Monica Cadogan. Cum creezi timp. Și cea mai bună strategie ca să nu te temi de risc

Interviul cu Monica Cadogan, cofondator Vivre, pe scena The Vast&The Curious. Mulțumim partenerilor noștri, Dedeman, Apollo111 și Radio Guerrilla, fără de care acest proiect nu ar fi posibil. Toate interviurile cu antreprenori, inovatori și pionieri se află aici.

Varianta podcast a interviului se află aici.

Monica Cadogan are o intensitate căreia cu greu îi poți ține piept. A fost pe picioarele ei de foarte devreme și a acumulat o experiență care îi permite azi, la aproape 38 de ani, să știe exact ce vrea, cum vrea și încotro se îndreaptă. Îi plac foarte mult citatele și le folosește din plin, de la cele ale lui Jack Ma, fondatorul gigantului alibaba, la cele ale lui Nicola Machiavelli. Uneori, se citează pe ea însăși.

Monica are opinii bine conturate despre multe lucruri și un bagaj de lecturi impresionante. Îi place să vorbească despre amândouă în detaliu și cu multe explicații. Înainte de conversația noastră de pe scena The Vast&The Curious, am avertizat-o că e posibil să o întrerup, uneori, ca să putem aduce mai multe subiecte în conversație. M-a rugat să o fac.

Vivre, compania pe care a cofondat-o acum șapte ani alături de alți doi parteneri, e azi un grup multinațional, cea mai mare platformă online de home&deco din această parte de lume. E prezentă în nouă țări și face anual cam 50 de milioane de euro. A pornit cu un business plan pe două pagini – ”pentru că trebuia să dau partenerilor ceva ca să aprobe investiția inițială” – pe care nu s-au mai uitat niciodată. Ea și Oliver, soțul ei de origine irlandeză, au pus în Vivre banii lor de casă. Locuiesc încă în același loc ca în 2012, împreună cu cei patru copii.

Cred că este nevoie să definim, fiecare pentru noi, de ce suntem în țara asta. Urăsc visceral gluma că e o țară minunată, din păcate e locuită. Consider că oamenii norocoși, cum sunt și eu, care au niște lucruri, avem o responsabilitate să facem ceva din țara și momentul ăsta.

Monicăi îi place riscul, mai ales pentru vine dintr-un loc uitat de lume, dintr-un sat din Tulcea ”unde bate vânt și crește piatră”. Mentalitatea ei a fost că, fiind o fată de nicăieri, nu are nimic de pierdut. Și azi crede același lucru. Îi plac lucrurile noi și viteza unui domeniu dependent de tehnologie. Uneori, intensitatea ei e intimidantă pentru cei din jurul ei și știe asta: forțează decizii și împinge limitele organizației. Dar îi plac foarte mult oamenii, spune, indiferent ce ar crede ei despre ea.

Religia ei este învățarea și evoluția continuă. Îl citează lejer pe Alvin Toffler: ”analfabeții secolului 21 vor fi cei care nu pot dezvăța ce au învățat”.

Remarcabilă este însă capacitatea ei de a balansa profesie și familie și de a-și gestiona timpul cu o disciplină și determinare pe care nu le întâlnești des.

Mai jos, secvențe foarte bune din conversație noastră despre:

Ce te învață familia și locul de unde vii.
Cum a început Vivre.
Cum să iei decizii când viteza este esențială.
De ce ai nevoie de o poveste mare ca să reușești.
Care este cea mai sigură poziționare pentru o organizație în vremuri de schimbare.
Principiile ei de parenting și managementul timpului.
Risc, învățare și ce-ar face dacă ar lua-o de la capăt.

Video: cele mai bune momente ale interviului

DE UNDE VIN. Din locul unde bate vânt și crește piatră

Conversațiile cu tatăl meu m-au învățat să fiu atentă la cei din jur. Pentru că, uneori, ne convine sau nu, ei sunt resursele sau piedicile din calea noastră. Și să împarți. Și asta e una din lecțiile importante.

”Vin de nicăieri. Nu doar pentru că este o zonă marginală, ci pentru că este și izolată de restul țării. Practic, la noi se termină trenul. Când vii cu astfel de mentalitate, că nu ai nimic în spate, ești foarte motivat.” Monica dintr-o familie de învățători. A crescut în Sarichioi, în județul Tulcea, o parte importantă din copilărie. Când ea a devenit adolescentă, tatăl ei a devenit antreprenor și a pus-o la treabă. A înființat apoi prima ei firmă în 2004, când avea 23 de ani. Spune că, de atunci, a trebuit să aibă grijă de ea și de alți oameni, ”adică să plătesc facturile, salariile”.

Am să încep cu o întrebare pe care o pun în general tuturor invitaților mei: de unde vii? Spui că vii din locul în care bate vânt și crește piatră. Cum a fost copilăria ta, ce te-au învățat părinții tăi?

Vin dintr-o provincie marginală. Sunt din Tulcea și am crescut la țară, într-un sat, lângă un lac. Am crescut în Sarichioi până la 9 ani, într-o familie de categorie medie. Erau învățători amândoi părinții mei. Vin de nicăieri, că la noi expresia este ”bate vânt și crește piatră”. Nu doar pentru că este o zonă marginală, ci pentru că este și izolat de restul țării. Practic, la noi se termină trenul. Când vii cu astfel de mentalitate, că nu ai nimic în spate, ești foarte motivat.

O să dau un citat… Și ai văzut că ai pățit-o cu mine, că știu multe citate. Jack Ma, fondatorul Alibaba, zicea că două lucruri te vor defini: determinarea ta când nu ai nimic și atitudinea ta față de ceilalți când ai totul. Cu siguranță, locul din care am plecat – nu neapărat contextul meu de familie, dar locul – m-a împins spre foarte multă determinare; și încă nu s-a terminat.

