Oana Velcu. Arta de a regăsi relația cu propria creativitate. Și cea mai importantă întrebare

Să îmi asum curajul să zic: mi-e frică să încerc, mor de frică, ce o să zică despre mine alții, dar o să încerc. Chiar stăteam la un moment dat de vorbă cu cineva din mediul academic care deja când i-am spus că mi-am dat demisia ca postdoc, s-a uitat cumva cu superioritate la mine. Nu știu cum să interpretez acea superioritate, însă am zis: trebuie să încerc. Mi-e frică de reacția altora, mi-e frică de ce o să simt eu, dar trebuie să încerc. Mai bine să regret ce am făcut decât ce nu am făcut.

Timp de nouă ani, Oana a lucrat în cercetare și a predat în Finlanda, la Hanken School of Economics și Aalto School of Business. Domeniul ei de specialitate – sisteme informatice. Are un doctorat în sisteme ERP și studii postdoctorale în vizualizare de date.

Apoi, a decis să-și schimbe complet viața: a studiat și s-a certificat în neuroștiință și coaching. Ceva, spune astăzi, nu-i dădea pace, ca o chemare pe care, până la urmă, n-a putut-o refuza. Frica de nou și necunoscut n-a părăsit-o în niciuna dintre zilele ultimilor șase ani, de când își clădește această nouă identitate.

Oana lucrează ca specialist în creativitate și gândire colaborativă. Cartea ei – ”How to Develop Your Creative Identity at Work” – este un manifesto pentru a aduce înapoi în viața profesională puterea noastră creativă, care e sursa satisfacției, a succesului, a libertății și, adesea, un extraordinar antidot împotriva burn-outului.

Am vorbit cu Oana despre ce este creativitatea și cum să cultivăm relația cu forța creatoare din fiecare dintre noi, despre cum sună și cum să ascultăm vocile creativității, despre ceea ce ne împiedică să ne gândim măcar să dăm curs unei vieți profesionale mai creative: normele sociale rigide, spiritul de competiție, rolurile în care ne-am obișnuit să trăim. Cum recunoaștem când ne apropiem de o criză de identitate și ce întrebări să ne punem pentru a descoperi noi drumuri.

Oana trăiește în Helsinki, împreună cu familia ei.

Sper că veți găsi în discuția cu Oana instrumente și idei practice pentru a cultiva și asculta acea voce timidă care ne îndeamnă să îndrăznim să creăm ceva nou.

Idei principale

Creativitatea și concepția despre propria noastră creativitate. Suntem cu toții creativi. Creierul uman vine echipat cu o gândire creativă. Dar trăim, cumva, cu un mod de a percepe creativitatea doar la nivel de geniu. Considerăm ca fiind creativi oamenii geniali – care au transformat societatea, economia, care ne-au ajutat să evoluăm – și asociem creativitatea cu performanța. În fiecare dintre noi există însă o personalitate creatoare de care nu suntem conștienți întotdeauna. Parte din dezvoltarea noastră ca oameni înseamnă să descoperim ce fel de creativitate avem și să o punem în valoare.
Comportamente care ajută la dezvoltarea creativității, comune în rândul persoanelor foarte creative, conform psihologilor. Fă-ți timp să fii doar tu cu tine, singur cu gândurile tale. Fă mai mult loc imaginației în viața de zi cu zi – observă-ți gândurile și interpretările pe care le dai cu privire la ceea ce observi și încearcă să găsești alte unghiuri din care poți privi o situație. De exemplu, un domn cu un buchet în mână poate fi – la prima interpretare a minții – un îndrăgostit care merge la o întâlnire cu iubita, dar – dacă îți folosești imaginația – poate fi și un curier care doar le livrează cuiva sau, pur și simplu, un iubitor de flori care le duce la el acasă.
Dezvoltăm identități cărora ajungem să le devenim prizonieri. Fiecare dintre noi, conștient sau mai puțin conștient, ne dezvoltăm identitatea fie în funcție de activitățile profesionale pe care le desfășurăm, fie în funcție de trăsăturile personale. Pentru unele persoane, identitatea este legată de ceea ce fac – de exemplu activități financiare, în cazul unui director financiar absolvent de studii economice. Alte persoane își dezvoltă identitatea pornind de la anumite calități personale – sunt, de exemplu, mai extroverte sau mai introverte. Identitatea însă nu este bătută în cuie, ci ni se poate transforma, poate să evolueze în funcție de ce experiențe întâlnim în viață.
Burnout-ul fizic și burnout-ul emoțional. Când ajungem să ne simțim storși de energie, lipsiți de resurse, e important să identificăm cauza corectă. Este o mare diferență între a fi obosit, dar a continua să fii implicat în ceea ce faci și a fi obosit și să nu-ți pese de ceea ce faci. Când îți place ceea ce faci, dar muncești prea mult și nu-ți aloci timp suficient pentru tine, pentru hobby-urile tale, vorbim mai degrabă de un burnout fizic. Când ai sentimentul că nu îți pasă de ceea ce faci, când ai trăit ani de zile cu sentimentul că îți lipsește ceva, că alții fac ceva foarte interesant, e un semn că nu îți faci timp să-ți dezvolți impulsurile de a evolua pe plan profesional, să îți descoperi creativitatea, respectiv noua identitate creatoare.
A găsi ce ne lipsește în viață e o căutare, nu o atitudine pasivă. Nu e de ajuns să visăm să se schimbe ceva, dar să continuăm să facem aceleași lucruri ca și până acum. Din punctul de vedere al dezvoltării personale și profesionale, trebuie să încercăm să explorăm răspunsuri la întrebările: ce-ar fi dacă aș face altceva? și de ce nu? Ce ne ține în loc să ne punem aceste întrebări este dificultatea de a ieși din zona de confort. Speranța înseamnă să fii proactiv, să te expui tu pe tine la diferite situații mai puțin comode până vei găsi acel ceva.
Responsabilitatea de a acționa și smerenia de a învăța. Când vrei să explorezi altceva, trebuie să fii conștient că te așteaptă niște obstacole de înfruntat și trebuie să te aștepți că va fi un disconfort la început. Venind de la ceva în care erai bun, trebuie să accepți că ești într-un domeniu nou, să ai umilința și răbdarea să treci prin această etapă și să te gândești că numai așa poți să ajungi din nou într-un moment în care să te simți stăpân pe noile abilități.
Definește-ți succesul și ascultă-ți intuiția. Fără să vrem, sau conștient, ne comparăm cu cei din jur sau punem prea mare preț pe ce spun alții despre ceea ce facem noi. Pune pe primul loc succesul adus de mulțumirea pe care o ai cu sine și cum răspunzi la chemările care vin din interiorul tău. De multe ori, când ești o persoană creativă, foarte atrasă de un domeniu, poți să vii cu niște rezultate care să nu fie acceptate și asta să te dea peste cap o vreme. Putem trece prin momente în care să ne îndoim de noi înșine/însene, dar este important să continuăm să ne dezvoltăm curiozitățile și să ne ascultăm intuiția, care are grijă de noi și ne dictează direcția potrivită.
Trei pietre de hotar psihologice pe drumul spre o nouă identitate creatoare. Primul prag este acel moment când te întâlnești cu o idee sau cu un domeniu care te fascinează și te gândești dacă ar trebui să petreci mai mult timp să înțelegi mai mult din domeniul respectiv sau să dezvolți ideea respectivă ori ar trebui să continui căutarea. Al doilea moment este cel când îți testezi noua identitate creatoare, noua curiozitate, cu cei din jurul tău sau cu audiența pe care ți-ai ales-o. Este important să nu te oprești dacă audiența inițială n-a rezonat, ci să fii creativ în a testa diferite audiențe, să încerci alte audiențe până când îți dai seama cum poți să continui. Al treilea prag este când zici: am testat mai multe audiențe și o să mă concentrez pe aceasta, ăsta e domeniul unde vreau să fiu recunoscut ca persoană creatoare. Toate aceste trei etape iau foarte mult timp. Pot fi și ani de zile.
Prejudecățile sociale ne pot submina încrederea în noi. Felul în care ne percepem rolurile în societate, prejudecățile pe care le avem noi despre noi, pot interveni în momentul în care vrem să începem să dezvoltăm o idee nouă, să o punem în acțiune și ne pot determina să ne îndoim de performanța noastră, de abilitatea noastră de a avea succes în proiectul respectiv.
Personajul deschis la noi informații, gândirea divergentă și evaluatorul sunt cele trei voci ale creativității implicate în procesul creator care se întâmplă în mintea noastră. E un dialog care are loc la nivel de subconștient, între căutarea de informații, identificarea de probleme interesante, oferirea de soluții și decizia de a vorbi sau nu despre soluțiile respective. Fiecare dintre aceste voci are un rol bine definit și e foarte important să le identificăm, să le cunoaștem cât mai bine și să învățăm să lucrăm cu ele – să știm pe care să o folosim mai mult, în ce moment al procesului creator. Pentru că uneori creativitatea înseamnă să spui nu la imaginație și da la acțiune.

