Mircea Miclea. Arta de a înțelege lumea, de a-ți crea drumul și de a redobândi controlul propriei vieți

Cei care stau și reflectează, și iar reflectează, ca nu cumva să greșească, au o rată a învățării mai lentă. Cei care însă încep să facă lucruri, chiar dacă greșesc, au mai mult timp să învețe, și știu și unde să corecteze dacă greșesc repede și precis. 

 

E aproape imposibil de pus aceasta conversație în câteva cuvinte. Pentru că am vorbit cu Mircea Miclea despre viață și lumea haotică ce ne înconjoară. Și cum o putem controla printr-un obicei calculat și disciplinat de a simplifica și de a acționa. Acțiunea, spune Mircea, este cea care clarifică incertitudinea, nu gândirea excesivă. Obiceiul de a exclude informație și de a opri fluxul de ”noutate” e cel care duce la o viață bună, nu goana frenetică după mai mult. Simplificarea, ca igienă de viață și de gândire, e cea care dă sens și înțeles realității. Iar greșeala este cea care facilitează învățarea. Pentru că lumea nu e un set de probleme date și statice – cele pe care am fost obișnuiți să le rezolvăm din manuale – ci o încrengătură de lucruri în mișcare care ne dezvăluie oportunități doar când învățăm să întrebăm ce contează cu adevărat. Iar cei care schimbă cu adevărat ceva sunt cei care, oarecum irațional, se încumetă să creadă, uneori împotriva evidenței, în ceea ce e posibil, deși încă nu e real.

E o discuție fascinantă, o incursiune în filozofie, aventură, psihologie și istorie, care vă va da momente de reflecție și zâmbet și instrumente reale pentru viață.

Am vorbit cu Mircea Miclea în octombrie 2022, într-un eveniment din seria Vast&Curious Live, la teatrul Apollo111.

Mircea este doctor în psihologie și are un masterat în administrarea afacerilor. Este profesor de științe cognitive aplicate la Universitatea Babes Bolyai, din Cluj Napoca. A fost cel mai tânăr șef de catedră din istoria Universității, cancelar al Universității și este fondatorul școlii cognitive în psihologia românească. A fost ministru al educației timp de un an, în 2004-2005, poziție din care a demisionat când a realizat că nu poate fi de acord cu politica din educație la acea vreme. Timp de cinci ani, a fost șeful Comisiei prezidențiale pentru Educație. Este reprezentant în România al Societății Europene de Psihologie Cognitivă și membru în numeroase organizații profesionale internaționale. Dincolo de o carieră strălucită în educație și psihologie, Mircea este antreprenor. A fondat în 2003 Cognitrom, companie ce se ocupă de cercetare și dezvoltare de produse și servicii care se află la intersecția între psihologie si tehnologie. Le puteți găsi pe paxonline.net și depreter.ro. 

Idei principale

  1. Abundența de informație nu ne face mai deștepți. Trăim într-o lume supraabundentă în informații, iar mintea noastră este setată să le caute mereu. Suntem dependenți de ele. Cu cât avem mai multe și încercăm să le accesăm, cu atât gândim mai puțin. Dacă nu suntem atenți, consumăm mai multă informație decât putem metaboliza. Asta ne face să fim mai puțin raționali, și, ca atare, mai ușor de manipulat. E important să ne detașăm un pic de abundența de informații ca să avem răgazul să gândim, să începem să ne îndoim de ceea ce ni se oferă. Atunci începe luciditatea, începe gândirea. 
  2. Decizii bune = informație relevantă, nu multă. Avem nevoie de suficientă informație ca să devenim mai eficienți și ca să înțelegem mai bine despre ce este vorba. După aceea, un plus de informație reduce capacitatea de înțelege lucrurile și de a fi eficienți. Deciziile bune se iau nu pe cantitate mare de informații, ci pe cantitate relevantă de informații.  
  3. Ce ne captează atenția ne construiește realitatea. Realitatea în care trăim e construită din ceea ce ni se spune că e relevant.  Una dintre modalitățile de a ne adapta la această lume și de a fi autonomi e de a avea vectori – adică proiecte. Dacă avem un proiect, citim realitatea prin perspectiva planului pe care îl avem. Dacă nu avem un proiect, informația ne seduce foarte ușor, pentru că e mai zgomotoasă, pentru că e preluată de mai multe surse, pentru că se discută despre ea o perioadă mai lungă de timp și, dintr-o dată, începem să o socotim relevantă. Așa suntem, într-o anumită măsură, controlați. 
  4. Proiectul e un instrument pentru a reduce incertitudinea. Incertitudinea e de trei feluri: incertitudine epistemică – nu știu ce se întâmplă în jurul meu; incertitudine predictivă – nu știu cum va evolua lumea în viitor; și incertitudine pragmatică sau comportamentală – nu știu ce voi face. Chiar dacă avem incertitudini epistemice și predictive, e important să știm măcar ce vom face, să ne facem planuri. Astfel, putem să reducem măcar din incertitudinea comportamentală. Planurile pot să sfârșească și prost, dar câștigăm mult mai mult dacă avem un vector pentru că ne corectăm mai repede decât dacă nu am avea. Așadar, una dintre soluțiile majore pentru a răzbi prin incertitudine este de a ne stabili vectori. 
  5. Greșește repede și cât mai precis. Conform cercetărilor, învățăm mai mult dintr-o eroare precisă decât dintr-un adevăr ambiguu. Tindem să evităm greșelile când, de fapt, soluția e să facem, sperând că n-o să greșim, dar acceptând că o să greșim pentru că rata învățării din greșeală e mai mare. Cei care stau și reflectează prea mult ca nu cumva să greșească au o rată a învățării mai lentă. Cei care însă încep să facă lucruri, chiar dacă greșesc, au mai mult timp să învețe și știu și unde să corecteze dacă greșesc repede și precis.
  6. Alegem confort sau creștere? Dacă vrem să ne simțim confortabil, atunci amânăm deciziile, evitând astfel să greșim. Dar dacă vrem să ne dezvoltăm, atunci acceptăm că vom greși. Nu le putem avea pe amândouă în același timp, dar putem avea perioade ale vieții în care să preferăm să ne dezvoltăm și perioade în care să conteze mai mult confortul. Din păcate, nu avem un cult al curajului în ultimele decenii, avem preponderent un cult al siguranței. Și cu cât supralicităm siguranța, cu atât determinarea spre riscuri și spre dezvoltare se reduce. 
  7. Simplificarea este cheia. Putem face managementul unor sisteme complexe – așa cum e lumea de azi – dacă creăm interfețe simple între mintea noastră și ele. Nu contează ce sistem e complex – viața, business-ul, relațiile interpersonale –, trebuie să simplificăm, trebuie mereu să clarificăm ce contează cu adevărat. Tendința noastră e să analizăm și să supra-analizăm fiecare componentă din ce ni se întâmplă. În loc să simplificăm viața, o complicăm și mai mult. Putem face managementul vieții, care tinde tot mai mult să se complice, dacă cultivăm arta de a o simplifica.
  8. Prezentul și viitorul nostru nu pot fi note de subsol la trecutul nostru. Nu contează atât de mult ce face viața din noi, contează mai mult ce facem noi cu ceea ce a făcut ea din noi. Este o dovadă de lașitate să invoci mereu o traumă din trecut ca să nu mai faci nimic azi sau mâine. Odată ajunși adulți autonomi, e responsabilitatea noastră ce facem cu ceea ce viața a făcut până atunci din noi și trebuie să ne asumăm asta. Trebuie să luăm decizii – uneori dificile sau care se dovedesc greșite – ca o formă de a fi liberi și responsabili în prezent. Altfel, suntem prizonieri ai trecutului nostru.
  9. Analiza are limitele ei. Una dintre hibele intelectualiilor este că analizează prea mult lucrurile. Trebuie să facem analiză, dar să nu exagerăm cu ea. Câteodată, gândind prea mult, începem să nu mai facem ceea ce e de făcut. Ăsta e pericolul analizei. Soluția nu e în registrul gândirii. Soluția e în registrul acțiunii.
  10. Rezolvitorii de probleme și antreprenorii. Sistemul de educație este centrat pe a recompensa „rezolvitorii de probleme”. Aceștia iau note mari și premii, și ajung să fie socotiți extraordinari, pentru faptul că rezolvă probleme date de cineva, explicit formulate și fixe, stabile. În viață, însă, trebuie să rezolvăm probleme pe care nu le formulează nimeni – noi trebuie să le formulăm –, care se modifică, sunt dinamice în timpul procesului rezolutiv. Provocarea este identificarea problemelor și, mai ales, a oportunităților. Un antreprenor nu este neapărat un om deștept în sensul de la școală. El nu se antrenează și nu e bun neapărat ca să rezolve probleme. Este în primul rând omul care poate să identifice o oportunitate pe care alții n-o văd. Și după aceea își angajează oamenii deștepți, rezolvitorii de probleme, ca să rezolve și să ducă la bun sfârșit ideea sa.
  11. Dacă vrei să faci antreprenoriat, uneori trebuie să fii irațional. Un antreprenor își asumă riscuri care sunt, uneori, împotriva a ceea ce numim realitate. Chiar dacă statistic șansele nu sunt de partea sa, crede că îi iese, deși n-are niciun argument rațional. Datorită acestei atitudini iraționale merge lumea înainte. Antreprenorii schimbă lumea, creează locuri de muncă, ajung la inovații. Dacă ținem tot timpul seama de date, nu facem antreprenoriat sau o facem modest. În plus, trecutul nu e un bun predictor pentru viitor, mai ales pe perioade lungi de timp. Istoria ne arată că se întâmplă tot timpul lucrurile pe care le considerăm imposibile. Realitatea e că viitorul e pură creație.

