care businessul nu mai e o provocare. Echipele lor sunt rodate. Există cazuri fericite, dar foarte puține, în care businessul rămâne în familie. 

Dacă scoatem din ecuație această situație, există posibilitatea unei tranzacții în bilateral. Dacă ai oferte, trebuie să decizi dacă vrei să-ți aduci un jucător strategic, adică din industria ta, mai mare, multinațională care să preia, sau dacă vrei un investitor financiar, alături de care să mai crești.

Bursa are anumite caracteristici. Te recompensează cu un preț mai bun decât ți-ar da un potențial partener bilateral, dar cere anumite lucruri la schimb: transparență, structuri organizatorice mai complicate, abilități de comunicare. Pentru că, până la urmă, bursa vinde o poveste: trebuie să creezi evenimente, să ai răspunsul la întrebări. Micile chestiuni pe care ți le permiteai ca antreprenor când erai doar tu, nu le mai poți face. Și mulți antreprenori nu înțeleg lucrul acesta: ”Cum să nu pot să-mi cumpăr un avion privat?”. Dacă nu e momentul potrivit și investitorul percepe greșit lucrul acesta, nu-l cumperi. Piețele publice lucrează foarte mult și cu percepție.

E complicat de înțeles, pentru cineva care a luat tot timpul decizii de capul lui…

Da, e pasul cel mai greu. Pe de altă parte, când firma capătă o anumită dimensiune, avantajele sunt foarte mari. Cu excepția piețelor de private equity din America, care au o anumită adâncime și pot să finanțeze chiar businessuri foarte mari pre-IPO, în restul piețelor, mai ales emergente cum e România, nu poți să crești o firmă decât până la un punct cu credite bancare și cu banii de acasă. Și, atunci, piețele publice sunt singurul debușeu: un sac fără fund din care poți să ridici sume foarte mari, câtă vreme ești convingător. 

Dacă ne uităm la bursa românească, mie mi-e greu să cred că, de exemplu,  chiar și Banca Transilvania ar fi putut avea această traiectorie fără acces la resursele bursei.

 

Investește în ceea ce înțelegi

Mă întreb care sunt vulnerabilitățile acestei creșteri. Nu toți oamenii care investesc au educația necesară ca să investească…

Nu există prânz gratuit. Ce putem spune cu certitudine este că vom vedea o corecție. Nu știm când, de ce amploare, unde se va produce și nici ce o va declanșa. În momente de efuziune, cum e momentul de acum, investitorii profesioniști intră în piață, investesc, dar e întotdeauna pe un fundal de nervozitate. Pentru că toată lumea se așteaptă ca într-un anumit moment lucrurile să se întoarcă. Și se vor întoarce. 

Deci oricine investește, nu numai în bursă ci oriunde, își asumă un risc. Recomandarea principală este ”investești în chestii pe care le înțelegi”. Din nefericire, investitorii individuali nesofisticați nu prea fac asta: merg cu fluxul de știri din mass media, cu moda, cu ce face un om în care are încredere. Lumea nu are capacitarea și nici răbdarea să se uite la fundamentale. Teama de a nu pierde momentul este un motor foarte puternic  de investiții. Omul nu vrea să fie mai puțin inteligent decât vecinul lui, care a câștigat bani pe bursă sau din criptomonede. De multe ori, asta îi orbește. 

Doi: investim atât cât ne permitem. Plecăm de la premisa că ”dacă pierd toți banii aceia viața mea se schimbă fundamental?” Dacă nu, eu îi încurajez pe oameni, pentru că e un exercițiu de a își crea un portofoliu individual, dincolo de banii din bancă, de apartament. Cu condiția ca o eventuală corecție să nu îți distrugă viața. 

 

Efectele colaterale ale injecției de bani în economie

Care este fața pe care nu o vedem încă a acestei creșteri bazate pe exces de lichiditate?

În primul rând, cred că pe fondul excesului de lichiditate s-a creat hazard moral: banii aceștia au fost dați fără nici un criteriu. Deci indiferent că persoana respectivă avea sau nu nevoie, firma avea sau nu nevoie, s-a dat la toată lumea. Asta îi crează individului sentimentul că poate să nu facă nimic și să primească bani. Și trebuie evitat cu orice preț. 

