Alex Govoreanu. Cum reușești unde alții dau greș. Și o călătorie cu Einstein

Am avut discuții cu investitori. A fost cel mai irelevant feedback primit, pentru că investitorii, când se uitau la un business ca al nostru, se uitau prin lentila celor care au dat greș. Dacă-ai ști de câte ori am auzit că nu există, nu se poate, e o tâmpenie, n-are niciun sens, nu e scalabil, n-o să folosească nimeni, nu o să plătească nimeni – de enorm de multe ori!”

 

 

Alături de Claudiu Petria, Alex este cofondator al unui startup care mi-a schimbat felul în care trăiesc și percep Bucureștiul. Sau alte orașe de aici și de aiurea. În 2017, au lansat Questo. O aplicație care îți permite să descoperi orașele dintr-o cu totul altă perspectivă, ca protagonist într-un joc de explorare. Fie că e vorba de a înțelege teoria relativității într-o plimbare cu Einstein prin Zurich, de a vedea locurile bântuite din București, de a descoperi povești de dragoste faimoase din Paris. 

Questo e azi în 140 de orașe și lucrează cu peste 300 de creatori de jocuri și povești. Unii sunt scenariști la Hollywood. Alții, profesori sau scriitori. Surprinzător e că înainte de Questo au existat mulți alți antreprenori în toată lumea care au încercat să facă același lucru și au eșuat. 

Am vorbit cu Alex despre cum a început pasiunea lui pentru explorare și cum pasiunile din copilărie l-au ghidat în tot ce a făcut. Am aflat metoda lui de a rezolva probleme în somn și cum un vis s-a transformat într-un joc de succes. 

Cea mai mare parte a discuției noastre e, însă, despre cum au reușit ei acolo unde alții au eșuat: cum au observat și ascultat clienții, ce feluri de feedback le-au fost de folos, cum și-au deschis produsul către lumea largă și idei care li s-au părut nebunești, cum recrutează o echipă extraordinară și cum îmbrățișează greșelile și întâmplarea. Și, dacă pare că povestea lui Alex curge prea lin și ușor, așa cum mi s-a părut mie, veți fi surprinși la final de motivul pentru care pare așa. O lecție autentică de viață și de business pe care n-o voi uita foarte repede. 

Idei principale

1. Călătoriile ar trebui să fie despre oameni care ajung în anumite locuri și își spun: „mă simt explorator”. E una dintre ideile care stau la baza Questo. Vrei să ajungi într-un oraș pe care să-l poți vedea nu prin prin prisma unui turist, ci a unui explorator, pentru care experiența aceea este personală, unică, memorabilă. Vrei să simți că locul respectiv e al tău. 

2. Ca antreprenor, e important să asculți oamenii, dar e important și să asculți ca să nu-i asculți. Când începi un business nou, să culegi feedback este esențial. Începând cu feedback de la cei apropiați, care te susțin necondiționat, până la utilizatori și potențiali investitori. De multe ori, feedback-ul investitorilor este cel care folosește cel mai puțin, fiindcă privesc noul business prin prisma celor care au dat greș. Tendița este să spună că e greu, că nu se poate, că nu va plăti nimeni pentru produsul tău. Oamenii de business, la fel, acționează în framework-ul lor, care se aplică doar până la un punct. Atunci când creezi ceva care nu a mai existat, este și mai important să înveți să interpretezi feedback-ul pe care-l primești. Asculți, dar iei ce crezi tu că se aplică în situația ta.  

3. Contează povestea și contează felul în care e scrisă. În gaming, nu e vorba doar despre tehnologie. Lucrăm cu scriitori profesioniști, copywriteri, autori de cărți, redactori la BBC, scenariști pentru Netflix sau pentru filme de la Hollywood. Oamenii vor să cunoască orașele prin intermediul unor povești de impact, bine scrise, fără multe detalii, pentru că important nu e volumul de informații, importantă e experiența directă. 

4. Când intervievezi un posibil viitor coleg, vrei să afli care este ”călătoria” lui. Petrecem cu colegii poate mai mult timp decât cu familia. De aceea, e important, ca antreprenor, să selectezi oameni nu doar în funcție de skill-urile lor, ci și de povestea lor. Nu vrem să aflăm informații despre studii sau compania în care au lucrat, ci despre cine sunt ei, să vedem despre ce putem discuta, dacă avem lucruri în comun, dacă putem construi lucruri împreună.  

 


Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații. 

Acest podcast este de asemenea prezentat de eMAG, o companie care crede în educație și în puterea oamenilor de a folosi tehnologia pentru a crea un viitor mai bun.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.


Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Alex, abia aștept să vorbim despre Questo și orașele ca aventuri. Vreau însă să începem din alt punct, și anume de la o poveste de când aveai 4 ani, care e interesantă în legătură cu traseul tău de mai târziu. Vorbește-mi despre atlasul pe care l-ai primit la 4 ani.

Alex Govoreanu: La 4 ani a venit Moș Crăciun și mi-a adus trei lucruri: un jeep cu telecomandă, un pian de jucărie și un atlas mare, albastru, o carte imensă. Habar n-aveam ce e, credeam că toate cărțile sunt de colorat, dar în seara aia l-am luat și m-am pus în pat uitându-mă la hărți, aia mi se părea mie interesant și atât puteam să înțeleg. Iar mai apoi, în zilele ce au urmat, i-am pus pe mama și pe tata să-mi povestească. La finalul cărții era secțiunea de statistici. Ei, aia m-a pasionat cel mai mult. Spunea acolo că cel mai înalt vulcan este Ojos del Salado. Habar n-aveam ce e ăla vulcan. I-am omorât după aia pe-ai mei cu întrebări, știu și acum secțiunea de statistici de la atlas. Noțiunea de graniță, noțiunea de țări… Și uite-așa am reușit în câteva luni, veneau prieteni de-ai părinților mei la mine și făceau teste – mă întrebau care sunt capitalele și le ziceam toate capitalele din Europa. Aia era joaca mea. 

Andreea Roșca: Și lego?

Alex Govoreanu: Lego era deja existent la mine în cameră. Tata îmi cumpăra câteva lucruri la salariu: lego, cărți și mașinuțe. Cred că mașinuțele le cumpăra mai mult pentru el, în primă fază. Lego îl cumpăra pentru mine. Toată camera mea – eram singur la părinți – era un oraș. Aveam poliție, blocuri, spitale, gară. Erau populate – aveam omuleți de Spiderman, de Flintstones, de eroi. Și ăla era orașul construit de mine în care locuiam eu – nu eram cel mai sociabil copil.
Cred că le-am combinat, mulți ani mai încolo, dragostea pentru geografie și explorare. Pentru că de la Atlas am trecut foarte ușor după aia să citesc prima mea carte care într-adevăr mi-a plăcut, „Ocolul Pământului în 80 de zile” de Jules Verne. Asta a fost prima carte care m-a acaparat total.

Andreea Roșca: Ce interesant este cum pasiunile noastre de copii spun ceva despre lucrurile la care ar trebui să fim atenți pe măsură ce creștem. Pe multe le pierdem.

Alex Govoreanu: Când eram mic am trecut prin mai multe etape în legătură cu ce voiam să fiu, dar mereu a fost vorba de un soi de profesie sau ocupație care presupunea explorarea. Când eram foarte mic, voiam să fiu arheolog; mult mai târziu, în liceu, îmi doream să fiu meteorolog; toți prietenii râdeau de mine, dar cu mintea de astăzi înțeleg că meteorologia mi se trăgea tot de la Atlasul ăla vechi, că mă pasiona foarte mult să înțeleg cum se mișcă norii, temperaturile – aș fi vrut să pot să înțeleg Universul. 

