Trebuie doar să începi. Să faci primul pas, chiar dacă nu știi exact ce o să fie după aceea. Universul îți va da ce ai nevoie. Nu știi unde și cum, dar o să se întâmple. Dar dacă nu faci primul pas, nu se va întâmpla nimic din lucrurile care s-ar putea întâmpla”.

Când privești înapoi, la traseul antreprenorial al lui Alexandru Ghiță, un lucru devine evident: a încercat, în toate felurile care i-au ieșit în cale, să rezolve o problemă. Aceea a educației. 

Alex e fondatorul grupului Educativa, unul dintre cele mai mari grupuri românești care lucrează în educație. E un puzzle de proiecte, companii și parteneriate care include cel mai mare târg de universități din regiune (RIUF), consiliere și finanțare pentru studii în străinătate, cluburile Edison pentru antreprenoriat și tehnologie în licee, o academie de antreprenoriat, o școală internațională pentru asistenți medicali și multe altele. 

Pentru el, primii zece ani au fost despre a facilita accesul studenților români la mari universități de afară. Următoarele decenii sunt legate de construcția de școli vocaționale în România. 

Nu e ca și cum ar vedea exact cum se rezolvă problema acesta mare a  și educației, dar a învățat să așeze piesă lângă piesă, să conecteze idei și oameni și să sară ”cu capul direct în apă”, cu convingerea că va apărea de undeva un colac. Lumea se aliniază în jurul tău, când pornești cu hotărâre pe un drum, crede. 

Are un fel de algoritm pentru a construi orice: un proiect trebuie să aibă un centru gravitațional care strânge oameni în jur, conștiința unei destinații – chiar dacă nu știi cum ajungi acolo – și un proces de co-creare, de colaborare cu cei care au problema.  

Idei esențiale din conversație:

1. Viitorul este al minților antreprenoriale. Nu neapărat antreprenori care fac firme, ci oameni care au porniri antreprenoriale, și anume de a rezolva probleme pentru semenii lor într-un mod în care gestionează eficient resurse și creează valoare, folosind soluții bazate pe tehnologie.
2. Ca să reușești, trebuie să fii îndrăgostit de o problemă. În sensul de a vrea să rezolvi subiectul respectiv, de a înțelege a cui problemă este și cât e de importantă. Și de a căuta și experimenta diverse căi de rezolvare. 
3. Ideile se nasc una din alta. Târgul de universități a dus la programele de consiliere, care au dus la înființarea unui IFN pentru credite de studii. Visul de a face un MBA a născut ideea unei școli faine în România, care s-a concretizat în Entrepreneurship Academy, care a dus la alte idei de școli vocaționale. Fiecare idee creează credibilitate și o istorie care aduce la masă alți parteneri, pentru alte idei. 
4. Cum să te gândești la risc. O idee se concretizează într-o modelare pe hârtie, cu trei variante: varianta de mijloc, cea mai probabilă, plus două scenarii la stânga și la dreapta cu ”în cel mai rău caz” și ”în cel mai bun caz”. Aproape niciodată nu ajungi la cel mai prost scenariu. Nici la cel mai bun. Sunt foarte mult situațiile unde aterizăm între cel mai prost și cel de mijloc. Dar exercițiul de a modela cel mai prost scenariu e important. Trebuie să ți-l poți asuma. 
5. Ce am învățat despre parteneriate. Trebuie să lași loc și pentru ceilalți. Nu poate fi doar ca tine. Nu ai mereu dreptate. Sunt chiar circumstanțe în care ești convins că ai dreptate, dar ca să faci bine proiectului trebuie să nu fie ca tine. Să fie ca ei.

Varianta extinsă a conversației: 

Cluburile Edison. Cum te arunci direct cu capul în apă. 

Cluburile Edison, de antreprenoriat și tehnologie din licee, sunt un pariu. Ideea cea mai importantă, și ceea ce vrem să schimbăm, este că decizia de a urmări o carieră în antreprenoriat sau tehnologie la final de liceu e rar întâlnită. Liceenii se gândesc să fie medici, avocați, preoți, profesori. Dar să mă fac antreprenor sau dezvoltator de tehnologie în orice domeniu e foarte, foarte rar ca opțiune. 