Mai ai un frate…

Mai am un frate cu 11 luni mai mare, care a făcut muzică de performanță.

Spui despre tatăl tău că avea obiceiul de a vă da fel de fel de provocări. Cred că ai folosit chiar termenul de disrupție…

Divide et impera ar fi termenul, sau citatul, din Niccolo Machiavelli.

Îți amintești ceva anume ce făcea?

Da, bineînțeles. Îmi amintesc probele mele individuale. De exemplu, vorbeam despre aspecte juridice. Țin minte exact și conversația și când eram cu el. A fost o conversație lungă. Se apucase de firme și învățase și el la 30 și ceva, 40 de ani, că nu există adevăr și dreptate, ci există soluții judecătorești definitive și irevocabile. Și asta e o lecție importantă pentru oricine, faptul că legea ți se aplică, chiar dacă uneori poate ea nu este egală cu norma etică sau cu raționamentul logic.

Lua o speță din viața lui și zicea ”și tu ce faci? Și tu ce faci dup-aia?” Și, de obicei, eu mă duceam pe calea bunului samaritean, că ”așa e corect și așa e bine și așa trebuie”. Când, de fapt, uneori trebuie să te oprești uneori și să lași instituția care trebuie să facă dreptate să o facă.

Ce te-a învățat lucrul ăsta? Ce ți-a rămas din perioada în care tatăl tău vă provoca?

Probabil că m-am născut cu determinare, cu această nevoie de mai mult. Deci nu asta m-a învățat. Dar probabil că m-a învățat să fiu atentă la cei din jur. Pentru că, uneori, ne convine sau nu, ei sunt resursele sau piedicile din calea noastră. Și să împarți. Asta e una din lecțiile importante. Da, cu 4 copii acasă…

Scuză-mă că divaghez… Uneori spun că sunt ca niște oameni care s-au mutat cu mine, niște rude așa, mai de la țară… Adică intră în universul tău și în viața ta copiii și nu țin cont… Și, după o vreme, ca orice rudă care se mută puțin, vine o sătpămână pe la tine și rămâne 3 ani, la un moment nu mai ai loc de ei în viața ta. Știi? Și trebuie să împarți.

Trebuie să redefinești toate regulile, și metri pătrați, și timpul și anii și banii.

ÎNCEPUTUL VIVRE. Planul a avut două foi, una cu text, una cu cifre.

Cel mai greu este să ții un plan viu. Una dintre problemele grave este că se vorbește atât de business plan, încât toată lumea crede că trebuie să investească trei ani de zile în a face un plan.

Monica e antreprenor de la 23 de ani. Nu a stat prea mult pe gânduri, pentru că, oricum, nu avea nimic de pierdut. ”Eram nimeni, o fată care vine din Tulcea”. A făcut consultanță de management, a avut o agenție de turism, a făcut lucruri care depindeau de ea, nu de banii pe care îi avea sau nu la început. Și astăzi, când ia o decizie, gândește la fel, plecând de la ceea ce are de pierdut. Crede că a fost un moment foarte bun, pentru că nu avea nimic de uitat sau dezvățat. Monica citează adesea ideea conform căreia analfabeții secolului 21 nu vor fi cei care nu știu să scrie, ci cei care nu pot uita ce au învățat. ”Aveam și niște porniri de a fi pe picioarele mele.” Recunoaște că ”pornirile alea au dus și la un mic tiran care nu suportă autoritatea și, în general, lucruri din exterior”.

Vivre a apărut în viața Monicăi după opt ani de experiență în consultanță, când avea doi copii și simțea nevoia să înceapă ceva nou. Planul legat de Vivre a avut două foi. ”Mi-am zis că una e cu text, a doua e cu cifre serioase”. Probabil că, din ziua în care a fost aprobat, nici nu s-a mai uitat nimeni pe el.

Învestiția inițială în Vivre au fost banii voștri din casă…

Până în ziua de azi sunt încă banii voștri. Adică încă nu ne-am mutat.

Ce i-ai spus lui Oliver, soțul tău? Cu ce argumente l-ai convins, ce conversație ați avut?

Nu l-am convins. Oliver este cel mai mare susținător pe care îl am. În sensul că el a crezut în mine poate chiar când nu că nu credea nimeni. Nu credeam eu în mine la fel de mult. Deci discuția a fost vreau să fac altceva.

Discuția despre bani a apărut pentru că asociatul meu a zis ”trebuie să fac bugetul în decembrie. Și am să trec în buget 100.000 de euro pentru proiectul ăsta și îl trimit către o terță parte”. Deci era o presiune externă și un angajament, trebuia să vin aici moartă, coaptă. Și eu mi-am dorit asta din tot sufletul.

Vorbește-mi de foile alea pe care ai făcut business planul pentru Vivre, te rog.

Da… Am avut o foarte mare emoție, pentru că asociatul meu a zis: ”uite, eu pun acest proiect în buget, că trebuie să termin bugetul ăsta. Dă și tu 2 foi să pun în spate, dacă s-o uita cineva la suma asta și la ce o fi sub ea”. Și atunci m-au trecut toate transpirațiile, dar eu făcusem multe hârtii. Și am zis ”o pagină e cu text”. Când ți se cer două pagini, una e cu text, una e cu tabel. Zic eu, ”așa trebuie să fie”. Prima este epic, a doua e cu cifre serioase. Evident că, dacă le-aș vedea astăzi, cu siguranță ar fi departe.

Cum le-ai făcut? Cu ce date?

Păi la asta m-a ajutat, nu știu cum… O glumă de-a noastră, de consultanți, e că morții se îngroapă cu pământ și viii cu acte. Deci eu mă pricep la chestia asta. Dacă vreau să te îngrop în acte, rezolv.

