Oana Gheorghiu, Carmen Uscatu. Arta posibilului

Eu cred foarte tare că trebuie să ne setăm corect așteptările. Nu trebuie să te gândești c-o să schimbi tu lumea, dar trebuie să te gândești că poți să schimbi viața cuiva. Cred că ai puterea pe care îți dai voie să o ai. Dacă e ceva ce nu-ți place în jurul tău – că e mizerie pe strada ta, că e ceva ce nu-ți place – gândește-te ce poți tu să faci ca să schimbi chestia aia măruntă. Tu singur. Ce ai putea tu să faci cu vecinul? Poate că nici lui nu-i place și poate vă puteți uni. Și unde ai putea să scrii? Poți să scrii la primar, pentru că trebuie să o apuci de undeva.

Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu sunt fondatoarele Dăruiește Viață, organizația căreia îi datorăm primul spital de copii din România construit integral din donații. O investiție de 53 de milioane de euro. Ceea ce este extraordinar.

La fel de extraordinară este partea neștiută a poveștii: strategia din spate, capacitatea de a confrunta o realitate dură și de a-și păstra speranța, parteneriatul și prietenia lor, combinația între diplomație și capacitatea de a spune „nu”, abilitatea de a aduce oameni la un loc și de a-i face să lucreze împreună.

Am vorbit cu ele în martie 2024, într-o conversație live, la Teatrul Apollo111, despre cum să îți păstrezi încrederea și să găsești soluții, chiar când pare imposibil.

Idei principale

Avem puterea pe care ne dăm voie să o avem. Puterea e la noi, la cetățeni. Suntem foarte puternici, dar ne punem foarte multe bariere. Putere nu înseamnă a avea dreptul să-l umilești pe celălalt, a avea dreptul să profiți de poziția ta. Putere înseamnă a avea capacitatea, posibilitatea, oportunitatea de a schimba lucrurile în bine. Din nefericire, oamenii care ajung la putere în România consideră sunt mai grozavi decât restul lumii și că li se cuvine. Nu li se cuvine absolut nimic, au doar niște obligații de a se comporta într-un anume fel.
Ne punem piedici înainte de a încerca. În cultura românească, care e o cultură destul de conformistă, ideea că „orice se poate, doar că n-ai găsit calea încă” nu e foarte obișnuită. Ne speriem că e foarte greu și nici măcar și nu încercăm. Ne gândim că dacă nu putem schimba lumea, atunci ce sens are să facem orice fel de pas că tot nu contează. Trebuie să vedem ce putem face fiecare dintre noi, să ne dăm voie să încercăm. Oamenii ne depășesc așteptările când ne dăm dreptul să le cerem. Încrederea că putem face lucruri, că se poate, vine și pe măsură ce reușim.
Să nu ne ducem niciodată cu capul plecat în instituțiile publice. Ar trebui să ne raportăm la autoritate ca la egalul nostru. În România e o distanță mare față de putere, figurile de autoritate sunt foarte departe de omul de rând. Tindem să-i privim cu oarecare distanță. Pentru noi puterea e undeva sus, pe un piedestal. Dar oamenii aceia sunt acolo să ne reprezinte interesele, fie că îi votăm, fie că nu. Trebuie să ne vedem fiecare ca fiind cetățeni care își cer drepturile și care discută cu alți cetățeni care pentru o vreme ocupă niște funcții publice. Funcția publică, prin definiție, e în serviciul public. De la asta trebuie să pornim când avem de-a face cu autoritatea.
Un sistem se autoreglează prin feedback. Degeaba există o lege dacă noi, cetățenii, nu ne străduim să ne fie respectată, nu monitorizăm, nu dăm feedback. Dacă nu dăm feedback, acel sistem nu se va regla niciodată. E o igienă, e ca spălatul pe dinți. Trebuie ca atunci când lucrurile nu se întâmplă corect, să le spunem.
O instituție pentru copii, nu o instituție pentru boală. Așa a fost gândit spitalul construit de Asociația „Dăruiește Viață”: un spital în care copilul să nu se mai gândească la boala lui, un spital în care părintele să se simtă parte din tratamentul copilului. Are și o poveste în spate – e Copacul Vieții, fiecare etaj este dedicat unei părți a copacului. La ultimul etaj este curcubeul. E un spital construit în jurul copilului și al familiei, nu al bolii. E un concept teoretizat, despre care există în studii.
Căutați motive pentru care sunteți recunoscători. Când vă este greu, când vi se pare că oamenii sunt răi, opriți-vă un pic și gândiți-vă pentru ce sunteți recunoscători și ce puteți face cu starea pe care o primiți după momentul acesta. Ne luăm cu lucrurile mărunte și nu realizăm cât de fericiți suntem în momentul acesta, în clipa asta, în țara asta așa cum este ea, când ne uităm la nivel global. Să ne bucurăm un pic mai mult de viață și de ce trăim, pentru că astăzi e astăzi și mâine nu știm cum e.

Conversațiile noastre live sunt susținute de BCR. BCR construiește mecanisme și produse pentru o Românie mai inteligentă financiar. Și, pentru că totul pleacă de la oameni și nevoile lor, soluțiile BCR se bazează pe sute de mii de conversații cu companii și oameni obișnuiți. Iar sistemul lor gratuit de consiliere financiară a contribuit deja la o viață mai bună pentru 200.000 de oameni care au beneficiat de un plan financiar personalizat.

****

Partenerul nostru este de asemenea MedLife, cea mai mare rețea de servicii medicale private din România. O organizație construită cu pasiune și îndrăzneală de către un grup de antreprenori români, dar și de medici buni, care cred că împreună putem să facem România bine.

****

Evenimentele live vă sunt prezentate și de Autonom. O companie de familie, fondată de Dan și Marius Ștefan în 2006, la Piatra Neamț, Autonom este acel gen de succes rapid care a rezultat după 20 de ani de muncă susținută. Azi, conduc cel mai mare grup de produse și servicii de mobilitate din România. De la o simplă închiriere de mașină, la soluții complexe pentru flote sau soluții de finanțare, soluțiile Autonom susțin companiile, în orice moment s-ar afla pe drum.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify. O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Această conversație a fost transcrisă folosind platforma Vatis Tech

Podcast editat

Andreea Roșca: Vă mulțumesc că ați venit, Oana, Carmen!

Carmen Uscatu: Mulțumim de invitație! Suntem onorate.

Andreea Roșca: Conversația noastră de astăzi este despre arta posibilului. Vreau să începem dintr-un punct care mi se pare important pentru tot parcursul vostru – de la voi două mici. Povestiți un pic despre cum ați învățat fiecare dintre voi că nu există „nu se poate”.

Carmen Uscatu: Cred că n-am învățat, cred că așa am fost crescută. Mie mama nu mi-a spus niciodată să nu fac lucruri. Chiar am întrebat-o în perioada de maturitate de ce tot timpul m-a lăsat să fac ce vreau. Mi-a zis: „Pentru că am avut încredere că tot ce faci, faci bine”. Deci nici nu mi-am pus problema.

Andreea Roșca: Pentru tine așa e viața. Că lucrurile sunt posibile.

Carmen Uscatu: Sper că Alexia crede la fel despre mama ei. ☺

Andreea Roșca: Și tu, Oana?

Oana Gheorghiu: Mie mama îmi spunea „nu” de fiecare dată când ceream să mă duc undeva. Asta mi-a dezvoltat o capacitate de a nu renunța și de a face permanent o altă strategie. Nu renunțam niciodată dacă îmi doream să mă duc undeva. Asta era în perioada mea de adolescență. Până la 11 ani am stat cu bunicii, de la care am învățat că nu trebuie să stai degeaba niciodată. O auzeam mereu pe bunica: „Măi, Tică, tu iar tu stai degeaba?” – pe bunicul îl chema Tică. Eu cu asta am crescut, că nu se stă degeaba.