Noi credem că asta e o greșeală. Pentru că viitorul nu are neapărat legătură cu antreprenori care fac firme, ci cu oameni care au porniri antreprenoriale, și anume de a rezolva probleme pentru semenii lor într-un mod în care gestionezi eficient resurse și creezi valoare. Și într-un mod în care să găsești soluții tehnologice – bazate pe știință – la problemele cu care te confrunți. Pentru că asta face un antreprenor. 

Dacă ne uităm la ritmul de evoluție a tehnologiei din ultimii 10 sau 20 de ani și te la curba ei exponențială, noi, ăștia care ne-am propus să facem Edison, împărtășim credința că lumea despre asta va fi. Și că ea va fi determinată de aceste trenduri. 

Ca atare vrem mai mulți absolvenți de liceu care să aleagă o carieră în antreprenoriat sau tehnologie, preferabil în amândouă. Credem că așa cum arată lucrurile astăzi nu se rezolvă de la sine. Deci trebuie să facem ceva. 

Un prim gând s-a înfiripat acum vreo doi ani, când am făcut focus-grupuri cu studenți de la Entrepreneurship Academy. Foarte deștepți, foarte articulați, foarte vocali, cu toate cuvintele la ei. Excelenți ca grup. Când le-am pus pe masă subiectul ”ce antreprenori știți voi din România sau din afara țării, ce admirați la ei, ce realizări au avut, cum sunt ei relevanți pentru voi?” a fost o liniște aproape totală. Cu foarte mare dificultate au reușit să spună niște nume. Inexplicabil pentru oameni atât de citiți și vocali. 

Investigând puțin ne-am dat seama că nu e în arealul lor. Acest subiect al antreprenoriatului nu există în preajma lor – nu îl au în familie, nu îl au în vecini. Nu apare la televizor. Nu au această reprezentare. 

Nu e suficient să duci un antreprenor în clasă să vorbească. Am făcut din astea. Se întâmplă și la Vreau să fiu antreprenor la RBL. Și în multe alte contexte. Dar nu e suficient. Trebuie să devină un subiect cotidian. Nu trebuie doar să te uiți în vitrină ci să pui mâna să te acomodezi. 

De aceea lucrăm pe mai multe paliere: unul de inspirație, de ”uau, ce mișto oameni, proiecte realizări, vreau și eu, nu știam că există!!”, al doilea e de dezvoltare de abilități, adică pun mâna și învăț ceva, al treilea e să pun mâna și să fac proiectul meu, al grupei mele, la nivel local, național, internațional. Apoi, provocări: vrem să mergem cu copiii de la Edison la competiții de la NASA, de la Agenția Spațială. 

Apoi e nivelul de reflecție asupra procesului de învățare și asumare a procesului, într-un fel care nu e specific pentru școala românească astăzi. Responsabilitatea e azi a oricui, mai puțin a elevului: e a școlii, a profesorului, a dirigintei, a părinților.  Altcineva își bate capul ca Gigel să învețe. Noi credem că e responsabilitatea fiecăruia. 

Și mai există un palier transversal: tot ce facem trebuie să fie cu bucurie, cu distracție. Ca să te țină interesat, nu cu constrângeri și pedepse. 

Nu e, așa cum ar putea părea, un proiect cu plan foarte bine definit. Nu știm cum vom ajunge acolo. Știm destinația pentru următorii 3-4 ani: acum lucrăm cu 1.300 de copii și vrem să ajungem la câteva mii, în câteva zeci de cluburi la nivel național. Dar ne trebuie coordonator de club, coordonator de temă de antreprenoriat și de tehnologie, ne trebuie foarte multe resurse pe care nu le avem azi, dar începem să le construim. 

 

Să fii îndrăgostit de problemă. Și rețeta ca să faci lucrurile să se întâmple

E o chestiune importantă aici: trebuie să fii îndrăgostit de problemă, nu în sensul de a o perpetua, ci în sensul de a vrea să rezolvi subiectul respectiv. Nevoia copiilor de a decide ce vor să facă cu viața lor e o problemă la care orice ființă umană va trebui să răspundă cumva. Așa funcționăm noi: suntem îndrăgostiți de  problemă și căutăm căi de a o rezolva. Tot ceea ce am făcut de-a lungul timpului, a plecat în primul și în primul rând, de la ce problemă rezolvăm pentru cine. 