Transcriere

Andreea Roșca: Bine ai venit la Vast and Curious! Mă bucur să ne vedem și să fii aici.

Oana Velcu: Și pentru mine e un privilegiu să fiu aici.

Andreea Roșca: Ai scris o carte, care a fost publicată chiar zilele acestea, despre creativitate și viața profesională. Și despre asta vreau să vorbim, pentru că mi se pare un subiect despre care vorbim prea puțin, deși creativitatea – așa cum spui și tu în carte, și cum arată o grămadă de cercetări – este una dintre primele abilități pe care le cer companiile de la angajații lor. Este una dintre abilitățile viitorului, dar nu vorbim aproape deloc de ea în viața profesională. Și aș vrea să încep cu ceva personal, legat de tine – cum s-a născut această carte? De ce ai scrie așa ceva? Din ce experiență vine ea?

Oana Velcu: Este mai dificil să identific un anumit moment, dar unul dintre ele a fost cel când am citit un articol scris de doi psihologi, articol care vorbea despre șapte sau zece comportamente ale persoanelor foarte creative. Pentru mine ăsta a fost un moment de reflecție și m-a gândit: eu nu sunt o persoană foarte creativă, însă parcă e ceva creativitate în mine, și parcă aș vrea să fac loc la mai multă creativitate în viața mea profesională. Cum aș putea să fac loc? Acel articol vorbea de faptul că unul dintre comportamente este să îți faci tu timp cu tine. Așa m-am hotărât să merg de vreo două ori pe săptămână, să fac o plimbare de una singură. Deși sunt o persoană foarte sociabilă, am zis: trebuie să merg să mă aud eu pe mine, cu gândurile mele. Și așa am început să fac plimbări solitare. Și încă un comportament despre care se vorbea acolo și care mi-a rămas în minte era despre imaginație, un lucru care pentru mine înainte era: imaginația? Păi numai cei care sunt scriitori de ficțiune sau numai compozitorii de muzică au imaginație, eu nu am imaginație. Așa am început să fac mai mult loc de imaginație în viața mea. Cum? Observând gândurile mele, interpretările pe care le fac cu privire la ceea ce observ. Și așa am început să mă gândesc: uau, e un lucru fascinant cum prin comportamente pot să faci loc de mai multă creativitate în minte. Mi-am spus: aș vrea să fac asta și pentru alte persoane. Și așa am început să creez un curs, să fac cercetare în psihologia și neuroștiința creativității. Eu fiind antrenată ca coach, am zis: știu cum să organizez un grup astfel încât membrii grupului să ajungă la niște reflecții individuale. Ăla a fost începutul meu cu creativitatea. Iar cu cartea, cu cât organizam mai multe cursuri, m-am gândit: trebuie să scriu și o carte ca să ajung la și mai mulți oameni.

Andreea Roșca: Ai vorbit despre imaginație, și despre faptul că ai crezut că nu ai imaginație, și despre cum ai dezvoltat comportamente. Ți-ai observat gândurile și ți-ai dezvoltat comportamente legat de asta. Te poți gândi la un exemplu concret?

Oana Velcu: De exemplu, acum câteva săptămâni mergeam în călătoriile mele solitare, plimbările mele solitare, și am observat un domn cu un buchet de flori în mână care a sunat la o ușă. Primul meu gând a fost: uite! Ce domn romantic se duce la iubita lui! Dar aducându-mi aminte de imaginație, mi-am zis: hai să îmi pun sub semnul întrebării acest gând. Ce altă explicație ar putea să fie? Și am început să mă gândesc: dacă domnul ăsta se duce la mama lui care e bolnavă?; ce-ar fi dacă domnul ăsta e doar persoana care livrează florile?; ce-ar fi dacă acest domn este un iubitor de flori și-și aduce pentru el buchetul acasă? Deci ăsta ar fi un mod foarte simplu prin care eu îmi țin activă imaginația în viața de zi cu zi, iar, în felul ăsta, mintea mea devine mai elastică și în viața profesională.

Andreea Roșca: Un alt lucru despre care mi-ai vorbit înainte să înregistrăm este felul în care ți-ai schimbat ideile despre speranță. Aș vrea să spui câteva cuvinte despre asta, pentru că mi se pare că-i ceva ce ne lipsește – ideea de imaginație și speranță. Cred că suntem într-o criză de imaginație și speranță și mi se pare important. Deci spune-mi despre speranță.

Oana Velcu: Legătura pe care o aveam eu cu speranța era o legătură foarte pasivă, în sensul că eu credeam că e de ajuns să-ți dorești. De exemplu: vreau să slăbesc 5 kilograme – și tu continui să mănânci ca înainte și o să se întâmple la un moment dat dacă îți dorești foarte mult. La fel și cu dorințele astea mai mari, legate de viața profesională – e de ajuns dacă visezi la ceva, că tu poți să faci ce făceai și înainte. Însă atunci când am descoperit acel articol cu comportamentele persoanelor foarte creative, mi-am dat seama că e un alt mod de a te gândi la speranță. Acest mod implică mai multă activitate, mai multă inițiativă din partea mea. Și mi-am dat seama că în viața mea profesională lipsea ceva. Nu știam exact ce, dar am zis că pot să sper, să încep să caut. Și din speranța asta – că din căutarea aia o să-mi dau seama ce-mi lipsește în viața mea profesională – eu mi-am schimbat gândirea, și scriu și în carte despre asta, că speranța înseamnă de fapt să fii proactiv, să te expui tu pe tine la diferite situații mai puțin comode, iar, la un moment dat, poate că observi că se întâmplă ceva în mintea ta și zici: acum știu, asta e ceea ce-mi lipsea în viața mea profesională.

Andreea Roșca: Deci speranța e o căutare, mai degrabă, decât o atitudine pasivă în care așteptăm să ni se întâmple lucruri.

Oana Velcu: Exact. Foarte frumos spus.

Andreea Roșca: Scriind cartea asta – documentând-o și vorbind cu oamenii cu care ai vorbit în carte, ca studii de caz –, dar și studiind tot filonul ăsta de neuroștiință și de psihologie a creativității, crezi că suntem cu toții creativi?

Oana Velcu: Suntem cu toții creativi. Creierul uman vine echipat de la naștere cu o gândire creativă, și nu numai partea dreaptă, emisfera dreaptă a creierului este creativă. Deci cu toții avem creativitate. În special, noi, românii, suntem foarte creativi din punctul de vedere al creativității de zi cu zi, în sensul în care găsim foarte repede soluții la problemele uzuale. Ăsta este un tip de creativitate. Însă avem alt tip de creativitate, o creativitate profesională aș putea spune, pe care o putem observa la persoane care sunt antreprenori, sau la persoanele care sunt în domeniul artistic, sau la scriitori. Întrebarea este: suntem conștienți de ce fel de creativitate avem și cum o folosim?

