Ioana Ciocan. Art Safari, cum îți alegi bătăliile, 1.000 de nu, în căutarea excelenței și cum câștigă România un loc în lumea artei

Nu mi se pare o problemă să mă refuze oamenii. Dacă zice cineva „Nu”, pentru mine nu înseamnă absolut nimic. Îmi dau seama că oamenii zic „Nu” din diverse motive: pentru că au avut o zi proastă, că n-au înțeles ce am zis, că am explicat eu prost ceea ce îmi doresc să facem împreună. Nu există o rețetă a convingerii. Nu este despre noi, cei care convingem alți oameni. Este despre a-i înțelege pe oamenii aceia, care ne refuză.

Ioana este, de mai bine de un deceniu, omul din spatele fenomenului Art Safari. În 2015, a uimit și contrariat pe toată lumea când a decis să facă prima ediție într-un imens garaj dărăpănat, pe bulevardul Magheru, în București.

Azi, Art Safari este cel mai mare conglomerat de expoziții de artă din România. ”Casa” oficială este, acum, Palatul Dacia România, din centrul vechi al Capitalei.

Aspirația Ioanei este de a pune România pe o hartă a circuitului internațional de artă în care a fost inexistentă în ultimele decenii.

Are, spune, o atracție față de lucrurile imposibile. Este ”autorul” primului program de artă în spațiul public din România de după 1990, în Piața Presei din București. A adus la București colecții de la Victoria și Albert Museum din Londra. A dus arta la Aeroportul Henri Coandă și la Metrou. De la finalul lunii iunie, la București vor fi expuse portrete de la National Portret Gallery.

Am vorbit cu ea despre artă și pragmatism, despre de ce să nu accepți niciodată un ”nu”, despre cum a găsit în grădiniță înclinația către artă, despre cât e de important să ai o ambiție mare, cum să negociezi cu parteneri mult mai puternici, lucrurile mai puțin știute care i-au influențat viața și prioritățile și cum să înveți să privești arta.

Idei principale

„Mi-am descoperit încă de mică pasiunea pentru artă.” Copiii ar trebui trecuți prin cât mai multe tipuri de activități – pian, sport, balet, desen, cursuri de gătit, de grădinărit etc. – pentru a-i ajuta să-și dea seama cât mai devreme cam ce le-ar plăcea să facă și a putea fi sprijiniți să se dezvolte în direcția respectivă. Pot evita astfel să ia decizii nepotrivite cu privire la ce vor face în viitor, sub presiunea vârstei, ca adolescenți și viitori studenți.
Orice problemă are o rezolvare, orice lucru trebuie să aibă o ieșire. Să ne autoeducăm ca, atunci când apare o problemă, să ne gândim din primul moment cum am putea să o rezolvăm. Concentrându-ne pe soluție, în loc de problema în sine, aceasta din urmă devine doar un obstacol pe care o să-l depășim.
Mergem înainte! Tipul acesta de gândire e foarte bun, pentru că duce la progres, ne determină să facem lucruri inovative, să găsim soluții inedite. În majoritatea cazurilor, trebuie să mergem înainte și să facem tot posibilul să iasă lucrurile.
Dar unele proiecte poate nu merită începute. Există proiecte care nu au cum să iasă, lucruri care nu au cum să se întâmple. Decât să abandonăm pe parcurs, după ce am investit timp și efort, mai bine învățăm să identificăm proiectele cu șanse minime de reușită și să evităm să le începem.
Să vedem dincolo de Tonița, Luchian sau Grigorescu. România are o istorie extrem de bogată, pictura noastră este la fel de valoroasă ca cea europeană și e bine ca românii să cunoască și alte nume în afară de cele câteva consacrate. Art Safari își propune să readucă în prim-plan arta de patrimoniu românească, artiști care au fost la vremea lor extrem de importanți și de relevanți, inclusiv la nivel european, precum Artachino, Ion Theodorescu-Sion, Samuel Mützner sau Marcel Iancu.

Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la bursă. AROBS este o companie românească fondată acum 25 de ani la Cluj, cu birouri în opt țări și parteneri și clienți în Europa, America și Asia. AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung. Este una dintre puținele companii românești care oferă fiecărui angajat acțiuni gratuite în pachetul obișnuit de beneficii.

****

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Bună, Ioana!

Ioana Ciocan: Bună, Andreea!

Andreea Roșca: Mulțumesc pentru găzduire! E prima oară când fac un postcast într-un loc de unde s-a demontat o expoziție.

Ioana Ciocan: Și cred că e prima dată când faci un podcast, și persoana din fața ta tocmai a terminat de mâncat o ciorbă cu perișoare. A fost foarte bună, să știi.

Andreea Roșca: Da, am amânat înregistrarea un pic ca să poți să o bei, cum spui tu. Să-ți fie de bine! Aș vrea să începem discuția noastră cu ceva care mi-a trezit curiozitatea, despre începutul tău în artă. Ai spus undeva că a fost în grădiniță. Cum s-a întâmplat? Cum ai descoperit?

Ioana Ciocan: Eu am o mamă foarte organizată, care n-a vrut să lase lucrurile la întâmplare. O organizare teoretică, nu o organizare practică. În sensul în care, dacă o întreb unde este factura de la Enel, n-o s-o găsească niciodată, nici în telefonul ei, nici în dosarele acelea pe care zice că le are. Și în această organizare teoretică, mama s-a gândit: „Nu mai bine o duc pe Oana – Oana mi se zice în familie – la pian, sport, balet, matematică, vioară, înot? Trece prin toate activitățile posibile și decide ea ce vrea să facă?” Mamei i s-a părut absolut firesc să facă asta cu mine pe la 3 ani. Nu mi se pare nimic ciudat în ce a făcut ea, cu atât mai mult cu cât mă uit acum la studenții mei și îmi dau seama cât de greu le este să-și dea seama ce le place.

Andreea Roșca: Și câtă presiune au acum să ia o decizie.

Ioana Ciocan: Mama n-a pus niciun fel de presiune pe mine. A zis: „Oana, hai la înot/la balet etc.!” Mă rog, nu a făcut ea aceste lucruri. A fost mamaie cea care trebuia să meargă cu mine peste tot, pentru că mama era mult prea ocupată la televiziune. După fiecare activitate pe care cu bucurie o făceam alături de prietenii mei, pe care încă mi-i aduc aminte, întrebam: „Când mergem înapoi la desen? Când mergem înapoi la desen?” Așa că a fost foarte simplu. Recunosc că am fost unul dintre copiii norocoși, care a știut din prima ce îi place.

Andreea Roșca: Asta pentru că ai putut să încerci o grămadă.

Ioana Ciocan: Da, bănuiesc că într-un sistem de învățământ care nu e neapărat comunist sau post-democrație românească, copiii trebuie trecuți prin toate lucrurile. Și, atunci, și profesorii, dar și ei o să își dea seama mult mai repede cam ce le-ar plăcea să facă – să gătească, să vindece animale sau să planteze flori, de exemplu. În urma acestei frumoase perioade, mama a găsit la Muzeul Colecțiilor un curs de pictură pentru Șoimii patriei, care era condus de tovarășa Teea, pe care mi-o aduc aminte. Am fost dusă de mamaie, bineînțeles, pe Calea Victoriei, care pe vremea aceea era pietonală, și am nimerit lângă o fetiță foarte drăguță, pe care o chema Anita – Anita, dacă citești aceste rânduri, sună-mă! Nu-mi aduc aminte numele de familie, dar tare mi-ar plăcea să o întâlnesc pe Anita.