Apoi, situația aceasta de lichiditate excesivă și carantinele succesive au creat o pătură mai ales de tineri investitori care au bani, timp și inteligența de a caută idei de investiții. Ce vedem acum, mai ales pe bursa americană, este o cohortă de investitori care privesc bursa ca pe joaca la consolă, ca pe gambling, ca pe pariul sportiv. Fără să-i intereseze firma sau să datele fundamentale, doar mizând efectiv pe joc, pe pariul că acel titlu va crește sau va scădea. 

E tot mai prezentă abordarea aceasta, începem să o vedem și în România. E o schimbare de mentalitate care vine cu o schimbare de generație investițională și e posibil să devină dominantă. Trendul este clar dar nu-mi dau seama dacă pe termen scurt va deveni atitudinea dominantă pe bursă. Oamenii au timp, aplicațiile mobile au devenit accesibile pentru toată lumea și foarte mulți oameni nu sunt pasionați de sport neapărat, dar sunt pasionați de joc, de plăcerea de a risca un dolar.

Și, când ai toată această comunicare practic instantanee, ai capacitatea de a și influența piața.

Bineînțeles. Asta s-a și întâmplat în America. Comunități de investitori de genul acesta au creat comunități și au început să joace împreună împotriva investitorilor instituționali de pe Wall Street. Investitorii instituționali, să spunem, au ales o companie, s-au uitat la fundamente și au zis că firma respectivă nu are viitor. Și pariază că va cădea. Această comunitate de gambleri s-a coalizat și a pariat contra acestor investitori instituționali. 

Eu am văzut-o și ca o mișcare anti-sistem: pe fondul mișcării anti-sistem, s-a creat un produs pe piața financiară. În perioada respectivă, urmăream dialogurile între ei și, de multe ori, temele de discuție nu erau financiare, aveau o notă anti sistem. În România deocamdată nu se poate. Dar se va putea și în România. 

Ceea ce face cu atât mai complicat de prevăzut când o să se întâmple corecția, pentru că se întâmplă lucruri care nu mai au legătură cu piața în sine.

Bineînțeles. De fapt, asta este ceea ce nu știm noi. Dacă piețele se vor duce către o predominantă de gambling, atunci predicțiile, analizele fundamentale nu prea mai funcționează. 

În America, analiza fundamentală pe indicii bursieri nu mai este atât de relevantă. Indicii bursieri sunt dominați de tehnologie și companii cu  capitalizări stratosferice, fără legătură cu performanța lor economică. 

În condițiile acestea, e foarte greu să mai faci analize fundamentale. Toată lumea cumpără potențialul, dar într-o analiză fundamentală și când cumperi potențial te uiți la cât de realist este să se realizeze acel potențial. Ori, aici, s-a depășit cu mult capacitatea lor de a livra performanță de nivelul acesta. Din punct de vedere operațional, nu e posibil.

 

2020 a fost cel mai bun an pentru investiții în stratup

Anul trecut a fost un an foarte bun nu doar pentru bursă, ci și pentru ceea ce a însemnat investiții de tip startup, seed money în România. De unde vin acești bani?

În ceea ce privește startup-urile de tehnologie, România avea mai multe fonduri decât putea absorbi economia chiar înainte de pandemie. 

Economia românească nu are capacitate mare de a produce startup-uri tehnologice. Toată lumea de uită la UIPath și încă câteva 2-3 nume, dar mediul nostru nu produce pe bandă rulantă genul acesta de companii cu produse proprietare – pentru că asta e important în tehnologie. Pe noi, România, pandemia ne-a găsit cu o pleiadă de fonduri de investiții care căutau marea lovitură. Într-un mediu relativ sărac în a produce firme cu adevărat atractive. De aici s-a creat și percepția și realitatea că sunt foarte mulți bani, care băltesc în căutarea unor ținte de investiție.

Dar e foarte interesant ceea ce se întâmplă și cu startup-urile: în general, investiția într-o companie devine dependentă de înțelegerea firmei și a fundamentelor într-un stadiu relativ târziu al firmei. Nu când este doar o idee, un pariu. Am un exemplu: un manager de investiții la un mare fond american explica, în fața unei mari audiențe, care sunt criteriile de investiții. Apoi, în discuția mea privată cu el, mi-a mărturisit că ”în faze incipiente noi nu putem să selectăm câștigătorii”. Deci abordarea este una de portofoliu: ”investim în cât mai multe idei, cu speranța că una sau două din 100 vor da lovitura”. 