Există o condiție care va face aceste Cluburi să funcționeze, cred: să reușim să-i dăm vibrația de comunitate, de trib, în care muncești foarte mult, faci performanță și ai un sentiment de apartenență și de legitimare. 

Un alt gând este că proiectul nostru e despre viitor, nu despre trecut. Trebuie să iasă. Acolo se duce lumea. Nu știm încă exact toate formele și toate nuanțele. Dar o să le găsim, pentru că avem exercițiul antreprenorului de a face o ipoteză, de a testa, de a vedea ce merge și ce nu și de a itera. Încercăm din nou și din nou, până o să ne iasă. Și facem asta cu elevii, e un exercițiu de co-creare ”ce e interesant pentru tine, ce ți-ar plăcea”.

E un fel de algoritm pentru cum facem toate lucrurile: trebuie să aibă un centru gravitațional care strânge oameni în jur, conștiința unei destinații – chiar dacă nu știi cum ajungi acolo – și acest proces de co-creare, de lucru cu cei care au problema.  

 

Prima problemă grea care s-a transformat în business

Grupul Educativa pleacă de la o problemă pe care am vrut să o rezolv. Prima componentă a grupului e Târgul Internațional de Universități (RIUF) și a început cam așa: în liceu, citeam revista Capital și citeam despre oameni care mergeau la MBA în America, care făceau fel de fel de chestii. Și mi-am spus ”vreau și eu la MBA în America”. Eram un puști din Ploiești, fără bani în buzunar, și era la mijlocul anilor 90. 

După ce am absolvit și am lucrat câțiva ani, am aflat că există un târg de programe de MBA la Budapesta. Aveam 21 sau 22 de ani. Mi-am luat costumul în spate, m-am dus la Budapesta cu trenul, am stat de vorbă cu organizatorii și reprezentanții universităților. Și m-am întors foarte entuziasmat de acestă interacțiune: mi-a dat sentimentul că e de făcut și că îl pot face. 

Am mers să caut un MBA, dar și un fel de legitimare a acestui vis care părea imens: eram un puști fără bani în buzunar, care se uita la un MBA care costa sute de mii de dolari. Cum rezolvi chestia asta? 

Când m-am întors, mi-am dat seama că sunt mulți alții în afară de mine care au nevoi similare sau foarte asemănătoare. Mi-am dat demisia și am zis că îmi iau un an sabatic activ, ca să fac acest proiect – un târg de programe de studiu internațional, deci mai larg decât MBA. 

Și așa m-am apucat și am inventat RIUF. A ieșit mult peste așteptări. Planificasem în bugetele noastre că vom avea 25 de expozanți și 1.000 – 1.500 de vizitatori. Și a venit ziua evenimentului, 1 aprilie 2005. Au venit 58 de expozanți și 7.000 de oameni la Sala Palatului. Ceea ce era o nebunie. Am deschis evenimentul la 10, era coadă pe trei rânduri în jurul Sălii Palatului. Într-o oră, la stand la Harvard nu mai era nimic. Pe la prânz nu mai era niciun fel de material în tot târgul. 

Cum am convins marile universități să vină? Am dat niște zeci de mii de mailuri. Am greșit strategia de preț și am muncit din august până în ianuarie pentru a aduna 10 expozanți.  Mi-am dat seama că nu va ieși așa și am scăzut prețul la 30%. I-am convins cu foarte mult efort. Am făcut-o. 

Apoi am zis să facem a doua oară. ”Dacă am făcut 7.000, la anul facem 15.000”. Ne-am dus în mijlocul Politehnicii, am comandat 20.000 de broșuri, am tipărit 20.000 de bilete. L-am făcut de două zile. Și au venit 3.500 de oameni. Ne-am luat-o în barbă. Nu știu ce s-a întâmplat. Dar ne-am adunat din țărână și am făcut și următoarea ediție. 

 

Cum construiești o idee din alta

După ce se terminau evenimentele, la câteva zile distanță, ne scriau diverși care nu ajunseseră la târg să îi ajutăm să meargă la universitate. Nu puteam să facem mare lucru, în afară de a le da niște contacte. 

Umblând prin industrie, ne-am dat seama că există acest concept de consilier educațional. Am zis ”hai să facem și noi, că așa rezolvăm problema acestor oameni”. Și ne-am apucat să facem consiliere educațională. Fără să avem vreo experiență sau pe cineva să ne învețe. Dar cu cercetare și pregătire și cărți și dorința puternică de a face. Așa a crescut Edmundo, care acum e în top 3 la nivel european ca volum de studenți consiliați.