Andreea Roșca: Mi se pare foarte interesant că, dacă ne uităm la parcursul tău, este format dintr-o serie de întâmplări, dar pare că aproape nimic nu este întâmplător. Pentru că vorbești de facultate și de faptul că habar n-aveai unde să te duci, și că împreună cu un prieten…

Alex Govoreanu: Cu David.

Andreea Roșca: …ați mers la Management din simplul motiv că…

Alex Govoreanu: Că Steve Jobs era manager. 

Andreea Roșca: Și vouă vă plăcea iPod-ul. Interesant mod de a-ți alege o facultate!

Alex Govoreanu: Da, ne plăceau iPod-ul și Steve Jobs. Nu aveam absolut nicio idee ce să facem și unde să mergem, iar discuția dintre noi a fost fix așa: „Dude, ce să facem? Uite, ne place Steve Jobs, hai să fim și noi manageri ca el”.

Andreea Roșca: Și când a apărut visul de a lucra la McKinsey, care îmi pare că e o eroare de parcurs în toată povestea?Alex Govoreanu: De-a lungul facultății a început. În facultate am descoperit lucrul la strategie. Am început să citesc foarte multe case studyuri, povești de succes ale business-urilor, dar și tot felul de erori pe care le făceau și decizii pe care le luau. Am fost destul de implicat în mai multe proiecte extracurriculare care presupuneau fix asta – competiții de strategie de business. Ori, gândindu-mă ce făceam în concursurile acelea și cât de mult îmi plăcea, mi-am dat seama că un post de consultant la McKinsey ar fi fost cel mai bun lucru. Până când am trecut pârleazul și am zis că mai bine îmi fac eu un business.

Andreea Roșca: Cum s-a produs asta? Explică puțin povestea asta cu trecerea pârleazului.

Alex Govoreanu: Cred că am mai spus la un moment dat, într-o întâlnire cu cineva, că eu am fost aruncat mai degrabă în business. Niciodată nu m-am văzut ca fiind antreprenor, nici n-am avut modele de antreprenori în jurul meu. Nici consultați la McKinsey n-am avut, dar măcar aia părea că pot să fac. Apoi, în timpul facultății, am avut un internship într-o bancă din România. Iar șeful meu de acolo cred că a văzut mai mult decât oricine altcineva faptul că aș putea să conduc, să creez un business. Și el mi-a spus în momentul în care am dat dizertația, chiar în ziua aceea, să vin la București, să cunosc un antreprenor român, să vorbesc cu el și să pornim amândoi un business. Eu eram în Sibiu, la facultate.

Andreea Roșca: Ți-a spus că ești neangajabil?

Alex Govoreanu: Mi-a spus că m-aș plictisi foarte tare să lucrez pentru cineva și că mi-aș irosi potențialul dacă aș face chestia asta. Pentru că, într-adevăr, sunt genul de om care are câteodată mai multă inițiativă decât trebuie. Îmi place mult să construiesc. Toată copilăria mea am construit. Orașul meu de Lego era o construcție pe care n-o construiam o dată și după aia era gata. Nu, se schimba întruna. Mă plictiseam destul de repede.

Andreea Roșca: Câți ani ai construit și reconstruit la el?

Alex Govoreanu: Cred că mai mult decât trebuia. Aveam vreo 12-13 ani și încă mă jucam cu Lego-ul. Și astăzi îmi place să construiesc. Viziunea mea e că poți să iei o cutie de cuburi și să faci exact ce scrie pe cutie – o navă spațială, un robot – sau să fii creativ cu toate piesele. Eu niciodată nu o să fac ce scrie pe cutie.

Andreea Roșca: Și ai venit la București pentru că erai neangajabil.

Alex Govoreanu: Da, am venit la București și l-am cunoscut pe Daniel Enescu, viitorul meu partener, după aia, din VeziCâtFace. Discuția cu Daniel a fost una din discuțiile după care am zis cel mai ușor „Da” din viața mea. Cunoscusem un om pe care nu mi-a luat mai mult de câteva minute să-mi dau seama că-l admir, că vreau să stau lângă el și să învăț de la el. Și atunci am avut de ales. Să mă duc să lucrez la McKinsey, unde aveam deja o propunere din Viena, să stau să învăț acolo și să lucrez pentru oameni ca Daniel sau să vin să lucrez cu Daniel.

Andreea Roșca: Îți amintești cam ce, din acea primă discuție dintre voi, te-a lămurit că asta vrei?

Alex Govoreanu: Daniel e cel mai down to Earth om pe care l-am cunoscut vreodată. Are o energie care te calmează, care reușește să îți spună lucrurile foarte simplu și clar, care îți inspiră enorm de mult încredere. Pur și simplu, dacă cunoști un om de genul acesta, o simți. E acolo și vrei să lucrezi cu el. Niciodată nu cred că simțisem, până momentul ăla, în vreo interacțiune cu altcineva, că ar fi fost un om pe care să-l urmez și de la care să am ceva de învățat. Primele șase luni pentru mine au fost foarte grele în lucrul cu Daniel, pentru că eu eram în contextul în care companiile mă voiau, încă mai primeam tot felul de propuneri, chiar și după ce am început VeziCâtFace. Aveam un CV în care era menționat că eram student multipremiat etc., dar eu eram cu Daniel într-un birou, lucram amândoi la un business, intram la el în birou cu ideile mele și ieșeam cu ale lui. Mă simțeam enorm de frustrat. Ce naiba, pe CV părea că sunt mai deștept, că aș fi putut să zic și eu ceva, dar în realitate, nu. Și nu era vorba că Daniel mă obliga să ies cu ideile lui, dar mi le explica și avea dreptate. Mi-am dat seama că problema era modul meu de gândire. Problema era că eu nu aveam un mod de gândire. Eu nu știam cum să analizez o situație, nu știam care sunt pașii pe care trebuie să-i urmez, nu știam cum să mă dau doi pași mai în spate, să mă uit la toată problema. Eram foarte haotic în abordare, reacționam mult din impuls. Pe când, dacă te duceai la Daniel cu o speță, el stătea, o analiza, asculta foarte mult. Eu nu prea ascultam în perioada aia, eram: „Let’s do this and this!”. Păi, de ce? Și după „de ce” nu prea mai știam ce să mai zic.

Andreea Roșca: Ce crezi că te-a făcut să stai în acele șase luni de frustrare?

Alex Govoreanu: Învățam. Simțeam că învăț enorm de multe lucruri. Și probabil era și dorința de a ajunge să am și eu o idee care să se facă. Ca antreprenor vrei să mai câștigi și tu lupte, nu poți doar să pierzi. Și cred că voiam și eu să câștig ceva.

Andreea Roșca: Și momentul în care s-a născut Questo?