Andreea Roșca: O să vorbim despre tipurile de creativitate, dar aș vrea să petrecem câteva minute pe concepția noastră despre propria noastră creativitate și ce e creativitatea. Aș vrea să te rog să spui experiența ta cu băiatul tău – care avea 8 ani când ai documentat cartea – și ce ți-a răspuns el când l-ai întrebat despre asta.

Oana Velcu: Da. Eu observ creativitatea pe băieții mei și am observat cum se jucau ei și cum foloseau diferite obiecte, ceea ce este un semn al creativității. Dacă te joci cu un băț și-ți imaginezi că, de fapt, este o flacără sau un cal, ăsta este un exemplu de creativitate. Deci, din punctul meu de vedere, copiii mei erau foarte creativi. Dar voiam să văd cât de conștienți sunt ei. Și l-am întrebat pe băiețelul meu de 8 ani dacă cunoaște vreo persoană creativă din viața lui, iar primul lui răspuns a fost: Einstein. Eu am rămas fără respirație pentru câteva secunde, pentru că noi, până în acel moment, nu vorbisem despre Einstein. Și am întrebat: „dar la școală?” Mi-a răspuns că nu, așa s-a gândit el, la Einstein. Am întrebat: „de ce te-a gândit la Einstein?” Și a zis: „pentru că Einstein a fost cel mai bun în fizică și a venit cu cele mai extraordinare idei”. Atunci mi-am dat eu seama că noi ne naștem cumva cu un mod de a percepe creativitatea la nivel de geniu. Deci creativi sunt cei mai geniali oameni care au transformat societatea, economia, care ne-au ajutat să evoluăm. A fost foarte interesant, dar nu m-am lăsat acolo. Am zis: „ok, mai știi pe altcineva?” A zis nu. Mă gândeam la un prieten de-ai lui. Am schimbat întrebarea, am reformulat și am zis: „ce crezi tu despre creativitatea ta?” Și atunci băiatul s-a gândit: „creativitatea mea este atunci când mă joc Geometry Dash” – la vremea aia, între timp se joacă alte jocuri. Am zis: oh, foarte interesant. Uite că, dintr-o dată, când îl întreb despre creativitatea lui deja se gândește la o activitate anume, și anume platforma aia unde juca el jocul și nu numai – mi-a zis că creativitatea lui este Geometry Dash pentru că este foarte bun la acel joc. Încă un lucru care m-a făcut să mă gândesc: foarte interesant, noi când ne gândim la creativitatea noastră, apare și aspectul de performanță. Deja ne gândim: creativitatea mi-o manifest în Geometry Dash, dar mi-o manifest acolo pentru că sunt bun la acel joc.

Andreea Roșca: Asta mă duce cu gândul la ideea de identități în care intrăm, care au legătură cu credințele noastre. De genul: imaginație înseamnă să scrii science-fiction, să fii creativ înseamnă să fii un geniu – dacă eu sunt creativ, înseamnă că sunt într-o zonă în care fac performanță. Vorbește puțin, te rog frumos, despre ideea asta de tipuri de identități pe care le dezvoltăm și cum începem să devenim prizonierii lor.

Oana Velcu: În primul rând, ce înseamnă identitatea? Este modul în care noi ne dezvoltăm simțul de sine legat de o anumită activitate. Și dacă ne gândim din punctul de vedere al unui adult care a făcut o facultate de economie, de exemplu, și care a lucrat de vreo 15 ani de zile ca director financiar, identitatea acelui individ este legată de activitățile financiare – calcul, profit, cost. Ăsta este un mod de a-ți dezvolta identitatea. Dar sunt alte persoane care își dezvoltă identitatea legat de anumite calități ale lor, de faptul că sunt, de exemplu, persoane mai extroverte sau mai introverte. Fiecare dintre noi, conștient sau mai puțin conștient, ne dezvoltăm identitatea legat fie de activități profesionale, fie de trăsături personale. Când vine vorba de creativitate, uneori putem să avem o personalitate creatoare, dar să nu ne dăm seama. De exemplu, acest individ care de 15 ani de zile este director financiar, poate să aibă o personalitate creatoare, dar nu își dă încă seama de acest lucru. Eu în carte vorbesc despre două modalități prin care putem să ne dezvoltăm identitatea creatoare. Poate să fie un moment în viața acestui domn când să se gândească: „ eu sunt director pe financiar, dar îmi dau seama că sunt genul de persoană care am multe idei, îmi vin în cap multe idei, fără să le pot controla, multe idei despre cum pot să rezolv eu situația de zi cu zi”. În momentul în care acest domn devine conștient de faptul că este un generator de idei, poate să se facă loc în viața lui psihică pentru o nouă identitate creatoare. Sau se mai poate întâmpla altceva în viața acestui domn, poate să își dea seama că, de fapt, devine foarte interesat de un alt domeniu – de tehnologie sau un alt domeniu nelegat de economic, de istorie, de artă. Și încet-încet să își facă loc în viața lui să mai citească articole, cărți din domeniul respectiv, și încet-încet să își dea seama că identitatea lui creatoare este de fapt în noul domeniu. Deci partea bună cu identitatea este că nu este bătută în cuie, ci ni se poate transforma, poate să evolueze în funcție de ce experiențe întâlnim în viața noastră.

Andreea Roșca: E un lucru important aici și cred că are legătură și cu experiența ta personală, și cu drumul tău până la a scrie această carte. Este acest sentiment de lipsă, care însoțește crizele care încep să fisureze identitățile astea ale noastre foarte fixe. Aș vrea să spui câteva cuvinte despre cum se manifestă acest simptom că ar trebui să trec într-o nouă etapă. La modul foarte concret. Adică ce sentimente, ce trăiri au oamenii care au nevoie de această nouă imaginație, de această nouă flexibilitate în identitate?

Oana Velcu: Din experiența mea, mulți ani de zile am trăit cu sentimentul că ceva îmi lipsește în viața mea profesională. Îmi făceam doctoratul, din punct de vedere intelectual, totul era ok, era interesant ce făceam, eram respectată de oamenii cu care lucram, însă mulți ani de zile am tot trăit cu sentimentul că e altceva pentru mine acolo. Mă uitam în jurul meu și vedeam alte persoane care păreau că fac ceea ce este menit lor să facă, ceea ce li se potrivește ca o mănușă. Mă gândeam că mi-aș dori să ajung și eu acolo. Și printr-o frică aș putea spune – mi-a fost mai mult frică să nu încerc decât să încerc –, am zis: ok, îmi asum riscul să încerc să caut ceva – revenind din nou la speranță –, să caut altceva, pentru că, în mod clar, ceea ce fac acum simt că nu mi se potrivește foarte mult. Deci am trăit mulți ani de zile cu sentimentul că ceva îmi lipsește, că alții fac ceva foarte interesant. Și a venit acea zi când, de fapt, eram într-o pauză de maternitate. Asta e foarte important. De multe ori trăim cu sentimentul, și presupun că ăsta e cazul multor persoane, că ne lipsește ceva, dar suntem așa de ocupați – primim din mediul extern foarte multe cereri, trebuie să le răspundem – că lăsăm acel sentiment că ne lipsește ceva să se adâncească în sufletul nostru. Eu s-a întâmplat să am norocul să intru în concediu de maternitate și să îmi asum curajul să zic: mi-e frică să încerc, mor de frică, ce o să zică despre mine alții, dar o să încerc. Chiar stăteam la un moment dat de vorbă cu cineva din mediul academic care deja când i-am spus că mi-am dat demisia ca postdoc, s-a uitat cumva cu superioritate la mine. Nu știu cum să interpretez acea superioritate, însă am zis: trebuie să încerc. Mi-e frică de reacția altora, mi-e frică de ce o să simt eu, dar trebuie să încerc. Mai bine să regret ce am făcut decât ce nu am făcut.

Andreea Roșca: Deci momentele în care ne simțim poate dezangajați față de ce facem, lipsiți de speranță, fără energie pot fi simptome a ceea ce ai descris tu mai devreme?

Oana Velcu: Da, clar. Când ai sentimentul că nu îți pasă de ceea ce faci, când te trezești dimineața și te simți lipsit de energie să te duci la serviciu, toate astea sunt simptome ale faptului că tu trebuie să îți descoperi creativitatea, și anume tipologia de personalitate creatoare.