Adevărul e că eram pregătită să fac asta, că făcusem opt ani de consultanță. Asta e meseria mea, de fapt, să fac proiecte.

Spui o chestie foarte interesantă: ”problema nu e să faci un plan, ci să îl urmezi și să adaptezi planul. Planul care e Biblie e imposibil. Vederea de aproape este în detalii. Planul nu vede detalii”. Explică această filosofie, te rog.

Cel mai greu este să ții un plan viu. Sunt mai multe tipuri de probleme: una dintre problemele grave este că se vorbește atât de business plan, încât toată lumea crede că trebuie să investească trei ani de zile în a face un plan. E bine să ai un plan, e bine ca în spatele lui să fie cifre, dar planul este doar o metodă de a te încuraja tu și de a deveni puțin specific. De-asta zic că trebuie ținut liber.

Revenind la noi. Eu am făcut un plan care mi s-a părut mie bun la momentul ăla, cu ce știam atunci. L-am făcut cât am putut eu de bine. Dar să nu crezi că ne-am mai uitat la el, sau că m-a întrebat cineva ce a fost cu rândul 3 din pagina 12.

Cum a fost pentru voi cu planul și realitatea. Cum ați plănuit și cum a fost?

Am zis că o să facem e-commerce. Sigur. Nu mai știu dacă era în planul inițial, dar întotdeauna a fost subînțeles că va fi multi-country. Astea sunt lucruri foarte importante despre Vivre. Și am zis că o să lucrăm pe stoc furnizor (întregul stoc de marfă stă la furnizor, nu la Vivre). E un e-commerce pur, deci vindem doar online, asta e singura noastră interacțiune cu clientul, ăsta e blestemul și avantajul nostru. Și din acest blestem au decurs numeroase consecințe.

Atunci când lucrezi pe stoc furnizor, rezolvi o problemă de a decide ce stoc să cumperi și te trezești cu o mie de probleme noi, că nu ai control. Frumusețea la Vivre este că este o luptă constantă, un mecanism cu multe elemente care se mișcă pe toate părțile.

CUM SĂ IEI DECIZII. ”Ca și cum ai merge cu 140 km la oră”

Problema interesantă nu e să iei decizii când ai 99% din informații, că atunci deja știi totul. Interesant este să iei decizii, și aici e un talent, când mai puțin de 60%, 70% din informație.

Dacă ar fi să explice intensitatea din industrie și presiunea la care a supus un business precum Vivre, Monica spune că e ”ca și cum ai merge pe autostradă cu 140 de kilometri la oră și cineva e pe capotă și schimbă ceva la motor.” O astfel de viteză potențează riscul și face ca o deviație de un centimetru să te arunce în scurt timp exact în șanț. Disciplina de a lua decizii și a fi extrem de bine conectat la ceea ce se întâmplă în fiecare moment – arta de a fi prezent, cum spune Monica – sunt esențiale.

Ce mi se pare interesant în contextul ăsta de viteză și intensitate și risc mare este care e procesul tău de decizie atunci când pur și simplu nu ai vizibilitate.

Sigur. Am aici un răspuns semnificativ. E un mare secret. Eu ignor niște lucruri. Poate că este o structură a mea.

Ignor, cum să zic eu, partea negativă a riscului. Știi că risc înseamnă ne urcăm în mașină, plecăm de la București și mergem pe autostrada Constanța și există o statistică. De 0, nu știu ce la sută să intre unul peste noi, să explodeze cauciucul, să cadă un avion peste noi. Riscuri. Eu nu mă gândesc la partea negativă a acestor riscuri.

Și atunci ce iei în calcul când iei o decizie, neștiind?

Mă uit la date, mă uit la câte date pot. E adevărat că am și un stomac bine intenționat, așa, care înțelege. Am multă experiență, ăsta e un adevăr. În a lua decizii complexe, care amestecă oameni, hârtii, informații din capul meu și necunoscut. Am foarte multă experiență în asta.

Crezi că asta se antrenează?

Da, indiscutabil. Capacitatea de a lua decizii… Nu e o problemă să iei decizii, toată lumea ia decizii. Problema interesantă nu e să iei decizii când ai 99% din informații, că atunci deja știi totul. Interesant este să iei decizii, și aici e un talent, când mai puțin de 60%, 70% din informație.

Cifra optimă ar fi până în 70%. Când ai acumulat mai mult de 70% din informații e deja prea târziu ca să mai ai un avantaj competitiv față de alții. Pentru că dacă le ai tu, ele există, deci le știe toată lumea.

Și aia se antrenează. Se antrenează a compensa și a gestiona cei minus 10, 20, 30%.

Cum?

Depinde… Uneori zici ”cineva trebuie să ia decizia azi. Eu sunt cu stomacul bun și dorm mai bine noaptea”. Altă dată zici ”eu vreau să merg acolo și ăsta e parte din panul meu și e pielea mea în joc. O iau eu”. Depinde, nu e un răspuns universal.

Îți vine în minte un exemplu despre o situație care să ilustreze acest fel de gândire în inceritudine?

În fiecare zi sunt astfel de lucruri… În toamna asta am luat o decizie… Noi lucrăm pe stoc furnizor, și asta înseamnă, de obicei, să ai o perioadă îndelungată de livrare. Pentru că, deși e cumpărat, stocul e fizic departe. E în Spania, e în Marea Britanie, e în Danemarca. Și asta adaugă niște zile la momentul în care putem livra. Bun, în octombrie am vrut să testăm ce ar fi dacă am putea să facem livrare rapidă la o cantitate mai mare.