Când m-am mutat cu părinții mei, începuse deja un pic adolescența. De frică să nu pățesc ceva, mama nu mă lăsa la petreceri în pădure, unde voiam noi să mergem cu gașca. Era numai cu „nu”, iar eu de fiecare dată reușeam să transform „nu-ul” în „da”. Dar era o bătălie. Asta cred că m-a ajutat, fiindcă în permanență trebuia să am strategii.

Andreea Roșca: Cum transformai „nu-ul” în „da”?

Oana Gheorghiu: O luam de la capăt, prezentam altfel situația, spuneam că părintele cutare își lasă copilul. Nu-mi amintesc chiar toate lucrurile, dar aveam o strategie. De exemplu, mai ales când eram în liceu, știam că vine ziua de sâmbătă și voiam să merg la discotecă – era premiul suprem al săptămânii. Bineînțeles că primeam „nu-ul” cunoscut, doar că eu mă prinsesem că mamei îi place dacă găsește curat în casă. Veneam repede de la școală, făceam o curățenie din aia de, dacă deschideai dulapul, cădeau pe tine ☺, dar nu conta – când deschidea ușa, zicea: „Ah, ce curat e!” Iar eu ziceam: „Da, și știi că în seara asta mă duc la…”. Așadar, învățasem niște strategii prin care să reușesc să obțin ce mi-am propus. Deși m-a enervat foarte tare – mai ales că relația mamă-fiică în adolescență e complicată – cred că a fost până la urmă de bine, fiindcă mi-a dezvoltat zona aceasta de perseverență.

Andreea Roșca: Eu pun destul de des întrebarea asta legată de „De unde vii?” și găsesc întotdeauna că sunt fire care leagă felul în care oamenii au crescut de felul în care sunt ei astăzi. V-am întrebat despre asta fiindcă unul din lucrurile care mi se par remarcabile la felul în care voi faceți lucrurile, în care lucrați, în care ați reușit să construiți tot ce ați construit este că vouă vi se pare ridicolă ideea că lucrurile nu sunt posibile.

Carmen Uscatu: Pentru că sunt posibile.

Andreea Roșca: Da, dar nu e o credință generală. Mai ales în cultura românească, care e o cultură destul de conformistă, destul de supusă autorității, ideea că „orice se poate, doar că n-ai găsit calea încă” nu e foarte obișnuită.

Carmen Uscatu: Nouă ne-a fost teamă să spunem de la început că vrem să facem chiar un spital. Am luat-o treptat și când ne-am dat seama că vrem să facem asta, ne era teamă să comunicăm public, ca să nu se uite oamenii la noi ca la niște femei care nu prea înțeleg ce e pe lumea asta și, din cauza asta, să nu obținem angajamentul lor.

Andreea Roșca: N-ați comunicat de la început că vreți să faceți un spital, fiindcă v-a fost teamă că oamenii o să spună că sunteți nebune?

Carmen Uscatu: Nu ne-am dat seama inițial. Când oamenii ne ziceau că ar fi bine să facem un spital, pe noi ne pufnea râsul. Și când povesteam celor apropiați, vedeam că suntem foarte luate în seamă, iar asta cumva nouă ne-a dat aripi. Dar după aceea ne-a fost greu să spunem public că asta vrem să facem. Am avut săptămâna trecută un eveniment la care a venit profesorul Chiricuță, fiul celui care a dat numele Institutului Oncologic de la Cluj – tatăl lui a fost un chirurg remarcabil și a dezvoltat chirurgia oncologică în România. Când a venit săptămâna trecută la eveniment, mi-am adus aminte că el ne-a spus prima dată când s-a întors în România, după vreo 30 de ani în Germania, că noi ar trebui să facem un spital pentru copii. M-am dus acasă și i-am spus mamei: „Ăsta e nebun, a zis să facem noi un spital. Putem noi să facem?”. După aceea, când am început să credem, ne-am raportat la ceilalți așa cum ne raportasem noi la noi și nu puteam să spunem chiar adevărul de la început.

Oana Gheorghiu: Cred că această încredere că poți să faci lucruri, că se poate, vine și pe măsură ce reușești. Mi-aduc aminte de primul moment când ne-am dus la Primăria Capitalei. Pentru mine acela a fost revelator. Ne-am dus să aflăm cum se face un protest în România. Nu știam. În 2009 nu era așa de comun ca oamenii să iasă în stradă ca astăzi. N-o să spun toată povestea, că durează, dar am plecat de acolo cu autorizația de protest, deși noi ne dusesem doar să aflăm cum se face. Am făcut un pic de scandal, vă dați seama că n-a fost simplu, dar am ieșit din primărie și nu ne venea să credem. Bine, nu știam cine o să vină la protest, dar asta era partea a doua – aveam autorizație. Deși eram două femei care intraseră în primărie doar să afle cum se face. Atunci mi-am dat seama că de fapt suntem foarte puternici, dar că ne punem foarte multe bariere. Observ asta și la oameni care apelează la noi uneori. Spun că vor să ajungă la un anume medic, dar nu găsesc loc. Adesea, eu doar sun la clinică și e loc. Oamenii își pun piedici înainte de a încerca.

Andreea Roșca: Nici măcar nu sună, gândindu-se că n-o să obțină.

Carmen Uscatu: Pornesc de la ideea că e foarte greu și nu încearcă. Avem ideea asta, care cred că vine din comunism, de a știi pe cineva – „Ai o pilă?” – și nu prea încercăm să ne ducem pe calea directă. Când te duci direct, oamenii îți depășesc așteptările. Îmi amintesc când am fost în Olanda, împreună cu șefa de la oncologie de la Marie Curie, să vorbim cu un tip foarte tare, care a unit șapte centre oncologice într-unul singur – acum e cel mai mare centru de oncologie pediatrică din Europa. Fondatorul acestui centru e cel care a ajuns la o rată de supraviețuire în leucemia la copii de 94%.

Andreea Roșca: Cât e la noi?

Carmen Uscatu: 74%. Am obținut o întâlnire, m-am dus eu cu Ruxandra acolo și am petrecut o oră. I-am povestit despre proiectul nostru, dar n-am avut curajul să-i cerem foarte mult. Am ieșit și ne-am întâlnit cu o colegă de-ale lui. I-am zis că am vrea să-l chemăm în România să ne ajute. A zis: „Și de ce nu îi propuneți?” Am zis: „Păi el are treabă aici”. „Nu – zice – propuneți-i”. I-am trimis un mail, a venit și de atunci există o colaborare, vin medici aici. Așadar, oamenii îți depășesc așteptările când îți dai dreptul să ceri.

Andreea Roșca: Vreau vă întreb un lucru legat de relația cu autoritatea, cum vedeți voi lucrurile aici. De-a lungul timpului ați avut de-a face cu miniștri, cu primari, cu doctor, cu șefi de spitale, cu tot felul de figuri de autoritate, care în România sunt foarte departe de omul de rând și cu care e dificil să vorbești. Tindem să-i privim cu oarecare distanță. E o altă caracteristică a culturii noastre, că avem distanță mare față de putere. Pentru noi puterea e undeva sus, pe un piedestal. Vorbiți-mi un pic despre relația voastră cu puterea. Puteți, dacă vreți, să dați un exemplu de situație, orice alegeți voi. Mi se pare foarte important, fiindcă voi lucrați toată ziua cu autoritatea.