Conversațiile live The Vast&The Curious sunt susținute de BCR. BCR e alături de antreprenori la fiecare pas de la idee la un business inteligent, pentru a obține finanțarea de care au nevoie. În ultimul an și jumătate, a consiliat, mentorat și finanțat 10.000 de companii, care creează 600.000 de locuri de muncă.”

Partenerul nostru este de asemenea MedLife, cel mai mare sistem medical privat din România. O organizație construită cu pasiune și îndrăzneală de către un grup de antreprenori români care cred că împreună putem să facem România bine.

Evenimentele live vă sunt prezentate și de Autonom, o companie de familie, cu o experiență de peste 16 ani în furnizarea de soluții de mobilitate „ca la carte”. Autonom crede în impactul pozitiv pe care îl poate avea prin învățare continuă și implicarea directă în comunitate, prin susținerea educației și a antreprenorilor cu viziune.



Transcriere

Andreea Roșca: Bună seara! Bine ați venit! Vă mulțumesc că sunteți aici pentru al doilea episod din sezonul 4 al The Vast and the Curious. Fără alte introduceri – știu că sunteți nerăbdători, și eu sunt – îl invit alături de mine pe Mircea Miclea, invitatul nostru din această seară! Bine ai venit, Mircea!

Mircea Miclea: Bună seara! Mulțumesc!

Andreea Roșca: Ești fondatorul școlii de psihologie cognitivă în România, ai devenit șef de catedră la 32-33 de ani. Te poți gândi la o experiență din viața ta care a format această dorință, această căutare, această aspirație de a învăța, și a căuta, și a face?

Mircea Miclea: Cred că dorința de a învăța am avut-o prin școală. Profesorii mei m-au inspirat în dorința de a învăța. Am avut niște profesori extraordinari, mai ales la liceu, oameni care chiar m-au format atunci și care erau de nivel universitar, deși predau la liceu. Erau de o calitate extraordinară. Deci de aici a fost dorința asta de a învăța. Pe de altă parte, eu am venit de la țară. Ce șanse ai, alta decât să înveți? Și asta se vede peste tot.

Când pornești de jos, te gândești că dacă înveți ai o șansă în plus să ajungi și tu ceva, cineva sau să ai bani mai mulți. Iar dorința asta de face lucruri a început când eram cancelarul general al Universității. Tocmai atunci eram supraocupat, și totuși atunci m-am gândit că ce-ar fi să fac un masterat de administrare a afacerilor. Am început să studiez ideea antreprenoriatului universitar. Am publicat niște studii în „High Education in Europe”, am început să fac studii despre antreprenoriatul academic, și chiar am ținut ceva conferințe la European University Association, la toți rectorii din Europa, am ținut conferințe spre antreprenoriat universitar și la Zurich. Apoi a venit o oportunitate pentru Universitate de a intra într-un proiect cu Banca Mondială. Dar Banca Mondială a spus că se poate face numai printr-o firmă pe care Universitatea ar trebui să o înființeze. Eu am spus: aceasta este oportunitatea, trebuie să facem acum un spin-off – lucru care era făcut de multă vreme în universitățile americane. Închipuie-ți că senatul Universității Babeș-Bolyai a fost extrem de reticent și mi-a spus: ce vrei să faci? Vrei să transformi Universitatea într-un butic? Ce facem aici? Afaceri? Și a fost complet împotriva înființării unui spin-of. Chestia asta m-a enervat foarte tare și am zis: ok, atunci îmi fac eu firma mea. 

Andreea Roșca: Ce ar fi trebuit să facă spin-off-ul?

Mircea Miclea: Spin-off-ul ar fi trebuit să facă exact ceea ce, după aceea, a făcut Cognitrom – pentru că de asta mi-a venit ideea cu Cognitrom. Să facă niște teste computerizate pentru Ministerul Muncii prin care ei evaluau niște aptitudini cognitive și așa mai departe. Deci din nervi, m-am apucat de antreprenoriat, văzând cât de reticentă era universitatea din care făceam eu în parte și cât de reticente sunt universitățile. Din păcate, am constatat și mai târziu că universitățile, probabil după Biserica Ortodoxă, sunt cele mai conservatoare instituții din România. 

Andreea Roșca: Da, spui că: am devenit antreprenor ca să fiu consecvent cu mine însumi.

Mircea Miclea: Exact. Adică pe de o parte făceam studii despre antreprenoriat și susțineam că trebuie să dezvoltăm antreprenoriatul… Cunoașterea este ca orice resursă, degeaba o posezi dacă nu o exploatezi. Degeaba avem resurse de turism, dacă nu exploatăm resursele de turism. La fel, cunoașterea e o resursă. Dacă o exploatezi – nu-i suficient să o posezi –, atunci poți produce valoare adăugată. Ei, universitățile aveau cunoaștere și nu exploatau cunoașterea respectivă. Și atunci am spus: stai un pic, eu pledez pentru a face antreprenoriat, dar nu fac antreprenoriat. E o schizofrenie, nu vreau să trăiesc în schizofrenie. Am zis: ok, mă apuc și fac. Și asta a fost decizia de a începe să fac. Prin urmare, dorința de a învăța a fost pentru că mi-au cultivat-o profesorii mei – pentru care am în continuare același respect și cred că profesorii merită toată prețuirea noastră. Și acum îi privesc cu mult respect. Am avut șansa astă-vară să mă întâlnesc cu mai mulți profesori din grupul Merito, care sunt oameni extraordinari, pentru care am o prețuire extraordinară. Profesorii mei mi-au inspirat dorința de a învăța, iar dorința de a face antreprenoriat, nervii, din cauză că universitatea este prea conservatoare. 

Andreea Roșca: Când am vorbit la telefon despre întâlnirea din această seară mi-ai spus un lucru – care îmi pare se leagă că într-un fel și de discuția cu Andrei Pitiș, care a fost primul invitat al sezonului – despre cum se dezvoltă ideile. Și ai spus: inventez cursuri doar pentru că mă interesează ceva. 

Mircea Miclea: Da, mă prevalez de faptul că există libertatea academică, care este înscrisă și în lege, dar este o tradiție universitară. Se referă la faptul că tu decizi ce predai în fața studenților. Libertatea academică a apărut în Evul Mediu tocmai ca reacție la intervenția Bisericii Catolice, care înființa universitățile atunci, de a spune profesorilor ce să predea. Și atunci a apărut o reacție din partea mediului academic, care a spus: noi stabilim ce se predă, nu ne spuneți voi ce să predăm. Asta e libertatea academică. Mă prevalez de chestiunea asta, pentru că dezvolt tot felul de pasiuni pe o temă sau alta. Predau la masterat – mai am și un curs la anul 3, dar în rest predau la masterat – și atunci îi socotesc pe studenții mei suficient de maturi și îmi permit să dezvolt o pasiune și să transform pasiunea în cursuri după aceea.

Dezvolt o pasiune despre luarea de decizie. Anul acesta studiez tot ce a apărut în ultimii ani pe luarea de decizii și țin cinci cursuri despre luarea de decizie, în loc să țin un curs pe luarea deciziilor – ce se întâmplă în capul oamenilor când se iau deciziile. Și în felul acesta simt că am și eu un câștig. Și după aceea țin cursul ăsta pentru ca, în sfârșit, să mă lămuresc și eu ce vreau să spun. Studenții mei știu lucrul acesta și le-am spus – se uită la mine câteodată zâmbind –, țin cursul și câteodată repet de mai multe ori aceeași idee. Dar ei știu că o repet ca să-mi dau eu seama ce am vrut să spun. Și mă lasă în pace. O repet până când înțeleg: ok, acum este ideea corectă. 

După care au voie să mă lovească. Le și spun: loviți-mă din voleu, așteptați să greșesc mult și după aceea loviți-mă – nu așa, la o greșeală minoră.