De la Muzeul Colecțiilor am o groază de amintiri. Am în fața ochilor frumoasele picturi de Tonița, de Luchian, de Petrașcu la care ne uitam. Dar îmi aduc aminte și că stăteam cu cojocul pe mine pentru că era foarte frig, nu simțeam nicio diferență între afară și înăuntru. Însă cu toate că era foarte frig, înconjurată de picturi, de tovarășa Teea, care era splendidă, și de Anita, am pornit pe acest drum cu hotărâre pe la 3 ani.

Andreea Roșca: Am vorbit odată și am fost foarte uimită să descopăr la tine un fel de pragmatism foarte ancorat în realitate. Ți-am spus – nu știu dacă-ți aduci aminte – că am crezut că ești un artist. Și mi-ai răspuns: „Dar ce-ți imaginezi tu despre artiști? Că sunt așa… stau undeva și gândesc toată ziua?”. Ce fel de artist ești tu?

Ioana Ciocan: Nu știu dacă sunt artist, cred că n-am fost niciodată un artist. Mi-a plăcut arta foarte mult. Foarte repede, cu siguranță în primul an de facultate, mi-am dat seama că sunt înconjurată de oameni care sunt mult mai talentați decât mine. Nu mi s-a părut nimic în neregulă ca Gili Mocanu sau Gorzo, pe care i-am cunoscut chiar în prima zi de facultate, să fie mult mai talentați decât mine. Nu mi s-a părut îngrijorător că unii sunt mai buni decât mine. Mi s-a părut fabulos că pot să stau lângă ei sau să fiu contemporană cu ei.

M-am gândit ce aș putea eu să fac cu oamenii aceștia care sunt mai talentați decât mine. Mi-aduc aminte că Gorzo, parcă, căuta un loc de expunere. M-am plimbat singură prin București cu niște lucrări la subraț, încercând să găsesc o cârciumă. Am și găsit-o, cred că se numea Micul Prinț, era pe undeva prin Dorobanți. Am intrat în cârciumă și am zis: „Nu vă supărați, vreți să puneți niște lucrări aici?”

Deci nu cred că am fost neapărat artistă vreodată. Mi-a plăcut să lucrez, adică să desenez, să pictez sau să modelez, dar tot timpul mi s-a părut că toată lumea din jurul meu e mai bună decât mine la asta.

Andreea Roșca: Deci nu ai avut niciodată spiritul ăsta de comparație, de competiție? Cum de nu l-ai avut?

Ioana Ciocan: L-am avut, dar nu într-o luptă pe care știam că n-am cum s-o câștig. Ce rost avea? Cât să lucrez ca să pot să desenez vreodată ca Alexandru Rădvan? N-o să-mi ajungă șapte vieți ca să pot face niște personaje cum le face Rădvan – și el era sus, la pictură, la noi. Așa că mi s-a părut mult mai simplu să nu mai încerc să fac performanță într-un domeniu unde n-am cum să fiu Nadia Comăneci.

Andreea Roșca: Ai știut de atunci că vei fi curator, că te vei ocupa să pui în lumină artiștii? Sau a fost ceva ce ai găsit între timp?

Ioana Ciocan: Nu. A fost un parcurs foarte normal. Nu pot să zic că am avut vreodată un plan. Nici acum n-am un master plan cu ce urmează să facem. Ce știu este că vreau să facem la Art Safari expoziții din ce în ce mai bune. Asta este clar atât pentru colegii mei, cât și pentru publicul care vine la Art Safari, publicul fidel care a venit la cele 11 ediții și care deja și-a luat bilet pentru ediția cu numărul 12. Pe 29 iunie deschidem expozițiile. N-am avut un plan. Știam clar că o să rămân în acest domeniu și nu mi-a trecut niciodată prin cap să lucrez în alt domeniu. Cumva lucrurile s-au întâmplat absolut firesc.