Carmen Uscatu: Apropo de cum ne dezvoltăm din copilărie, îmi amintesc că eram după Revoluție – pe mine m-a prins revoluția în clasa a 9-a –, și în clasa a 12-a, mă nedreptățise o profă de chimie. Eu învățasem la chimie într-a noua și a zecea, fiindcă dădeam la medicină. După aceea m-am răzgândit, dar rămăsesem cu niște noțiuni. Mi-a dat un opt și m-am luptat cu ea destul de aprins. Eu nu sunt o vorbăreață, dar atunci mi-am cerut drepturile foarte pe față. Toată lumea a rămas surprinsă, iar ea de atunci mi-a zis „Carmen, revoluționara”. Mi s-a părut nedrept că m-a tratat în felul acela. Cred că noi ne raportăm la autoritate ca la egalul nostru. Mai ales că ei sunt acolo să ne reprezinte interesele, fie că îi votăm, fie că nu. Cred că trebuie să ne uităm ca la egalul nostru. Oana are niște povești cu miniștri foarte interesante.

Oana Gheorghiu: Nu știu dacă țin neapărat să le spun pe acelea. ☺ Am avut o discuție foarte aprinsă cu Nicolae Bănicioiu, când era ministrul Sănătății. Stabilisem o întâlnire cu dumnealui, noi ne-am dus la întâlnire, dar dumnealui nu a venit, a venit secretara, asistenta, nu știu ce era, care ne și certa puțin. I-am zis: „Vă rog frumos, poftiți afară dumneavoastră că n-am avut întâlnire, și să vină domnul ministru”. Evident că domnul ministru a venit foarte supărat, cum mi-am permis să vorbesc așa cu colega lui. Într-adevăr, nu știu dacă a fost prea drăguț că am dat-o afară chiar din biroul ministerului, dar eu nu aveam întâlnire cu doamna. Mi-a zis ceva de genul: „Am înțeles că vă purtați cu lipsă de bun simț”. Atunci am ținut să-l întreb dacă m-a făcut nesimțită, că eu sunt de la țară și cobor imediat nivelul discursului, că mă pricep, am învățat pe toate nivelurile. El voia să depășim momentul, dar eu am insistat: „Nu, nu depășim momentul până nu mi-e clar. M-ați făcut nesimțită? Da sau nu? Atât vreau să știu”. Mă rog, până la urmă mi-a dat Carmen un mesaj, aveam telefonul în față.

Andreea Roșca: Carmen era cu tine acolo.

Oana Gheorghiu: Da. Eu eram într-o criză de furie că omul mă făcuse nesimțită, mi-era clar, dar el nu putea să recunoască. Și mi-a dat Carmen un mesaj în care spunea: „Mi-au pocnit toate fermoarele!”, moment în care am făcut implozie pe dinăuntru. ☺ Pentru că, vă dați seama, îmi venea să râd. Și să dau dintr-o criză de isterie într-o criză de râs, mă legau sigur și mă vedeați pe la spitalul 9, cu ștampilă de boală psihiatrică în frunte. ☺ Am crezut că îmi pocnesc toate organele interne. Dar așa scăpa Bănicioiu de mine. ☺

Andreea Roșca: Dar ție, Carmen, ți-au pocnit fermoarele la propriu?

Carmen Uscatu: Da. Era atât de intens momentul. Aveam o salopetă de mătase foarte drăguță, cu sistem „moș și babă” la spate, care a pocnit. Și niște ghetuțe înalte, cu un fermoar lung, care a pocnit și ăla. ☺

Oana Gheorghiu: În momentul acela mi-am jurat că o pocnesc și eu pe ea când ieșim, pentru că era să mor acolo. ☺ Eu băteam cu palma-n masă: „Vă rog să-mi spuneți dacă m-ați făcut nesimțită”.

Carmen Uscatu: Adunasem toți oamenii din țară pentru momentul acesta, în care ministrul inițial nu se prezentase. A fost un program care până la urmă a reușit. Am înființat Subprogramul de diagnosticare a leucemiilor, printr-o hotărâre de guvern. La momentul acela, pacienții cu leucemie aveau dreptul la tratamente cu molecule scumpe pe subtipuri de leucemii, dar nu puteau să-și diagnosticheze gratuit tipul de leucemie, care costa între 500 și 2.000 euro. Era total anapoda. Ne-am dus pentru asta la minister, să convingem ministerul. Noi ne-am purtat foarte drăguț, am trimis o hârtie, am făcut o notă de fundamentare în care am explicat ce se întâmplă în țară, nimeni nu ne-a răspuns. Am revenit după o lună, iarăși nimeni nu ne-a răspuns. După care, într-o noapte, pe la 12, mi-am adus aminte că nu ne-au răspuns și mi-am zis: „Ia să scriu eu pe Facebook: «Bănicioiu omoară copiii bolnavi de cancer»”. A doua zi ne-a sunat de la cabinetul ministrului să ne prezentăm la minister. Prima întâlnire a fost cu ministrul. La a doua, pentru care am adunat toți oamenii, nu s-a mai prezentat ministrul.

Oana Gheorghiu: Au venit toți medicii din țară. Nu știu cine era cu lipsa de bun simț acolo. Adusesem oameni din toată țara și ministrul nu se prezentase. Doamna profesor Margit Șerban, care e o doamnă și care a făcut primul transplant de celule stem în România, era cu noi. Când am ieșit de acolo a zis „Au trecut vremurile mele, Nu mai știu cum trebuie să te porți cu miniștri”. Ea era șocată pentru că, pentru noi, autoritatea este de fapt un serviciu pe care trebuie să-l presteze niște oameni în beneficiul nostru, al tuturor. Sunt niște oameni ca și noi.

Andreea Roșca: Îmi aduc aminte că am vorbit odată, cred că acum mai mulți ani și v-am întrebat lucrul acesta pe care aș vrea să-l punctăm și aici – dacă ar fi să-i spuneți cuiva cum să se descurce în situații de genul ăsta cu o autoritate, o instituție publică, ce i-ați spune? Mi-ați spus atunci câteva lucruri, iar unul dintre ele mi s-a părut foarte… Nu m-aș fi gândit la el, deși eu am lucrat în media, n-am chestia asta de deferență față de autoritate și tot nu m-aș fi gândit. Ați spus: „Să nu te duci niciodată cu capul plecat”. Ce înseamnă asta? Și dacă ați spune orice altceva pentru oricine care are treabă cu o instituție publică, ce l-ați sfătui?

Oana Gheorghiu: N-ai de ce să te duci cu capul plecat. În primul rând, pentru că ești un cetățean care își cere un drept și care discută cu un alt cetățean care pentru o vreme ocupă o funcție publică. Funcția publică, prin definiție, e în serviciul public. Cred că de la asta trebuie să pornim când avem de-a face cu autoritatea.

Carmen Uscatu: Dar de ce te-ai duce cu capul plecat? Noi avem relația aceasta de parteneriat cu toți cei din jurul nostru, inclusiv cu sponsorii, inclusiv cu donatorii. Atât timp cât noi încercăm și reușim să ne facem treaba bine – iar atunci când nu ne iese, recunoaștem că nu ne iese – de ce am fi cu capul plecat?

Andreea Roșca: Pot să răspund teoretic sau pot să răspund practic. Teoretic, nu, n-ai de ce. Practic e – asta e ce simt eu, deși știu că nu e ok – e o relație de putere. Și atunci când ai o relație de puterea asimetrică…

Carmen Uscatu: Cine are puterea?