Deci folosesc cursurile tocmai pentru a mă lămuri, pentru a mă ajuta pe mine să înțeleg. Aristotel spunea că cea mai bună modalitate de a învăța este să predai. Ați avut cu siguranță mulți dintre voi experiența aceasta – atunci când predăm trebuie să devenim mult mai clari în ceea ce am crezut. Avem iluzia cunoașterii – credem că știm mai mult decât efectiv știm. Proba este să predai. Atunci se vede unde-i iluzia asta și cât de mare este. A preda celorlalți, a-i învăța pe ceilalți, este o modalitate de a învăța tu însuți și de a-ți consolida învățarea. Și ăsta e un lucru extrem de important. 

Andreea Roșca: E interesantă și ideea că mintea e conversațională, că își dezvoltă ideile, și dezvoltă conținut, și dezvoltă ce vrea să spună, în interacțiune cu ceilalți. 

Mircea Miclea: Indiscutabil. A apărut o carte întreagă care a susținut tema aceasta. Este o carte a lui Hugo Mercier și Dan Sperber, se numește „The enigma of reason”. Și ei exact asta susțin și argumentează foarte serios, și experimental, și prin studii de filogeneză: că, de fapt, mintea noastră a apărut în primul rând prin ideea de a optimiza interacțiunea cu celălalt. De aceea ea are o biasare care se numește „myside bias”. Adică mintea noastră identifică mult mai ușor erorile de raționament ale celuilalt și mult mai greu propriile erori de raționament. Pentru că e mai important ca într-o conversație să identifici erorile celuilalt ca să te poți proteja și ca să maximizezi șansa de adaptare decât să le descoperi pe ale tale. Așadar, mai greu vedem ce greșim noi.

E ideea că raționalitatea și mintea au apărut în interacțiune, în conversații, nu într-un individ izolat care a stat undeva pe insulă, ci în conversație. A apărut în Atena antică când ei făceau conversație-n agora și după aceea a venit Aristotel și a spus: acum hai să punem un pic de ordine și să stabilim niște reguli de logică, că altfel voi utilizați tot felul de alte instrumente. Deci da, mintea este rezultatul, în mare măsură, al interacțiunilor și al conversațiilor pe care noi le avem cu ceilalți. Și o și cultivăm așa. De-asta raționalitatea apare numai într-o comunitate care conversează, nu în mintea unui individ. Uitați-vă la comunitățile științifice! Ele sunt raționale, nu pentru că oamenii care fac știință sunt mai raționali. Ei zic despre ei că sunt mai raționali, dar ei nu sunt mai raționali decât noi, vă garantez, făcând și eu cercetare. Dar pe de altă parte, ne aducem aminte de Niels Bohr care spunea – atunci când apăruse fizica nucleară și lumea fizicienilor se opunea la fizica nucleară – „fizica progresează cu fiecare dric de fizician mort care ajunge la cimitir”. Pentru că cei care sunt old school se opun noilor idei. Cu toată raționalitatea de care sunt capabili, își apără propria paradigmă.

„Myside bias”, ceea ce spunea Hugo Mercier, e tendința asta de a-ți proteja propriile opinii. Într-un fel e bine, pentru că altfel nu poți acționa. Dacă ”hamletizăm” tot timpul, să ne tot întrebăm ce e bine sau nu e bine, ce am de gând să fac e corect/nu e corect?, nu mai facem. 

Asta este una dintre hibele intelectualiilor – analizează prea mult lucrurile. Mi-aduc aminte, ca o mică paranteză, de un eseu al lui Lenin. Acum nu mai e la modă să faci apel la la Lenin, dar asta e. Oamenii au infantilismele lor, cred că nu mai trebuie să citești lucrurile care sunt importante. Sunt niște oameni care au schimbat lumea asta. Cum, nu contează – în bine sau rău, trebuie să citești ce au gândit ei.

Lenin are o expresie aproape cinematografică, zic eu, despre intelectualii care stau în trenul istoriei. Istoria face o curbă bruscă, intelectuali cad din tren, pentru că ei încă nu sunt pregătiți de schimbare, încă nu sunt convinși. Așadar, da, e important să facem comunități conversaționale. În lumea academică există noțiunea de peer-review: eu vin cu o idee, tu și alți doi referenți anonimi se uită la studiul meu și spun dacă e corect sau nu e corect, după care alții fac o replică, alții aduc argumente în plus, alții contestă. În final, rezultă o mai mare raționalitate decât în oricare alte domenii de practică socială. Datorită unei comunități conversaționale este mai multă raționalitate în știință. 

Andreea Roșca: Și dacă ar fi să ne gândim la viețile noastre, ale fiecăruia dintre noi, cam care ar fi câteva principii pentru a crea genul ăsta de comunitate care să ne țină conectați cu realitatea și să păstrăm logica a ceea ce vrem să facem, să spunem?

Mircea Miclea: Sunt multe lucruri. Nu vreau să dau rețete aici, că nu cred în rețete. Cred că multe lucruri trebuie descoperite pe cont propriu. Dar așa, ca să avem idee, unul dintre lucrurile care ne poate face mai raționali este să fim mai atenți la modul în care metabolizăm informația. Adică să înțelegem un pic: mintea s-a creat într-o lume care era săracă în informații – în Illo tempore (timpul mitic), în paleolitic, nu prea erau informații peste tot; ca să vezi ce se întâmplă dincolo de râu, trebuia să treci dincolo de râu și vedeai ce se întâmplă dincolo de râu. Și pentru că informația era foarte importantă, creierul a început să aibă mecanisme anume pentru căutarea informațiilor și, când toate nevoile erau satisfăcute – adică ai mâncat, ai băut, ți-ai replicat genele – totuși apărea mecanismul de curiozitate care spunea: ia să vedem totuși ce se întâmplă dincolo. Deși puteai să stai liniștit pentru că ți-era satisfăcută nevoia de bază. Și asta a adus valoare adăugată foarte mare.

Acum trăim într-o lume supraabundentă în informații, dar mintea a rămas aceeași. Caută mereu informații. Efectul este că stăm și bramburim pe net ore întregi, sărim mereu de la o informație la altă informație, consumăm excesiv de multe breaking news-uri, pentru că asta e mintea: caută mereu informații. Dar acum, exact ca și cu metabolismul alimentar – dacă nu suntem atenți, o să ajungem la obezitate informațională, o să ajungem să consumăm mai multă informație decât putem metaboliza.

Asta ne face să fim mai puțin raționali. Suntem dependenți de prea multe informații și cu cât avem mai multe informații și încercăm să le accesăm, cu atât gândim mai puțin. Așa că prima premisă de a fi mai raționali este de a consuma mai critic informațiile care sunt peste tot în jurul nostru, într-o abundență. Este primul lucru care e premisa unei raționalități – să nu pui botul la tot ceea ce ți se oferă, pentru că dacă o faci, atunci nu mai ai timp să fii rațional. Se suprapun informațiile de la 11:30 peste alea de la 12, peste alea de la 12:30 și așa mai departe. Nu le metabolizezi. Devii ușor manipulabil. 

Andreea Roșca: Eu, în viața de zi cu zi, încerc să fiu ca un fel de curator de surse, dacă vrei. Și asta înseamnă și oameni, înseamnă și ce citesc. Și încerc cumva, deși mi-e foarte greu… și chiar vreau să te întreb cum faci tu să alegi între ceea ce este relevant, ceea ce este semnal versus ceea ce este zgomot. Adică la ce oameni dai atenție, la ce informație dai atenție? Eu încerc să fac lucrul ăsta, dar nu mi-e întotdeauna foarte ușor. Pentru că altfel sunt inundată. 

Mircea Miclea: Din nou, nu cred că este o rețetă, există niște ghidaje care ne-ar putea ajuta în toată povestea asta. Ce vreau să spun e – după cum probabil că mulți dintre voi ați văzut – că există o relație de U inversat între cantitatea de informație și eficiență. Deci aici avem eficiența, înțelegerea, pe axa aceasta (axa x n.e.) , și aici avem cantitatea de informații (axa y n.e.).

Relația dintre cantitatea de informație și eficiență și înțelegere este de U inversat. Adică ai nevoie de o anumită cantitate de informație până la un punct ca să devii mai eficient și ca să înțelegi mai bine despre ce este vorba. După aceea, un plus de informație nu te duce la un plus de eficiență. Un plus de informație îți reduce capacitatea de înțelege lucrurile și de a fi eficient.

De exemplu, s-au făcut studii, pe de-o parte, pe cei care stau cu ochii tot timpul pe indicatorii bursieri și consumă toate informațiile la minut – ce se întâmplă cu fiecare indicator și așa mai departe. Au fost comparați cu cei care aveau o strategie „buy and hold” – cumpărau niște acțiuni și stăteau cu ele. Au fost testați pe perioadă mai lungă de timp ca să se vadă dacă sunt mai eficienți, adică dacă au câștigat mai mult. S-a observat că nu, dar era mult mai stresați, mult mai anxioși. Fiecare dintre noi trebuie să stabilească pentru el, în domeniul lui, care e momentul acela în care plusul de informație deja devine detrimental. Eu le spun, de exemplu, studenților mei, doctoranzilor mei: citiți astea, sunt studiile aduse la zi. Dar, în momentul în care devine the same story, adică un studiu nou nu-ți mai spune mare lucru față de studiul celălalt, se cam repetă – nu în totalitate, dar începe să devină repetitiv – e cazul să nu mai citești, e cazul să gândești.