Și am luat decizia de a achiziționa stoc, deși nu aveam vizibilitate deloc în legătură cu cât vom vinde. Am forțat pe toată lumea… Chiar și astăzi mi s-a spus într-o conversație la birou că am trecut peste toți și toate.

Și ai hotărât că faceți asta.

Și am zis că facem asta și am și făcut-o, nu doar am hotărât. Pentru că a hotărî e una și a te asigura că se întâmplă este următorul pas de bruscare a sistemului. Adică ce faci este… Metaforic, tu ai o mașină care merge cu 140 km la oră. Și ai niște șoferi care conduc. Și le zici ”te rog, stau și eu puțin la volan, că mă simt în stare”. Și apeși accelerația la maxim.

Dar asta nu stresează organizația, echipa?

Nu știu, e o întrebare foarte interesantă. Să îi întrebăm și pe ei. Pe mine nu mă stresează, dacă asta contează… Probabil că da.

Dar nu prea întreb chestii din astea. În general, e bine să nu adresezi întrebări la care nu vrei să afli răspunsul. Eu sunt foarte disciplinată și nu întreb lucruri la care nu vreau răspunsul. Că dup-aia, dacă l-ai aflat, e ca și cum îl ignori. Adică de ce m-ai mai întrebat? E ca și cum m-ai întreba tu: ”Monica, ai vrea să vii la The Vast & the Curious?” Și eu zic: ”vai, Andreea, mulțumesc, ce m-aș bucura”. Și tu zici: ”da, bine, o să mă gândesc”. Adică… știi? Păi de ce m-ai mai întrebat? Păi nu știu, îmi făceam așa o listă de potențiali oameni care nu vreau să mă refuze…

Deci pui doar întrebări în urma cărora acționezi?

Da, și nu numai. Îi opresc pe cei care îmi dau răspunsuri pe care nu vreau să le aud. (publicul râde în sală în hohote) Nu e o glumă, deși îmi place că râdeți…

Păi stai puțin… Dacă vine la tine și spune: ”Monica, dar lucrul ăsta nu pare a fi în regulă, nu putem să luăm decizia asta”. Nu vrei să auzi?

Aud lucrurile astea, legate de decizii de viață și de moarte. Dar, în general, când vorbim de viziune și de ”așa e bine să”, eu cred că e bine să fii determinat și perseverent. Nu știu dacă ai citit Paulo Coelho… El zicea că dacă îți dorești cu adevărat, întreg universul conspiră să ți se întâmple. Ei bine, eu am practicat chestia asta mulți ani.

Îmi doresc cu adevărat, din tot sufletul, am învățat să îmi doresc mai mult și, cumva, se întâmplă lucruri.

Asta e o calitate pe care ți-o antrenezi, așa cum antrenezi să iei decizi?

Da.

Cum faci?

Păi, vorbești tu cu tine. Adică spui: Ce am făcut aici? De ce s-a întâmplat asta? Analizezi cât din ceea ce se întâmplă e rezultatul unei intenții. Și, uneori, ai oamenii din jur, eu îi numesc oameni-oglinzi, care să te ajute la acest proces de reflecție, să reflecte ce e acolo, în tine, nu ce vor ei să reflecte. Spui ”uite, formatul este să mă asculți tu pe mine, un fel de psiholog. Eu când îți explic și tu îmi pui două întrebări, ca să îmi dau seama ce s-a întâmplat, de fapt. Ăsta e formatul. Vrei să te joci cu mine în formatul ăsta? Bine”.

Sunt camere diferite în care intri ca să înțelegi și să iei decizii. Unele sunt cu oglinzi, unele sunt cu icoane și spui ”Doamne ajută, să iasă bine”. Unele sunt cu televizoare și te uiți ce se întâmplă afară. Poate iei deciziile în camera cu oglinzi, în camera cu televizoare, în camera cu cărți…

Trebuie să îți fie clar ce e acolo și de ce te afli acolo și ce vrei de la camera respectivă?

Exact. Să știi de ce ai intrat. Dacă ai intrat, timpul e o resursă importantă. Eu am această calitate, nu știu cum să o definesc… Sunt foarte prezentă în viața mea. Și în toate camerele alea.

Cum adică ești foarte prezentă în viața ta?

Păi, nu știu… Mă uit, privesc, întreb, înțeleg, miros, aud. Sunt atentă, și asta consumă resurse.

Eu cred că e o soluție pentru viață. Să fim prezenți este o soluție pentru o viață sănătoasă, pentru o familie construită puternic. Și, atunci când nu putem fi prezenți, să spunem ”Gata. Eu îmi închid urechile, gata, mă ridic și plec”.

În viața reală, cum arată această filozofie? Și cum o poți antrena?

În primul rând, când intri undeva, ești acolo cu totul. Pentru mine, nu există telefoane, nu există decât subiectul ăla în care te scufunzi ca într-o apă, cu totul. Îți pui toată mintea ta acolo, chiar dacă uneori nu știi. Asta înseamnă să fii prezent. Și pentru asta ai nevoie să te concentrezi, și e clar că te obosește foarte tare.

La sfârșitul a 2-3 exerciții din astea pe zi, eu uit să mănânc… Uit chestii esențiale, cum ar fi că am copii acasă… Atât de mult mă concentrez acolo. Și nu înseamnă neapărat că îmi place, ci este o modalitate de a mă conecta cu un subiect. Și nu înseamnă nici că subiectele îmi plac neapărat.

Este o chestie de disciplină totală, este un sport. A-ți concentra mintea pe un punct sau pe un subiect. E un sport care se antrenează îndelungat.

ESENȚA VIVRE. Noi suntem un canal magic

Într-o echipă e mereu un astfel de visător-aducător. Aduce ideea și o pune așa, în mijloc. Zice ”noi facem asta”. Responsabilitatea lui ar fi ca el să aibă niște vise motivante prin însăși esența lor. Să fie un obiectiv mare.