Alex Govoreanu: Questo s-a născut într-o călătorie de-a mele. A fost primul meu concediu din viața mea de antreprenor. În momentul ăla încă eram la VeziCâtFace. Se întâmpla în februarie 2016, parcă. Eram cu soția, ne-am dus în Roma și aveam mari așteptări. După 20 de ani de visat că explorez toată lumea, mi-am zis: „Mă duc la Roma, capitala Imperiului Roman. Stai să vezi acum cât de multe lucruri o să învăț și o să descopăr pe aleile din Roma simboluri și povești.” Asta îmi imaginam, asta voiam. Și în Roma am ajuns să mă plimb în spatele unor grupuri foarte mari de turiști de toate națiile, părea că italieni nu-s pe nicăieri, locurile alea care să-mi inspire grandoarea imperiului sau a culturii italiene parcă nu erau, ci erau doar niște lucruri pe care simțeam că pot să le văd și pe Discovery. Simțeam că nu e nimic autentic acolo. După trei zile m-am dus la gazda de la Booking și l-am întrebat dacă pot să văd și o altfel de Roma. A scos o hartă, mi-a explicat că trebuie să traversez râul Tibru și să mă duc în Trastevere, un alt cartier al Romei, unde nu se duc turiști, care nu arată la fel de bine, dar care e mai autentic. Mi-a spus doar să mă pierd pe străzi, nu are ce să-mi recomande – „Du-te și explorează dacă vrei să explorezi!”. Doar o pizzerie mi-a recomandat. Am făcut asta și am reușit să ieșim din partea populară a Romei. Părea o altă Romă. Am ajuns la un moment dat să văd și celebrele, în mintea mea, haine agățate între blocuri, să aud italieni vorbind mai tare la ușă sau să simt mirosul de paste. Chestiile pentru care m-am dus în Italia. Ne-am dus la pizzerie, bucătarul a ieșit la noi, a început să vorbească cu noi, a început să-i spună Ramonei că este „bella”. Așa cum îmi imaginam că este Italia și că sunt italienii… Pizza aia, dacă mă întrebi astăzi, probabil nu a fost cea mai bună din viața mea, dar la nivel de emoții și cum am simțit-o, e cea mai bună pizza din viața mea. Nu o să uit pizza aia niciodată, pentru că era acolo cu mine italianul ăla cu mustață și tot clișeul. Mă simțeam în visul pe care îl voiam eu referitor la Roma. După ce am plecat de la pizzerie, ne plimbam pe străzi și am ajuns la un moment dat pe un urcuș, am văzut în dreapta niște scări, vegetație, niște copaci mai exotici. Și am zis: „Hai s-o luăm la dreapta, pe scările astea mai înfundate!”. Când am ajuns în capăt am văzut o belvedere de unde se vedea toată Roma. Nu era nimeni acolo. Ăla a fost momentul în care am zis: „Asta am descoperit-o eu. Asta e a mea. Nu mai e nimeni aici”. M-am simțit explorator, în sfârșit. Și în momentul ăla mi-am dat seama că despre asta ar trebui să fie călătoriile. Despre oameni care ajung în anumite locuri și zic: „Eu am găsit asta! This is mine. Mă simt explorator”. Nu aveam însă idee, în momentul ăla, despre ce o să fac, cum o să fie Questo – doar că se tot sedimentau idei.

Eu am exercițiul ăsta, pe care îl fac în fiecare noapte când mă pun la somn. Îmi iau o temă pe care apuc să o procesez până când adorm. O vizualizez foarte mult, lucrez la ea și de multe ori mă trezesc dimineața cu o soluție sau cu tema un pic mai clară. Pur și simplu mă trezesc cu ea. Ăsta e frame-work-ul meu, pe care îl aplic de ani de zile. Așa am început să fac și atunci. În Questo, primele wireframe-uri, fix cum te joci, așa au fost făcute. Mă gândeam că sunt un om în Roma sau într-un alt oraș. Vreau să fie o experiență din asta și din asta. Cum ar arăta o aplicație pentru asta? Cum ar merge? Seara mă puneam cu tema, dimineața imediat mă trezeam și mai desenam ceva, mai scriam niște specificații. Cred că dacă îți obișnuiești creierul să facă asta, el o face pentru tine. Ajungi și să visezi chestia aia și dupa aia să ți-o aduci aminte. Ajungi să visezi că construiești x sau y. Multe caracteristici care sunt azi în Quest au fost de fapt visate și după aia pur și simplu mi-am adus aminte de ele.

Andreea Roșca: Și cum sună o temă?

Alex Govoreanu: Să-ți dau un exemplu concret, din zilele când Questo era în stadiu de prototip. Eu mă trezeam dimineața și mergeam la înot. La 6 mă trezeam, la 6 jumate eram la înot. Noaptea mă puneam la somn și ce challange îmi dădeam eu în perioada aia era să înțeleg cum ar arăta aplicația la nivel de flow pentru om, în sensul de UX (user experience). Ce va vedea omul prima dată? Va vedea challenge-ul? Va vedea apoi povestea? Va vedea direcționarea în altă parte? Va primi puncte sau nu va primi puncte? Încercam să vizualizez din perspectiva unui utilizator. Și atunci închideam ochii și îmi imaginam că am un telefon în mână și primesc challenge-ul. E ok să primesc challenge-ul acum? Acum mă plimbam un pic prin oraș, nu prea e ok. Poate ar trebui altceva. 

Ar trebui să primesc puncte. Îmi imaginam că sunt cu cineva care mă întreabă la ce se folosesc punctele. Mă tot duceam în discuții pe care le aveam cu prieteni imaginari până când ajungeam la iterații. După mai multe astfel de exerciții ajungi la iterații și când ți-e mai clar poți să scrii ceva, poți să desenezi.
Întorcându-ne la copilărie, orașul meu din cameră era populat de personaje cu care eu vorbeam, cu care aveam o relație. Ei aveau viața lor acolo. Eu sunt foarte obișnuit cu prietenii imaginari și cred în chestia asta. Și o chestie funny, despre care râd mulți prieteni de-ai mei: am visat foarte multe celebrități. Am povești foarte faine, atât de tare m-am cufundat în ele, încât pentru mine sunt amintiri, nu sunt imaginații. Eram cu Nikola Tesla într-o căruță, la bunica mea din Moldova, în pădure. Ne plimbam împreună și Nikola Tesla îmi explica cum se produce fulgerul. Este o amintire de-a mea.

Andreea Roșca: Acum înțeleg unele dintre quest-uri, dintre jocurile care sunt în aplicație.

Alex Govoreanu: Toate sunt cu role playing.

Andreea Roșca: Da, sunt cu Einstein, cu Newton… Adică au legătură cu aceste conversații ale tale cu Einstein, cu Tesla, cu Newton. 

Alex Govoreanu: Quest-ul cu Einstein e scris de mine, în Elveția, în Zurich. A fost o provocare pe care mi-am dat-o eu mie. Sunt pasionat de știință – de fizică, în special –, dar nu sunt cel mai bun la a înțelege partea de matematică din ea. Însă mă chinui să înțeleg băbește ce înseamnă un anume fenomen. Îl apreciez mult pe Einstein și mereu m-am gândit cum ar fi un quest în care Einstein să-ți explice teoria generală a relativității. Ar merge făcută chestia asta?

Andreea Roșca: Mergând cu el prin oraș.

Alex Govoreanu: Da, mergând cu el prin Zurich. Găsești acolo o casă, o facultate unde a ținut el niște ore și așa mai departe. Și quest-ul ăla l-am pornit tot în mintea mea, în călătoria în care mă plimbam cu Einstein. Am făcut multe ore de research ca să înțeleg foarte bine ce e teoria relativității, ca s-o pot mai apoi explica oamenilor cum i-aș explica unui copil de 3 ani. Și fix asta se întâmplă în quest-ul ăla. Te ia Einstein de la început, de la punctul de start, te plimbă prin oraș și îți dă ceea ce el numea „thought experiments”, experimente de gândire.  

El făcea chestia asta când le explica oamenilor noțiuni mai complexe. Pe ideea: „Uite, dacă vrei să înțelegi un pic ce înseamnă relativitatea, hai să facem un experiment cu un tren care-i în mișcare, cu un fulger care o dată e aici, o dată e acolo”. Și povestesc în quest-ul ăla tot felul de astfel de experimente, care-i ajută pe oameni să înțeleagă cum a ajuns Einstein să găsească teoria relativității. Iar la sfârșit, userii noștri își spun: „Și eu aș fi putut să găsesc asta!”. Pentru că le explici foarte simplu, accesibil. Sub forma unei conversații pe care o ai cu Einstein, prin Zurich. 