Am început să organizez fără voia mea lucruri. Fie că eram în facultate, fie că eram la grădiniță sau azi dimineață, când am comandat ciorbele. Tot timpul am simțit nevoia să aranjez, să organizez lucruri – ceea ce mă face, cred, extrem de enervantă. Nu pot să parcurg un drum de la punctul „a” la punctul „b” fără să nu fac lucruri. De exemplu, dacă pe jos e o hârtie, o iau și o pun la coșul de gunoi. Dacă e lumina aprinsă, o sting. Rezolv probleme pe măsură ce mă deplasez în spațiu. Cei care mă cunosc știu deja că dacă merg pe jos, o fac dând mail-uri și vorbind la telefon. Nu mi-ar trece prin cap să pierd orele, minutele acelea doar mergând pe jos, să nu dau un mail în timp ce merg de la mine de acasă până la Art Safari.

Andreea Roșca: Și ești enervantă pentru că oamenilor le e greu să țină pasul cu tine?

Ioana Ciocan: Nu, sunt enervantă că nu le acord atenție. ☺ De exemplu, am mers la Arad cu Alexandru Rădvan, că tot l-am pomenit, și cu Petru Lucaci, care este președintele Uniunii Artiștilor Plastici. Art Safari a organizat o mică expoziție la Muzeul de Artă din Arad, cu artista Irina Dragomir. Expoziția a fost curatoriată de fostul ei profesor de la Universitate, Alexandru Rădvan. L-am sunat pe Rădvan și i-am zis să meargă cu mine să deschidă expoziția, să vorbească la vernisaj. Iar el mi-a zis: „Ciocan, merg cu tine doar dacă îmi promiți că nu te uiți la telefon.” Îmi pare rău, Rădvan, știu că m-am uitat la telefon. ☺

Andreea Roșca: Apropo de ce ai spus cu: „fac lucruri pe măsură ce merg și dacă le văd, nu pot să le las”, povestește-mi cum s-a întâmplat primul proiect de artă stradală, cel de la Casa Presei – „Proiect 1990”. A fost primul proiect pe care l-ai organizat?

Ioana Ciocan: De fiecare dată când mă întreabă cineva despre „Proiect 1990” mi se pare că am vorbit foarte mult despre el, după care îmi dau seama că au trecut atât de mulți ani – l-am început în 2009 – încât lumea a uitat de el. Așa suntem noi, oamenii. Tindem să avem o memorie mai degrabă scurtă decât lungă.

Cu „Proiect 1990” este foarte simplu. Ani de zile am lucrat ca profesor la Școala Americană, un loc care mie mi-a făcut tranziția mult mai ușoară din Occident în România, pentru că am fost în străinătate niște ani. Plus că am învățat foarte multe lucruri de la colegii mei, profesori internaționali, lucruri pe care și în ziua de astăzi le pun în practică.

În traficul infernal al Bucureștiului din 2009, trecând zilnic prin intersecția de la Piața Presei Libere, mă scotea din sărite ruina aia de acolo. În prima zi m-am enervat, în a doua zi m-am enervat, după aia am căutat pe Google să văd ce e cu soclul acela. Am aflat fel de fel de lucruri: că fusese un concurs de amplasare a unei sculpturi în spațiul public, care fusese câștigat de Adi Ilfoveanu, dar apoi și-au dat seama că, de fapt, nu puteau să organizeze concursul. O chestie românească care trena de zeci de ani. M-am enervat și mai tare și mă tot gândeam de ce nu se întâmplă ceva cu soclul acela. După care m-am gândit că în loc să mă întreb ca fraiera de ce nu se întâmplă ceva cu el, poate ar trebui să fac eu ceva. Am dat altă căutare pe Google să văd în ce sector e, de cine aparține.