Treaba unui antreprenor, spune Monica, este să vină și să pună pe masă vise mari și ținte ambițioase, care merită atinse. E singurul fel în care poți da oamenilor o motivație autentică să te urmeze și dorința de a face parte din povestea pe care încerci să o construiești. Iar povestea trebuie să fie clară și ușor de înțeles, pentru echipă și pentru client: ”Noi suntem un canal magic”.

(foto: parte din echipa Vivre)

Cum te asiguri că rămâneți în prima linie, când lumea se schimbă atât de repede în zona de tehnologie?

Trebuie să stai fit, cum s-ar spune (în formă). O disciplină ca să stai fit este să îți setezi niște obiective pentru care să merite să muncești, care să merite efortul. Adică, dacă te uiți în urmă peste 10 ani, 20 de ani, să zici ”eu am fost parte din asta”. Așa le faci.

Și chestiile mici, că am făcut o creștere de 3%, nu sunt chiar interesante. Așa, parcă 30% pare mai interesantă. În momentul în care zici ”eu vreau să fac un bloc de 37 de etaje”, și toată lumea zice ”cum 37 de etaje? Păi se poate?” Și după ce ai pus grozăvia asta pe masă și începi să discuți cum facem, pe ce structură, încet, încet se aliniază oamenii.

E antreprenorul responsabil să pună pe masă astfel de lucruri care par imposibile?

Eu cred că e responsabilitatea antreprenorului sau, dacă nu a antreprenorului, a celui care stabilește obiective. Într-o echipă e mereu un astfel de visător-aducător. Nu e doar visător, dar aduce idei în cameră. Aduce ideea și o pune așa, în mijloc. Zice ”noi facem asta”. Responsabilitatea lui ar fi ca el să aibă niște vise motivante prin însăși esența lor. Să fie un obiectiv mare.

Ca toată lumea să vrea să ajungă acolo, fără să fie împinsă de la spate?

Citeam despre sportivii care trag cu arcul. E o metaforă frumoasă: ei întotdeauna țintesc mai sus, pentru că mai e gravitația care trge totul în jos. Nu mai zicem de erori și de alte lucruri. Adică trebuie ca măcar să țintești sus… E bine să îți setezi obiective înalte, părerea mea. Mie îmi place.

Care este acel loc, acel vis mare către care țințiți voi?

Povestea mare e că noi suntem o poveste de succes născută în locul potrivit, la momentul potrivit, adică în România. Noi suntem unul din norocoșii ăia care s-au născut unde trebuie și când trebuie, când se schimbau lucrurile într-o industrie extraordinar de mare.

Sper să putem să captăm cât mai mult din creșterea asta. E o poveste de succes a tuturor celor implicați. Și vreau să fie, asta este una dintre moștenirile pe care le pot da oamenilor. Mi-aș dori cu adevărat, chiar dacă ei pleacă la un moment dat, să se bucure că au fost acolo, că au avut Vire în CV.

Cum va arăta povestea asta atunci când o să fie matură?

Nu știu cum va arăta, dar sigur va fi diferit.

Vorbești despre Vivre ca fiind un canal magic. Mi-a plăcut foarte mult, pentru că e foarte descriptivă, dar are în acelați timp în ea ideea de magie. Poți explica ce înțelegi prin canal magic?

O să fac ca la carte și o să zic întâi valorile brandului. Prima este învățare. Mai ales pentru noi, dar și pentru acest canal. E ca în acele filme în care ai o poartă de teleportare în timp și spați. Degeaba ai un canal magic, dacă nu știi să-l folosești. Apoi inovație, pentru că încă nu s-a inventat viitorul acesta către care mergem. Apoi valoare, pentru că folosești canalul la ceva. Să teleportezi în timp, să teleportezi un produs. Și empatie, pentru că nimic din cele de mai sus nu funcționează sau nu funcționează în industria noastră, dacă nu există empatie.

Empatie înseamnă sentimente. Înseamnă că tu, clientul, iei unele decizii de aici (arată spre inimă) deși tu zici că le iei de aici (arată spre cap) sau de aici, din buzunar. Noi suntem într-o industrie de sentiment, indiscutabil, în industria de home deco.

De ce spui asta?

De ce spun asta? Păi ai putea să dormi pe jos, pe o saltea, cum doarme o treime din populație. Ai putea să bei dintr-o cană care ți-e și pahar și ceașcă și ar putea să fie din lemn. Tot ce nu este o nevoie foarte basic este sentiment. Este o emoție.

Deci un canal magic pentru client?

Revenind, canal magic înseamnă că e magic pentru cine îl folosește. E greu să faci poarta timpului sau poarta de teleportare. Noi suntem ăia care facem poarta. Dar pentru utilizatori trebuie să fie simplu, în asta e magia. Și în asta este seducția, că e simplu de înțeles, de folosit. Dacă e simplu de folosit, îl folosesc la mai multe lucruri și schimbă toată relația cu produsul.

De exemplu, povestea cu telefoanele mobile. Aici se vede cel mai clar. Sunt oameni, inclusiv, să zicem, apropiați de-ai mei, mama mea, care puteau să aibă 100 de laptopuri cu taste. Au început să facă browsing online, cumpărături, orice, să citească, cu magia atingerii. Pentru că e simplu cu telefonul.

Asta vrem să replicăm, cumva, în experiența de a alege și a obține un produs.

Cea mai sigură poziționare e de partea clientului

Când se zguduie lucrurile, e bine să ai un punct de sprijin. Punctul de sprijin cel mai logic și evident într-o experiență de retail este cine are decizia în buzunar și suflet, deci clientul.