Deci când vorbim despre startup-uri, mai ales pe platformele de crowdfunding, eu sunt convins că marea majoritate nu înțeleg sau nu îi pasionează neapărat domeniul respectiv, dar fac un pariu în speranța că va fi câștigător.

 

Pe ce stă creșterea economică de 6% în România

Prognoza de creștere de 6% pentru 2021 pune România destul de sus în UE. De unde vine? 

Creșterea de 6% e șocantă dacă uităm de așa numitul ”efect de bază”. Pentru că 6% vine după -4%. Cu alte cuvinte, economia s-a contractat nenatural, din considerente exogene, medicale și acum nu face decât să-și revină la o creștere naturală. Creșterea față de anul normal 2019 va fi de 2%, ceea ce este absolut plauzibil. 

Nu aș exclude o creștere de 6% sau poate și mai mare uitându-mă pe stradă și văzând că viață se desfășoară relativ normal. Aici nu mă sfiesc să susțin tăria cu care premierul Florin Cîțu a lăsat economia și viața să-și vadă de drumul firesc, atât cât s-a putut. Efectele se vor vedea în performanța economică. Faptul că vedem trafic în București și în marile orașe aproape la fel că înainte, faptul că vedem performanța companiilor și pe bursă și în piața financiară, astea se vor vedea în creșterea economică. Vedem consumul, care aproape că nu s-a redus, ci a crescut cu 1-2% în primul trimestru. 

Se vede că Florin Cîțu este un om care a lucrat cu concepte de risc, pentru că încearcă să păstreze acest echilibru între considerente stringente medicale și prețul plătit pentru o asemenea abordare. 

Informațiile din toată economia sunt că s-au deblocat și că merg bine investițiile, mai ales investițiile publice, care au efect de antrenare: înseamnă mii de oameni care lucrează, care consumă, produc – ei și familiile lor – plus furnizori. Toată partea de construcții merge foarte bine. IT-ul merge foarte bine. Oamenii din agricultură spun că evoluția vremii de până acum anunță un an agricol bun pentru România. Doar asta înseamnă 6-7% în PIB.

 

Prețul pe care îl plătim pentru creștere

Suntem în situația în care aproape tot ce încasăm ca buget public cheltuim pe cheltuieli fixe, respectiv salarii și asistență socială – 93%. Avem și cea mai mica rată de venit bugetar din PIB din toată Uniunea, sub 30%. Toate astea înseamnă că prețul ca să continuăm ritmul acesta de creștere este, până la urmă, datoria din ce în ce mai mare.

Da. Aici aș introduce în discuție două concepte la care eu țin foarte mult. Unul este calitatea creșterii economice, pentru că nu orice creștere economică e neapărat bună pe termen mediu sau lung. Si calitatea deficitelor. 

Poți să ai deficite bune, adică te împrumuți pentru că investești sau pentru că îmbunătățești sistemul de învățământ sau pe cel sanitar. Când te împrumuți ca să plătești salarii nejustificat de mari în sectorul public, acela nu mai este un deficit pe care să ți-l dorești. Noi, practic, tot ce împrumutăm, împrumutăm pentru alte scopuri bugetare pe care tocmai le-am menționat – investițiile. Ceea ce pe mine nu mă îngrijorează foarte mult, câte vreme piețele financiare te creditează cu încredere.  

Pentru o țară relativ săracă, așa cum e România, nu există altă formulă de a te îndrepta spre prosperitate decât să te împrumuți. Totul este să te împrumuți pentru creștere, nu ca să consumi lucruri de care nu ai nevoie. Și, deocamdată, la noi nu vedem consum extravagant. 

Referitor la ponderea veniturilor în PIB, e adevărat, România colectează prost. Dar nu doar pentru că ANAF-ul nu merge cum trebuie, ci și pentru că noi suntem o societate care risipește, în toate domeniile. De ce ar funcționa ANAF-ul când restul nu funcționează? Fotbalul nu funcționează, politica nu funcționează. 

De ce să meargă sistemul sanitar bine, când societatea în ansamblu merge la pas, cu multe sincope?! 