Jocul ăla, în mod special, e jucat foarte mult de către profesori cu studenți, cu copii, cu elevi. E cel mai cumpărat joc al nostru de către profesori. A fost cumva o chestie cu mult noroc, pentru că eu am făcut quest-ul ăla strict dintr-o ambiție de-a mea, să văd dacă pot să iau o chestie complexă, s-o explic și s-o fac un joc. Am văzut că îl cumpără foarte mult și profesori de la diferite școli din Europa, când merg în excursii educaționale prin Zurich. Și ne întrebam la un moment dat în echipă, acum un an, de ce numai jocul ăla. Și ne-am dat seama că e singurul nostru joc care are o componentă de learning, clară, din titlu. E cu Einstein, cred că se numește „The secret of Einstein”. Și acum vrem să facem cât mai multe astfel de jocuri care să fie de fapt niște modalități prin care profesorii să poată explica concepte. Și vrem să aducem și profesori în Questo care să facă asta, să știe să-și transforme lecțiile în jocul prin orașe.

Andreea Roșca: La începutul începutului, când tu împreună cu Claudiu Petria, co-fondatorul tău, v-ați propus să faceți genul ăsta de start-up, nu-mi imaginez că ați primit foarte multe încurajări. Mai ales că erau zeci și sute care eșuaseră înaintea voastră în toată lumea asta. Adică nu e ca și cum ați fi descoperit ceva ce n-a mai descoperit nimeni – dimpotrivă.

Alex Govoreanu: Absolut. Da, înaintea noastră mulți au dat greș.

Andreea Roșca: Ce v-a făcut să credeți că voi o să reușiți? E totuși destul de descurajant când vezi atât de mulți care au închis povestea. Îți zici că cineva a mai încercat și n-a mers. Cum ați gândit?

Alex Govoreanu: Când m-am dus prima dată la Claudiu și i-am povestit problema și nevoia asta a mea de a schimbat travel-ul, Claudiu lucra într-o agenție de publicitate. Avea nevoie și el să facă ceva al lui. Cred că l-am prins într-un context bun. Eu, cu Quest, simțisem că mi-am găsit chemarea – să fac explorare și orașe, în același timp. Din momentul acela ne-am dus all in și am început să ne susținem unul pe altul no matter what și să ne încurajăm unul pe altul no matter what. Mi-aduc aminte că am petrecut multe luni cu el la mine în sufragerie, pe canapea, scriind și rescriind și făcând o groază de brainstorming-uri în care unul îi termina altuia propozițiile când vorbeam de viziune. Ne duceam mult înainte cu ideea asta, unde am putea să mergem cu povestea asta. Și încă o facem. Dar funny este acum că ajungem în 2022 să spunem în cadrul echipei, tuturor colegilor, „Guys, abia acum începem să implementăm lucruri pe care eu cu Govo – așa îmi zice Claudiu – le avem scrise din 2017”. Noi le știam, le-am văzut, că le-am luat în pași. Dar acum începem să le implementăm. Și asta cred că ne și ține încă motivați, pentru că noi o vedem mult peste ceea ce e astăzi.

Andreea Roșca: Ce ați făcut voi bine acolo unde altora nu le-a reușit?

Alex Govoreanu: Dacă aș zice-o într-o propoziție, ar suna ciudat: am ascultat oameni, dar am și ascultat să nu-i ascultăm, cumva.

Andreea Roșca: Poți să explici asta? 

Alex Govoreanu: Există foarte multe tipuri de feedback pe care le poți primi, mai ales în primele momente ale unui business. Prima dată, clienții produsului Questo am fost eu și Claudiu. Ne-am dat noi singuri feedback, unul altuia, care e bun până la un punct, dar în esență era doar o motivație că avem un produs cu care putem să mergem mai departe. După aia a venit feedback-ul de la prietenele noastre. Mult mai bun, mult mai dur. Ele nu ne mint. Nu ne-au mințit, mai ales că ele erau și finanțatorii Questo. Nu ne-au mințit, dar în același timp ne susțineau no matter what. Erau mai diplomate, dar ne ziceau ce aveau de zis. Apoi feedback-ul de la prieteni. Ăștia te susțin, ăștia nu prea pot să-ți zică ce e sub preș. După aia am început să avem useri străini. Abia atunci a început să fie relevant. După aia am avut discuții cu investitori. Ăsta a fost cel mai irelevant, pentru că investitorii, când se uitau la un business ca al nostrum, se uitau prin prisma celor care au dat greș. Dacă-ai ști de câte ori am auzit că nu există, nu se poate, e o tâmpenie, n-are niciun sens, nu e scalabil, n-o să folosească nimeni, nu o să plătească nimeni! De enorm de multe ori.
Și când începe să meargă, tot auzi feedback de la investitori sau oameni de business, care, din perspectiva mea, e tot irelevant. Pentru că un om de business are un framework în care lucrează. Și el o să vină cu cunoștințele, cu knowledge-ul din framework-ul lui, care se aplică în ceea ce faci tu până la un punct. Dar în momentul în care tu faci ceva într-o industrie care nici măcar nu există și pe care tu vrei să o creezi și primești feedback de la x, y, z, care au business-uri care poate nici nu sunt cu consumer, poate sunt de SAS-uri, poate sunt business-uri din lumea reală, tradițională, trebuie să înveți să interpretezi. Asta era ideea cu a asculta să nu asculți. Îl asculți pe omul ăla, dar iei ce crezi tu că se aplică. Și, din perspectiva asta, cele mai puține lucruri se aplicau din discuțiile cu oameni de business pe care le-am avut de-a lungul timpului.

Andreea Roșca: Și cu primii voștri clienți, cu primii useri, mergeați cu ei pe măsură ce completau câte un quest și la sfârșit îi întrebați lucruri?

Alex Govoreanu: Da. Clienții trebuie să știi, în primul rând, să-i observi. Cred că asta este cel mai util. Dacă îi întrebi, deja pot să apară probleme. Poate nu pui întrebarea bună, poate omul este biased, îi este jenă să spună ceva, poate nu știe să se exprime cum trebuie – intervine bariera asta de limbaj. Dar dacă observi ce face, e clar. Și observatul la noi, la Questo, însemna că prin natura produsului noi știam dacă X și Y sunt acum la punctul de start și încep un quest. Știam câți sunt, când încep, tot traseul. Așa că eu și Claudiu ne duceam de foarte multe ori la punctul de start și îi vedeam. Vedeam că sunt un cuplu, de exemplu; și ne întrebam: dacă sunt un cuplu, au amândoi aplicația instalată sau se joacă de pe un telefon?; dacă se joacă de pe un telefon, e doar unul care citește poveștile sau amândoi se pun în jurul telefonului și citesc?; e unul care citește cu voce tare?; dacă e un grup mai mare, cum fac? Pentru că am observat, de exemplu, că era o problemă în grupurile mai mari: era doar unul care trebuia să citească cu voce tare celorlalți și se plictisea, după două-trei indicii, să le mai citească ălora – și din cauza asta dădeau skip la poveste ca să continue să rezolve jocul. Dar noi vedeam, observam. Dar nu le spuneam, asta era condiția clară – nu trebuia să interacționăm cu ei de-a lungul jocului, pentru că după aia ar fi fost influențați, s-ar fi simțit supravegheați. La final însă îi opream, ne prezentam și îi rugam să ne spună cum a fost. Le puneam întrebări cât mai deschise, care să îi lase să elaboreze cât mai pe larg ceea ce au făcut, din care noi trebuia după aia să selectăm ce era relevant.

Andreea Roșca: Dar despre experiență.

Alex Govoreanu: Despre „de ce ai ales să faci quest-ul ăsta”? Cum ai auzit de noi? Îi mai întrebam la final dacă ar mai juca. Asta era foarte important să înțelegem. Am primit răspunsuri cum că ar mai juca, dar dacă ar fi super diferit. Oamenii vor diversitate. E un tricou pe care mi l-au făcut colegii la un moment dat, cu Diversity Happened. Asta e o chestie pe care am spus-o eu prima dată când a venit un creator și a făcut un quest. Ăla fost momentul de break al Questo, pentru că până atunci jocurile erau făcute de mine și de Claudiu. Iar eu făceam jocuri ca Claudiu, iar Claudiu făcea jocuri ca mine, și cam toate erau istorice și banale. A venit un user și a făcut cu totul și cu totul altceva.