Am început un hățiș birocratic. Prima dată a trebuit să aflu unde depun cererea – că suntem în România și totul începe cu o cerere, chiar și acum, în 2023. După ce m-am lămurit unde trebuie să depun cererea, încărcată fiind cu informația de la colegii mei sculptori, care se plângeau în continuu că n-au unde să expună expună în București, am zis: „Uite, ce idee bună! Eu am aflat unde se depune cererea, iar sculptorii se plâng că n-au unde să expună, așa că le combin și facem un proiect”. Dar am fost, bineînțeles, lovită de faptul că colegii sculptori se plângeau, dar nu le-a convenit soclul din Piața Presei Libere – că a fost Lenin pe el, că e prea mare, că e prea mic, că e ruină, că e albastru, că e verde, că e roz, că de ce eu și nu ăla, că de ce luna asta și nu cealaltă. Mi-am dat seama că oi avea eu cererea scrisă, dar nu are cine să expună ceva pe soclu.

Cererea a fost foarte bizară, pentru că scria „amplasare sculptură cu caracter temporar de artă contemporană”. A fost aprobată fără să mă întrebe nimeni ce obiect urmează să pun, dar eu aveam aprobare ca să amplasez acolo ceva. Așa că m-am dus la prietenii mei care m-au ajutat și au făcut un obiect tridimensional care semăna cu Lenin, cel sculptat de Boris Caragea – cel care fusese coborât în 1990. Astfel că eu am făcut o primă sculptură pe care am pus-o pe soclu. Am vrut cu ocazia aceasta să-l îngrop pe Lenin, să fac un Voodoo ca să piară toate spiritele lui Lenin de acolo ☺, ca să pot să-i conving pe sculptori să expună și să le dovedesc că e un loc foarte bun. Am adus și o jerbă cu garoafe roșii, porumbei albi cărora le-am dat drumul în Piața Presei Libere, într-o friguroasă zi de 26 ianuarie 2009 – ziua lui Ceaușescu–, am sfințit locul.

După aceea, am așteptat să își dea seama cineva ce loc grozav de expunere era. Primul care și-a dat seama a fost Andrei Ciubotaru, care și-a dorit să facă niște sculpturi vii. I-a provocat pe cei care atunci erau Romanian Piano Trio – Răzvan Suma, Alexandru Tomescu și Horia Mihail – să cânte tangouri de Piazzolla, de sus, de pe soclul lui Lenin. Acela a fost momentul care a spart gheața.

Au urmat 4 ani de proiecte, 20 de lucrări dintre care una internațională. Abia luasem avântul internațional cu Antonio Vega Macotela – un artist care a expus de la „Documenta” la „Manifesta” în toate marile expoziții internaționale – când bineînțeles că soclul a fost dărâmat și acolo au fost amplasate „Aripile” lui Mihai Buculei. O chestie foarte simbolică, pentru că Boris Caragea a fost profesorul lui Buculei, deci elevul l-a dat jos pe profesor.

Andreea Roșca: Felul în care s-a întâmplat acest proiect din 2009 până în 2014 îmi lasă impresia că e ceva care te caracterizează în el. Ideea că „e posibil”. Spui undeva: „e important să-ți propui și să faci lucruri care par imposibile”. Ce-ți spui tu, în mintea ta, când te apuci de câte o poveste de genul ăsta de nu renunți?

Ioana Ciocan: În primul rând, nu mi se pare o problemă să mă refuze oamenii. Dacă zice cineva „Nu”, pentru mine nu înseamnă absolut nimic. Îmi dau seama că oamenii zic „Nu” din diverse motive. „Nu” nu înseamnă neapărat „Nu”. Pot să zică „Nu” pentru că au avut o zi proastă, că n-au înțeles ce am zis, că eu am explicat prost ceea ce îmi doresc să facem împreună. Pot să zică „Nu” din nenumărate motive.

Andreea Roșca: N-ai nicio problemă ca oamenii să te refuze de nenumărate ori.