După Edmundo, au venit la noi la ușă oameni care ne spuneau că vor să lucreze cu noi, dar că ei vor să meargă la Oxford sau la alte școli pe care noi nu le aveam în portofoliu. 

Așa că am născut Universalio, ca să răspundem la nevoia acestor oameni. Am luat studenți români la nivel de master, unii dintre ei la nivel de doctorat, câțiva la nivel de licență, dar toți trecuți prin această experiență de studiu în afara țării și am inventat serviciul pentru români care vor să ajungă la școli de top.

 

Cum funcționează modelul nostru de business

Modelul nostru e de antreprenoriat social. Adică urmărim impact social pozitiv în rândul beneficiarilor, într-o manieră similară ca aspirație cu a unui ONG, dar suntem organizați ca business pentru a livra rezultate. 

Când am început, aveam foarte multă experiență de a lucra în organizații neguvernamentale. Făceam lucruri faine și se terminau toate când mulți din echipă plecau pentru că aveau nevoie de bani să trăiască, să plătească chiria. Salariile în ONG nu permiteau chestia asta. Era clar că să-ți plece talentele și oamenii cu experiență nu era un model sustenabil. Ca atare, am optat pentru un business care-ți permite să ai marje, să-ți asumi riscuri, să investești în calitate, să fii sustenabil. 

În Educativa, facem și lucruri for profit și not for profit. Multe dintre ele consumă bani până când ajung la maturitate și profit. Unele ajung să aibă marjă, altele niciodată. E exact ca în cazul unor startup-uri.  

 

Cum poți eșua pentru că nu înțelegi riscul, deși logica de business e perfectă. 

Dacă ar fi să mă gândesc la motivele pentru care am eșuat cu anumite proiecte, aș spune că noi n-am fost niciodată buni să gestionăm politică internă din organizații mari. 

De exemplu, ne-a venit nouă la un moment dat damblaua că vom vrea să facem universități, cândva. Ne-am întrebat ”de unde putem apuca provocarea asta?”. ”Hai să luăm niște elemente de infrastructură pe care să le luăm să le gestionăm. Hai să facem cămine”. Nu aveam forța financiară să dezvoltăm cămine, dar ne-am întrebat dacă am putea face măcar o cantină ca lumea. 

Am făcut cumva și am preluat o cantină. Operațional vorbind, a fost extraordinar: de la 150 de bonuri pe zi, am dus-o la o medie de 500, nivelul de satisfacție a a studenților este 9,5 din 10. Am vrut să aducem oameni împreună, elevi cu profesori. Dar, făcând asta, am terminat tradiția separeului pentru profesori. Și ne-am luat-o: cu prima ocazie când s-a discutat în Senat reînnoirea contractului, am pierdut cantina. 

Nu am luat în calcul riscul de a nu înțelege despre ce e vorba: nu era despre a plăti chiria la timp, sau a servi mâncare bună. Decizia era altfel luată. Nici n-am văzut-o, nu am înțeles. Am intrat în ședința respectivă cu propunerea, convinși fiind că vom continua.  

Dacă ar fi să vorbesc despre o învățătură mai generală de aici, aș vorbi despre un subiect pe care încă nu îl stăpânesc. Lucrez la el. Realizez cum curenții de adâncime, lucrurile care nu sunt spuse, contează adesea mai mult decât cele care sunt spuse. 

Eu nu am trăit așa până la 40 de ani, eu am trăit cu principiul că vorbim, facem o înțelegere, aia e. Acum, cu acești ochi deschiși, lucrurile se leagă altfel în retrospectivă. Contează foarte mult ce nu ne spunem. Trebuie să ai simțurile deschise pentru asta. Și contează mult mai mult decât am crezut. 

Rațiunea și logica nu te pot duce decât până la un punct. Acest fel rațional și programatic m-a ajutat să fac niște lucruri, dar, în acest moment, este o limită a ceea ce pot să fac. Mai departe, am nevoie și de altceva. E o componentă mult mai puternică de afecte și, că dacă nu știi să vezi și să gestionezi afecte, eșuezi. Și în probleme personale, și în probleme profesionale. Mai ales că granița între ele e adesea neclară. 