Andreea Roșca: Autoritatea.

Carmen Uscatu: Nu, cetățeanul are puterea. Doar că nu și-o exercită. Dar puterea e la noi. Degeaba există o lege dacă noi, cetățenii, nu ne străduim să ne fie respectată, nu monitorizăm, nu dăm feedback. Eu am terminat cibernetica și habar n-am cu ce se ocupă pentru că n-am profesat după aceea, dar am rămas cu atât – că un sistem se autoreglează prin feedback. Dacă eu nu dau feedback – sigur că încerc să învăț, nu-mi iese încă, să o fac într-un mod în care să nu supăr, într-un mod diplomatic – dar dacă eu nu dau feedback, acel sistem nu se va regla niciodată. E o igienă, e ca spălatul pe dinți. Trebuie ca atunci când lucrurile nu se întâmplă corect, să le spui. Mai cu revoltă, mai cu…

Oana Gheorghiu: Cred că problema vine din definiția pe care o dăm noi puterii. Puterea nu înseamnă că am dreptul să-l umilesc pe celălalt, că am dreptul să profit de poziția mea. Puterea înseamnă că am capacitatea, am posibilitatea, am oportunitatea să schimb lucrurile în bine. Când noi o să redefinim în România cuvântul acesta, o să înțelegem, de fapt, cum trebuie să ne uităm la oameni. Într-o anumită măsură, mulți ar spune că și noi avem putere, fiindcă am făcut un proiect, dar asta nu înseamnă că mie îmi dă dreptul să fac lucruri de nefăcut, să fac lucruri incorecte sau să umilesc oameni. Din nefericire, oamenii care ajung la putere în România consideră că-s acolo pentru că au o stea în frunte sau sunt mai grozavi decât restul lumii și că li se cuvine. Nu li se cuvine absolut nimic, au doar niște obligații de a se comporta într-un anume fel. Faptul că noi ne ducem capul plecat le dăm lor și mai mult vânt în pupă, să se creadă puternici. Dar cred că suntem pe drumul cel bun și cred că societatea civilă progresează din ce în ce mai mult și-și înțelege un pic drepturile și locul.

Andreea Roșca: Ați spus mai devreme de relația pe care o aveți cu toți partenerii voștri și că de fapt considerați partea publică a fi unul dintre parteneri. Voi ați făcut o chestie care mi s-a părut interesantă și vreau să vă întreb de ce ați făcut-o așa. Când ați făcut fundraising, n-ați cerut donații, ați vândut acțiuni la „Bursa de fericire”. Spuneți-mi un pic cum ați gândit.

Oana Gheorghiu: Noi veneam din zona corporatistă amândouă, cu niște know-how. Ne-am dat seama că trebuie să ne poziționăm într-o relație de parteneriat cu cei cărora le cerem sponsorizări, pentru că nu le cerem pentru noi personal, acasă, ci pentru binele comun, pentru societate. Ne-am dat seama că trebuie să vorbim pe limba oamenilor de business. De aici a pornit ideea. Cum te prezinți e o discuție ca de business, pentru că așa și este. Cu oamenii aceștia trebuie să vorbești pe limba lor.

Carmen Uscatu: Le-am vândut beneficii. De aici „Bursa de fericire”. Pentru că tu ești mai fericit și fericirea durează în momentul în care ajuți pe altul. Asta o dovedesc studiile, nu o zicem noi că am visat-o azi-noapte. Mi aduc aminte că am avut un sponsor foarte mare care a vrut să ne dea bani – ne-a și dat până la urmă –, iar în contract, noi am vrut să trecem cheltuieli administrative. A zis: „Dar n-a mai venit nicio asociație să ne ceară așa ceva”. „Păi vreți rapoarte de la noi, nu? Rapoartele acelea se trimit pe un e-mail. Deci trebuie să am internet. Și trebuie să am un om care să facă raportul? Eu trebuie să construiesc spitalul, deci trebuie să urmăresc proiectul. Cine suportă aceste cheltuieli?” „Păi nu, că nouă nu ne-a mai cerut nimeni.” „Păi vă cerem noi. Cei care nu v-au cerut, înseamnă că nu v-au spus adevărul”.

Andreea Roșca: Practica era ca toți banii să se ducă în proiect și să nu ai overhead ca să vorbesc în termeni financiari.

Oana Gheorghiu: Da. Toți finanțatori de obicei vor ca toți banii să ducă în proiect. Ori o asociație funcționează ca o firmă, doar că la final de an nimeni nu-și ia acasă profit. Profitul se măsoară în șanse la viață, în cazul nostru pentru copii, pentru bolnavi. Dar avem un sediu, avem o chirie, avem de plătit căldură. Chiar am plătit mult în ultima vreme pentru că suntem taxați la căldură ca și cum am fi o companie – aici am o frustrare pe care trebuie să o spun –, iar partidele politice au reducere ca și cum ar fi un cetățean. Asta este una dintre probleme pe care n-am reușit să le punem pe tapet și să le rezolvăm. Este frustrant, că atunci când sunt puse să-și plătească încălzirea de la termoficarea publică ONG-urile sunt încadrate ca și cum ar fi companii, iar partidele politice sunt încadrate ca și cum ar fi cetățeni. Așadar, avem niște cheltuieli pe care trebuie să le scoatem de undeva. Orice proiect are și cheltuieli administrative, evident. A fost o zonă de educare și a sponsorilor. Pentru că noi, așa cum spuneam, am făcut prima campanie de fundraising pe 20%, această minunată facilitate fiscală pentru care ne batem aproape în fiecare an, deoarece fiecare guvern încearcă să o scoată. Și ne-am educat cu toții. Zona de business a înțeles cât de benefică e și ce lucruri minunate putem să facem. ONG-urile au înțeles și ele după niște ani, au trecut vreo 2-3 ani până ce au început să vadă că într-adevăr avem dreptate, că acolo e o sursă importantă de finanțare. A început și Statul Român, dar pe el mai mult îl enervăm pentru că îi punem oglinda neputinței în față. Și atunci mai vine un guvern, iar mai vrea să umble la această facilitate. Să vedem după alegeri.

Carmen Uscatu: Și în afară de beneficii le-am dat posibilitatea să se implice foarte ușor. Noi am fost prima platformă de strângere de fonduri dedicată companiilor – „Bursa de fericire”, acele acțiuni – în care compania își completa automat contractul pe site, băgându-și doar CUI-ul companiei. Toate datele se completau automat și încă se completează automat, pentru că eram și suntem legați la baza de date națională. Primești în două minute contractul cu semnătură și ștampilă pe mail, poți face sponsorizarea. Donațiile online tot așa, se fac foarte ușor. Noi am facilitat acest proces, încât oamenii ne zic: „Dacă am putea plăti și impozitul la fel de ușor cum vă dăm vouă 20% din impozit, ar fi minunat”. Ne-am uitat foarte mult la client. Clientul e copilul, că de aceea am reușit să facem un spital așa cum este, care se învârte în jurul copilului și nu al bolii copilului. Ne-am uitat întotdeauna la client.

Andreea Roșca: Vreau să începem discuția despre spital cu un om care e foarte important în tot ceea ce ați construit și care cumva a fost unul dintre motoarele spitalului. Spuneți-mi cine este Raluca Șoaita.