Ioana Ciocan: De zeci de ori, de sute de ori, de mii de ori. Nu am niciun fel de problemă. Ce mi se pare foarte interesant și câștigul absolut, de fapt, este că oamenii din echipa Art Safari – formată din tineri ce au ieșit din sistemul de învățământ românesc –, care înainte veneau și se plângeau că au fost refuzați, iar eu le spuneam să mai încerce și să insiste, acum nu mai vin la mine să se plângă. Acum îmi spun „A zis «nu», dar eu am zis asta și am zis asta, apoi am mai întrebat o dată și am reușit”. Ceea ce mi se pare grozav, pentru că și ei își dau seama că pot să realizeze ce acum o lună credeau că e de nerealizat. Cred că cele mai bune exemple sunt faptul că am încheiat parteneriatul cu Victoria and Albert, unul dintre cele mai mari muzee ale lumii; că am încheiat parteneriatul cu National Portrait Gallery care o să aibă o mare expoziție la Art Safari, pe 29 iunie, în Palatul Dacia-România de pe Lipscani. Ne-au spus că nu pot să ne dea o lucrare de David Hockney, iar noi am zis: „Bine, nu puteți să ne-o dați pe asta pentru că nu este într-o stare bună de conservare, dar dați-ne alta de David Hockney. Putem să cerem lucruri.

Andreea Roșca: Asta înseamnă că un „Nu” la ceva, nu e un „Nu” absolut, la orice.

Ioana Ciocan: Un „Nu” nu înseamnă absolut nimic. Plus că e și o meteahnă foarte românească: dacă te duci undeva, o să îți spună toate felurile în care nu se poate realiza ceva, în loc să își bată capul să găsească o soluție. De la ANAF, de la a-ți face cont în care să-ți plătești taxele, până la orice fel de lucru, toată lumea „trebuie” să depună efort să îți explice cum nu se poate ceva.

Andreea Roșca: Cât v-a luat până ați obținut un acord de la Victoria și Albert Museum?s

Ioana Ciocan: Am început toate scrisorile de parteneriat undeva în 2015 și am semnat în 2022.

Andreea Roșca: Cum i-ați convins? Dacă ar fi să-i spui cuiva: Fii atent cum convingi pe cineva!! Ce i-ai spun?

Ioana Ciocan: Nu pot să zic asta, pentru că nu există o rețetă a convingerii. De fapt, nu este despre noi, care convingem alți oameni. Este despre noi, oamenii ăia care refuză să înțeleagă care au fost motivele refuzului. Deci, nu e despre noi, e despre ceilalți.

Andreea Roșca: De ce a durat 8 ani? Care au motivele de refuz și, până la urmă, motivele pentru care au spus da?

Ioana Ciocan: În primul rând, nu se lucrează cu România.

Andreea Roșca: De ce nu?

Ioana Ciocan: Pentru că România, geografic și istoric, este mai marginală în circuitele mari expoziționale. Nu e ceva ce trebuie să ne mire. E vorba de toată istoria noastră și de faptul că nu facem parte dintr-un sistem. Că nu suntem pe hartă. Ceea ce nu zice ceva despre străini – cum că ar fi o conspirație ca străinii să nu ne bage în seamă – ci noi nu am încercat să facem parte dintr-un anume sistem sau să ne creăm propriul nostru sistem împreună cu bulgarii, cu Albania, cu fostele Republicii Iugoslave.

Un exemplu care îmi vine minte – că tot am expus împreună cu Muzeul Brukenthal, Jan van Eyck, Tintoretto, Hans Memling și Tițian – în momentul în care s-a întâmplat un mare furt de la Brukenthal, în 1968, iar opt lucrări au dispărut din muzeu, România a avut probleme în a le găsi pentru că nu făcea parte din Interpol. Le-am căutat pe aici, prin țară, dar nu puteam să întrebăm peste granițe că nu eram parte din acest sistem. A fost nevoie să se întâmple acest furt de la Brukenthal, pentru ca România să facă parte din Interpol, ani de zile mai târziu, în ‘76, cred. Acesta este doar unul dintre exemple.

Andreea Roșca: Așadar, o problemă ar fi că nu suntem pe un radar, nu suntem prezenți într-o lume în care lucrurile acestea se întâmplă.