Poate că în 2012, la început, Vivre nu a avut cine știe ce business plan. Un lucru, însă, e scris în ADN-ul companei de la început: relația cu clientul. Când au definit modelul de business, fondatorii Vivre au definit și relația cu clientul. ”Aduc diversitatea și o pun la picioarele consumatorului. Eu vorbesc cu toți și consumatorul o să decidă ce validează.”

E un model greu, care presupune să ”nu lași nicio piatră neîntoarsă”. Și, în același timp, presupune să construiești acea poartă magică prin care clientul poate primi lucruri pe care nici nu și le-a imaginat.

Spui că cea mai sigură poziționare este de partea clientului. Ce înseamnă asta în viața reală?

Trebuie să terminăm fraza. Cea mai sigură poziționare e de partea clienului în retail în momentul ăsta, pentru că retailul se transformă. Ei o numesc în literatură ”apocalypse of retail”. Că mai mor unii, mai mulți și mai neașteptați, care nu păreau bolnavi.

Când se zguduie lucrurile, e bine să ai un punct de sprijin. Punctul de sprijin cel mai logic și evident într-o experiență de retail este cine are decizia în buzunar și suflet, deci clientul. E cel mai sigur.

Cum aflați ce vor?

Aici e o întrebare complicată. De fapt, nu vrei să știi ce vrea. Validezi. Atâta vreme cât te las să alegi dintr-o infinitate, iar infinitate poate să însemne în industria noastră 60.000 de produse sau 100.000, eu mă duc direct la rezultat. Execut ce cumperi tu. Decizia este la tine, la cumpărător.

Deci nu vreau neapărat să știu ce vrea. Într-o perioadă de transformare, în care consumatorul are atenția limitată și atât de multe opțiuni…

Noi concurăm de fapt pe aceeași zonă semi-emoțională în care lucrurile astea înseamnă ceva pentru el. Spui ”Să mă apuc să învăț engleză, în sfârșit; uite, cursul ăsta costă 2000 de lei”. Sau ”Să îmi fac ceva frumos prin casă”…

Deci sunteți în competiție cu alte scenarii din mintea și sufletul omului, despre cum să-și îmbunătățească viața…

Calitatea percepută a vieții. Calitatea percepută.

Deci nu sunteți în competiție cu altă mobilă sau cu altă gamă sau cu alt șervețel.

Nu. Lucrez pe atenția și pe percepția lui de îmbunătățire a vieții. În industria asta suntem noi și mulți alții. Și tocmai pentru că nu au definit-o corect, unii se trezesc că au rămas pe dinafară și s-au schimbat lucrurile. Pentru că nu au definit lucrurile destul de larg.

Deci voi nu vă vedeți pe voi ca fiind industria de home&deco și mobilă?

Nu, noi suntem în industria de a atrage clientul și servi clientul ca un ”duh al lămpii”. Ca un duh din ăla magic.

Asta e interesantă. Cum ați ajuns la concluzia asta?

De la concluzia asta am plecat în 2012. Când ai spus sunt pe stoc furnizor, înseamnă că trebuie să vorbesc cu toți, să ridic fiecare piatră, că poate găsesc sub ea un bănuț sau o comoară sau un șarpe. Îmi asum chestia asta, deci fac multă cercetare, mă integrez și mă împrietenesc cu toți ca să pot să aduc diversitatea și să o pun la picioarele consumatorului. Eu vorbesc cu toți și consumatorul o să decidă ce validează.

Deci este parte din celula aia 0 din care s-a născut Vivre.

TIMP ȘI COPII. ”Sunt oameni egali cu noi, doar că puțin mai mici”

Mă ajută foarte mult disciplina soțului meu, el vine dintr-o cultură în care se practică a fi amabil, a fi politicos, a-ți crește copiii ca egali.

Monica și Oliver Cadogan au patru copii. Amândoi sunt antreprenori, iar timpul este una dintre resursele din care au cel mai puțin. Regulile lor legate de timp sunt simple, dar stricte: timpul pentru familie e sfânt. În rest, Monica e aproape nemiloasă cu puținul timp care rămâne: nu merge la evenimente sociale, deleagă tot ceea ce poate delega, nu mwerge în întâlniri decât dacă e absolut necesa

Așadar, vorbește puțin despre principiile tale, regulile tale legate de felul în care îți gestionezi timpul.

Pentru că noi vorbim acasă și engleză și română, am remarcat un lucru: în română zicem că ne petrecem timpul, în timp ce în engleză spun că ei își cheltuie timpul.

Deci primul lucru care m-a ajutat este să văd timpul ca pe o resursă pe care o cheltui. Așa cum am, eu știu, niște bănuți în buzunar. Cum am o pâine pe care trebuie să o împart în 10 și mă uit cum să o tai. Deci mă uit la timp foarte atent, ca la o resursă, ca la un bun care se cheltuie și se împarte.

După ce am clarificat treaba asta, că timpul e o resursă pe o controlez eu de obicei, că e timpul meu, începi să faci diferite exerciții: te întrebi ”trebuie să fac eu, trebuie să cheltui eu resursa asta, trebuie să plătesc cu banii mei asta sau nu?”.

Deci, la al doilea nivel, începi să gestionez resursa asta și spui ”trebuie să fac eu asta?”.

Cum aloci aceste felii de care vorbești?

O iei întâi cu nevoile: eu am nevoie de somn. Că sunt 6 ore, că sunt 5 ore, toate nopțile le dormim și nu facem decât foarte mici excepții și alea nenegociabile. Pe lângă ăsta, ce mai reducem? Păi mai reducem serile cu copiii. Că vreau să îi cunosc și să mă cunoască. Iarăși le parcăm, nu atingem orele astea. Weekendurle și serile sunt în special cu copiii, la fel vacanțele, nu mă ating de ele. Și mai rămân niște ore, un interval: am 7 ore, 8 ore, 9 ore pe zi pe care poți să le împarți. Și ții minte 8 ore.