Oana Gheorghiu: Este o femeie extraordinară, arhitectă de spitale. A studiat în Franța, a lucrat prin Egipt și prin Franța pe spitale. A lucrat apoi la un spital privat din Sibiu, a fost arhitecta acelui proiect. Cred că este o șansă, nu știu, Universul a făcut ceva ca să o întâlnim. Am întâlnit-o la Elias, mi-aduc aminte și cum era îmbrăcată la prima noastră întâlnire, pentru că a fost chimie din prima clipă. Noi renovam secția de oncologie de adulți de la Elias și voiam să facem un mobilier, dar ne dădeam seama că mobilierul ăsta pe care îl găsim în comerț nu este de spital și se va strica. Nu era potrivit. Trebuia să facem ceva pe măsură. Totodată voiam ca cineva să-l și gândească, pentru că una e în spital, alta e să vină cineva care face mobilier pentru birou sau pentru casă. Unul dintre furnizorii noștri ne-a zis că știe o arhitectă. Și am întâlnit-o pe Raluca. De atunci am făcut multe lucruri împreună.

Andreea Roșca: Și ea v-a zis de atunci că vizează un spital pentru copii.

Oana Gheorghiu: Da, acesta era visul ei, să facă un spital de copii. Dar până să facă un spital de copii, am făcut multe renovări și de adulți, și de copii. Mă bucur foarte tare că Raluca în sfârșit a ajuns să fie cunoscută pe zona de spitale, în zona arhitecților din România și sper ca tot mai mulți să folosească serviciile ei și, poate, să se inspire din ce face ea.

Carmen Uscatu: Ea spunea atunci: „Eu de 10 ani vorbesc de umanizarea în spitale și e pentru prima dată când încep să văd în proiectele publice, ca brief, umanizarea spitalului”.

Andreea Roșca: Vorbiți-mi un pic despre cum a influențat ea proiectul. Care a fost intenția inițială și ce v-a spus Raluca.

Oana Gheorghiu: Ne-am dus la Marie Curie să renovăm secția de oncologie pediatrică. Acolo e o secție cu 31 de paturi, în care 31 de copii și mamele lor au acces la un singur grup sanitar și un singur duș. Din nefericire, chiar și astăzi secția funcționează la fel, pentru că excesul de zel în zona administrativă atunci când primesc ceva de-a gata este extraordinar de mare.

Andreea Roșca: Adică voi ați terminat, e recepția făcută a spitalului, dar încă nu e avizul dat.

Oana Gheorghiu: Ei încă numără echipamente, fac inventariere. Ne-am dus cu Raluca și cu un inginer de instalații să vedem ce putem face. Ideea noastră era să construim toalete în fiecare salon. Asta făcusem în proiectele anterioare. Chiar aveam glume interne că la noi, problema în spitale sunt toaletele. Asta părea, oriunde te duceai oamenii stăteau la coadă la toaletă. Și să nu ai o toaletă într-o salon e incredibil, într-o țară din Uniunea Europeană, în secolul 21. Dar mergând acolo, Raluca și inginerii ne-au zis că nu se poate face pentru că spațiul existent este foarte mic. Dacă am încerca să creăm toalete n-ar mai rămâne spațiu de paturi, instalațiile existente erau subdimensionate, nu se putea face. Am întrebat-o: „Totuși cum facem să schimbăm soarta acestor pacienți?”.

Carmen Uscatu: Și a zis: „Să facem o clădire de la zero”.

Oana Gheorghiu: Ne-am uitat una la alta și am zis: „Ce mare lucru? Nicio problemă, facem”. ☺ Bineînțeles că era în glumă, nu ne puteam gândi la asta. Am început să ne gândim cum să facem un etaj peste o clădire existentă. Nici aia nu se putea. Din diferite motive administrative.

Carmen Uscatu: Ne-am dus la alt spital fiindcă începusem să strângem bani să renovăm secția de oncologie – am plecat de la o toaletă și am ajuns la acel spital. Ne-am dus și la Grigore Alexandrescu, unde am vorbit cu managerul, ne-am întâlnit cu inginerul tehnic, am stabilit unde să facem clădirea nouă, că deja aveam idee că facem o clădire nouă. Nu ne-a mai răspuns managerul. Noi, în general, suntem refuzate în proiecte, nu vine nimeni să zică: „Uau, vreți să faceți ceva!” Nu. Am primit refuz și de la Institutul Clinic Fundeni, unde ne-am dus tot așa, să renovăm secția de hemato-oncologie pediatrică – ne-au refuzat în scris 14 medici, ne-au spus că îi afectăm psihologic cu zgomotul pe copii. Fiindcă am fost refuzați la Grigore, ne-am întors la Marie Curie.

Oana Gheorghiu: Ne-am întors la Marie Curie și ne-au zis că au un petec de pământ – cum ar fi zis bunica-mea – unde am putea să facem o clădire. Era o chestie îngustă undeva în lateralul spitalului. Raluca a încercat să deseneze ceva și a zis: „Nu e bine, n-o să iasă bine, n-avem spațiu suficient, n-are lățime suficientă, trebuie să-i convingem să ne dea în spatele spitalului”. Noi eram trei femei – Carmen e mai înăltuță, dar Raluca e și mai mică decât noi. Deci noi, trei femei, trebuia să-i convingem că o să construim o clădire de la zero.

Carmen Uscatu: Oricum ei aveau un proiect cu spitalul.

Oana Gheorghiu: Am adus o echipă de consultanți francezi, care au făcut un studiu de fezabilitate. Cu acesta am convins spitalul să ne dea terenul pe care e acum spitalul. Ei au explicat că are perspectivă de dezvoltare în viitor, clădirea poate să crească, să facă legătura între ce va veni. Le-au dat o poveste, le-a plăcut și ne-au dat acest teren. Dar, cum zicea Carmen mai devreme, n-aveam curajul să ne gândim că o să construim un spital. Am început cu „construim un etaj, facem și radioterapie” – un etaj și subsol, așa am început.

Andreea Roșca: Era un proiect de 1.500.000 la început.

Oana Gheorghiu: Da, apoi am crescut la 5 milioane.

Carmen Uscatu: Noi tot creșteam proiectul. Voiam să facem campania de strângere de fonduri în decembrie și vorbeam cu Alex Dima care ne-a întrebat câte paturi o să punem. Am zis: 140. „Cum, că anul trecut aveați 60, acum aveți 140?”

Oana Gheorghiu: Tot creșteam – de la 1,5 milioane la 5, de la 5 la 8.

Andreea Roșca: La final au fost 53 de milioane.

Oana Gheorghiu: Acum mă uit în spate și sunt foarte recunoscătoare că oamenii au avut încredere, pentru că în stilul acesta ar fi putut să zică: „Astea-s nebune, ba fac un milion jumate, ba cinci milioane”. Mi-aduc aminte că era 2017, lucram la proiectare, venea decembrie și trebuia să facem campania, să strângem bani. Nu făcusem nimic, din 2015, de când vorbeam, tot căutam soluții, nu făcusem nicio clădire. Munceam, dar nu se vedea nimic. Ne-am gândit că n-o să ne mai creadă oamenii. Depusesem proiectul pentru autorizația de construire și trebuia să facem campanie. Am zis că pe 7 decembrie o să anunțăm că avem autorizația, am făcut și o machetă.

Andreea Roșca: Dar nu aveați autorizația.

Oana Gheorghiu: Nu. Dar am zis că pe 7 facem o conferență de presă la care anunțăm că avem autorizația. Pe 6 decembrie, după-amiaza, am primit-o pe whatsapp, că nu avusese cine să ducă s-o ia. Am rugat să ne-o trimită când iese. La Primăria Sectorului 4 – norocul nostru a fost că nu trebuia să o obținem de la doamna Firea, că probabil și astăzi vă arătam macheta.

Andreea Roșca: Chiar aici, la Apollo 111, ați prezentat macheta.