Ioana Ciocan: Exact. De fiecare dată când am fost aproape să facem lucruri, s-a întâmplat ceva. Cum ar fi comunismul. Au existat colecționari în perioada interbelică care chiar au construit muzee – Muzeul Simu, de exemplu, pe care Partidul Comunist a pus fie demolat și să se împartă lucrările în stânga și în dreapta. De fiecare dată când aproape că am reușit să facem ceva, s-a întâmplat un lucru care nu ne-a permis o continuitate ca a celorlalte țări, în activitatea muzeală sau în a expune lucrări de artă.

Andreea Roșca: Cum s-a întâmplat până la urmă colaborarea cu Victoria and Albert Museum?

Ioana Ciocan: A fost o colaborare care a pornit extrem de greu, pentru că nu eram pe hartă. Unul dintre argumentele cu care i-am convins a fost un mic catalog pe care l-am arătat la întâlniri. Un catalog făcut în 1972, când Muzeul de Istorie a trimis niște aur dacic la British Museum, și am făcut parte dintr-o mare expoziție internațională. Le-am zis că suntem în 2022 și poate că ar trebui să avem o altă mare expoziție realizată împreună. Și ne-au trimis o scrisoare de acceptare.

Ni l-au propus pe John Constable, pentru că noi vorbisem foarte mult de Nicolae Grigorescu și au vrut să aducă un corespondent al său. Nu am expus doar Constable, ci și lucrări pe care Constable le-a avut în colecția sa – de Albrecht Dürer, Rembrand, Rubens. În momentul în care au venit lăzile aici, în Palatul Dacia-România de pe Lipscani, a fost o nebunie. Cred că n-a dormit nimeni din Art Safari pentru că au venit acele cutii super speciale, pe care n-am putut să le fotografiem, și care aveau sigiliul Casei Regale. Toate lucrările fuseseră înrămate special pentru noi, în niște rame splendide de cireș.

Aici o să fac o paranteză. Mă amuză foarte tare că a scris cineva pe Facebook că am înrămat noi lucrările cu rame de la Ikea. Nu le înrămat noi, că nu putem să înrămăm lucrări care vin de la Victoria and Albert. Dacă le-am fi înrămat, cred că am fi făcut niște rame speciale pentru o lucrare de la 1502, de exemplu. De altfel, nici nu avem voie să punem mâna pe lucrările care vin aici. Conservatorii lor despachetează, împachetează, pun pe perete. Polițele de asigurare sunt foarte precise, ca și contractele. Ca spațiul să poată să primească lucrările de la Victoria and Albert, a trebuit să fie inspectat de National Security Advisor. Este o poziție în cadrul Ministerului Culturii englez care a venit și a verificat absolut fiecare centimetru din spațiu.

Cu National Portrait Gallery, care va veni pe 29 iunie într-o expoziție ce va sta în Palatul Dacia- România până pe 10 septembrie, procesul de împrumut a început în 2017. Ne bucurăm foarte tare că vom vedea două pânze de mari dimensiuni de Jan van Eyck, dar și două pânze de Angelica Kauffman, o artistă de origine elvețiană, care e foarte puțin cunoscută. Acum și marile maestre – nu doar marii maeștri – din secolele trecute sunt expuse de marile muzee ale lumii.

Andreea Roșca: Vreau să mă întorc un pic la început. În 2014, când ai primit propunerea de a prelua Art Safari, fusese vreo ediție?

Ioana Ciocan: Fusese o ediție. Am primit un telefon de la Diana Dochia, una dintre cele mai vechi galeriste post-decembriste, care de altfel îl reprezintă și pe Alexandru Rădvan. Diana mi-a zis: „Ioana, eu o să plec din țară, emigrez în Germania” – lucru care s-a și întâmplat. „Așa cum știi, am fost directoarea Târgului de artă Art Safari. Țin foarte mult la acest proiect, am muncit enorm și nu vreau să îl părăsesc, vreau să-l las pe mâinile cuiva. M-am gândit la tine dacă ai vrea să preiei tu frâiele”. Eu am zis „Nu”.