Andreea Roșca: Bine, pot fi simptome că ești super-obosit.

Oana Velcu: Da, pot să fie și simptome că ești super-obosit, dar dacă simptomele astea țin de ani de zile… Și e o mică diferență între faptul că ești obosit, dar tot ești implicat în ceea ce faci și ești obosit și nu-ți pasă de ceea ce faci. Ar trebui să știm diferența.

Andreea Roșca: Da. Și mi se pare interesant să explorăm. Pentru că una din discuțiile foarte prezente în viața noastră este această discuție despre epuizare și burnout. Și cred că e important să fim conștienți că starea asta cum că nu mai am resurse poate fi legată și de faptul că nu iau în seamă dorința mea de a descoperi altceva, un început de pasiune – cum vorbeai mai devreme – pentru un alt domeniu, pentru artă, că nu iau în calcul, în serios, curiozitatea și dorința de a aduce un pic de diversitate. Eu cred foarte tare lucrul ăsta și l-am experimentat pe pielea mea.

Oana Velcu: E foarte interesant, Andreea, ceea ce zici, chiar nu m-am gândit din punctul ăsta vedere. Dar ai foarte mare dreptate că există o legătură și o explicație pentru sentimentul de burnout în faptul că noi ne inhibăm curiozitățile profesionale pe care le avem. Este foarte adevărat. Pentru că celălalt burnout, care vine din faptul că muncești foarte mult și nu-ți faci timp pentru tine, pentru hobby-urile tale, ăla se poate rezolva mai ușor, aș putea spune. Față de burnout-ul ăsta care este cauzat de faptul că tu, de fapt, nu îți faci timp să-ți dezvolți impulsurile tale de a te dezvolta pe plan profesional.

Andreea Roșca: Vorbește-mi un pic despre această idee, că fiecare avem în noi o parte care este orientată spre acțiune – ceea ce tu numești „the doing self” – și o parte care este orientată către a fi – „the being self”. Și cum dezalinierea lor poate duce la aceste sentimente de insatisfacție, de epuizare, de lipsă de speranță. Îți povesteam mai devreme și despre mine că am atâtea lucruri pe listă în fiecare dimineață, încât am sentimentul că n-o să ajung niciodată la capăt și sunt foarte concentrată pe a face, a face, a face. Și cartea ta mi-a atras atenția înspre asta.

Oana Velcu: Da, suntem cu toții puși pe modul ăsta de gândire și de acțiune, că ne aflăm, ne-am trezit într-un rol profesional, avem niște responsabilități și vrem să le facem față, să avem performanță în responsabilitățile respective. Însă este foarte multă diversitate în noi de care poate nu suntem conștienți, foarte multe curiozități intelectuale sau pe plan emoțional. Și dacă din când în când reușim să ne administrăm timpul astfel încât să lăsăm loc pentru noi și pentru imaginație, pentru acest „being self”, să petrecem două ore cu noi și să ne gândim: ce-ar fi dacă aș face altceva? Și nu trebuie neapărat să fim stresați că ”am două ore la dispoziție, dacă mă gândesc pentru o oră la ce ar fi dacă, a doua oră o să am răspunsurile”. Nu, nu trebuie să ne stresăm. Că asta e chestia – ne stresăm foarte mult să avem și răspunsul imediat. Când vorbim de creativitate și de a ne recăpăta creativitatea, e foarte important să începem prin a ne pune întrebări nouă înșine – ce ar fi dacă aș face altceva? Și așa, la un moment dat, poate o să găsim acel moment când în mintea noastră se face un click și „the being self” zice: ok, asta trebuie să faci. Și „the being self” devine liderul lui „the doing self”.

Andreea Roșca: Trebuie să recunosc că în momentul în care vorbești de a ne pune întrebări și de a vorbi despre ce ar fi dacă, despre „what if”, aproape că încep să simt o fărâmă de anxietate, pentru că în mintea mea se naște automat răspunsul: păi și ce să fac? Abandonez tot ce fac acum? Dar dacă îmi vine vreun răspuns cum că eu mi-aș dori să explorez cum e să merg pe mare? Dacă îmi vin niște chestii care sunt complet altceva decât viața mea? Și asta, în sine, mă inhibă să-mi pun întrebarea. În timp ce tu vorbești, eu simt lucrul ăsta: cum adică ce-ar fi dacă? Dar dacă îmi vine cine știe ce trăsnaie prin cap? N-am timp de d-astea.

Oana Velcu: Îmi este foarte cunoscut și chiar mă gândeam la chestia asta, că poate și ascultătorii se gândesc: ce înseamnă dacă „the being self” zice să devin căpitan de vas și să îmi petrec viața pe mare, asta înseamnă să-mi las totul și să plec pe mare? Poate că pentru unele persoane asta e o soluție, de ce nu? Asta e o altă întrebare pe care ne-o putem pune: de ce nu? Dar pot fi și alte răspunsuri, care să ne zdruncine viața mai puțin, alte soluții la aceste întrebări. Poate găsești o nouă idee antreprenorială sau da, poate că găsești un alt rol profesional, și asta e parte din explorarea, din dezvoltarea noastră ca oameni. Pentru că, într-adevăr, ce ne ține în loc să ne punem aceste întrebări – revenind la identitate – este atașamentul nostru, e confortul ăla, ne simțim bine făcând același lucru pe care l-am făcut dintotdeauna, pentru că e sentimentul de familiaritate și se simte bine. Dar din punctul de vedere al dezvoltării personale și profesionale, uneori trebuie să încercăm să explorăm câteva din răspunsurile la întrebările: ce-ar fi dacă? și de ce nu? De exemplu, îmi aduc aminte că acum mulți ani de zile – eram la o conferință în Grecia, înainte de a scrie cartea –, am întâlnit un olandez care își lăsase viața lui pe care o avea în Olanda, viața lui foarte comodă, avea un business, nu mai știu ce făcea, dar câștiga destul de bine, pentru că el a vrut să devină căpitan de vas. Și făcea curse, era cel care făcea curse pe bărcuțele alea care călătoresc între insule. Și omul acela era foarte senin, foarte fericit, mie nu mi s-a părut că regretă. Dar chiar acum realizez, mi-aduc aminte de acea întâmplare, că eu n-aș putea să fac ce a făcut el, însă sunt foarte mulțumită de ce am făcut eu, o schimbare profesională care mi-a umplut golul ăla pe care l-am avut până la 30 de ani.

Andreea Roșca: Asta mă duce cu gândul la lucrurile care stau în calea acestei aspirații sau a acestui proces de a descoperi latura asta creativă din noi, cum ar fi competiția. Care-s acele lucruri care ne împiedică chiar să și începem?

Oana Velcu: Competiția asta este o mare problemă, pentru că fără să vrem sau conștient, noi ne comparăm cu cei din jur și – revenind la persoana fictivă de care vorbeam la început, care e director financiar – te uiți în jurul tău și vezi alte persoane care sunt directori financiari, care își continuă traseul lor profesional așa cum este de așteptat în viața corporatistă, care își cumpără o nouă mașină, își cumpără o casă și mai mare și te gândești: păi și eu trebuie să fac la fel. Dar trebuie să ne întrebăm: ce e mai important pentru noi? Și asta e o întrebare pe care și tu o pui pe website-ul tău – ce e mai important pentru noi: să țin pasul cu competiția sau să țin pasul cu ce trăiri interioare am eu? Ce impulsuri simt că vor să iasă din mine? Și eu vorbesc despre acest lucru, dar îl leg de conceptul de succes – ce e succesul pentru noi? Succesul poate să fie definit de fiecare în fel și chip, însă eu în carte pun pe primul loc succesul prin mulțumirea asta pe care o ai tu cu sine, cu tine însuți sau însăți, și mulțumirea legată de cum răspunzi tu la chemările astea care vin din interiorul tău și care sunt răspunsurile la: ce ar fi dacă?