Obții mai multă valoare adăugată gândind asupra informației decât consumând încă un studiu. Pentru că tot timpul o să apară un nou studiu.

Ăsta e unul dintre criteriile pe care eu îl folosesc. Când lectura înseamnă deja că-mi aduce puțină valoare adăugată sau informațiile pe care le citesc pe surse, pe mediafax, pe agenții de știri, pe g4 mi-aduc mai puțin, mă opresc. Nu mai citim, reflectăm! Iar exercițiul acesta de a reflecta e un exercițiu care e tot mai dificil, pentru că e un zgomot informațional foarte mare și e foarte greu să depistezi semnalul. Din cauză că sunt foarte multe informații, e tot mai greu să extragi paternul, ce e relevant din ceea ce este dat, din input. Și asta e extrem de important, pentru că deciziile bune se iau nu pe cantitate mare de informații, ci pe cantitate relevantă de informații. Câteva informații relevante fac mai mult decât big data. Big data nu înseamnă deep understanding. Faptul că eu am o cantitate mare de date nu înseamnă că înțeleg neapărat mai bine ceea ce e acolo. Cantitatea mare de date poate să conțină și multe date depășite sau irelevante. Pe o masă mare de date, o rețea neuronală, să zicem inteligență artificială, extrage niște regularități, dar extrage luând în seamă și datele nerelevante și ajunge la bullshit-uri, ajunge la tot felul de aberații.

Trebuie să știi ce să ignori când vrei să prelucrezi informația, nu numai ce să iei în seamă. Oricine care face o strategie pentru dezvoltarea propriei firme știe prea bine că datele despre realitate sunt extrem de complexe. Te uiți la realitatea ta din mediul tău de afaceri acum și dintr-o dată trebuie să faci un decupaj și trebuie să îți dai seama ce date sunt relevante, ce date nu sunt relevante. De exemplu, datele demografice, evoluția demografică, e importantă pentru afacerea ta pentru următorii 15 ani? Da. Atunci o iei în seamă. Legislația e importantă? Nu! Atunci n-o iei în seamă. Depinde, tu faci un decupaj. Deci nu putem spune: luăm în seamă realitatea când proiectăm strategia. Luăm în seamă un decupaj despre realitate. Orice reprezentare a realității e un decupaj al realității dintr-o anumită perspectivă. Și asta trebuie să ne-o asumăm. De asta, revin, trebuie să fim foarte atenți la ce considerăm relevant și ce ignorăm. Dacă vrem să identificăm patternuri și dacă vrem să identificăm, să facem diferența între semnal – adică informație relevantă – și zgomot – adică informație multă, dar nerelevantă pentru ceea ce avem de făcut. 

Andreea Roșca: Și cred că lucrul ăsta este întotdeauna în legătură cu obiectivele pe care le avem, adică cu locul în care dorim să ajungem. Pentru că sigur că pentru viața mea personală poate fi relevant ce se întâmplă, să zicem, în piața de podcasting, în timp ce pentru viața personală a altcuiva poate fi relevant ce se întâmplă cu universitățile, pentru că e vorba de educația copiilor. Adică e în funcție de unde vrem să ajungem totuși. 

Mircea Miclea: Absolut. De asta ne trebuie o vectorizare. 

Andreea Roșca: Nu pot fi general valabile rețetele și modelele. 

Mircea Miclea: Exact. Prin urmare

Putem face față unei entropii mari sau unei abundențe foarte mari de informație – despre care nu știm care e relevantă, care nu e relevantă –, dacă avem un vector. Dacă, de exemplu, avem un proiect, atunci citim realitatea prin perspectiva planului pe care îl avem. Dacă nu avem un proiect, foarte ușor ne seduce o informație care e mai zgomotoasă, care e preluată de mai multe surse, mai discutată. Dintr-o dată, începem să socotim că e relevantă. Așa suntem, într-o anumită măsură, controlați. Se ia o temă care poate fi minoră, repetată de mai multe surse, pe o perioadă mai lungă de timp și dintr-o dată ni se pare că e o parte foarte importantă, este realitate, când de fapt e un lucru minor, numai că e susținut.

Cei care ne captează atenția ne construiesc realitatea. Noi trăim într-o realitate care e rezultatul construcției în funcție de ceea ce ni se dă ca fiind relevant. Și atunci, dacă ai un vector, ți-e mai ușor să filtrezi informațiile decât dacă n-ai un vector. De aceea, una dintre modalitățile de a ne adapta la această lume e de a avea vectori, de a avea proiecte. Cu atât mai mult când este o lume cum e asta, care este entropică. E o lume plină de incertitudine.

Există o zonă în creier, undeva între cele două arii, este o substanță care se numește corp calos. Deasupra corpului calos este un fel de inel care se numește cortex cingular anterior. Ei, cortexul cingular anterior, când vede că apare incertitudinea, dă semnal de alarmă și intri în stare de neliniște, scanezi mult mai intens mediul, ceri de mai multe ori asigurări și încerci să eviți. Noi nu numim asta evitare, o numim prudență. O împachetăm frumos ca să ne cadă bine – prudență, prevenție. Dar ne ferim, de fapt, de chestia asta. Și atunci, ca să trecem peste asta, trebuie să ieșim din incertitudinea asta. Și din incertitudine să iese în primul rând comportamental. Incertitudinea e de trei feluri: o incertitudine epistemică – nu știu ce se întâmplă în jurul meu; o incertitudine predictivă – nu știu cum va evolua lumea în viitor; și o incertitudine pragmatică sau comportamentală – nu știu ce voi face. Putem măcar să spunem că reducem din incertitudinea comportamentală. Adică: nu știu ce se întâmplă în jurul meu – realitatea economică, socială e complexă –, nici nu știu cum vor evolua lucrurile, dar știu că anul viitor mă voi duce în 1 iulie la mare. Deci e important să știm măcar ce să facem. Comportamentele să fie clare, chiar dacă avem incertitudini epistemice și predictive, dar avem măcar planuri despre ce anume facem. Ele pot să sfârșească și prost, dar câștigăm mult mai mult dacă avem un vector, pentru că ne corectăm mai repede decât dacă n-avem niciun vector. Cine are un proiect își dă seama mai repede de greșelile pe care le face decât cel care n-are niciun proiect. 

Andreea Roșca: Pentru că el creează de fapt acțiune. Și pentru că acțiunea creează informație.

Mircea Miclea: Exact. Și atunci se corectează mai repede, primește feedback-uri – ce merge, ce nu merge. Își dă seama mai ușor dacă realitatea deviază de la așteptările lui, pentru că el face ceva. E ca și cum ai înainta într-o direcție. Îți dai seama mai repede dacă ceea ce ai gândit înainte se potrivește sau nu, decât dacă stăm, dacă ne suspendăm proiectele, dacă începem să invocăm realitatea – ”Domne, lumea asta e incertă, deci n-are rost să mai fac ceva, că nu știu ce se va întâmpla mâine”. Atunci incertitudinea crește în loc să scadă, și capacitatea noastră de a învăța și de a ne corecta scade. Deci, într-o astfel de lume plină de incertitudine, una dintre soluțiile majore este de a ne da vectori planuri, proiecte. Spunem: în următorii 3 ani, 5 ani asta o să încerc să fac. 

Andreea Roșca: Da, cred că asta e valoros chiar dacă la un moment dat decidem că nu mai vrem să facem aia. Cred că e valoros chiar dacă la un moment dat constatăm că trebuie să facem o cotitură, că drumul nu-i pe acolo. 

Mircea Miclea: Exact. Anii trecuți, pe la Google circula un slogan: greșește repede și cât mai precis. La prima vedere poate părea ciudat. Cum adică se greșești repede? Ori ei au ajuns la concluzia că cei care stau și reflectează, și iar reflectează, ca nu cumva să greșească au o rată învățării mai lentă. Cei care însă încep să facă lucruri, chiar dacă greșesc, dacă greșesc mai repede, au mai mult timp să învețe și știu și unde să corecteze dacă greșesc repede și precis. Altfel spus, curba învățării este mult mai abruptă. Trebuie să alegem ce vrem: să ne simțim confortabil sau să ne dezvoltăm. Dacă vrem să ne simțim confortabil, atunci amânăm deciziile și evităm lucrurile, nu greșim. Dacă simțim că vrem să ne dezvoltăm, atunci acceptăm că vom greși. Dar rata de dezvoltare este mult mai ridicată. Învățăm mai mult – și astea sunt date clare, din cercetare – dintr-o eroare precisă decât dintr-un adevăr ambiguu. 

Andreea Roșca: Ce e o eroare precisă?

Mircea Miclea: O eroare precisă este când știu exact unde am greșit. 