Oana Gheorghiu: Da, mulțumim Apollo 111 că ne găzduiți mereu pro bono. A fost o nebunie să avem curaj să ieșim. Macheta era cu 3 etaje, dar autorizația era pentru șase etaje. Însă n-aveam curaj să zicem asta public, cumva, nici nouă însene, pentru că era ceva prea mare. Am făcut macheta din trei etaje, cam cum ar urma să arate, și celelalte trei erau transparente, erau o carcasă transparentă. Aveam și un discurs pe care încercam să-l spunem și pentru noi însene, să-l credem – că noi facem trei etaje, dar o să vină statul român și o să continue. O să se lase inspirat, deodată o să simtă nevoia de a se implica și a construi.

Andreea Roșca: Spitalul a fost de la început cu autorizația de construcție pentru Marie Curie, el este de la început un spital public.

Oana Gheorghiu: Nu se poate obține autorizație de construire decât în numele deținătorului de teren, care era Spitalul Marie Curie. Tot ce construiești pe terenul statului aparține de drept statului. Au circulat o grămadă de zvonuri că vrem să luăm spitalul, să fugim cu el, să îl privatizăm. Au fost numai discursuri politice.

Andreea Roșca: Eu am fost și l-am văzut – îți mulțumesc Oana că ți-ai făcut timp pentru asta. Am fost foarte impresionată de felul în care arată și e greu să redai asta într-o fotografie. Raluca spunea, că e făcut pentru copii – „nu e o instituție pentru boală, e o instituție pentru copii”. Spuneți-ne câteva cuvinte despre felul în care l-a gândit din perspectiva asta.

Carmen Uscatu: Raluca spune că din punct de vedere tehnic, ei îi este foarte ușor să facă un spital. Provocarea a fost să facă un spital în care copilul să nu se mai gândească la boala lui și un spital în care părintele să se simtă parte din tratamentul copilului. Pentru că niciodată nu poți să-ți imaginezi că un copil vine la spital și stă luni de zile singur. A construit acest spital în jurul copilului și al familiei, nu al bolii. Apoi a aflat că acest concept deja e teoretizat și există în studii, dar ea l-a făcut intuitiv și inspirându-se din foarte multe proiecte din afară. Spitalul acesta are o poveste în spate, el e Copacul Vieții. Ea și-a dorit să aducă natura în spital și fiecare etaj este dedicat unei părți a copacului – la subsol, unde sunt rădăcinile, sunt animalele specifice din subsol; pe măsură ce urci, ai alte animale în funcție de locul unde ești în copac; dacă ești în coroana copacului ai păsări; deasupra, la ultimul etaj, este curcubeul. Apoi sunt spații dedicate părinților. În afară de faptul că în fiecare salon sunt paturi dedicate mamei sau tatălui, cine stă cu copilul, există spații în care ei se pot reuni împreună cu familia, împreună cu alți prieteni. Lângă, sunt spații de joacă ale copilului. De exemplu, este o grădină interioară în spital, cinematograf, radio, observator astronomic deasupra. Toate acestea ca să se poată simți atât de bine cât te pot simți într-un spital.

Sunt și alte premiere pe care le-am adus în acest spital, legate de blocul operator – de exemplu, faptul că e făcut din sticlă și acest lucru ușurează curățarea spațiilor. Terapia intensivă în general este cu paturi la comun, dar pentru a reduce rata infecțiilor sunt camere individuale. Intri doar dacă te-ai spălat pe mâini, așa se deschid ușile. E bine tehnologizat. Ne-am adresat foarte mult și medicilor. Raluca spune că spațiile schimbă comportamente și atunci sunt spații la comun dedicate medicilor și asistentelor. I-am implicat încă de la început, s-au făcut workshopuri cu medici, cu pacienți, cu asistente, ca să le înțelegem nevoile. Astfel s-au făcut camerele sterile lângă grădina interioară, ca să poată vorbi copiii care stau pentru săptămâni întregi cu cei care au fost colegii lor de salon. Toate aceste spații sunt gândite prin aceste colaborări. Au venit antropologi în spital și au descoperit că, de fapt, spitalul nu e doar clădirea, spitalul e tot ce e în jur, fiindcă părinții dorm în mașini. Și atunci au fost create aceste spații încât să le ușureze viața tuturor. Sunt spațiile dedicate medicilor care sunt la comun. La un moment dat, o asistentă ne cerea să facem toalete separate: de asistente și de medici. Dar Raluca a creat spații la comun tocmai ca să stea împreună, tot în favoarea pacientului, dar și în favoarea lor. Sunt mesaje în spital, dedicate medicilor, dedicate părinților, dedicate copiilor, cu fel de fel de desene și animale. E gândit într-o mare complexitate și cu mare atenție la detalii, astfel încât tu și toți cei care au venit din țară, și care poate n-au fost expuși unor proiecte internaționale, dar și cei care au venit din Statele Unite, oameni care au văzut multe spitale la viața lor, au zis că e extraordinar. E și cel mai nou, e adevărat, din tot ce au văzut, dar cei care au spitale de câțiva ani sunt absolut impresionați de ceea ce au găsit.

Andreea Roșca: Spuneți-mi câteva cuvinte despre ce urmează, care-i visul vostru. Spuneați că voi nu mai aveți de ales acum. Cum adică?

Carmen Uscatu: Noi încercăm și ne străduim, și noi, și personalul de la Marie Curie. E o presiune pe care o punem pe ei foarte mare. Ei trăiesc într-un sistem public.

Andreea Roșca: Trebuie să se mute acum și e nevoie de aviz de funcționare ca să se mute.

Oana Gheorghiu: Da, e nevoie de un aviz de funcționare, de un ordin de ministru pe care trebuie să-l dea domnul ministru Rafila pentru a aproba noua structură.

Andreea Roșca: Adică organigrama.

Oana Gheorghiu: Domnul ministru Rafila brusc vrea să vadă toate facturile, vrea să vadă tot ce am făcut, vrea să știe tot ce am plătit. Noi îi punem la dispoziție, deși este exces de zel, dar durează pentru că avem sute de bibliorafturi, totul trebuie scanat. Am scanat tot ce înseamnă partea noastră de contabilitate. Este un exces de zel pe care nu-l înțelegem, dar pe de altă parte ne bucurăm. Să cerceteze. Din păcate însă, pune mai mult preț pe o ambiție. Bănuiesc că sunt niște ambiții personale, pentru că altfel nu-mi dau seama. Nu știu dacă vin de la domnul Rafila sau din Ministerul Sănătății, de undeva, de la funcționari, dar pun mai mult preț pe aceste ambiții decât pe copiii care încă sunt tratați acolo, când la 5 m distanță au niște condiții mai bune. Mi se pare că din nou suntem într-un teatru absurd. Dar cum trăim în România și teatru absurd e aproape în fiecare zi, mai avem un pic de răbdare. Până când o să se termine și răbdarea la un moment dat. Mai avem noi să le mai tot trimitem, pentru că este o muncă uriașă de predare la care nu ne-am așteptat, iar noi suntem o echipă foarte mică. Suntem opt fete, cu noi două cu tot. Nu ne-am așteptat că vrea să le trimitem în diferite feluri – „Nu ne place tabelul așa, vrem capul de tabel diferit”. Dacă ne revoltăm un pic și le spunem celor din spital să mai facă și ei, spun că n-au personal. Ceea ce e adevărat. Oamenii din spital muncesc foarte mult la zona asta de administrativ și încercăm să îi ajutăm și să dăm tot ce putem. Doar că este frustrant, pe de o parte, iar pe de altă parte greu de digerat, că nu sunt încă pacienții mutați acolo.