Andreea Roșca: Tu spui în carte povestea unui astronom și astrofizician, a Ceciliei Payne, care a sfârșit până la urmă prin a câștiga, cred, premiul Nobel, dacă nu mă înșel.

Oana Velcu: Nu știu dacă a câștigat premiu Nobel, dar este considerată una dintre cele mai importante femei de știință care au contribuit în domeniul astronomiei. Poate că a câștigat premiul Nobel, i-am citit autobiografia, dar nu mai știu.

Andreea Roșca: Deci spui povestea Ceciliei Payne într-un capitol în care vorbești despre autoritate și creativitate. Aș vrea să spui câteva cuvinte despre ideea asta de autoritate și creativitate și de ce povestea e relevantă.

Oana Velcu: Pe mine m-a impresionat foarte mult povestea Ceciliei Payne, pentru că a fost o femeie care a avut o curiozitate intelectuală și a descoperit pe la vreo douăzeci de ani că ea e foarte interesată de astronomie. Era o persoană foarte inteligentă, dar și o persoană foarte creativă, care avea o imaginație foarte bogată. A obținut o bursă să lucreze la Observatorul din Harvard și a ajuns acolo într-un mediu în care era înconjurată de oameni de știință bărbați. Femeile, la vremea aia, în anii 1920, aveau numai rol de operatoare, introduceau datele pe care apoi oamenii de știință, bărbați, le prelucrau și scriau articole legate de datele respective. Dar Cecilia Payne a avut dorința să contribuie și ea la știința de la data respectivă și a venit cu niște calcule care dovedeau că stelele sunt formate din hidrogen și heliu. Un lucru care nu a putut fi acceptat de profesorii care erau la Observatorul Harvard. Și e foarte interesant că ea a obținut acele rezultate, cum ea singură declară, prin faptul că avea această imaginație bogată și putea să facă în mintea ei combinații foarte interesante între cunoștințele pe care le avea. Și în urma acestei abilități de a combina informația în moduri inovatoare, ea a ajuns la acest rezultat, la aceste calcule. Ce e interesant este că profesorii au refuzat-o și ce e dureros este faptul că ea s-a lăsat convinsă. Vreo 3 ani de zile a fost deprimată, n-a mai crezut în ea pentru că îi era rușine că scrisese o teză de doctorat care era bazată pe calcule eronate, așa cum au lăsat-o profesorii să creadă. Deci n-a mai crezut în competențele ei, în creativitatea ei. Însă s-a întâmplat ceva care a întors situația. Spre norocul ei, profesorul care i-a respins teza de doctorat a ajuns el însuși la același rezultat, că stelele sunt formate din heliu și hidrogen, însă pe altă cale. Și atunci i s-au recunoscut rezultatele Ceciliei Payne. Și asta am vrut eu să scot în evidență în cartea mea, că de multe ori, când ești o persoană care ești creativă, ești foarte interesat, atras de un domeniu, poți să vii cu niște rezultate care să nu fie acceptate și asta să te dea peste cap o vreme. Însă asta este parte din viața de creator în orice domeniu, iar Cecilia a reușit să treacă peste acest moment din viața ei și și-a continuat cariera în domeniul astronomiei. Și ăsta e un exemplu pozitiv pentru noi toți, că putem să trecem prin momente în care să ne îndoim de noi înșine/însene, dar important este să continuăm să ne dezvoltăm curiozitățile, așa cum a făcut Cecilia Payne. Și încă un lucru foarte interesant pe care l-am citit în autobiografia ei este că declară că, într-adevăr, a fost înconjurată de profesori, bărbați, care au privit-o cu superioritate, însă nu a lăsat pe nimeni să îi spună ce fel de probleme științifice să rezolve. A fost numai intuiția ei și ăsta e încă un aspect al creativității, al persoanelor creatoare. Că intuiția îți dictează direcția, îți dictează atenția asupra căror probleme vrei să-ți dedici timpul. În cazul meu, de exemplu, pot să spun din experiența mea, am luptat cu mine puțin până să scriu cartea, pentru că deși intuiția îmi spunea: ăsta e domeniul tău, du-te cu curaj, citește, tu nu vezi cât de încântată ești, citești fără să clipești articole din domeniul creativității? Intuiția mă încuraja, dar era o parte din mine care îmi zicea: nu te poți compara tu cu marii profesori care sunt în domeniul ăsta, stai cuminte în locul tău. Dar la un moment dat am zis: nu, vreau să-mi ascult această intuiție, că mă ajută să mă dezvolt ca persoană. Eu așa văd intuiția, nu legată de interese. Intuiția are grijă de noi, este ca un fel de înger păzitor care ne îndrumă către o cale pe care să ne dezvoltăm.

Andreea Roșca: Spui la un moment dat în carte că să-ți explorezi potențialul creativ înseamnă să ai responsabilitatea de a acționa și smerenia de a învăța. Cum arată experiența, ce se întâmplă atunci când acceptăm să pornim pe calea asta?

Oana Velcu: Atunci când acceptăm, trebuie să pornim de la umilință. Am vorbit mai devreme despre competivititatea asta și faptul că venim dintr-un alt domeniu, cu așteptări, că suntem buni la ceea ce făceam înainte. Deci trebuie să începem cu umilință și cu deschidere la minte și să zicem: sunt aici, sunt într-un nou domeniu, ce e mai important pentru mine? Important e să învăț. Și în momentul în care simți disconfortul – că atunci când învățăm ceva nou, e un disconfort; îți aduci aminte cum a fost când ai luat carnetu de conducere? e un disconfort la început, așa este cu orice altă abilitate, când o luăm de la început – trebuie să ai umilința și răbdarea să treci prin acel lucru și să te gândești că numai așa poți să ajungi din nou într-un moment în care să te simți din nou stăpân pe noile abilități.

Andreea Roșca: Vorbești despre trei pietre de hotar psihologice. Ai vrea să spui câteva cuvinte despre asta? Ca etape.

Oana Velcu: Din momentul în care îți dai seama că ceva lipsește în viața ta și începi căutarea, începi să dezvolți noi abilități, cum a fost în cazul meu – am început cu coaching, apoi am început să citesc din diferite domenii de psihologie, cercetare. Începi această căutare și, la un moment dat, primul prag psihologic este acel moment când te întâlnești cu o idee sau cu un domeniu care te fascinează și te face să te simți așa puțin îndrăgostit. Ăsta este momentul în care te gândești: să petrec mai mult timp, să înțeleg mai mult din domeniul ăsta sau să dezvolt această idee ori să continuu căutarea? Deci ăsta este primul moment, fiecare reacționează în felul lui. Eu am ales să îmi petrec mai mult timp să înțeleg diferite aspecte legate de creativitate. După care vine al doilea moment când, de exemplu, dacă vrei să devii antreprenor, ca în cazul meu, te uiți în jurul tău și îți spui: pe mine mă fascinează acest lucru, dar mai e cineva care e interesat să audă ce am eu de zis? Și asta vine cu un moment de îndoială, din nou, îndoială de sine, când te gândești: păi nu am decât 10 persoane interesate și ar trebui până la momentul de față să am 1.000, 2.000, 3.000 de persoane, ce se întâmplă? Poate că ar trebui să mă întorc din nou la ce făceam înainte. Asta este a doua fază, când tu îți testezi noua identitate, noua curiozitate profesională. O testezi cu cei din jurul tău sau cu audiența pe care ți-ai ales-o și nu ai rezultatele așteptate. Aici, din nou, fiecare reacționează în felul lui și este de fapt o oportunitate de a sta de vorbă cu tine însuți/însăți și să te gândești: ok, ce fac?. Eu vorbesc în carte despre importanța de a explora, de a fi creativ în a testa diferite audiențe. Să nu te gândești: dacă am testat pe 10 persoane și n-a mers, asta este. Nu, să încerci alte audiențe până când îți dai seama cum poți să continui. Și partea finală, de fapt partea a treia – nu e finală, că suntem într-o dezvoltare continuă până în momentul în care închidem ochii –, partea a treia este când zici: am testat mai multe audiențe și o să mă concentrez pe această audiență. În carte, dau ca exemplu o persoană care este fotograf, artist, și care în această a treia etapă a ales să se concentreze pe surreal fine art photography – fotografie artistică suprarealistă. Deci asta este a treia etapă, când zici: pe asta o să mă concentrez eu, ăsta e domeniul unde vreau să fiu recunoscut ca persoană creatoare. Toate aceste trei etape – din momentul în care simți acei fluturași în stomac pentru un nou domeniu, din momentul în care te gândești în etapa a doua: trebuie să găsesc alte căi dacă vreau să continuu, trebuie să găsesc, să testez alte audiențe, și partea finală când zici: pentru acest domeniu vreau să fiu recunoscut – iau foarte mult timp. Pot fi și ani de zile.