Andreea Roșca: Am citit chiar acum câteva zile o cercetare care vorbește despre următoarea idee: e foarte important să învățăm din lucrurile care nu ies, dar cum se face că nu toată lumea progresează atunci când lucrurile nu ies? Adică eșecul nu e întotdeauna urmat de succes. Deci care-i diferența? Și au ajuns la concluzia că sunt mai multe diferențe, dar cea mai importantă diferență între cei care greșesc și după aia le iese și cei care greșesc și nu le iese apoi este să înțeleagă exact unde au greșit și să corecteze în iterații o eroare precisă. Și apoi este viteza, timpul dintre iterații, dintre etape, care cu cât e mai mic, cu atât cresc șansele de succes. 

Mircea Miclea: Deci greșește repede și cât mai precis. 

Andreea Roșca: Mi s-a părut foarte interesant.

Mircea Miclea: Avem mult mai mult de câștigat. Tendința noastră este, dimpotrivă, de a evita greșelile, pentru că e un self blaming, adică începem să ne gândim că o să avem o părere mai proastă despre noi, că ceilalți o să aibă o părere proastă, și tindem să evităm greșelile când de fapt, soluția e alta: de a face sperând că n-o să greșim, dar acceptând că o să greșim pentru că rata învățării e mai mare. Deci depinde ce vrem: să ne simțim bine sau să ne dezvoltăm mai repede. 

Andreea Roșca: Nu le putem avea pe amândouă? Nu ne putem simți bine învățând? 

Mircea Miclea: Nu, e greu să te simți bine. Mai ales că e vorba de învățarea care se referă la propria ta personalitate, care e inconfortabilă, nu învățarea unui domeniu – că poți să te simți bine învățând domenii, dar tu ești la fel. Adică pot să învăț fizică teoretică, dar eu sunt la fel și acum, și peste o jumătate de an și așa mai departe. Dar când e vorba de a te schimba pe tine, de a învăța în legătură cu cum trebuie să te porți, cum să relaționezi cu partenerul de viață, cum să-ți crești copilul, cum se faci afaceri – aia doare. Adică e o modalitate de a ne proteja de schimbările astea, nu le digerăm așa de ușor. Dar putem stabilim politici. Avem perioade ale vieții în care spunem: preferăm să ne dezvoltăm, adică acceptăm ca și greșim, dar vrem să învățăm repede, cât mai mult și avem perioade în care spunem: acum stăm și ne bucurăm și nu mai facem atât de mult, nu mai contează atât de mult dezvoltarea, contează confortul. 

Andreea Roșca: Deci nu poți să le ai pe amândouă în același timp?

Mircea Miclea: Nu. E o chestiune de politică personală a fiecăruia. 

Andreea Roșca: Atunci poate că e o chestie de a accepta de la început disconfortul, adică să nu mai pretindem că poate să fie simplu, să acceptăm de la început că o să doară, să ne așteptăm la asta, pentru că atunci cred că motivația e mai ușor de susținut. 

Mircea Miclea: Motivația e mai ușor de suportat, numai că, din păcate, acum este o cultură în care se cultivă mai degrabă confortul și nu atât dezvoltarea. Nu avem un cult al curajului în ultimele decenii, avem un cult al siguranței. Da, e o cultură siguranței. Mereu ni se spune să facem cutare lucru ca să fim în siguranță, să cumpărăm cutare lucru ca să fim în siguranță, cu ce pastă de dinți trebuie să ne spălăm dimineața pe dinți ca să fim în siguranță, ce mașină trebuie să ne luăm ca să fim în siguranță, ce să mâncăm ca să fim în siguranță, ce să bem ca să fim în siguranță etc. Tot timpul e un cult al siguranței, nu mai e un cult al eroilor, a celor care spun: ok, încercați! Poate că o să sfârșiți tragic, dar încercați! E un cult al siguranței, din păcate. Și asta face ca o societate să fie din ce în ce mai vulnerabilă. Cu cât supralicitezi siguranța, cu atât determinarea spre riscuri și spre dezvoltare se reduce. Și asta e ceea ce trăim în momentul de față. E o supralicitare a siguranței, o cultură a siguranței, nu a eroilor. Era altfel altcândva. 

Andreea Roșca: Îmi pare că într-un fel, tot ce vorbim noi aici, incertitudinea și felul în care putem să gestionăm mai bine incertitudinea, îmi pare că merge foarte mult către un comportament antreprenorial. După atâția ani de zile și atâtea conversații, discuții și explorare a felului în care funcționează mintea antreprenorială, recunosc în ceea ce spui tu lucruri care sunt proprii antreprenorilor. Ideea asta de a acționa când poate că n-ai toate informațiile, toleranța asumată la disconfort, greșește repede, învață din asta și multe altele. Și când am vorbit cu tine despre asta mi-ai spus: una dintre caracteristicile foarte importante antreprenoriale de care avem nevoie este simplificarea. 

Mircea Miclea: Da, da. 

Andreea Roșca: Ce înțelegi prin asta?

Mircea Miclea: Acum câțiva ani am fost la Berna, am avut un grant de cercetare cu cei de la Universitatea din Berna și o parte a grantului presupunea faptul că – în afară de faptul că eram la conducerea unei echipe de cercetare – trebuia să țin și niște conferințe. Și atunci mi-am luat și niște zile în plus, așa ca să bramuresc pe acolo. Printre altele, am fost la apartamentul lui Einstein. Lucra la Institutul de Invenții și Mărci pe la 1900. Atunci când construia Teoria Relativității, stătea acolo. Din fericire, n-a stat la Universitate, că n-ajungeai la teoria asta stând la universitate. A stat acolo, a avut timp destul să gândească. La 1900 nu venea în fiecare zi câte cineva să spună că are o invenție. Și acolo, în apartamentul lui, erau caietele pe care el scria tot felul de idei în perioada respectivă – caiete dictando, liniate cu linie roșie într-o parte. Răsfoiam fotocopiile acelor caiete și am fost absolut fascinat de faptul că, la fiecare 3-4 pagini, scria pe marginea din dreapta: simplifică. Incredibil! Era obsedat de ideea de a simplifica. Rezultatul? Formula aia genială pe care o știm cu toții. Simplă, simplă, simplă: e = mc2, pentru că au fost obsedat de ideea de a simplifica, de a scoate semnalul din zgomot. Ei, m-am gândit că așa e și cu viața. Tinde mereu să se complice. Asta e viața. Ni se întâmplă în fiecare zi să apară evenimente pe care nu le-am putut prezice, să ne pună cineva piedică pe la spate, să ne vorbească de rău. Viața tinde să se complice. 

Noi putem face management-ul vieții ăsteia care tinde tot mai mult să se complice în fiecare zi dacă avem o tendință inversă de a o simplifica. Uite, ăsta (telefonul) este o chestie foarte complexă, device-ul ăsta. Noi putem să facem management-ul unui sistem foarte complex pentru că el are o interfață simplă. Prin urmare, putem face managementul unor sisteme complexe dacă creăm interfețe simple. Eu doar dau click-aici pe un icon, pe Google Maps, de exemplu, și gata. Nu știu câte linii de cod au fost scrise acolo, cum a fost organizat, în ce tehnologie s-a făcut, ce java script-uri sunt acolo și așa mai departe. Nu știu nimic, nu trebuie să știu. Așa e și cu viața, trebuie să creăm.

Viața e complexă, un sistem complex, noi trebuie să o simplificăm. Mereu trebuie să o simplificăm, pentru că ea mereu tinde să se complice. Și atunci putem să facem managementul ei. Pentru că, altfel, tendința noastră e să începem să analizăm și să supraanalizăm fiecare componentă din ce ni s-a întâmplat azi și atunci, în loc să simplificăm viața, o complicăm și mai mult. Uite, îți spun din experiența mea personală, apropo de simplificare. Eu am trecut și prin perioade extrem de dificile, ca toți – că fiecare dintre noi avem și perioade ușoare, și perioade complicate. Mi-aduc aminte – lucram la Cotroceni cu președintele Băsescu – erau tot felul de situații dificile. Am devenit atunci kantian, foarte kantian. Immanuel Kant are o carte de etică, se numește „Critica rațiunii practice”. În cartea aia de etică, el spune la un moment dat: pe măsură ce trece vremea, două lucruri mă minunează și îmi umplu sufletul de fericire – cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine. Pe piatra lui de mormânt au rămas doar aceste cuvinte: cerul înstelat și legea morală. Astea au fost elementele din ecuația mea.

La finalul fiecărei zile, atunci când era extrem de complicat – și au mai fost multe perioade în care mi-a fost viața complicată –, mă întrebam doar două lucruri: unu – ”încă mai văd cerul înstelat? Mă mai pot bucura de faptul că e soare, că plouă, că a venit primăvara? Da sau nu?”; doi – ”am fost de partea binelui azi? Am dus lupta cea bună? Cât am putut, cât m-a dus capul, dar am fost de partea binelui? Da sau nu?”. Și gata. Erau două variante. Gata. Ah, ce au zis 10.000 de oameni? Nu știu, nu intră în ecuația mea. Am două variabile. Stop! Am simplificat.