Andreea Roșca: Deci un user, nu un creator.

Alex Govoreanu: Un user care s-a transformat în creator. Și în momentul ăla, diversity happened. Și după primul de genul ăsta, au venit și alții. De exemplu, avem un joc în care ești o pisică. Ăla este personajul pe care tu îl joci. Când echipa de content mi-a spus că tema propusă este despre o pisică, care are o poveste, mi-am spus că sunt nebuni. Cum ar putea oamenii să impersoneze o pisică, să se pună în pielea ei? Au spus, lasă că o să le placă. Și da, le place oamenilor, e ceva nou, e ceva diferit.

Andreea Roșca: Câți creatori aveți acum?

Alex Govoreanu: Cred că sunt vreo 300-400, în 150 de orașe.

Andreea Roșca: Și de unde vin ei, ca ocupație? 

Alex Govoreanu: Avem de toate felurile posibile. În primul și în primul rând îi leagă ceva. Cu toții sunt foarte buni la scris.

Andreea Roșca: Contează povestea în succesul unui quest? Contează scriitura?

Alex Govoreanu: Absolut. Imaginează-ți cum ar fi să te uiți la un film care e scris foarte prost. N-ai trece de primele minute. La fel și în joc. Oamenii ăștia care scriu pentru noi trebuie să reușească să te facă să intri în povestea aia, să o simți, să o spună pe limbajul tău. Scriitorii noștri văd Questo ca pe o altă platformă de conținut. La fel cum ar putea să stea să facă un video pe YouTube sau să scrie o carte, pot să creeze acum un joc sub formă de storytelling. Iar la nivel de ocupație sunt de la copywriteri la autori de cărți, published authors, lfoști redactori de la BBC, screenwriters pentru filme de la Netflix sau pentru filme de la Hollywood, în SUA. Sunt oameni care fac asta foarte mult din pasiune, pentru că e ceva nou, care le permite să se manifeste creativ într-un alt mod.

Andreea Roșca: Și nu ați simțit niciodată nevoia să puneți niște linii de ghidaj, niște granițe?

Alex Govoreanu: La nivel de conținut, nu. Când alegem oamenii cu care lucrăm, am pus. De exemplu, această condiție, să fii foarte bun la scris. Apoi, când vine vorba de ce se scrie efectiv, acolo încercăm să fim cât mai open minded as possible. Singurele lucruri unde intervenim, și asta doar pentru puțin timp, pentru că urmează să deschidem platforma și să lăsăm pe absolut oricine, dar până acum am intervenit, a fost doar în a le da oamenilor un framework, pentru că ei au nevoie de asta.

Andreea Roșca: Adică legat de poveste, nu de ce se întâmplă în poveste. De structură.

Alex Govoreanu: Da, e legat de structură. Și o facem doar pentru că structura trebuie să se potrivească cu o chestie fizică, tangibilă – cu aplicația. Deci din perspectiva asta le dăm niște limitări. De exemplu, trebuie să fie între 10 și 15 indicii, povestioare, puncte. Nu ar trebui să aibă mai mult de x caractere. Ar trebui ca fiecare poveste să poată fi citită cu voce tare în 30 de secunde. De ce? Păi am văzut noi, observând live oamenii, că dacă stau mai mult de 30 de secunde și citesc povestea aia, e prea mult. Omul nu iese să se plimbe prin oraș pentru cele mai detaliate explicații posibile despre un loc. Nu. Pentru aia, dacă e interesat, intră pe Wikipedia, își ia o carte etc. El intră în Questo ca să-și creeze amintiri conectate cu un loc. Pentru că vrea mai apoi să vină la prietenii lui, după ce s-a întors din vacanță, și să spună că a văzut casa unde era amanta lui Picasso. Atât o să zică. După, dacă îl întreabă cineva să mai zică ceva despre casă, o să zică cel mult că era roz. Dar ajunge, el a rămas cu ceva în minte.

Andreea Roșca: Să poată să experimenteze locul din altă perspectivă decât cea de turist. Cred că de fapt asta e ce căutăm cu toții. Să-l faci al tău cumva.

Alex Govoreanu: Absolut, vrem povestea din spate. Oamenii au nevoie să simtă că locul ăla e al lor.

Andreea Roșca: Cum a fost când ați descoperit voi acel loc în Roma unde nu mai era nimeni, acea belvedere. Să simt că e experiența mea cu locul respectiv, nu o experiență de turist în locul respectiv.

Alex Govoreanu: Da, feedback-ul oamenilor se duce mult și în direcția asta: am văzut altă față a orașului, am descoperit alt tip de locuri, alt tip de povești. În perioada de research pre-Questo, în care stăteam și ne uitam un pic de ce au eșuat alții, foarte mult din perspectiva noastră – și asta era ipoteza pe care mai apoi am validat-o –, era că se concentrează, în contentul pe care îl livrează, pe a share-ui cu oamenii tot felul de detalii insignifiante pentru aceștia. Și asta nu se raporta doar la alte aplicații care au mai existat. Asta se întâmplă și cu ghizii din ziua de astăzi, care te duc într-un tur ghidat pe nu știu unde și se apucă și îți spun că clădirea aia a fost făcută din beton și cărămidă, pe nu știu câte straturi, și că în 1742, în 21 ianuarie, nu știu ce s-a întâmplat. Lucruri care nu interesează pe absolut nimeni.

Andreea Roșca: Ei nu înțeleg, de fapt, ce au nevoie oamenii să știe, asta zici, nu? Ăsta e procesul de învățare esențial prin care voi ați trecut.

Alex Govoreanu: E vorba de a-ți înțelege audiența. Cine are nevoie de chestia aia? Studentul la istorie, bănuiesc. Sau de la arte, probabil. Ok, faci un joc sau faci un tur ghidat în care spui: veniți la asta, dacă sunteți interesați să aflați lucruri foarte detaliate. Altfel, în esență, omul nu e interesat de atâtea detalii, el vrea să audă o poveste. La fel ca la un film bun pe care îl vezi și te gândești dacă a fost adevărat. Și asta e în guidelines-ul nostru, la Questo. Le spunem oamenilor cu care colabărm că nu vrem să scrie chestii doar care sunt factually corecte. Nu aia ne interesează. Noi nu suntem Enciclopedia Britanică, noi suntem un loc despre povești, despre legende, despre lucrurile care le rămân oamenilor în cap. Nu pot să spun eu despre un obicei, o tradiție, că acolo chiar au fost zmei și nu știu ce au făcut. Dar e o chestie care poate o să rămână în mintea omului care o citește și mai apoi o dă mai departe. 

Andreea Roșca: Care a fost momentul în care ați știut că ideea asta are picioare, că poate să meargă mai departe, că aveți o șansă cu ea?