Apoi vezi lista de nevoi. Trebuie să faci aia, aia, aia, aia. Și atunci pui întrebările. ”Păi trebuie făcut?”, ”Trebuie să fac eu?”. Nu știu, începi și rezolvi probleme. Delegi, împarți.

Și ce faci cu ce nu poți să delegi? Acolo cum gestionezi? Că presupun că rămân destul de multe.

După aia te apropii de subiectul fierbinte, respectiv de lucrurile care îți plac… Aici este un pericol. Din lucrurile care rămân de făcut, unele sunt importante și urgente sau unele doar importante, dar importante de făcut. Trebuie să fii atent și să te uiți așa, în niște oglinzi tu la tine, că noi avem tendința să facem lucrurile care ne plac. De exemplu, mie îmi place să vorbesc cu oamenii.

Trebuie să ne controlăm? Adică trebuie să fim atenți aici?

Da. Eu am remarcat că acolo am tentația să aloc mult mai mult timp, să vreau să rezolv lucruri. Deși nu sunt poate cea mai pregătită și cea mai ieftină resursă din viața mea, în acel subiect. Deci trebuie să fii atent și la niște comportamente, la niște tentații.

Cum adică nu ești cea mai ieftină și mai pregătită resursă din viața ta?

Să zicem că trebuie să te duci și să faci ceva la taxe locale. De fapt, trebuie să te duci de cinci ori și trebuie să stai la coadă și după aceea afli că nu e ștampilă pe timbru. Uneori, merită să te duci la notar, care e lângă birou, să semnezi o împuternicire și să te ajute cineva. E mai ieftin să plătești o persoană calificată care să te ajute.

Per total, toată minunea asta iese mai ieftin dacă te uiți la oră cu un euro lângă ea sau cu o sumă oarecare.

Spui ”Stai puțin, îmi ia 7 ore. Deja 7 ore e o zi de muncă. Păi de ce să mă duc eu? Eu? Păi nu poate să se ducă altcineva? Hai că se poate, cât costă?”

Cum rezolvi timpul în legătură cu ședințele. Când suntem la birou, parcă totul e doar o ședință care înghite tot timpul…

Am niște principii. În general, mă întâlnesc doar cu oameni cu care lucrez direct și, de obicei, ăsta e un cerc restrâns, 5-6-7 oameni, maxim falanga romană de 10. Ei mă cunosc bine, eu îi cunosc bine, lucrurile funcționează, pot să am un impact mare în timpul petrecut cu ei.

Altfel, în general, nu mă duc în întâlniri în care nu sunt convinsă că sunt necesară. Deci nu accept să mă întâlnesc cu oameni doar ca să mă întâlnesc. Nu vreau să cunosc oameni.

Deci timpul tău în afara biroului este de fapt dedicat copiilor, lui Oliver, soțul tău. Familiei. Nu te duci la evenimente sociale.

Am tăiat tot. De când a venit și bebe mic, Patrick.

Care sunt principiile voastre, ale tale și ale lui Oliver, apropo de cum cresc copiii? Pentru că știu că ei merg adesea cu tine la birou.

La birou, în vacanțe, peste tot. Da. Dar nu sunt principii, e o filozofie. În primul rând, copiii nu sunt copii. Ei sunt niște oameni egali cu noi, numai că sunt puțin mai mici. Ok, ei nu au buletin și nu au card încă, dar în rest ei sunt egali cu noi. Și, atunci, dacă zici că e egal cu tine, normal că are și el dreptul la decizie, să îl iei în concediu, adică toate lucrurile decurg din filosofia asta. Asta e o filosofie, că noi îi ajutăm să intre mai bine în lumea asta, adică îi ajutăm să se poziționeze, să crească, să își găsească talentul și drumul. Adică noi îi susținem, noi suntem susținători. Asta e filosofia, restul e o chestie de bunăvoință.

Dar nu cred că sunt cea mai bună mamă, să țin cursuri pe tema asta și un mare expert în parenting. Eu încerc din răsputeri să fac și să le dau cât mai mult și să fiu o mamă cât mai bună. Asta e descrierea – eu încerc din răsputeri, cât de mult, din răsputeri, cât pot și cât am de dat, să dau, să le dau. Lor, mai ales. Consider că față de ei am datorii de dat. Când nu mai pot, nu mai este, nu mai am. Ne culcăm sau, nu știu, le zic să mă lase în pace. Dar avem o relație foarte veselă și liberă, adică cum vorbesc cu tine, și cu ele și cu colegii mei. Cred că lor nu le e frică de mine, sper. Patrick încă nu e în cărți. E încă fascinat de mine.

Dar cu fetele avem relații de egalitate, de normalitate. Le mulțumesc, le corectăm. Avem relații construite și îngrijite. Mă ajută foarte mult disciplina soțului meu, el vine dintr-o cultură în care se practică a fi amabil, a fi politicos, a-ți crește copii ca egali.

ÎNVĂȚARE, RISC, ÎNCEPUTURI. ”Care e cel mai rău lucru?”

Începi și construiești, pornind de la lucrurile de care nu te atingi. Asta e, să zicem, bula mea de siguranță. Și după aia vezi cât poți să pui pe masă să riști.

Caracteristica cea mai importantă a unui antreprenor de succes este capacitatea de a învăța, spui. Care sunt lucrurile pe care le înveți tu zilele astea?

Învăț despre cât de bine este să ai de la cine să înveți. Am învățat foarte mult în anii ăștia, despre marketing, despre brand, despre platformă, tehnologie. Noțiuni de care nu le auzisem în viața mea. Deci sunt acolo, învăț foarte mult și absorb de la colegii mei experți pe diferite probleme. Întreb tot timpul ”asta e important, asta e bine sau e rău?”.