Andreea Roșca: Tocmai de aceea mi se pare importantă și partea cealaltă – și, din nou, e o zonă destul de mare la tine în carte – care vorbește despre la ce să ne așteptăm. Adică să știi când intri pe drumul ăsta și vrei să descoperi, să explorezi altceva, să fii conștient că te așteaptă niște obstacole de înfruntat. Și tu vorbești despre implicarea activă, despre experimentare, despre nevoia de a avea propria ta aprobare înainte să o cauți pe a oricui altcuiva. Vorbește puțin, te rog frumos, despre aceste lucruri pe care ar trebui să le stabilim noi cu noi înainte de a intra pe drum și de ce sunt importante.

Oana Velcu: De fapt acest proces face parte din să ne adâncim cunoașterea de sine și să ne înțelegem mai bine potențialul creator. Pentru că pornim pe acest drum de a fi o persoană care aduce un aport valoros în societate pentru că noi alegem acest lucru. Varianta este să rămânem, din nou, director financiar și să urmărim o dezvoltare a carierei deja stabilită în firma respectivă. Dar în momentul în care începi să faci altceva, ca antreprenor sau artist, începi să te dezvolți, să te cunoști tu pe tine cu adevărat. Și de asta eu vorbesc în carte despre importanța faptului că mai întâi tu trebuie să-ți dai acordul ție însuți/însăți pentru a experimenta cu diferite proiecte. Și să ai curajul să zici: încep un nou proiect cu o nouă audiență și vreau să văd cât de competent/ă sunt să fac acest proiect, vreau să văd ce feedback primesc de la acest proiect și vreau să văd dacă este ăsta modul în care vreau să-mi petrec timpul meu profesional. Ăsta este un moment de sinceritate și nu trebuie să ne mințim noi pe noi înșine. Trebuie să fim foarte onești: cum preferăm să ne petrecem timpul profesional?

Andreea Roșca: Dar n-aș putea să rămân director financiar și să devin mai creativ? Că mi se pare că asta cu ori/ori e o problemă care tinde să descurajeze oamenii înainte să înceapă.

Oana Velcu: Da, e o întrebare extraordinară. Și asta este, de fapt, o altă alternativă la a-ți dezvolta personalitatea creatoare – să-ți dezvolți creativitatea în rolul pe care îl ai, să devii un fel de intraprenor în firma respectivă.

Andreea Roșca: Cumva mi se pare că are legătură și cu altceva, și eu am văzut de multe ori lucrul ăsta la oamenii pe care îi cunosc, la oamenii cu care vorbesc. Sunt oameni care acceptă haina care vine cu rolul, și sunt oameni care hotărăsc că vor accepta rolul, dar o să încerce să-și croiască o haină care să le vină mai bine în rolul respectiv, care să li se potrivească mai bine.

Oana Velcu: Exact. Asta e o analogie foarte bună: să-ți croiești haina care se potrivește foarte bine rolului tău. E o analogie pentru a fi intraprenor, adică să ai curajul să observi ce s-ar putea face mai bine în firma respectivă, ce procese ar putea fi îmbunătățite, ce tehnologie ar putea fi folosită? Și în cazul ăsta e nevoie de foarte mult curaj și foarte multă inspirație – cu cine vorbești din firmă ca să obții cât mai multă influență asupra noilor idei.

Andreea Roșca: Asta mă duce cu gândul la ce vorbeam la început și anume că sunt mai multe tipuri de creativitate. Ai putea să vorbești despre ce tipuri de creativitate există?

Oana Velcu: Da. Creativitatea poate să fie la nivel emoțional – și ăsta e tipul de creativitate pe care o au în special artiștii și psihologii, coach-ii –, tipul de creativitate când simți emoția altui om și știi cum să dezvolți discuția astfel încât acea persoană să învețe cât mai mult despre gândurile lui, să se cunoască mai bine. Dar este și creativitatea practică sau funcțională care vine atunci când ești capabil să observi ce se întâmplă în jurul tău, în lumea materială și să zici: observ că putem să facem mai bine acest lucru – asta este creativitatea funcțională. Deci astea sunt două tipuri foarte de bază, emoțională și funcțională. Și îmi imaginez că în lumea de business vorbim de o creativitate practică, funcțională, care are această provocare de a avea curajul de a deschide ușa și de a-ți exprima părerile. Și nu este ușor. Mie mi s-a întâmplat o dată – și chiar vorbesc în carte – când am fost un fel de mediator între o persoană care era manager de produs și CEO-ul firmei. Managerul de produs a avut o idee – din punctul meu de vedere, foarte bună, inovatoare, referitor la ceva ce să facă în firmă –, însă CEO-ul era foarte reticent și a fost o discuție foarte tensionată. Eu, prin rolul meu, trebuia să fiu neutră, însă am observat la managerul de produs că în final a renunțat. Și asta ni se întâmplă, cred, multora dintre noi, în momentul în care ni se pare că avem idei foarte bune despre cum să îmbunătățim modul în care se desfășoară afacerile: are rost să mai vorbesc, pentru că oricum CEO-ul o să renunțe? Dar eu zic că întrebarea este: cine vrei să-ți dea validarea, CEO-ul sau tu însuți? N-ai găsit înțelegere de acolo? Caută în altă parte. Fie că înseamnă că trebuie să amâni discuția cu CEO-ul și să vorbești cu alte persoane cu putere decizională din firmă sau să te gândești la un proiect în afară, nu știu. Ideea este că de asta fiecare are o gândire creatoare, ca să găsească soluții la ideile care ne trec prin cap.

Andreea Roșca: E un proces despre care vorbești și mi s-a părut foarte distractiv pentru că am putut să aud vocile personajelor în timp ce citeam cartea. Este procesul care duce la idei originale, dar care este de fapt un dialog între niște personaje din capul tău: evaluator, personajul deschis la noi informații și gândirea divergentă. Cum se petrece acest dialog care duce la idei originale? Ce-i cu personajele acestea? Care e rolul lor și ce fac? Și cum le putem cunoaște mai bine?

Oana Velcu: Personajele astea sunt cele care duc în final la o nouă idee. Este, de fapt, procesul creator care se întâmplă în mintea noastră și de care noi nu suntem conștienți decât când avem un moment de revelație: ah, am ideea asta. Dar înainte de a avea acest moment de conștientizare, există evaluatorul, există personajul deschis la informații și există personajul care vine cu diferite sugestii, gândirea divergentă. Deci sunt aceste trei personaje. Mai întâi este, bineînțeles, cel care e deschis la informație. Asta înseamnă că tu în viața de zi cu zi citești cât mai mult în domeniile care îți atrag curiozitatea și la un moment dat când citești, te gândești: „asta e o problemă interesantă pe care cred că putem să o aducem la noi în firmă”. După care intervine gândirea divergentă și zici: „avem soluția asta, asta și asta, hai să mergem cu soluția trei”. Vine evaluatorul și zice: „Nu, păi ce o să zic alții despre asta? Mai bine nu zicem nimic”. Și tocmai aici este partea interesantă și ceea ce face diferența între persoanele foarte creative și persoanele mai puțin creative, că la un moment dat pentru persoanele foarte creative, evaluatorul zice: „ok, ce-or zice alții e treaba lor, eu merg înainte”. Dar e ca o simfonie, ca un dialog, cum ziceam, la nivel de subconștient, în mintea noastră, între căutarea de informații, identificarea de probleme interesante, oferirea de soluții și după aia a hotărî dacă vrem să vorbim despre soluțiile alea cu cei din firmă.