Alex Govoreanu: Sunt mai multe, dar probabil cel mai puternic a fost în septembrie 2018. Spuneam mai înainte de acel user care s-a transformat în creator – Radu e numele lui. El ne-a scris prin august că s-a jucat cu fetița lui în Antipa un joc de-al nostru, i-a plăcut și vrea și el să construiască un joc. Noi până atunci nu lucrasem cu altcineva, nu aveam nici măcar un manual pe care să îl dăm cuiva – uite, așa se construiește un quest. Am făcut însă foarte pe repede înainte un Google Doc, i l-am trimis cu niște instrucțiuni, în mare, despre ce ar trebui să conțină un joc, iar peste câteva zile Radu ne-a trimis jocul. Iar noi ne-am crucit, pentru că nu era ce ne așteptam. Eram trei în echipa Questo în momentul ăla. Față de jocurile noastre istorice, unde te plimbai prin București și aflai de Cantacuzino, acum poveștile erau despre crime, omoruri, violuri. Horror, horror. Ne-a speriat. Ne gândeam că sigur nu e ok. Am zis doar „nu” cred că o jumătate de oră toți trei, după care Vasi cred că a zis: „Hai să ne deschidem mintea! Hai să vedem, poate e ceva, poate greșim noi”. Dacă ne gândim la filme, există și filme horror. Poate și jocurile pot fi horror. Și ne-am întors la Radu, l-am ajutat cumva să își adapteze structura pe structura noastră. Am publicat jocul, am creat un eveniment pentru Facebook. Cred că era mijlocul săptămânii deja și am făcut evenimentul de Facebook pentru o lansare a jocului pentru sâmbătă seara și atât. Am uitat cumva că am făcut chestia aia, ne-am mai uitat vineri. Cred că sâmbătă de dimineață erau câțiva oameni pe event care au dat „going”, sub 10 probabil, nu mai mult. Iar noi am plecat pe Valea Doftanei în sâmbăta aia, la un grătar, într-o zonă fără semnal. Am stat, ne-am jucat cu mingea pe acolo. Seara când am plecat și am ajuns la semnal, telefonul lui Claudiu suna de la TVR, de la Pro TV, că e tărăboi în Centrul Vechi și fondatorii Questo să vină să dea interviuri. Nu știam ce se întâmplă, nici de pe ce planetă eram. Noi miroseam a fum și eram veniți de la grătar. Ne-am dus direct în Centrul Vechi și într-adevăr, la punctul de final al Quest-ului, care era lângă Curtea Veche, în piațeta aia de lângă Biserica Sfântul Anton, erau sute de oameni deja care terminau quest-ul sau deja îl terminaseră. Noi ne-am pus pe pietrele de pe zidurile de acolo și ne uitam la ei și nu știam ce se întâmplă. Eram pierduți total. Cum? De ce? Ce s-a întâmplat? Cum am reușit aici? N-am băgat niciun ban în evenimentul ăla și au ajuns să se joace în seara aia peste o mie de oameni.

Andreea Roșca: Asta cred că v-a învățat câte ceva despre cât de multe lucruri știți.

Alex Govoreanu: Da, că nu știm nimic.

Andreea Roșca: Știu că am vorbit despre greșeli și eșecuri, și mi-ai spus că voi sunteți permanent în modul de testare și că nu ai în minte ideea de greșeală, atâta timp cât scopul vostru este să testați diverse ipoteze. Poți să-mi vorbești un pic despre mentalitatea asta?

Alex Govoreanu: Construim ceva al naibii de nou. Mulți au dat greș înaintea noastră, așa că nu avem o chestie pe care să o replicăm. Marea problemă a noastră, în primele zile, dar și astăzi, este că mergem și vorbim cu oameni, fie că sunt useri, fie că sunt investitori sau parteneri de business, și le zicem ce facem noi, și trebuie să facem o descriere foarte lungă, doar ca oamenii să înțeleagă. Dacă intri pe site-ul Questo, scrie ceva de genul: Platform for city exploration games. E cel mai bun descriptor pe care l-am găsit, dar am trecut prin enorm de multe: Self Guided Tours, City Games, City Game Tours, City Tours, Real World Games. Toate spuneau poate ceva pentru o audiență, dar nu pentru toate, nu pentru majoritatea. Astăzi suntem la City Exploration Games, dar nici ăsta nu spune încă foarte clar ceea ce facem. Noi creăm acum o industrie, și datorită acestui lucru, ne-am dat seama că până când nu ni se validează ipotezele one by one, noi suntem supuși greșelii și trebuie să testăm foarte mult și foarte repede. Să trecem peste și să învățăm. Am testat, aia care a reușit o punem la învățate și o mai facem, o perpetuăm. Restul, nu. E un mod de gândire în care pur și simplu ne asumăm că nu știm. Nu știm foarte multe lucruri despre piață, despre cine sunt userii. Și la asta avem constant debates. Questo a pornit din experiența mea personală, iar în primele zile eu am crezut că o să fac un produs pentru cei ca mine. Astăzi Questo este folosit de către oameni cu o vârstă medie de peste 35 de ani. Asta înseamnă că peste jumătate din useri noștri au 40, 50, 60 de ani. Oameni despre care eu nu mi-am imaginat niciodată că ar putea fi userii noștri. Cea mai în vârstă doamnă care a jucat Questo cu noi are 87 de ani – și s-a jucat în Dubai. Spune-i tu asta lui Alex din 2017, când am lansat aplicația, că o doamnă de 87 de ani o să joace Questo în Dubai și o să-i placă! Nu te-aș fi crezut, aș fi zis că nu are cum, pentru că e joc, pentru că e mobile app. Eu nu mi-i imaginam pe părinții mei jucându-se Questo, d-apoi o doamnă din Dubai, de 87 de ani.

Andreea Roșca: Părinții tău se joacă?

Alex Govoreanu: S-au jucat și le place. Probabil le place și mai mult că e făcut de mine.

Andreea Roșca: Și fiindcă ești tot în zona asta de ipoteze și de lucruri care par a funcționa teribil și nu funcționează deloc, Japonia a fost una dintre experiențele care pe care le-ați trecut la categoria „absolut nu”?

Alex Govoreanu: „Absolut nu. Poate mai încolo.”…

Andreea Roșca: Ce surprize ați avut acolo sau ce ați presupus și nu s-a adeverit?

Alex Govoreanu: Japonia e genul de țară, de cultură, alături de Coreea de Sud, care are nevoie de noi mai mult decât avem noi de ea astăzi. Sau poate care ne iubește mai mult astăzi decât noi pe ea. Asiaticii – japonezi, coreeni, chinezi –, sunt mult mai dezvoltați la nivel de adoptare a tehnologiei față de europeni. Din 2017, de când am început noi să fim publici și am început să avem relații prin afară, ei au venit cel mai mult la noi. Companii din China, companii din China conduse de europeni, dar care înțelegeau cât de bun ar fi produsul nostru acolo, sau Japonia sau Coreea de Sud. Și ne tot spuneau: „Haideți, haideți, ce aveți voi e super tare!”. Mereu ne-am oprit pentru că am zis că nu știm nimic despre cultura aia, despre țara aia – localizare, traduceri, nebunii. Nu ne băgăm! Dar în 2020 a fost un moment în care chiar veneau prea mulți și am decis să intrăm într-un program mai degrabă de testare și învățare. Am primit o ofertă de la „StartUp BootCamp Osaka”, un accelerator făcut cu patru companii foarte mari din Japonia, care, toate patru, voiau să lucreze cu noi. Cum funcționa acel accelerator? Fiecare companie trebuia să aleagă un partener, o aplicație sau un produs cu care să lucreze. Pe noi ne-au ales toți patru. Toți patru au vrut să creeze jocuri cu noi prin Japonia. Printre ei erau cel mai mare ziar din Japonia, doi operatori de căi ferate și trenuri din Osaka și Tokyo. Ne-am dus, am început să facem, dar am început să ne blocăm în foarte multe lucruri. Bunăvoință era, și de partea lor, și de partea noastră, dar cultura e foarte diferită. Ne-am dat seama, de exemplu, că avem nevoie să schimbăm aplicația. Să o schimbăm din temelii. Japonezul are alte așteptări. Japonezul ar fi vrut ca aplicația să fie mult mai gamified decât este astăzi. Pe când, pentru european, Questo este mai degrabă un fel de text reader în care mai primești niște puncte. Pentru că, cum spuneam, suntem încă la început și învățăm, adăugăm încet în ea, o facem complexă. Pe când japonezul vrea să fie flashy, cu asta este obișnuit. El vrea să facă în Questo cât mai multe lucruri. Asta era o problemă. Apoi era faptul că lucram acolo cu niște coloși și deciziile se luau foarte greu. Startup-ul nu e obișnuit să lucreze așa. Noi mereu în Questo am mers pe ideea: ok, vrem să facem asta, păi o lansăm imediat. De exemplu, aprobarea primului joc în Japonia a durat vreo patru sau cinci luni. Păi la noi, un joc îl terminăm și în trei zile dacă vrem! Și nu era doar că lucrai cu corporația în sine, erau și foarte multe baraje culturale. Și atunci ne-am oprit – am testat, am pus-o la învățate. E clar o piață pentru noi acolo, dar pentru astăzi focusul este pe Europa și America. Care sunt piețele pe care le înțelegem, pentru că suntem noi, cultural și ca mindset, mai aproape de ei.