 

”Doar apucă-te”. Lumea se aliniază când te pornești pe drum

La Educativa, lucram cu mii de oameni care aplicau și erau acceptați la facultăți din străinătate. De-a lungul anilor, cam 40-45% dintre ei nu plecau la studii, deși aveau o ofertă pe masă de la o universitate, cea mai mare parte dintre ei pentru că nu găseau finanțare. 

Trebuia să facem ceva în privința asta. Am vorbit cu toate băncile mari din România și n-am găsit nicăieri deschidere pentru a construi un produs de credit de studii. 

Băncile se uită la acești oameni ca fiind niște ”NINJA”s – no income, no job, no assets. Nu au bani, nu au venit și nu au garanții. Noi ne uităm fix la aceiași oameni ca fiind ”HENRY”s – high earners, not rich yet. Oameni care urmează să fie în slujbe foarte bine plătite, oameni care vor fi bogați, dar nu au ajuns încă acolo. 

Am zis că trebuie să facem noi. Dar să faci un o instituție financiară e complicat. Tot așteptam să se alinieze lucrurile – garanțiile, sursa de finanțare, toate planetele. 

La un moment dat, într-o prezentare în care eram în panel împreună cu Dragoș Nicolaescu, Dragoș scoate cuvintele astea pe gură, pe care eu le știam la nivel teoretic, și le și propovăduiam, dar nu le aplicam neapărat: ”Trebuie doar să începi. Să faci primul pas, chiar dacă nu știi exact ce o să fie după aceea. Universul îți va da ce ai nevoie. Nu știi unde și cum, dar o să se întâmple. Dar dacă nu faci primul pas, nu se va întâmpla nimic din lucrurile care s-ar putea întâmpla”. 

Și s-a făcut lumină în capul meu. Am zis ”trebuie să încep”. Nu pot să mai amân, am amânat trei ani, sunt la varianta a 15-a a bugetului. Am dat drumul la înființarea FINS, neștiind exact cum se vor întâmpla lucrurile care trebuia să se întâmple. Știam că e în lucru la European Investment Fund o schemă de suport pentru studenți. Era un proiect. S-a materializat și am aplicat la ei, am fost selectați și suntem a șaptea instituție din Europa. Așa am asigurat o linie de garantare, cu care ne-am dus la Raiffeisen Bank, care pe baza liniei de garantare și a credibilității noastre personale și a faptului că am semnat personal și eu, și partenera mea Laura Gavrilă, ne-a dat banii pentru credite. 

Dar ne-am asumat riscuri: tot capitalul firmei e pus de noi, 20% din banii de credite pentru master sunt puși de noi și anul acesta am lansat și credite de studii pentru licență și programe de master ne-eligible după criteriile EIF. Pe toți aceștia noi îi finanțăm. 

De ce? Am spus ”dăm primele credite, demonstrăm cine sunt acești oameni, vedem dobânzile, vedem cum se comportă, creăm o istorie”. Și apoi mergem și căutăm finanțatori. N-am vrut să mai așteptăm, cum am făcut prima oară. E o realitatea și cu aceea ne vom duce să găsim finanțare. 

Avem acum câteva sute de mii de euro bani puși de noi în acest demers de finanțare a educației.

 

Cum mă gândesc la risc și cum îl calculez și gestionez

Când îmi vine câte o idee, încep prin a face scenarii în cap. Multe dintre ideile noi îmi vin la duș. Ies din duș, notez în telefon un pomelnic de idei. Apoi, fie seara, fie a doua zi, merg și modelez într-un fișier excel, eu pentru mine. Pun niște cifre despre intrări și ieșiri și corelația dintre ele și încerc să îmi dau seama cum depind unele de altele. Deci un mini model financiar cu ce depinde de ce. Se întrezăresc lucrurile importante și cele neimportante.  

Ca să simplific, toate aceste modelări se duc în scenariu cu trei variante: varianta de mijloc e la ce mă aștept  – cam cum cred eu că o să fie. La stânga și la dreapta sunt două scenarii cu ”în cel mai rău caz” și ”în cel mai bun caz”. Dar dacă aia merge prost? Dar dacă și aia, și aia? 