Eu despre astea învăț acum, despre a mă calibra între cifre și oameni și obiective.

(întrebare din sală) Dacă ar fi să dai un singur sfat unui antreprenor tânăr aflat la început de drum, care ar fi acela?

Eșuează repede. Adică nu te abține să sari în apă, dar dacă nu știi să înoți ieși repede. Cred că cea mai bună învățare în antreprenoriat este prin a face. Poți să reiei, e o cultură a eșecului, nu riști totul, deci riscul este mai ușor de asumat și o eroare, o greșeală, e mai ușor de parcat după aia, nu mai e un capăt de țară.

Spre deoesebire de acum 200 de ani, când compromiteai toată familia. Acum poți să te angajezi, poți să trăiești și fără, adică nu mori fizic. Ok, nu ți-a ieșit business-ul te duci te angajezi, plăteși o chirie.

E interesant cum te gândești la risc: ”Care e răul cel mai rău…”

Tot timpul reduc totul la asta: ”care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla, care este maximum ce pot permite pierd?”. Trebuie să dau de mâncare la copii, trebuie să stea copiii într-o casă… Apoi începi și construiești, pornind de la lucrurile de care nu te atingi. Asta e, să zicem, bula mea de siguranță. Și după aia vezi cât poți să pui pe masă să riști.

Dacă ar fi să te gândești la o greșeală, un eșec, pe care ai alege-o? Cea care e favorita ta, cea care te-a învățat o lecție valoroasă.

Am un tip de greșeală care este construită în structura mea. Pe care o fac destul de des, dar încerc să mă înconjor de semnale de alarmă, de senzori care să bipăie. Cea mai dragă și urâtă, de neiertat greșeală – și mă uit în oglindă și îmi pare rău că o fac, deși o fac – este cea cu oamenii. În sensul că, pentru că îmi plac oamenii, pentru că mă atașez de ei, nu iau decizii destul de repede și atunci nu îmi îndeplinesc funcțiunea de a avea grijă de toți oamenii. Pentru că tolerez și le dau prea mult timp unor oameni. Asta este o greșeală feminină, în sensul că aștepți și spui că o să se schimbe lucrurile, dar ignori faptul că omul ăla nu hrănește oamenii care depind de el. Asta este o greșeală pe care am făcut-o des și probabil că încă o fac.

(întrebare din sală) Dacă ar fi să o iei astăzi de la început, la 25 de ani, 23 de ani, 28 de ani. Ce sfat ți-ai da? În ce industrie te-ai duce? Și ce te-ai sfătui tu pe tine?

Dacă o iei de la zero, adică nu ai resurse, retail-ul este complicat și are bariere înalte de intrare. Dacă nu ai multe resurse e bine să pornești cu ceva în care poți să acumulezi capital.

De obicei sunt zonele de servicii. Eu am început în consultanță de management și aveam și o agenție de turism. Aș face la fel, să spunem. Ceva în care valoarea personală adăugată poate să fie mare, până acumulezi capital mai mult.

E important în business să înțelegi relația cu timpul și e bine să te poziționezi acolo unde timpul curge în favoarea ta. În retail, timpul curge în favoarea noastră. Cu cât ai mai multă istorie, cu atât ești mai bine văzut. În anumite industrii, timpul poate să însemne încununarea unei povești sau poate să însemne ceva învechit.

Dacă timpul curge în favoarea ta, e o idee bună să stai acolo. Dacă nu, schimbarea este rapidă și tu nu ești puternic. De exemplu, să produci telefoane astăzi, e complicat. E clar că e competiție mare și lucrurile se schimbă foarte rapid. E bine să definești poziția industriei și a ta în lanțul trofic de la început. Pentru că dacă timpul nu curge în favoarea ta și tu ai prins o fereastră de oportunitate, trebuie să faci bani, să iei bani din business și să îi bagi în buzunare. Dacă timpul curge în favoarea ta, investești. Dar trebuie să înțelegi ce se întâmplă, că se întâmplă oricum. Chiar dacă înțelegi tu, chiar dacă nu.

(întrebare din sală) Care este nivelul de atașament care există între tine și Vivre? Ți-ai imaginat vreodată că Vivre ar putea să aibă o viață separată de viața ta, când nu o să mai fie nevoie de implicarea ta continuă?

Da, mi-am imaginat, mi se pare obligatoriu să îmi imaginez acest scenariu. Cred că cel mai important rol, și al unui lider și al unui constructor, e să își pună problema ce se întâmplă cu construcția după el, să asigure succesiunea. Dorința mea este să fiu parte din povestea Vivre în această poziție cu mare impact, de director general executiv, atâta vreme cât sunt folositoare. În momentul în care voi vedea că sunt oameni mai calificați și mai ieftini decât mine, aștept și urmăresc și caut momentul în care să pot să deleg din ce în ce mai mult, inclusiv poziția în care sunt.

Vivre și istoricul, ceea ce s-a întâmplat până acum, e al meu și va fi tot timpul al meu.

Este ceva ce nu am discutat, orice mesaj, orice lucru pe care simți nevoia și crezi să e important să îl transmiți?

Da. Cred că este nevoie să definim, fiecare pentru noi, de ce suntem în țara asta. Urăsc visceral gluma că e o țară minunată, din păcate e locuită sau ideea că cel mai rău lucru este că mi s-a întâmplat să fiu român. Eu fiind parte dintr-o familie internațională, nu îmi doresc și nici nu îmi pun problema să plec și să locuiesc în afară. Consider că oamenii norocoși, cum sunt și eu, care au niște lucruri, avem o responsabilitate să facem ceva din țara și momentul ăsta.