Acesta este un aspect. Al doilea aspect: e adevărat, dacă ne uităm strict la cifre, cum se uită majoritatea analiștilor, s-a creat această temă care tot revine, că România nu colectează suficient. Dar realitatea este că România are și o piață gri semnificativă. Această piață gri, deși moral nu este acceptabilă, creează o plasă socială extraordinară. Practic, ia de pe umerii guvernului cheltuieli pe care oricum nu le-ar putea suporta. Banii aceia, pe care omul îi câștigă la negru, se întorc în consum, Omul nu aplică pentru șomaj, cum ar face dacă n-ar avea deloc un loc de muncă. 

Această plasă ajută mai ales în momente de criză, cum suntem acum. Eu cred cu tărie că una dintre explicațiile pentru care România se descurcă relativ bine într-o criză profundă ca aceasta este că există plase sociale informale, pe care din snobism nu vrem să le scoatem în evidență. Noi avem relațiile de familie care contează foarte mult – părinți care își ajută copiii, și invers. În relațiile cu grădinarii, cu femeile de serviciu, există o doză de piață gri care ajută societatea per ansamblu să nu fie atât de dependentă de un stat care, în cazul nostru, nu ar putea să ducă. 

Dacă te uiți în societățile dezvoltate, în țările nordice, acolo totul este pe umerii statului, dar e un stat care are exercițiul de a livra bunul public în momente de criză. 

 

Ne va lua încă un an și jumătate să înțelegem starea reală din economie

Atunci când introduci un ajutor nediferențiat pentru o anumită industrie, așa cum s-a întâmplat, nu dai voie industriei respective să se curețe. Mă întreb dacă o să vedem, peste un an, doi, că sunt foarte multe companii care au supraviețuit artificial.

În toată lumea, statele au renunțat la ortodoxia de piață. Au suspendat, practic, forțele pieței, din dorința de a proteja societățile. Rezultatul fiind crearea unor economii de tip ”zombi”, în care nu avem vizibilitate asupra supraviețuitorilor reali. 

Lucrurile acestea se vor tranșa pe măsură ce dispar, ușor-ușor, ajutoarele. A fost o intervenție rapidă, poate singura posibilă în încercarea de a evita o prăbușire socială. Dacă în primăvara trecută, pe fondul crizei sanitare, s-ar fi suprapus o prăbușire economică, îți ducea șomajul la jumătate din populația activă, poate. Politic și social, nu se putea face treaba asta. 

S-a mers pe varianta în care, cu riscul de hazard moral, cu riscul de a crea o economie zombi pe o perioadă determinată, să ținem societatea în funcțiune. Noi, ca sistem financiar, ca sistem bancar am fost de acord de la bun început că aceasta este calea. Chiar dacă, din punctul nostru de vedere, de conducători de bănci, asta însemna că nu ai vizibilitate 100% asupra portofoliului. Sistemul bancar s-a pregătit provizionând și capitalizându-se, în așa fel încât, dacă întoarcerea la normalitate va scoate la iveală victime multe, să fim pregătiți să putem absorbi. 

Prin septembrie-octombrie anul trecut, la nivel de Europa, se discuta retragerea bruscă a moratoriilor și a sprijinului, ceea ce ar fi fost o catastrofă. Din fericire, s-a optat pentru o reducere graduală. Probabil că în a doua parte a acestui an, dacă lucrurile nu se complică din punct de vedere sanitar, vom vedea o graduală revenire la normalitate. 

Pe un orizont de un an, un an și jumătate, o să vedem fotografia exactă a economiei, cum a ieșit din pandemie.

 

Am transferat costurile către următoarele generații

Vorbeam de felul în care am transferat costurile către o altă generație. Vorbește-mi un pic despre asta.

Susținerea societății, în aceste 12-14 luni de pandemie, s-a făcut de către majoritatea țărilor prin împrumuturi masive sau prin tipărire de bani. Aceste deficite se finanțează prin împrumuturi pe termen lung, de la 10 ani în sus. România inclusă. 

Deci noi am ținut societatea de azi în funcțiune, iar prețul pentru această relativă stabilitate a generație noastre va fi plătit de generațiile viitoare, în special următoarea generație, căreia îi transferăm, practic, plata datoriei. 