Dacă toate merg prost, unde ajungem? Câți bani pierdem? Atâția. Putem să trăim cu asta, o putem înghiți, putem face acest pariu? Ok, facem acest pariu și dacă iese foarte prost, pierdem 50.000 de euro, 100.000 de euro. Și îmi asum chestia aia, împreună cu partenerii. Ne sfătuim și decidem: facem acest pariu?

Dar dacă e mai bine decât credem noi? Dacă facem 12 în loc de 10? Dacă rata de conversie nu e 15%, e 20%, ce se întâmplă? Niciodată nu se întâmplă acest scenariu. Dar e motivant.

Aproape niciodată nu vom ajunge la cel mai prost scenariu. Nici la cel mai bun. Sunt foarte mult situațiile unde aterizăm între cel mai prost și cel la care mă așteptam. Sunt altele unde o parte ies peste așteptări, unele puțin sub.  Când se compun, e cam pe acolo. 

Dar exercițiul de a modela cel mai prost scenariu e important. Trebuie să ți-l poți asuma. 

Nu știu cum spune exact Marcus Aurelius, dar e cam așa: o dată pe an, timp de trei zile, te îmbraci cu cele mai proaste haine, locuiești în cele mai proaste condiții, mănânci doar pâine și bei apă. Și, când te întorci, înțelegi că cele mai groaznice lucruri sunt suportabile. Îți calibrează puțin frica: cxât de groaznic poate fi? Arareori ajungi acolo.

 

Entrepreneurship Academy și ambiția de a crea următoarea generație de școli în România

Până la urmă, eu am făcut un MBA. Nu a fost în America, a fost la INSEAD. A fost cel mai bun an din viața mea. M-am întors de acolo cu această imagine foarte clară că în România sunt 20 de milioane de oameni, sunt milioane de elevi, și la INSEAD eram șase români din 1.000 de oameni în generație. Mult mai mulți oameni trebuie să aibă șansa unei educații la acel nivel. Visul meu era o școală care să aspire la acel nivel. 

M-am întâlnit cu Dora Surugiu, unul dintre cofondatorii MsM România. Și ea avea acest vis. Ne-am așezat și am pus pe un șervețel ideea că facem o școală de antreprenoriat sau business. Nu ne era prea clar cum, dar am spus că o facem împreună. Apoi ne-am întâlnit cu Traian Brumă, de la Universitatea Alternativă, care avea un parteneriat cu Team Academy din Olanda, acest model de școală de antreprenoriat inspirat din filozofia finlandeză. Și așa ne-am apucat. 

Acum avem 126 de studenți și prima generație care a terminat în această vară. Studenții noștri fac deja business de peste un milion de euro. E o școală care are ca misiune să ajute cât mai mulți tineri să-și urmeze visul de a fi antreprenori și să o facă cât mai bine. 

Universitatea aceasta de antreprenoriat trebuie să aibă o vocație mai largă, nu doar pentru beneficiarii ei, cât și pentru comunitatea din jur, în acest caz comunitatea antreprenorială din România.

În vara acestui an, am preluat integral Entrepreneurship Academy. A venit peste noi aceasta criză COVID care a dat tuturor planurile peste cap. Contam pe un nivel de sponsorizare, iar sponsorizarea a dispărut. A fost un moment de criză și dintre toți cei care am construit împreună până acum, noi am fost cei mai în măsură să susținem școala și să ne asumăm proiectul ei de creștere de acum încolo. 

Noi știm că vrem să mergem în zona academiilor vocaționale. Dacă primul nostru deceniu a fost aproape exclusiv orientat către a trimite români la studii în străinătate, în următoarele vrem să construim școli faine în România. 

Recent, am ”născut” Academia Europeană pentru Asistenți Medicali, printr-un parteneriat între Educativa, Rețeaua de Sănătate Regina Maria și Coventry University. Tot după rețeta asta s-a întâmplat: Regina Maria are o nevoie de asistente și începuse o academie internă de termen scurt, noi voiam să facem ceva și ne-a unit Andreea Nistor, care a crescut în Educativa și apoi a mers la Regina Maria, iar acum este directorul Academiei. Apoi am mers la Coventry University pentru licență. Așa s-a născut încă o școală. 

 

Ce am învățat despre parteneriate și a construi împreună cu ceilalți

E foarte greu să faci parteneriatele să funcționeze. 