Andreea Roșca: Mă întorc un pic la ideea de a învăța, de a asculta și de a fi atent. Și la ceva ce ai spus despre cuvinte – și anume, contează să fii curios când vine vorba despre cuvinte. Vorbeai despre momentul în care ați înțeles cât de importantă e flexibilitatea. Mi se pare mișto ideea asta, respectiv să fii curios despre cuvinte ca să înțelegi mintea oamenilor.

Alex Govoreanu: Uf, da! Și încă mai avem de învățat mult acolo. În primele zile ale Questo, noi am crezut că oamenii o să fie foarte excited de joc, de poveștile pe care le găsesc, de provocările pe care le rezolvă. Și în interviurile cu ei sau în review-urile pe care le primeam în aplicație sau pe TripAdvisor, ei ne spuneau că le-a plăcut că e flexibil. And we disregarded that. Nu băgam în seamă acest feedback pentru că ni se părea neutru, că nu contează, nu e nimic acolo. Adică ce e aia, flexibil? Noi aveam alte așteptări și voiam să bifăm așteptările noastre. Și așteptările noastre nu erau bifate, deci nu conta, era neutru. În faza aia eram. După care, se tot perpetua. Tot apăreau acolo cuvintele astea și am început să întrebăm oamenii ce înseamnă flexibilitate. Juan din Barcelona ne-a răspuns că e flexibil pentru că a luat jocul și a putut să se oprească când a vrut el – a început să plouă, a intrat înăuntru, a băut o cafea, s-a oprit ploaia, a continuat jocul. Noi eram – „Da, sună bine, dar jocul ți-a plăcut?”. Tot nu înțelegeam, ne-a luat ceva până ne-am prins. Tot spre ce voiam noi să știm duceam discuția în primele săptămâni. După care, vorbind cu mai mulți oameni și văzând că se perpetuează de fapt nevoia lor, se perpetua o problemă pe care ei o aveau și modul în care noi o rezolvam. Până acum, ca explorator, ca traveler, dacă vroiam să explorez o rută în orașul ăsta și mă duceam cu un ghid, ghidul îmi lua trei ore, între, să zicem, 1 și 4, 200-300 de euro, și trebuia să mă țin după el trei ore. Ploaie, vânt, copiii mei urlau, nu conta. Cu noi, nu. Cu noi se pot opri oricând și să continue a doua zi. Avem o groază de exemple de oameni care au început un quest azi și l-au terminat peste trei zile. Sau au jucat numai 10, 20, 30% din el și ne-au dat cinci stele. Vor flexibilitate.

După aia, legat de a înțelege cuvinte, am început să facem interpretare pe text la review-urile user-ilor noștri. Și atunci când nu înțelegem, îi sunăm, le dăm mailuri, încercăm să ne întâlnim cu ei. Așa am descoperit, de exemplu, un alt beneficiu mare pe care îl rezolvăm și care nu era trecut în prezentarea, în deck-ul pe care îl trimitem investitorilor, cu avantajele Questo. Dar într-o vară, cred că în 2019, eram în vizită la ai mei, intru pe TripAdvisor și văd un review de vreo pagină lăsat de un om. Stau, citesc – eram speriat, am crezut că ne înjură sau ne vorbește de rău –, dar omul era foarte happy și în pagina aia el doar a descris povestea lui cu Questo: „Mă aflam în Piața Huet și voiam să mă duc într-un tur. Am intrat pe TripAdvisor, iar cel mai recent tur pe care puteam să îl rezerv era a doua zi la ora 2. Nu mergea. Eu voiam să fac ceva acum. Am scroll-at pe TripAdvisor, am găsit Questo și în 5 minute am început explorarea. Care, ce să vezi, începea de la 200 de metri de mine.” Și după aia povestea tot jocul. Eu l-am sunat, i-am zis că sunt în Sibiu și l-am întrebat dacă ar vrea să stăm să povestim. El a fost de acord și ne-am întâlnit la o cafea, a doua zi în Sibiu. Era un profesor din Noua Zeelandă care explora Sibiul. Eu m-am dus direct la țintă, pe mine aia mă interesa. I-am zis: „Tu ai vorbit acolo, la început, despre cum doar pentru a doua zi găseai ceva și cum apoi ne-ai găsit pe noi. E importantă chestia asta?”. Și mi-a zis: „Nu-ți imaginezi cât de tare a fost faptul că mi s-a eliberat programul. Eu voiam să fac ceva, eram într-un oraș nou și nu știam de unde să o apuc, ce să văd. Ghizii nu e ca și cum îi găsești așa, pe stradă, și doar a doua zi aș fi putut să iau ceva. Iar cu tine am putut să mă duc eu într-un tur, să văd Sibiul așa cum mi-aș fi dorit să-l văd. Super ieftin, super snappy, în timpul meu, independent”. Am zis „wow” și l-am sunat pe Claudiu să-i spun că mai avem ceva de adăugat în lista cu beneficii. Că e ceva ce trebuie să comunicăm. Dar ca să afli lucrurile astea, trebuie să vorbești cu oamenii.

Andreea Roșca: Apropo de oamenii cu care lucrați și felul în care recrutați oameni. Spuneai că la interviul de angajare le cereți să vă spună o glumă sau un banc. De ce e atât de important lucrul ăsta?