Andreea Roșca: Mi se pare foarte interesant să identificăm personajele astea în capul nostru și să învățăm să lucrăm cu ele, pentru că toate au un rol, de fapt. Dar cred că trebuie să înveți să asculți și să știi care e momentul în care, de exemplu, gândirea divergentă, care poate crea o grămadă de opțiuni, trebuie cumva ținută în frâu de evaluator care vine și zice: „nu, ne oprim din asta și facem asta”, sau personajul deschis la noi informații, care e capabil să intre în ceea ce se numește rabbit hole – o vizuină de iepure – la infinit, și după două săptămâni, el încă să fie deschis la noi informații. Îmi pare interesant să identificăm aceste voci în capul nostru și să învățăm să lucrăm cu ele, pentru că uneori creativitatea înseamnă și să spui nu la imaginație și da la acțiune. Deci creativitatea pentru mine este și foarte multă acțiune, este și foarte multă practică în creativitate. Și trebuie să înveți cum să lucrezi cu aceste personaje.

Oana Velcu: Sunt fascinată de ceea ce zici, ai o gândire foarte pătrunzătoare. Exact asta am vrut să scot în evidență prin acel dialog între cele trei voci. E foarte important să ne cunoaștem cât mai mult aceste trei voci și să știm pe care o folosim mai mult, în ce moment al procesului creator. Când e momentul să culegi foarte multă informație, să lași vocea de deschidere la informați? Când e momentul să te gândești la posibile soluții? Și când e momentul să zici: pe asta o alegem? Da, foarte adevărat, Andreea, și foarte pătrunzător.

Andreea Roșca: Aș vrea să-mi spui câteva cuvinte despre biases, despre erorile noastre de gândire care intervin atunci când ne apucăm să facem ceva nou.

Oana Velcu: Aceste biases sau prejudecăți pe care le avem noi despre noi intervin în momentul în care vrem să începem să dezvoltăm o nouă idee, să o punem în acțiune și începem să ne îndoim de performanța noastră, de abilitatea noastră de a avea succes în proiectul respectiv. Cu alte cuvinte, aceste biases-uri pot să ne submineze încrederea în noi.

Andreea Roșca: Cum sună în viața reală?

Oana Velcu: De exemplu, în viața reală se poate întâmpla ca eu, ca femeie, să mă duc la o întâlnire formată numai din persoane care sunt bărbați și să mă gândesc că nu sunt îndeajuns de competentă să vorbesc cu persoanele respective despre cum să stabilim valoarea creativității din punctul de vedere al business-ului. Cam așa sună în viața de zi cu zi. Cum mă percep eu pe mine, ca femeie, să vorbesc despre rezultate financiare? Mă gândesc că femeile n-au rolul lor acolo, că trebuie să mă duc să am grijă de copii?

Andreea Roșca: Sunt niște stereotipii de fapt, care vorbesc despre felul în care ne percepem rolurile în societate. Poate fi că cineva care are 22 de ani nu are cum să aibă idei mai bune decât cineva care are 30 de ani de experiență. Și astea sunt lucruri pe care noi le adoptăm, pentru că sunt modele sociale cumva.

Oana Velcu: Exact. Păi asta este cu noi, oamenii. De fapt, noi suntem niște bureți care absorbim din jurul nostru idei, voci. Și în mintea noastră este un haos. Cu toții suntem așa, nici nu ne auzim cu adevărat vocile, cele trei, ale creativității, din cauza haosului pe care îl creează celelalte voci, care sunt vocile celor din jurul nostru. O altă voce ar putea să fie a sensului de inițiativă. De exemplu, dacă aș fi singura femeie dintr-un grup, mă gândesc: păi, da, să fii eu cea care iau inițiativa? Că nu e un lucru așa de feminin. Eu trebuie să stau pe locul meu, să-i las pe cei care sunt de gen masculin să vină ei cu ideile. Ăsta este un alt exemplu de voce care poate să fie în mintea mea și care să mă inhibe să spun ceva într-un grup. Și n-are nicio legătură cu realitatea, este în mintea mea.

Andreea Roșca: Cred că în același fel să poate întâmpla – și tu vorbești de ideea asta de emoție, în carte – ca un bărbat, de exemplu, să nu dea atenție lucrurilor care îl atrag, care îl interesează, care îl fascinează, pentru că ele vin cu încărcătură emoțională, iar emoția și masculinitatea încă nu stau foarte bine împreună.

Oana Velcu: Exact. Asta voiam să zic, că și bărbații au provocările lor în momentul în care trebuie să se deschidă mai mult la partea emoțională a unei idei. Și asta vine, de exemplu, și în momentul în care comunici despre o idee. De multe ori poate, ca bărbat, trebuie să îți exprimi o vulnerabilitate despre ceea ce faci și e foarte greu să accepți acest lucru. Ceea ce mi s-a întâmplat mie, de exemplu, foarte interesant este să ascult un podcast între doi bărbați în care se vorbea de importanța vulnerabilității – să-ți exprimi cu sinceritate prin ce eșecuri ai trecut tu în anumite proiecte. Și se întâmplă să-l știu pe unul dintre cei doi și știu că are probleme cu vulnerabilitatea. Și cu toate astea, voia, își dorea într-un fel, să ajungă în acel moment în care să își poată exprima mai deschis eșecurile și succesele. Dar cel mai important cu emoția este la început, când ne vin ideile alea și trebuie să fim foarte sensibili la diferite emoții, la frustrări, la momente de încântare. Pentru că toate aceste emoții ne ghidează în procesul ăsta de a veni cu o nouă idee.

Andreea Roșca: Și, în același timp, îmi vine să spun un lucru care este banal de simplu, că ceva nou e întotdeauna foarte vulnerabil. Și curiozitatea presupune că nu știi, și a nu ști este întotdeauna o situație foarte vulnerabilă. Iar noi asociem ceea ce ține de inovație, de progres, de inițiativă, cu siguranța de sine și cu atitudinea asta foarte convinsă, care vorbește cu convingere. Dar nu are cum să fie așa. Adică sigur că ceea ce proiectezi în exterior este o anumită încredere de sine, dar în interior, pentru că este nou și este la început, dimpotrivă, ideile sunt asociate cu vulnerabilitatea, nu cu siguranța. Și asta e ceva simplu și de bun simț, dar pe care îl uităm foarte des.

Oana Velcu: Ai foarte mare dreptate. Este absolut minunat să-ți ascult reflecțiile. Când vorbim de inițiative noi, de idei noi, de proiecte noi, e foarte multă incertitudine. Și adevărul gol-goluț este că atât ca femei, cât și ca bărbați, avem tot felul de temeri. Încă o dată, eu cred că ceea ce e important este să fim cât mai conectați cu ceea ce simțim și să acceptăm că asta este viața de multe ori, atunci când lucrezi la un nou proiect. Iar atunci când vorbești cu alții despre ceea ce faci, eu prefer autenticitatea. Personal nu simt un așa mare entuziasm, nu sunt entuziasmată să proiectez foarte multă încredere, pentru că viața în sine mi se pare așa de fragilă, în orice secundă ni se poate întâmpla ceva – eu, de exemplu, pot să fac un atac cerebral și să nu mai pot să termin acest interviu. Deci viața mi se pare așa de fragilă, încât încrederea asta pe care vrem să o proiectăm mi se pare falsă, așa că eu prefer autenticitatea, să zic: da, sunt într-un nou proiect, accept că mor de frică, am anxietate. Eu personal am trăit cu anxietate de 6 ani de zile de când sunt soloprenor, dar îmi zic că asta este alegerea mea. Și axietatea, stresul, înseamnă că ceva se întâmplă în viața mea – e ceva nou, e o schimbare și se întâmplă ceva bun. O să învăț ceva din acest lucru. Dar știi ceva? De multe ori se poate întâmpla ca în momentul în care te prezinți mai cu vulnerabilitate, de exemplu, dacă ești la un eveniment de pitching new ideas, unde aștepți ca angel investors să vină să-ți ofere bani, acolo este un mediu așa de competitiv încât poate că această autenticitate de care vorbesc eu poate să fie interpretată ca o slăbiciune. Sunt foarte conștientă de acest lucru și, din nou, vreau să spun ascultătorilor că fiecare dintre noi alegem cum vrem să ne prezentăm în fața publicului. Dar cel mai important este ca atunci când simțim acest stres, acea anxietate, să o acceptăm fiindcă ceva bun o să iasă din acel lucru.