Andreea Roșca: Ca să poți să faci față.

Mircea Miclea: Ca să poți să faci față. Altfel nu faci față. Cu cursurile fac același lucru. Trebuie să îi întrebi pe studenții mei dacă le plac cursurile mele. Ei zic că le plac. Sau cel puțin așa am auzit. 

Andreea Roșca: Ai alte criterii.

Mircea Miclea: Da, am alte criterii. Simplific tot. La finalul fiecărui curs mă gândesc la trei lucruri. Nu mă interesează evaluările lor despre mine. Mă gândesc: unu – ”am fost suficient de fundamentat științific în ceea ce am spus?”. Adică n-am spus așa, numai părerile mele, am avut o fundamentare științifică în ce am spus eu? Da sau nu? Sau cât de mult? Îmi dau câteodată note de la unu la zece.

Doi – ”am fost suficient de aplicativ?”. Pentru că eu cred foarte tare în aplicativitate. Adică nu doar dăm niște teorii, ci ce facem cu teoriile alea? Construim ce cu ele? Ce serviciu, ce produs, ce altă teorie? Dar trebuie să facem ceva cu ele. Valoarea de utilitate este esențială pentru mine și asta înseamnă aplicație. Și mă întreb dacă am fost suficient de aplicativ, le-am spus chestiunile legate de aplicații?

Și trei – ”am fost suficient de entuziasmat?”. Cred că dacă vrei să-i faci pe oamenii care te ascultă să fie preocupați în domeniu, degeaba le spui teorii, trebuie să le spui teorii împachetându-le emoțional. Și asta încerc să fac, să pun pasiune în ceea ce fac, pentru că în felul acesta sper ca ei să continue după aceea ideile pe care eu le am. Și dacă ies bine la aceste trei dimensiuni, totul e ok. Nu contează ce zic ei – din nou, simplific. Deci cred că trebuie să simplificăm.

Morala sau ideea de fond este că putem să facem managementul unor sisteme complexe dacă creăm interfețe între mintea noastră și ele. Nu contează ce sistem e complex – viața mea, business-ul meu, relațiile mele interpersonale –, trebuie să simplificăm, trebuie mereu să spunem ce contează cu adevărat. Altfel, viața tinde mereu să se complice. 

Andreea Roșca: Ce mi se pare interesant în ce spui este că toate criteriile sunt în controlul tău. 

Mircea Miclea: Da, pentru că e singurul lucru care mă mobilizează să fac ceva. Adică degeaba simplific lucrurile care nu țin de mine, că nu mă ajută. Trebuie să simplific lucrurile în legătură cu care eu pot să fac ceva. Adică dacă ies prost la criteriile mele, atunci eu pot mâine să mă îmbunătățesc pentru că depind de mine. 

Andreea Roșca: Și asta îți păstrează motivația. 

Mircea Miclea: Absolut. Eu cred că trebuie să ne asumăm foarte clar și foarte serios responsabilități pentru cum ne construim viața. Jean-Paul Sartre, un filosof francez – are o carte interesantă, „L’Etre et le Néant” –, avea o vorbă foarte faină: „nu contează atât de mult ce a făcut istoria din om, contează ce face omul din ce a făcut istoria din el”. Acum, parafrazând-ul: nu contează atât de mult ce face viața din noi, contează mai mult ce facem noi cu ceea ce a făcut ea din noi. Adică, altfel spus, viața este ca un film italienesc – primo tempo, secundo tempo. În primo tempo, vine viața peste tine și o încasezi. De regulă, o încasezi. Nu decizi tu când te naști, nu decizi tu care e contextul de oportunități și constrângeri. Nu decizi cum sunt părinții tăi, dacă se ceartă între ei, dacă taică-tău e alcoolic, dacă ei se bat. Nimic… O încasezi pentru că ești mic și dependent, trebuie să-ți dea cineva o cămașă curată, să-ți pună cineva în față o lingură de supă și stai acolo și o încasezi. Nu putem însă da mereu vina pe trecut, că din cauză că în trecut ni s-a întâmplat nu știu ce, acum noi suferim, și să facem din prezentul și viitorul nostru notă de subsol la trecutul nostru. Este o dovadă lașitate să invoci mereu nu știu ce traumă pe care ai avut-o tu în trecutul tău ca să nu mai faci nimic azi sau mâine. Se termină primo tempo, ajungem adulți autonomi și atunci începe secundo tempo – ce fac eu cu ceea ce viața a făcut până atunci din mine. Iar asta cred că e responsabilitatea noastră și trebuie să ne-o asumăm. Să luăm decizii – decizii care sunt câteodată sunt dificile, deciziile care câteodată sunt eronate –, să trăim drama deciziilor, să trăim drama libertății, pentru că în final libertatea înseamnă a decide. Și Sartre spunea că practic trăim drama libertății, suntem – spunea el – „condamnați la libertate”, pentru că mereu putem să decidem. Deci cred că trebuie să ne asumăm mai responsabil că noi putem face ceva din ce a făcut viața din noi și nu să tot invocăm trecutul cum a fost el. A fost cum a fost. 

Mintea seamănă câteodată cu un palimpsest. Știi ce e un palimpsest? La începutul Evului Mediu era o criză de piei de pergament, nu prea erau. Se scriau texte pe pergament, după care se rădea textul și se scria un alt text. Apoi iar se rădea și se scria un alt text. Aveai un text în greacă; după aia era șters, se scria un text în latină; după aia era șters, se scria în franceza medievală. Ăsta e un palimpsest – o suprapunere de texte pe același suport. Mintea seamănă cu un palimpsest. Vine o experiență și scrie pe mintea mea o versiune a textului: iată cum e viața, cum ești tu, cum sunt ceilalți, cum e lumea! Dacă eu nu mai fac nimic în domeniul ăla, atunci acel text devine textul definitiv, îmi influențează tot restul vieții. Dacă însă eu îmi produc experiențe noi, aceste experiențe scriu un alt text care se suprapune peste acel text, și apoi un alt text, și apoi un alt text. Și uite așa scap de primul text, pentru că suprascriu cu alte texte. Dar pentru asta, din nou, trebuie să fiu activ. 

Andreea Roșca: Și cred că mai e o condiție aici importantă, și anume că trebuie să înțeleg, trebuie să descifrez puțin ce s-a întâmplat, pentru că altfel n-am nicio șansă să rescriu nimic. 

Mircea Miclea: E adevărat. 

Andreea Roșca: Dacă toate automatismele mele sunt inconștiente. 

Mircea Miclea: E unul dintre lucrurile pe care le spun câteodată și pacienților mei. Apropo de analize. Pentru că sigur și eu fac analize cu ce se întâmplă, ce s-a întâmplat în trecutul lor și așa mai departe. Dar la un moment dat analiza are limitele ei.

Mi-aduc aminte de o poveste despre Alexandru cel Mare. Vă aduceți aminte și voi din istorie, a fost cel mai mare cuceritor, a cucerit cea mai mare suprafață de teren în antichitate, a ajuns până în India. A fost elevul lui Aristotel, deci tatăl lui l-a trimis și la studii. A avut o relație foarte bună cu Aristotel care l-a învățat logică, dar l-a învățat ca lumea, și multă vreme a păstrat relația. S-au păstrat și acum două scrisori ale lui Alexandru către Aristotel, în care Alexandru, fiind undeva prin Persia și tot bătându-se cu perșii, îi scria: „Maestre, uite ce am făcut, ce părere ai?” Era un om care gândea mult, nu era doar un om care era curajos, gândea mult, pentru că a făcut școală cu Aristotel. Ajunge într-un oraș, Gordion, acolo era un car de luptă legat foarte meșteșugit cu o funie de un stâlp de fier. Legenda locului spunea că va ajunge stăpânul lumii doar acel om care va reuși să dezlege funia aceea. El ajunge cu mintea formatată de Aristotel și, bineînțeles, începe să se gândească cum trebuie desfăcut. Și încearcă, nu-i reușește; iar se gândește, nu-i reușește; iar se gândește, nu-i reușește. Scoate sabia și taie funia. Și spune: dacă nu ajung stăpânul lumii cu mintea, o să ajung cu sabia. Ce vreau să spun? Asta este soluția pe care o numesc „soluția Alexandru Macedon”. Merită să gândim, să analizăm ce s-a întâmplat, dar la un moment dat, trebuie să încetăm să gândim pentru că soluția nu e în registrul gândirii. Soluția e în registrul acțiunii. Trebuie să schimbăm registrele. A continua să gândești înseamnă să cauți soluția în același registru. Greșit! Trebuie să schimbi registrul. Ca el. A spus: nu mai gândesc, trec la acțiune, o tai. E o replică superbă. 

Andreea Roșca: Einstein este cel care spune că nu poți rezolva o problemă cu aceeași minte care a creat-o? 