Din păcate, pentru o parte dintre ei, la această povară se adăugă neșansa asta teribilă de a fi trecut prin două crize într-un interval de un deceniu. Cei care au intrat pe piața muncii în jur de 20-22 de ani, la criza din 2008, în 2020 au mai prins încă o criză. Pentru această grupă de vârstă va fi foarte complicat să ajungă la un anumit nivel, nici nu mai vorbim să ajungă la nivelul de viață al părinților lor.

Iar generația care este în școală acum o să se confrunte cu încă o problemă, și anume problema unei ”găuri” de educație care e foarte greu de recuperat.

În anumite situații, eu cred că va fi imposibil de recuperat. Pentru preșcolarii și școlarii de ciclu primar, cred că 2 ani pierduți din 4 sunt imposibil de recuperat, pentru că sunt fundamentele educației și ale alfabetizării. 

Tare mi-e teamă că abordarea noastră, ca țară – dezinteresul total față de educație, în condițiile în care marile nații culturale ale Europei au ținut școlile deschise – a condamnat o generație la analfabetism. Nu funcțional, ci analfabetism, pur și simplu. Și nu e din vina lor. 

Pe lângă pierderea acestor ani de educație, mă îngrijorează și faptul că, prin comparație, elevii români vor fi dezavantajați față de copiii din alte țări, unde școlile nu s-au închis. Noi oricum plecăm cu acest handicap în relația cu Europa Occidentală – de a fi furnizori de muncă necalificată. L-am amplificat și îl amplificăm în continuare, printr-un dezinteres total față de destinul acestor generații. 

S-a demonstrat în ultimele luni că situația epidemiologică în școli se poate gestiona și că este mai ușor de gestionat decât în restul societății. Și că școlile nu sunt un focar, așa cum au fost prezentate. Și dacă peste asta suprapunem măcar percepția că educația e importantă, cred că puteam să facem altceva.

Probabil că, din păcate, acesta este cel mai mare preț pe care-l vom plăti… Doar că nu-l vom plăti noi, ci următoarea generație. 

Una dintre ironiile acestei crize epidemice este că prețul cel mai mare va fi plătit de grupa de vârstă care este, medical demonstrat, cel mai puțin afectată. 

Este o chestiune de dreptate socială care va trebui gestionată, pentru că altfel tensiunile dintre tânăra generație și generația care a fost protejată de acest virus vor crește. Deja se manifestă: ieșirile în stradă, bătaia cu jandarmii. Generația tânăra primește datoriile pe care le facem noi azi ca să protejăm grupele vulnerabile.

 

Ce ne va scoate din această criză

Știu că este greu în momente de genul acesta, când ți se pare că totul se prăbușește. Dar mesajul meu este că epidemiile, crizele vin și trec. E important ca oamenii să înceapă să se gândească la ce va fi după această criză. 

Alt mesaj, la care țin foarte mult, este că ieșirea din criză nu vine din cer: fiecare dintre noi trebuie să ne forțăm să ieșim din criză, încercând o revenire la normalitate. 

Văicăreala asta continuă, sentimentul că nu se poate face nimic, nu asta ne scoate din criză, ci efortul fiecăruia dintre noi de a înțelege greutățile așa cum sunt, de a accepta că în viață există riscuri, că a încerca să trăim fără risc e o iluzie. Să încercăm să le calibrăm, să vedem care sunt acceptabile și pe acelea să ni le asumăm și să mergem înainte. 

Eu am sperat la începutul acestei crize medicale că României i se deschide o fereastră de oportunitate incredibilă. Am sperat că vom aborda mai rațional situația asta și că, fiind mai raționali decât alții, vom reuși să-i depășim pe turnantă. Din păcate, nu s-a întâmplat. 

Mă uit în alte zone și văd cum au valorificat aceste oportunități, mai ales în Asia de Sud-Est – este evident că ei vor ieși marii câștigători ai acestei crize. 

Poate sunt diferențe culturale, dar cred că diferența e mai mult la nivel de calitate a guvernării. Pe Europa și pe noi ne-a prins nepregătiți și cu lipsa curajului de a specula această oportunitate, în sensul bun al cuvântului, și de a-i depăși pe ceilalți. E foarte greu să-i prinzi pe ceilalți din urmă dacă toată lumea crește organic. Singura șansă este ca în momente mai delicate să fim un pic mai inteligenți decât ceilalți.

*Discuția a avut loc înainte de listarea UiPath. 


Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații. 

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

avatar