Un fel de a răspunde, din ce am învățat dând cu capul de sus și rupându-mi genunchii în gropi, e că trebuie să lași loc și pentru ceilalți. Nu poate fi doar ca tine. Nu ai mereu dreptate. Sunt chiar circumstanțe în care ești convins că ai dreptate, dar ca să faci bine proiectului trebuie să nu fie ca tine. Să fie ca ei. Ceea ce e foarte greu pentru cineva care are construcția de antreprenor, de ”pun eu mâna și fac, pentru că știu”. 

Apoi, ce am ajuns să apreciez în ultimii ani este că poate fi foarte multă valoare pe care n-o vezi. Crezi că intri într-un parteneriat cu cineva pentru motivele a, b, c și ele se întâmplă mai mult sau mai puțin, dar apar circumstanțe în care partenerul contribuie și cu x, y, z, lucruri pe care nu le bănuiai înainte și se dovedește a fi foarte valoros. E și aici un salt de încredere – ”am încredere în tine, nu prea știu de ce. Poate pentru că suntem parteneri și așa e bine”. În foarte multe cazuri, oamenii vin cu contribuții nebănuite. Dar nu vin dacă nu le faci loc. Și este ceva ce eu nu am știut. 

Până acum câțiva ani, eram mai tranzacțional: ce trebuie să faci tu, faci. Și ce trebuie să fac eu, fac. Și cu asta, basta. 

Așa am crescut și așa am făcut multe lucruri și acum ajung la limita acestei credințe: tranzacția nu te duce decât până la un punct. 

 

Datoria fiecăruia dintre noi e să nu mai așteptăm și să contribuim la a rezolva o problemă

Cred că e datoria noastră să facem lucruri pentru cei din jur, mai ales dacă putem. Dacă am depășit – și am depășit – nivelul unde ne luptăm în fiecare zi pentru supraviețuirea noastră și a familiilor, pentru mine e obligatoriu că avem o datorie să facem mai mult. Unde? Oriunde aduci o contribuție pozitivă în societate. Dar eu cred că educația ar trebui să fie printre primele trei priorități. Dacă facem lucruri în educație, creștem oameni noi și punem la punct sisteme de resurse și de performanță iar restul lucrurilor se vor rezolva. 

Dar nu merge de la sine. Dacă mai are cineva iluzia că altcineva va rezolva problema asta, că ministerul educației sau politicienii o vor rezolva, se înșală. Dacă se putea rezolva, se rezolva până acum. Nu se va rezolva de la sine. 

Cred că rezolvarea finală completă și masivă nu va veni de la politicieni. Ei pot să nu încurce. Dar aș folosi butada cu ”e nevoie de un sat să crească un copil”, în sensul în care toată lumea pune mâna la creșterea acelui copil. Și eu vin și zic ”sunt toți oamenii din comunitatea asta din orașul ăsta, din țara asta, care trebuie să pună mâna să facă ceva pentru educație”. Poate nu toată lumea inventează programe de MBA sau face școli. Dar poate contribui în alt fel – de la sponsorizare, până la timp, efort, energie, la a deschide ușa organizației tale, la a discuta despre asta. Implicarea și discuția legitimează subiectul și pune presiune pe noi toți să facem. Nu mai e doar subiectul altora, ci al fiecăruia dintre noi. 

Acesta e credința mea.

Despre ce am vorbit:

Grupul Educativa, fondat de Alexandru Ghiță în 2004

Cluburile Edison, de tehnologie și antreprenoriat în licee. 

Entrepreneurship Academy, prima universitate de antreprenoriat din românia, unde studenții învață prin muncă de echipă și experiență antreprenorială practică. 

Team Academy, academia olandeză de antreprenoriat al cărei model stă la baza EA. 

Vreau să fiu antreprenor, program de cultură antreprenorială în licee, creat de Fundația Romanian Business Leaders. 

Târgul Internațional de Universități, RIUF. Fondat în 2005 si devenit azi cel mai mare târg de genul acesta din regiune. 

Edmundo, companie de consiliere pentru liceeni care doresc să studieze în străinătate.

Universalio, companie de consiliere individualizată pentru admiterea la universități din top. 

FINS, companie de finanțare pentru studii în străinătate. 

Dora Surugiu, cofondator al Maastricht School of Management Romania. 

Marcus Aurelius

---

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații. 

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.