Andreea Roșca: Te-am întrerupt, Carmen, scuze, când spuneai că voi nu mai aveți de ales.

Carmen Uscatu: Da, nu mai avem de ales. De multe ori avem discuția asta cu echipa medicală de la Marie Curie, că e cumva mai mult decât într-o căsnicie. Suntem acolo, ei sunt acolo, noi nu avem decât de mers înainte împreună, pentru că avem în spate o armată de 350.000 de oameni și 8.000 de companii care au sponsorizat, care pe lângă banii lor, și-au pus încrederea în noi. Presiunea asta e foarte mare. Totodată, în timp ce povestea Oana cu facturile, cu tabelele – și azi, o colegă, ieșisem să luăm aer și îmi spunea că nu mai poate, că iar au schimbat tabelul autoritățile – îmi aduceam aminte că de multe ori, i-am dus în vizită pe copiii care s-au tratat la Marie Curie, în noua clădire, să vadă cum e. Îmi povestea un tată că ar trebui să spunem – și probabil că asta ar trebui să-i spunem mâine domnului ministru – că da, există speranță și că ceea ce noi încercăm e exact asta, să aducem mai multă speranță în viețile lor, dar că se și moare. Mi-a zis: „Vreți să vă spun cum se moare la Marie Curie? E un hol, deoparte și de alta sunt saloanele, iar saloanele au niște geamuri care dau în acel hol, niște geamuri interioare. Când se moare, toți sunt puși să-și tragă jaluzelele la geamuri, se lasă o liniște imensă și asta e”. Acești domni care cer hârtii poate că ar trebui să-i lase pe acești oameni să-și trăiască în altfel suferința.

Andreea Roșca: Și să le crească șansele despre viitor.

Carmen Uscatu: Da, acel 94% nu e imposibil. Tot săptămâna trecută, profesorul Rob Pieter – cel care are astfel de rezultate, care în Europa de Vest sunt o normalitate – spunea că în anii ’70, rata de supraviețuire la leucemiile la copii era 4%. Acum este 94%. A zis: „De ce să nu sperăm că în 10-20 de ani va fi 100%?” Imposibilul devine posibil. Cred că noi, ca țară, avem o mare șansă să ajungem din urmă niște oameni care au muncit zeci de ani pentru asta, pentru că trăim în Uniunea Europeană, pentru că există această globalizare și pentru că niște oameni vin să ne ajute. Uniunea Europeană oferă extrem de multe fonduri pentru cercetare și noi ne uităm la 200 de dosare cu șină.

Andreea Roșca: Faceți altă clădire acum, nu?

Oana Gheorghiu: Da, facem mai multe lucruri, încercăm să susținem și medicii și să facem partea de parteneriate cu clinci din afară, să creștem zona aceasta de calitate a serviciilor medicale. Continuăm cu încă o clădire, pentru că acum Spitalul Marie Curie va funcționa în două secole – clădirea veche în secolul trecut, cu acele toalete la capătul culoarului, clădirea nouă în secolul actual. Ne dorim să construim încă o clădire, să facem primul campus medical din România în care toate specialitățile pediatrice să aibă acces la condiții de tratament de ultimă oră.

Andreea Roșca: De la reparat toalete, ajungeți să mutați tot spitalul Marie Curie. ☺

Oana Gheorghiu: Exact. Să facem spații de cazare, pentru că peste 50% din pacienții de la Marie Curie vin din afara Bucureștiului. Este mult mai eficient ca părintele și copilul să poată sta acolo – fac tratament în spital, dar își petrec noaptea într-un hotel de spital. Să facem cercetare, cum spunea Carmen, să facem spații pentru studenți, pentru rezidenți, spații de învățare, amfiteatre. Noi visăm ca acest campus medical să devină un centru de referință în sud-estul Europei, măcar, pentru multe specialități. Dar nu numai atât. Ne dorim să fie începutul unei schimbări la nivel de sistem de sănătate.

Andreea Roșca: Ce interesant mi se pare felul în care proiectul acesta a deschis practic calea către ceva ce poate că nici voi nu vă puteați imagina când ați intrat să schimbați toaletele de la Marie Curie.

Oana Gheorghiu: Cu siguranță că nu ne-am gândit atât de departe.

Andreea Roșca: Poveștile pe care voi le vedeți și lucrurile cu care vă confruntați sunt uneori foarte grele. Sunt grele pentru orice om. Dacă le vezi din nou și din nou, și te tot lovești de ele din nou și din nou, cu atât mai mult. Un alt lucru care mie mi se pare foarte frumos și interesant la voi este că felul în care voi faceți lucrurile este foarte serios, dar faceți și niște petreceri memorabile.

Oana Gheorghiu: Suntem recunoscute pentru asta. ☺ Facem charity party, petreceri de fundraising. Mi se pare că trebuie să înțelegem că suntem oameni și când suntem ONG-iști. În România exista această teorie a ong-iștilor, care sunt niște oameni triști, fără speranță și noroc în viață.

Andreea Roșca: Și care se plâng.

Oana Gheorghiu: Da. Dar noi suntem niște oameni normali, care încercăm să facem lucruri. Încercăm să muncim serios, dar să ne și distrăm serios, că altfel o iei razna. Și ne-am gândit ca atunci când ne și distrăm serios, totuși să facem și ceva util, să strângem și niște bani. Facem petreceri la J’ai Bistrot, care ne pune la dispoziție gratuit spațiul și ne dă și ceva alcool gratuit. Am avut și un silent party, care a fost genial. Oamenii ascultă în căști, fiecare își pune muzică pe canalul lui. Dacă îți scoți căștile, fiecare cântă ce aude în căști, dar nu-și dau seama. E foarte fain. Ne și distrăm, strângem și bani.

Carmen Uscatu: Cel mai tare mă distrez când strâng mulți bani. ☺ Am avut o petrecere foarte faină. A fost ideea colegei noastre, Mihaela, spital de centenar, într-un spațiu mai mare, la Expirat. Cum spuneam, nouă oamenii ne depășesc așteptările. Am licitat căști pictate de artiști cu 2, 3, 4, 5.000 euro. Nu ne venea să credem. Am strâns în seara aceea peste 20.000 euro, cred.

Oana Gheorghiu: Mai mult, vreo 30.000 euro. L-am avut pe Mihai Șora acolo, care a venit în club și a și dansat. Avem un filmuleț cu el genial. Ne-a pictat o cască. A fost foarte fain. Asta era în 2018, când România a împlinit 100 de ani.

Carmen Uscatu: Cumpărau oamenii bilete pe site, erau vreo 200 lei, își licitau biletele și după aceea veneau și cereau din nou. ☺

Andreea Roșca: Îmi place foarte mult felul în care ați așezat toată arhitectura asta a proiectului și a muncii pe care o faceți. Vreau să vă mai întreb două lucruri. Unul dintre ele este legat de așteptări și de felul în care suntem tot timpul dezamăgiți, și de ideea că dacă nu pot să schimb lumea, atunci ce sens are să fac orice fel de pas că tot nu contează. Cum vedeți voi lucrurile? Uneori am și eu mentalitatea asta.