Mircea Miclea: Exact. Încă o dată, susțin că trebuie să facem o analiză, dar trebuie să ne dăm seama și de limitele analizei. E ca și cum ai tura motorul scos din viteză, nu ai o direcție, dar tu tot apeși, turezi motorul, dar nu înaintezi. Hamlet face chestia asta, nu? În prima parte a piesei, el hamletizează tot, se tot întreabă, se tot gândește: ”a fi, a nu fi, ce e viața, viața e vis, visul e viață, to sleep, to dream…”. Face el ce trebuie să facă? Deși bănuiește că ceva nu-i în regulă – ”uite, maică-mea cu unchiul meu i-au făcut ce i-au făcut lui taică-meu” – nu face. Dar la un moment dat, spre finalul primei părți a monologului, își dă seama și îl cheamă pe Horațiu, prietenul lui, și îi spune: „Horațiu, mișei de tot ne face gândul!” Adică, câteodată, gândind prea mult, începi să nu mai faci ceea ce ai de făcut. Ăsta e pericolul analizei.

Încă o dată! Trebuie să gândim, trebuie să analizăm. Și am spus, una dintre premise este de a ne detașa un pic de abundența asta de informații ca să avem răgazul să gândim, ca să începem să ne îndoim de ceea ce ni se oferă, că atunci începe luciditatea, începe gândirea. Deci trebuie să facem analiză, dar să nu exagerăm cu analiza, pentru că la un moment dat soluția este în acțiune, în schimbarea registrului intern. Oamenii care au deprinderi din astea intelectuale câteodată rămân mereu acolo. Continuă să creadă că soluția este într-un plus de analiză. Dar, din păcate, cad din tren când trenul istoriei cotește brusc.

Andreea Roșca: Tu vorbești despre diferența între a găsi o oportunitate, care este o chestie pur antreprenorială – și aici nu vorbesc numai de antreprenori, ci și de noi, în viața noastră – versus a rezolva o problemă. Și spui că noi suntem cu toții obișnuiți să rezolvăm probleme, dar asta nu ne duce să găsim o oportunitate. Poți să spui mai multe lucruri despre asta? 

Mircea Miclea: Mi-aduc aminte că am un curs aproape pe tema asta, ca să-i învăț pe studenții mei care-i diferența. 

Andreea Roșca: E unul din acelea pe care le-ai încercat?

Mircea Miclea: Unul dintre cursurile alea pe care le țin ca să mă lămuresc și pe mine despre ce e vorba în propoziție. 

Andreea Roșca: E foarte bună, asta o să o încerc și eu. 

Mircea Miclea: Tot sistemul de educație – nu numai la noi – este centrat pe a recompensa „rezolvitorii de probleme”. Adică: ai răspuns la întrebările de la finalul lecției sau la întrebările pe care ți le-a pus profesorul? Ok, iei o notă mare, iei premiu. Ai răspuns la întrebările de la extemporal? Iei notă mare, iei premiu. Ai răspuns la întrebările care sunt puse la examenul de bacalaureat, sau la GRE, sau Toefl, sau la cine știe ce test internațional? Ai luat un punctaj mare, ai intrat la o universitate de vârf.

Ce faci, așadar? Rezolvi probleme date de cineva, explicit formulate și fixe, stabile. Adică: unu – sunt formulate, nu tu le-ai formulat, cineva le-a formulat; doi – sunt explicit formulate, ți se spune exact ce se dă, ce se cere; trei – e stabil ce se dă, ce se cere, adică și după o jumate de oră tot așa e problema. Nu s-a schimbat nimic în ce se dă și ce se cere. Și peste două ore tot așa e problema, tot așa se dă, tot așa se cere, rămâne fixă. Și oamenii performează, și sunt ăia care ajung să fie deștepții școlii, deștepții universităților etc. Care ajung să fie socotiți extraordinari pe faptul că rezolvă probleme. Dar subliniez încă o dată: explicit formulate, stabile.

Și acum să venim în viață! Domnule, în viață, nu vine realitatea dimineața, în fața geamului tău, cu o tablă și scrie: astăzi problema ta este următoarea – se dă: …, se cere… Nu, realitatea își vede de viața ei. Ai o problemă poate cu partenerul de viață, cu business-ul tău, cu piața, nu vine realitatea și spune: uite problema se dă, ți-am formulat-o eu. Nu. Realitatea spune: descoper-o dacă vrei, formuleaz-o, identifică-o! Și atenție! În momentul în care începi să rezolvi problema, să știi că problema se va schimba pe parcursul rezolvării. Piața se modifică. Partenerul tău își schimbă teoria după ce tu ai început să rezolvi problema cu el, are și el părerea lui. Și tu trebuie să rezolvi o problemă pe care nu a formulat-o nimeni, tu trebuie s-o formulezi. Care se modifică, e dinamică în timpul procesului rezolutiv, care adesea necesită colaborare – nu ca testele de la bacalaureat sau de la Toefl care presupun doar un efort individual raportat la probleme.

Deci e cu totul altceva în viață. Și principalul lucru este de a identifica problemele și mai ales de a identifica și oportunitățile. E o mică diferență între o problemă și o oportunitate. O problemă, dacă nu o rezolvi, o încasezi. O oportunitate, dacă o pierzi, nu o încasezi, doar că ai pierdut oportunitatea. Un antreprenor nu este neapărat un om deștept în sensul de la școală. 

Andreea Roșca: Nu-i premiant.

Mircea Miclea: Da. El nu neapărat se antrenează și e bun ca să rezolve probleme. Este în primul rând omul care poate să identifice o oportunitate pe care alții n-o văd și el o identifică. Și după aia își angajează oamenii deștepți, rezolvitorii ăia de probleme, ca să-i rezolve și să ducă la bun sfârșit chestia aia. Dar el a identificat oportunitatea, timing-ul potrivit, ideea, aspectul pe care alții nu l-au văzut și el da. Și asta este extrem de important – capacitatea noastră de a identifica oportunități și de a rezolva probleme dinamice. De asta nu există o corelație foarte mare între succesul academic și IQ, pe de o parte, și succes în viață, pe de altă parte. Inclusiv în relații interpersonale, în trăinicia unei relații, în modul în care-ți crești copiii – deci în probleme clare, reale, de viață –, în antreprenoriat cu atât mai mult. Nu există pentru că mediul academic e altceva, e un mediu în care problemele sunt date, sunt explicite, sunt stabile. Tu le rezolvi de unul singur și obții un rezultat. 

Andreea Roșca: Crezi că există vreun fel în care putem să ne antrenăm să vedem mai bine oportunitatea?

Mircea Miclea: Vezi mai bine, mai ușor, mai repede oportunități, dacă ataci realitatea cu un proiect. Tu vii cu o ipoteză. Când ai o ipoteză despre cum anume va fi realitatea, tu îți dai seama mai repede dacă ipoteza ta e adevărată, sau e falsă, sau e probabilă. Dar tu trebuie să produci ipoteza, nu trebuie să aștepți. Noi nu trebuie să fim pasivi. 

Andreea Roșca: E ca un om de știință aproape.

Mircea Miclea: Un om de știință aplicată, care o face de-adevăratelea. Adică, altfel spus, în loc să producă ipoteze și să publice articole… Uite, eu sunt în ambele ipostaze. Vor să produc ipoteze și să fac un studiu clinic controlat despre Generalized Anxiety Disorders pe care să-l public. Ok, dar pot să fac și altceva, să produc soluția direct, să produc platforma multimedia care face terapia anxietății.

Andreea Roșca: Ceea ce ai și făcut.

Mircea Miclea: Ceea ce am și făcut, din nou. Ce e asta? Este un comportament de știință aplicată – fac efectiv. Adică în loc ca doar să testăm ipoteze, ne testăm ipoteze făcând și câteodată mult mai dureros.

Andreea Roșca: Ce mi se pare interesant aici e că în momentul în care te duci cu o ipoteză – și aici e o chestie de mindset care încă nu mi-e foarte clară, dar am văzut-o foarte des – că ești om de știință, că ești antreprenor, tu nu te duci ca să dovedești că ai dreptate, ci dimpotrivă, te duci să vezi dacă stă în picioare. 

Mircea Miclea: Speri să ai dreptate.

Andreea Roșca: Sigur că speri să ai dreptate, da. 

Andreea Roșca: Dacă n-ai dreptate, nu-ți pierzi casa, ca să zic așa. 

Mircea Miclea: E adevărat. De asta un antreprenor riscă mult mai mult și merită prețuirea noastră, pentru că adesea el își asumă riscuri care sunt, uneori, împotriva datelor științifice. Să dau un exemplu: pe mediul american, datele de cercetare arată așa că 80% din start-up-uri dau faliment în primii 2 ani – mediul american, care e foarte prietenos cu antreprenorii față de alte medii –, iar media câștigurilor salariaților e mai mare decât media câștigurilor antreprenorilor. Ok, ce argument rațional e să inițiezi un startup? Niciunul, dacă te uiți la date.