Alex Govoreanu: La interviuri și în e-mailul de aplicare trebuie să spună o glumă. Nu spui o glumă, nu ne uităm peste e-mail-ul tău și peste CV-ul tău. E o condiție. Dacă ți-aș da acces în adminul Questo, să vezi un pic miile și miile de poze trimise de userii noștri, o să vezi că toți oamenii ăia râd atunci când fac poza și ne-o trimit. Zâmbesc. Sunt happy, petrec timp de calitate. Noi ajutăm oamenii să se distreze prin oraș cu familia, cu prietenii, cu copiii lor. Din perspectiva asta, convingerea noastră este că nu poți să faci un om să râdă, să se simtă bine, dacă tu, în sine, nu ești un om care poate măcar o glumă să spună. Așa că nu credem că e mult să le cerem oamenilor care vor să vină la Questo să ne facă să râdem un pic. Nu neapărat un banc. Le cerem de multe ori să ne spună o întâmplare funny din viața lor sau să ne descrie o scenă dintr-un film care i-a făcut să râdă. Și, Dumnezeule, râdem destul de mult în interviurile astea, pentru că afli o groază de povești nebune. De exemplu, o colegă de la Questo ne-a povestit cum s-a întâlnit cu Robbie Williams și cum Robbie Williams a ajutat-o să-și găsească un job, la un moment dat. E o poveste sută la sută reală. Este o colegă de-a noastră din România, ce lucrează acum ca editor la Questo, iar atunci era studentă în Londra. Dacă îl pui pe om să spună o chestie funny, în primul rând trebuie să se relaxeze. Și când se relaxează, îl vezi altfel. Noi, la interviuri, eu și cu Claudiu, ajungem în ultimul interviu, în cel în care nu vreau să îi evaluez colegului din față, potențialului viitor coleg, skill-urile. Astea au fost analizate înainte, în perioada de verificare a CV-ului, în interviul de dinainte cu șeful de departament, care le-a validat. Eu și cu Claudiu stăm să vorbim cu omul. Interviul nostru este împărțit în trei etape, pe care le facem foarte clare de fiecare dată când avem call-ul. În prima parte vrem să-ți auzim povestea. Dar a ta, nu vreau să-mi zici nimic despre business, nu mă interesează. Acolo îi vezi, de exemplu, pe cei care reușesc foarte greu să se detașeze de business, nu pot să iasă din mindset. Eu îi cer să-mi zică despre el, iar el de la a doua propoziție îmi spune ce facultate a terminat și ce face la business. Și le spunem că nu asta vrem să știm. Vrem să știm: ce faci tu, cine ești tu, care-i povestea ta, care-i hero journey-ul tău. Pentru că eu cu tine o să lucrez. Cu tine o să petrec poate mai mult timp decât cu familia mea. Vreau să știu dacă avem ceva în comun. Vreau să știu dacă avem ceva despre care putem discuta. A doua parte este despre noi. Este corect ca și noi să facem același sharing: cine sunt eu, cine-i Claudiu – pune-ne întrebări. Nu vrem să fie interogatoriu. Ne plac oamenii care pun întrebări. Când am discuții cu colegii mei care fac interviuri, mereu întreb dacă au pus întrebări. Dacă nu au pus întrebări, nu mă interesează omenii ăia, pentru că înseamnă că nu sunt curioși. Înseamnă că vin la Questo doar pentru ce? Pentru bani? Nu, dacă vrei bani, nu te duce într-un startup. Fă-ți un startup, eventual, sau angajează-te la multinațională, că e mai sigur. Iar în a treia parte îi povestim ce așteptări avem noi de la el în job-ul ăla. Și acolo diferă foarte mult, în funcție de poziție. Dar toate au o chestie în comun. Vrem să fii lider. Nu contează că esti intern sau că ești senior. Noi avem așteptarea ca fiecare om din Questo să fie un lider. Pentru că fiecare trebuie să fie independent și autonom, să fie lider pe bucățica lui. 

Andreea Roșca: Lider în sensul de a-și asuma responsabilitatea și de a-și asuma și rezultatul.

Alex Govoreanu: Să o ia de la 0 la 1. Să o ducă la capăt, să ne spună, să ne convingă de o chestie pe care el o crede și noi să-l urmăm. Ăla e liderul. Nu mă interesează că e junior sau senior. It’s yours. Do it, say it, act on it!

 Andreea Roșca: Spui că le cereți oamenilor să vorbească despre propria lor călătorie a eroului, despre hero journey. Și fiecare hero journey are un moment de „noapte a sufletului”, în care nu ți-a ieșit, în care te-ai confruntat cu ceva foarte complicat. În orice hero journey există lucrul ăsta. Știu că e greu la startup-uri și oamenii vorbesc de multe ori despre lucrurile care nu le-au ieșit, despre eșecurile de pe parcurs. Și, ascultându-te, am sentimentul că pentru voi a fost simplu. Dar probabil că au fost și momente din acelea de confruntare cu forțele întunecate, chestii complicate, care chiar nu v-au ieșit.

Alex Govoreanu: Da, dar eu am mereu chestia asta, pe care o repet, obsesiv poate: pentru mine, totul depinde de context și de la ce te raportezi. Contextul meu. Mie nu prea poți să-mi spui sau să mă convingi că e ceva greu într-un startup sau o chestie de genul ăsta, pentru că eu am cunoscut ce înseamnă greu, la nivel personal. În 2013, am fost aproape să mor, am avut o meningită. Am stat 40 de zile în spital la Balș. Și după cele 40 de zile, n-am putut să merg și n-am putut să văd mai mult timp. După ce am trecut printr-un eveniment de genul ăsta, mi s-a reprogramat creierul. Adică nu mă mai plâng că nu știu să fac X sau Y. Nu. Mie mi-a trecut viața prin fața ochilor atunci și țin minte ce am văzut. Țin minte ce îmi imaginam. Mă întrebam dacă aș fi fost fericit în momentul acela dacă muream, dacă aș fi simțit că viața mea a meritat. Și eram un copil. Eram în primul an de VeziCâtFace. Am și avut atunci o pauză de VeziCâtFace, de vreo șase luni, că eram legumă. Iar răspunsul a fost „nu”. Adică, I didn’t do well. It’s time to do well. Și lucrul pe care am vrut să-l optimizez going forward, a fost my happiness. I want to optimize my happiness. How do I optimize my happiness? Ce aveam eu nevoie în momentul ăla, în mintea mea, ca să fi fost deja fericit? Păi să petrec timp de calitate cu oamenii din jurul meu. La aia m-am gândit. Și am zis să fac asta. Și de atunci…, încă nu o fac cum ar trebui, dar o fac mai bine decât înainte și o am în minte.

Andreea Roșca: Atâta timp cât lucrul ăsta se întâmplă într-o proporție bună pentru tine, înseamnă că ai reușit.

Alex Govoreanu: Înseamnă că am reușit și e important ca niciodată să nu uit chestia asta. Să nu uit ce înseamnă de fapt „greu”, ce e la bază. La bază e viața, e cea mai importantă. Nu-mi spune că e ceva greu cu startup-ul ăsta sau că e o problemă dacă dă greș. Viața tot o am, pot să mai fac încă o sută de Questo-uri. N-am nicio problemă cu chestia asta. De-aia spun că e de context. Și fiecare cred că până la urmă are un astfel de moment. Nu sunt eu unicul, toți avem niște momente care ne ajută să vedem ce contează pentru noi cu adevărat, acolo, deep down. Pentru mine ăla a fost reset-ul. A fost o a doua șansă. Acum, I wanna make it happen.

Acum trec prin probleme cu genunchiul – sunt pasionat de tenis de mic și mi-am rupt meniscul, de mic. Fac acum niște tratamente, iar săptămâna trecută doctorul îmi spunea că ar trebui să facem X și Y, și că eu nu prea am fost cuminte. I-am spus că în 2014 am făcut un semimaraton. Și m-a întrebat de ce. I-am zis că am făcut semimaraton pentru că în 2013 nu puteam să merg. Și ca să merg, mi-am propus ca în 2014 să fac un semimaraton. Și într-un picior de trebuia să îl fac. Și l-am făcut, și l-am terminat într-un picior – dar l-am făcut. Și după aia mi s-a închis rana cu mersul, nu mai am probleme. În momentul ăla, în care eu am reușit și am închis cercul – gata, it’s solved! – a fost un risc asumat, încă mai sufăr, dar rana din suflet e mult mai importantă.

Andreea Roșca: Suntem la finalul conversației noastre și aș vrea să încheiem spunându-mi ceva la care lucrezi acum sau te entuziasmează. 

Alex Govoreanu: Ai zis „ce te entuziasmează” și cel mai mult mă entuziasmează fiul meu. Sunt multe lucruri la Questo care îmi plac, dar nu pot să mă entuziasmeze mai mult decât fiul meu. Nimic nu este mai rewarding decât el. Și ce face el, și cum crește el, și cum se dezvoltă el. Ar fi o minciună să zic orice altceva.


Află mai multe despre Alex Govoreanu:

Pe pagina sa de pe LinkedIn și din aceste materiale apărute pe startupcafe.ro și startarium.ro

Ai aici mai multe informații despre Questo:

Pe pagina aplicației, questoapp.com, în Google Play, în aceste articole de pe hitechglitz.com sau Zoom Vodafone 

Oameni menționați în conversație:

Daniel Enescu – Fondator și CEO Daedalus New Media Research

Claudiu Petria – Cofondator și COO Questo

avatar