Carmen Uscatu: Cred că toți avem momente din acestea. Eu tot timpul mă imaginez ca un mecanism de ceas – dacă eu nu sunt acolo și dacă eu nu funcționez, nimic nu mai merge. Și uneori, da, nimic nu merge. Și alteori merge cu viteza melcului sau merge înapoi. Dar e important să fii acolo, să prinzi momentul și să profiți de el sau să-l creezi adesea. E foarte mult despre a spune povestea și e foarte mult despre spiritul de a crede. Ce mă motivează pe mine și ce mă duce înainte sunt poveștile oamenilor – ale părinților, ale mamelor, ale taților, ale copiilor care sunt în spital. Când mi-e cel mai greu – nu-i văd și nu mă gândesc acolo –, dar cumva mi se creează o situație în care văd ce înseamnă de fapt să-ți fie rău. Asta îmi dă puterea să merg înainte. Dacă ei pot duce pe umerii lor un lucru care mie mi se pare imposibil de dus, atunci și eu pot.

Andreea Roșca: Ce înseamnă să spui povestea?

Carmen Uscatu: Înseamnă să te pui în papucii celuilalt. Adesea e imposibil, pentru că suferința pe care o duc oamenii aceștia e imposibil de imaginat, dar atât cât poți, să te pui în papucii celuilalt. Tu care ești în afară și ai șansa să fii, poate, sănătos – pentru moment, că nimic nu e veșnic – să fii decent, e foarte important. Să nu rănești când spui prin ce trec oamenii aceștia. Să spui prin ochii lor ceea ce ei trăiesc. Să ceri sprijin de la cei care sunt niște favorizați ai sorții așa cum ești tu, că poți să ceri sprijin pentru alții.

Oana Gheorghiu: Eu cred foarte tare că trebuie să ne setăm corect așteptările – și asta o spun de mult –, că nu trebuie să te gândești c-o să schimbi tu lumea, dar trebuie să te gândești că poți să schimbi viața cuiva. Cred că ai puterea pe care îți dai voie să o ai. Dacă e ceva ce nu-ți place în jurul tău – că e mizerie pe strada ta, că e ceva ce nu-ți place – gândește-te ce poți tu să faci, să schimbi chestia aia măruntă. Tu singur. Ce ai putea tu să faci cu vecinul? Poate că nici lui nu-i place și poate vă puteți uni. Unde ai putea să scrii? Poți să scrii la primar, pentru că trebuie să o apuci de undeva.

Mă gândesc la România în care încă sunt copii care se culcă flămânzi, 30-40%. Mi se pare incredibil că sunt oameni în acele comunități care se pot culca știind că niște copii se culcă flămânzi. Cred că asta se întâmplă nu pentru că ei sunt răi, ci pentru că nu-și dau seama că ar putea să schimbe ceva. Ar putea să creeze acolo, în comunitate, o mișcare în care acei copii să primească ceva de mâncare, să se asigure că merg la școală și că le schimbă viitorul. Acei copii care se culcă flămânzi n-au șanse în viață. Nu se vor duce la școală, nu vor face performanță. Dar dacă tu-i hrănești și îi încurajezi să meargă la școală, le schimbi viața. Și astfel schimbi lumea. Cred că lucrurile acestea mărunte le putem face fiecare.

Îmi aduc aminte de noi când am pornit. Nu știam pe nimeni, nu știam pe nimeni în presă, n-aveam Facebook – era 2009 – nu știam nimic. Pur și simplu am scris sute de email-uri, căutând email-urile tuturor parlamentarilor. Erau pe site. Am scris cred că 500-1.000 de emailuri. Ne-au răspuns 5 oameni, dar au răspuns. De la oamenii aceia am pornit mai departe. Cred că asta trebuie să faci, trebuie să vezi ce poți tu să faci, cui să te adresezi. Cu cât încerci la mai multe uși, cu atât vei primi măcar un răspuns. Dacă nu-ți răspunde, nu te descuraja, pentru că sigur vei găsi o altă ușă sau acela îți va răspunde altă dată. Cred că trebuie doar să-ți dai voie să încerci.

Andreea Roșca: Două lucruri foarte personale legate de voi. Mai dansezi step dance, Oana?

Oana Gheorghiu: Să nu vă imaginați că e step din acela cu pantofi. E mișcare la sală pe un stepper. Mă întâlnesc din când cu Alexia, cu fata lui Carmen. E foarte fain. Din păcate, în ultimele două-trei luni am fost tot mai rar, fiindcă s-au întâmplat diferite lucruri. Dar da, îmi place foarte mult. Unii reușesc să facă meditație, eu nu reușesc asta, încă, să-mi golesc creierul, dar acolo e singurul loc în care creierul meu se oprește și e atent la ce face, că altfel te împiedici și îți rupi nasul.

Andreea Roșca: Probabil că e și un fel de a te încărca și de a te curăța de toate.

Oana Gheorghiu: Este, că e cu gașcă, cu muzică și e fain. Mă ajută foarte mult.

Andreea Roșca: Carmen, tu, tango?

Carmen Uscatu: Da, eu fac tango. Am început în pandemie. Am cunoscut într-un aeroport o doamnă foarte faină care era CEO la o bancă și care mi-a povestit că ea s-a lăsat de bancă, s-a dus un an în Argentina și a dansat tango. Mi s-a părut incredibilă povestea ei. După ce mi-am făcut și eu o operație și am putut să dansez, m-am dus în pandemie și am început să dansez tango. Pe profesor l-am cunoscut după un an de zile, fiindcă am stat cu măști amândoi timp de un an. ☺

Andreea Roșca: Unde te duci? La ce școală?

Carmen Uscatu: Tangent. Daniel Măndiță îl cheamă pe profesor. E singurul loc din viața mea în care nu sunt în competiție cu mine. Habar n-am ce fac, nu mă interesează – el zice că fac foarte bine –, doar trăiesc momentul acela și e minunat.

Andreea Roșca: Trebuie să mă reapuc și eu de tango. Am lăsat-o baltă fiindcă ridicam un șold aiurea și nu-mi plăcea acum arată ☺. Și am abandonat.

Andreea Roșca: Ultimul cuvânt al acestei seri este al vostru. Aș vrea să spuneți un gând, un mesaj. Dacă ar fi să plecăm cu toții cu un singur lucru, care v-ați dori să fie acela?

Carmen Uscatu: Cred că ar trebui să vă întrebați de ce sunteți în seara asta aici.

Oana Gheorghiu: Eu vă îndemn să căutați motive pentru care sunteți recunoscători. Când vă este greu, când vi se pare că oamenii sunt răi, opriți-vă un pic și gândiți-vă pentru ce sunteți recunoscători și ce puteți face cu starea pe care o primiți după momentul acesta. Zic asta pentru că pe mine mă ajută foarte mult să-mi dau seama cât de fericiți suntem în momentul acesta, în clipa asta, în țara asta așa cum este ea și când ne uităm global. Nu realizăm pentru că ne luăm cu lucrurile mărunte. Să ne bucurăm un pic mai mult de viață și de ce trăim, pentru că astăzi e astăzi și mâine nu știm cum e. Și să mergeți la vot, vă rog. ☺

Andreea Roșca: Vă mulțumesc!

Resurse

Află mai multe informații despre:

Oana Gheorghiu:
De pe paginile sale de LinkedIn, Facebook și Instagram.

Carmen Uscatu:
De pe paginile sale de LinkedIn, Facebook și Instagram.

Urmărește și prezentările acestora din cadrul conferințelor TedX Talks:
despre o lume mai bună, TEDxLibertății Park Youth,
despre cum unele uși se închid ca altele să se deschidă, TEDxYouth@AvenorCollege,
despre cum resemnarea nu este o soluție, TEDxBaiaMare,
despre puterea oamenilor simpli, TEDxTârguJiu,
despre în țara lui nu-se-poate, TEDxTimișoara,
despre a sfieda mentalitatea, TEDxUniversitateaPolitehnicaBucurești.