Andreea Roșca: Dacă ar fi să vorbești despre două-trei exerciții, explorări practice, de încercat acasă, de mâine, despre ce ai vorbi?

Oana Velcu: În primul rând, aș recomanda ascultătorilor să se ducă la pagina de web TED.com, să se uite la toate domeniile, toate temele unde poți să ai un discurs, și să-și aleagă o temă unde ar considera ei că ar fi gata să aibă un discurs în 5 minute și în mintea lor să aibă acel discurs. Ăsta ar fi un exercițiu unde să-ți imaginezi că ești expert într-un domeniu și ești pe o scenă TED. Și un alt exercițiu este ce am vorbit mai devreme: să fim atenți la gândurile noastre, la interpretările pe care le facem și să ne punem întrebarea: ce-ar fi dacă?, să nu fim așa de încrezători în interpretările noastre, să lăsăm loc de alte scenarii, să ne pregătim mintea pentru imaginație.

Andreea Roșca: Foarte frumos! Mulțumesc! Aș vrea doar să văd dacă am înțeles bine povestea cu TED.com. Deci îmi aleg un domeniu care este altceva decât domeniul pe care eu îl cunosc, totuși, adică altceva decât ceea ce știu foarte bine și îmi imaginez că țin un speech pe tema respectivă.

Oana Velcu: Exact

Andreea Roșca: Care e sensul exercițiului? Este să îmi dau seama ce mă interesează dincolo de lucrurile pe care le fac deja?

Oana Velcu: Exact. Sensul exercițiului este să ne oferim nouă înșine oportunitatea de a căpăta noi curiozități. De exemplu, mi-aș alege ceva din domeniul astronomiei, aș vrea să vorbesc despre alte galaxii. M-aș gândi ce aș vrea să vorbesc, cât de departe sunt de Milky Way, de Calea Lactee. Și în felul ăsta pot să te gândești: mă văd eu să fiu genul ăsta de persoană care ar vorbi despre acest subiect? Într-un fel, este tot un exercițiu de imaginație, dar în felul în care tu te imaginezi ca un altfel de expert.

Andreea Roșca: De descoperire, mai degrabă.

Oana Velcu: Exact, de descoperire. Și dacă ceva acolo, o mică intuiție, zice: ah, asta e interesant, du-te și mai citește. Deci, asta este partea interesantă, că nu știi ce o să ajungi să faci în urma acestor exerciții. Și, în același timp, nu este un mod plăcut? Eu găsesc mai plăcut să-ți imaginezi pentru cinci minute cum ai vorbi despre o altă galaxie, decât să merg pe Facebook să văd ce au mai făcut prietenii mei în vacanță. Eu una, găsesc că mă îmbogățește mai mult un exercițiu de imaginație. Sinceră să fiu, sunt o persoană care mi-am dat seama că mă apucă invidiile uneori, și când văd ce fac alți colegi în vacanță nu-mi face deloc bine.

Andreea Roșca: Vorbește-mi, te rog frumos, despre una-două cărți care crezi că se leagă de conversația noastră și care îți par valoroase. Dincolo de cartea ta.

Oana Velcu: Aș vrea să recomand o carte scrisă de profesorul Vlad Glăveanu, de la Universitatea din Dublin, care se numește „The Possible”. Asta e partea foarte interesantă, ceea ce e posibil, asta cred că ne lipsește nouă foarte mult în viața de zi cu zi – tu a zis că e o lipsă de imaginație, să ne imaginăm ce e posibil –, iar profesorul Vlad Glăveanu vorbește despre faptul că modul în care ne dezvoltăm noi percepția asupra a ce e posibil este influențat de societatea în care trăim. Ne ajută, din punct de vedere psihologic, să ne dezvoltăm o atitudine mai deschisă la explorarea posibilului.

A doua carte, „Neuroștiința creativității”, este scrisă de o cercetătoare, Ana Abraham. Este editor șef la Cambridge, pe partea de creativitate și imaginație. Ce mi-a plăcut la cartea Anei Abraham este faptul că scoate în evidență anumite procese neuronale care sunt legate de diferite tipuri de creativitate, adică creativitatea științifică, creativitatea muzicală, creativitatea vizuală, creativitatea chinestezică – asta e foarte interesant, creativitatea care e în corpul nostru. Poate că e puțin cam academic cum scrie Ana, dar eu zic că totuși ne deschide mintea, că de fapt avem toate aceste creativității în noi, depinde de noi pe ce vrem să ne concentrăm.

Și o a treia carte ar fi „Transcendența”. Autorul este un psiholog, profesorul Scott Barry Kaufman. Acesta vine cu o interpretare sau o dezvoltare a teoriei lui Maslow despre nevoi umane și motivație. Și, din nou, cartea asta cred că are și un aspect practic, să ne ajute pe noi să reflectăm la ce fel de versiune a noastră vrem să dezvoltăm în viitor. În carte, Scott Barry Kaufman pune accent pe versiunea mai umană a noastră, adică să ne aliniem viața cu niște valori, de exemplu, de creativitate, de bunătate, de unicitate, de simplitate. Să ne alegem în mod conștient aceste valori și să găsim un mod de a le manifesta în viață. Deci aceste 3 cărți, „The Possible”, „Neuroștiința creativității” și „Transcendența”, ne amintesc de diversitatea care este în noi, dacă suntem deschiși să ne punem sub semnul întrebării modul în care ne percepem viața și pe noi înșine.

Andreea Roșca: Și cartea ta unde poate fi găsită?

Oana Velcu: Cartea mea poate fi găsită pe Amazon sau pe site-ul Springer Link, editura mamă a cărții este Springer Nature. Dacă introduci cuvinte cheie: creative identity Oana, imediat o primești ca răspuns la căutare. Sau pe Amazon Germania, poate fi găsită în format electronic sau copie fizică.

Andreea Roșca: Oana, îți mulțumesc foarte mult! Îți doresc baftă cu cartea și cu tot ceea ce faci și îți mulțumesc pentru această conversație, m-a pus pe gânduri, și am învățat lucruri, și chiar o să-mi propun să practic.

Oana Velcu: Eu îți mulțumesc pentru această conversație! A fost foarte bogată și a fost un deliciu să-ți ascult reflecțile. Am învățat foarte multe de la tine.

Andreea Roșca: Mulțumesc foarte mult!

Resurse

Află mai multe informații despre Oana Velcu:

Pe LinkedIn, pe Facebook, pe Instagram, pe Twitter, pe YouTube, pe site-ul său, velcu.fi, din interviul acordat pentru platforma online Teach the Geek.

Unde puteți găsi cartea Oanei Velcu – How to Develop Your Creative Identity at Work:
Springer Link

Cărți recomandate de Oana Velcu:
Vlad Glăveanu – The Possible (o carte care ne ajută, din punct de vedere psihologic, să ne dezvoltăm o atitudine mai deschisă la explorarea posibilului)

Anna Abraham – Neuroștiința creativității (ne învață că avem multe tipuri creativității în noi, și depinde de noi pe ce vrem să ne concentrăm)
Scott Barry Kaufman – Transcendența (ne ajută să reflectăm la ce fel de versiune a noastră vrem să dezvoltăm în viitor)

Oameni de știință menționați în conversație:
Cecilia Payne

Einstein

Alte mențiuni în conversație:

TED.com
Springer Nature

Postdoc