Cartea asta, „Alchimie”, a lui Rory Sutherland, pe care am adus-o aici, printre altele, asta spune: domne, dacă vrei să faci antreprenoriat, uneori trebuie să fii irațional. Adică nu tot timpul datele trebuie luate în seamă. V-am dat aceste două date. Cine ar mai face un startup dacă ar lua foarte în serios datele care spun că sunt 80% șanse de colaps în primii doi ani, apoi sunt și mai multe după aia, și o să câștigi mai puțin decât media? Dar tu vii și scurtcircuitezi chestia asta și spui: da, dar mie o să-mi iasă. Pe ce te bazezi? Eh, pe ce te bazezi? Te bazezi pe faptul că uneori viața noastră este ca o săgeată pe care, în loc să o lăsăm trântită în iarbă, o luăm, o punem în arc și îi dăm drumul spre cer. Bineînțeles că va cădea cândva. Da, dar e mult mai interesant să meargă spre cer decât să stea jos. Pe asta te bazezi – că ție îți iese. N-ai niciun argument rațional. Dar datorită acestei atitudini iraționale merge lumea înainte.

Antreprenorii schimbă lumea, creează locuri de muncă, ajung la inovații. E o alchimie aici în toată povestea asta. Nu tot timpul a lua în seamă datele e lucrul cel mai bun. Antreprenoriatul nu-i așa. Și alte lucruri. Îți dau un alt exemplu. Dacă la noi, la starea civilă, când am merge, ne-ar citi statistica… Atunci când ne întreabă: de bună voie și nesilit de nimeni…? Nu știm, ne documentăm științific, ce facem, luăm o decizie neștiințifică? Suntem ființe raționale. Care e statistica? Cât e rata de divorț? Dumnezeule! Sau după aceea, ăia care n-au divorțat, dar o duc prost. Ai, ai, ai… Dar noi spunem: nouă nu ni se va întâmpla ca la ăia. Și ei au zis la fel. 

Andreea Roșca: Da, viitorul e clădit pe speranță.

Mircea Miclea: Și mergem înainte, și societatea evoluează, și se fac căsătorii, și apar copii, și merge lumea înainte. Datorită faptului că avem capacitatea asta de a scurtcircuita câteodată datele. Și, câteodată, un antreprenor asta trebuie să facă. Dacă ținem tot timpul seama de date, nu facem antreprenoriat, sau o facem așa de modest că… 

Andreea Roșca: Acum cred că mai e ceva. Faptul că există o realitate statistică de 87% ar putea să nu spună nimic despre șansele mele, pentru că există un 13% cărora le iese. Și atunci, dacă îi iau pe ăia ca reper și nu pe cei 87%, atunci poate aș putea învăța ceva. 

Mircea Miclea: E adevărat, dar orice om de știință ți-ar spune că ignori statisticile. Păi nu ne spuneau în timpul pandemiei: uitați-vă la statistici! 

Andreea Roșca: Mai e ceva ce spuneai mai devreme, și anume că trecutul nu e întotdeauna cea mai bună indicație despre viitor. Mie asta mi se pare fantastic la antreprenoriat. Că, de fapt, realitatea e că viitorul e pură creație. 

Mircea Miclea: Viitorul este o creație și câteodată trecutul este un predictor foarte prost pentru viitor. Acum noi știm, după ce a apărut și „Lebăda Neagră”, cartea lui Nassim Nicholas Taleb, și „Antifragilul” lui, știm foarte clar că orice predicție peste zece ani e gambling. Adică mai bine dăm cu banul decât să zicem că facem predicții că tot acolo e, nu e mare diferență. Însă ce vreau să zic e că istoria ne arată un lucru extrem de important, și anume că tot timpul, lucrurile aproape imposibil de a se întâmpla s-au întâmplat. Ne uităm la perioada de glorie a Imperiului Roman. Imperiul Roman cucerește toată Marea Mediterană, face din Marea Mediterană Mare Nostrum, marea noastră interioară. Cumva, ar fi fost posibil ca imperiul să se prăbușească? Ar fi putut cineva să se gândească că se va prăbuși imperiul ăla care era la diferență de multe, multe, multe generații de barbarii? Și totuși, s-a prăbușit. Credea cineva că va intra în declin creștinismul, când creștinismul a schimbat fața Europei? Uite că a intrat în declin. Și așa mai departe. Adică toate lucrurile care erau improbabile sau la limita imposibilului s-au întâmplat. Asta e o lecție prin care învățăm că trecutul nu e un bun predictor pentru viitor, mai ales pe perioade lungi de timp. Iar în antreprenoriat, cu atât mai mult, viitorul se creează. Îmi aduc aminte de una dintre ideile – nu știu dacă a lui Steve Jobs și a celor de la Apple –, fiind la un moment dat întrebați ce prezic despre viitor, reacția lor a fost: noi nu prezicem viitorul, noi îl inventăm. Și asta cred că trebuie să facem – să-l inventăm, să-l producem pur și simplu. Clar că avem mari șanse de-a greși, dar rata învățării e mai mare. Învățăm mult mai repede dintr-o eroare precisă, făcută rapid, decât dintr-un adevăr ambiguu pe care îl ținem în cap, nu știm exact dacă chiar e așa sau nu e așa. Și atunci trebuie să alegi. 

Andreea Roșca: Mircea, îți mulțumesc! 

Mircea Miclea: Vă mulțumesc tare mult! 

Resurse

Află mai multe informații despre Mircea Miclea:

Pe Wikipedia, din CV-ul de pe pagina Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, din cadrul Universității Babeș Bolyai, din interviul acordat în cadrul emisiunii Morning Glory cu Răzvan Exarhu, la Rock FM. 

Entități fondate/dezvoltate de Mircea Miclea

Cognitrom – organizație de cercetare industrială aplicativă și dezvoltare experimentală

Depreter – platformă științifică pentru burnout și depresie 
Paxonline – platformă pentru terapia anxietății

Citește articolele semnate de Mircea Miclea, de pe platforma edupedu.ro.

Cărți semnate de Mircea Miclea în calitate de autor/coautor

Psihologie cognitivă

Consiliere și orientare. Ghid de educatie pentru carieră

The computer-mediated therapy of anxiety

R’Estul si Vestul

Cărți menționate în conversație/recomandate de Mircea Miclea

Hugo Mercier și Dan SperberThe enigma of reason
Immanuel KantCritica rațiunii practice
Jean-Paul SartreL’Etre et le Néant
Rory SutherlandAlchimie
Lisa Feldman BarretCum iau naștere emoțiile
SenecaScrisori către Luciliu
Michel Le Van QuyenLiniștea și creierul
Nassim Nicholas TalebLebăda neagră, Antifragil

Oameni de știință/personalități istorice menționate în conversație:

Niels Bohr

Vladimir Lenin
Alexandru cel Mare (Alexandru Macedon)

Alte mențiuni în conversație:

University spin-off
Monologul lui Hamlet

palimpsest
peer review
Illo tempore

cortex cingular anterior

Higher Education in Europe 

European University Association

Proiectul Merito

GRE
Toefl

Ascultă și discuția avută cu Mircea Miclea în noiembrie 2021, din seria podcasturilor The Vast and The Curious. Am vorbit atunci despre a alege cine vrei să fii. Și de ce ai merge în Siberia.

avatar
1 Comment threads
0 Thread replies
0 Followers
 
Most reacted comment
Hottest comment thread
1 Comment authors
Mircea Bertea Recent comment authors
Mircea Bertea
Mircea Bertea

SUPERB, ca de altfel orice întâlnire cu MIRCEA MICLEA, un intelectual ce nu cade din trenul istoriei, indiferent de cât de stânsă ar fi curba ei! Nu chiar un Alexandru Macedon al nostru, dar al dracului de ispititor cu sabia minții lui sclipitoare și cu vastele-i cunoștințe …!
Convorbirea trebuie ascultată și ”trăită” ca moment al trecerii de la stare și ascultare la acțiune, pentru a vedea ce facem fiecare cu ceea ce a făcut ascultarea acestei convorbiri din/cu noi.
Dacă am putea înlocui televiziunile de știri/comerciale cu astfel de momente și pielea nostră ar fi în jocul greșelilor rapide și precise, dacă ne-am putea proteja de momentele în care suntem păcăliți de hazard (vezi Nassim Nicolas Taleb), dacă am măsura ce contează ( vezi John Doerr), dacă am ține cont mereu și am acționa știind că suntem născuți pentru a învăța (vezi Alex Beard), dacă am avea proiecte și universități cu profesori ca Mircea Miclea, dacă și numai dacă…!!!
Deși cu o floare nu se face primăvară, poate am avea măcar un început de reflexie a cerului înstelat de deasupra noastră, un cer al cunoașterii care să ne îndemne la acțiune.
Deși e sâmbătă în calendar, azi mi-e duminică în suflet.

Mulțumiri, Mircea Miclea și Andreea Roșca!

Mircea Bertea