Andreea Roșca: Ce făceai atunci?

Ioana Ciocan: Îmi luam „La revedere” de la Proiect 1990. Era 2014, eram fix cu ultimul proiect semnat de Nicolae Comănescu pe soclu și mă pregăteam să asist la dărâmarea acestuia. Pregăteam o expoziție de sculptură la Muzeul Beelden aan Zee din Haga împreună cu Cees Hendrikse și cu Maria Rus Bojan, o expoziție care vorbea despre sculptura românească post-decembristă. „25 de ani de la Revoluție” se numea expoziția. Muzeul Beelden aan Zee este un muzeu specializat în sculptură, situat pe malul mării, la Haga, o bijuterie muzeală.

Așadar, lucram foarte intens la această expoziție. Pregăteam și catalogul. Aveam o listă lungă de colaborări internaționale, tot sculptură sau artă în spațiul public, pe care urma să le fac. Dar nu acesta era neapărat motivul pentru care i-am zis „Nu” Dianei Dochia. Principalul motiv era că nu voiam să fac târg de artă. Diana a insistat foarte mult și a reușit să mă convingă cu un mic amendament – să pot să fac ce vreau și să îmi fac echipa mea.

Care echipă, la acel moment, era formată din Silvia Rogozea și Attila Kim. Silvia Rogozea a ajuns ulterior director de programe la Muzeul Național de Artă Contemporană, iar anul trecut a emigrat, trăiește în Valencia. Îmi pare rău că a plecat din România, dar pot să înțeleg motivele pentru care a făcut asta. Attila Kim este arhitectul cu care Art Safari a lucrat câțiva ani. Bineînțeles că am vrut să părăsesc zona comercială și să mă dedic mai mult zonei expoziționale.

Andreea Roșca: Aceea a fost expoziția din Ciclop? Eu am rămas trăznită când am văzut că îi vine cuiva în cap să facă artă în Ciclop, pe Magheru. Nu știu dacă cineva mai știe, că-i închis de ani de zile, din 2015. Era un dezastru îngrozitor. Ideea că cineva ar face o expoziție în ruina aia pentru mine a fost de necrezut. Ce a fost în mintea voastră când v-a trecut prin cap ideea asta?

Ioana Ciocan: Păi e foarte simplu. A fost ca la Proiect 1990. Experiența Dianei din cort a fost interesantă, de altfel am și repetat-o cu niște structuri muzeale pe care le-am adus din Germania în 2018. „Cort” e un pic impropriu spus, dar am să-i zic „cort” dacă tot l-am numit așa – și Frieze Masters se întâmplă tot în cort. Philadelphia are o zonă expozițională care are loc tot într-o structură temporară. Așadar, nu cortul în sine m-a deranjat, ci cred că repetitivitatea. N-aș fi vrut să fac același lucru pe care l-a făcut Diana.

Plus că eu, bucureșteancă get-beget fiind, trăind toată viața mea în proximitatea Muzeului Național de Artă al României, între Muzeul Colecțiilor și Muzeul Național de Artă, cunosc fiecare clădire de pe Magheru și de pe Calea Victoriei ca pe buzunarul meu. Mi le aduc aminte în toate fazele și am această tristețe că sunt abandonate. Atunci m-am gândit că e un moment foarte bun să încercăm să dăm o nouă viață, chiar scurtă, unei clădiri abandonate. Eram, bineînțeles, și inspirată de tot ce se întâmpla în Berlin, în Amsterdam cu clădirile care nu se dărâmau. În Copenhaga, unde am trăit o perioadă, era un turn de apă care a fost dezafectat, dar imediat s-a transformat într-o zonă rezidențială, cu magazine, cu grădinițe.

Am mers pe Magheru, m-am uitat în stânga și dreapta și am ajuns la Ciclop, unde era un portar. Am trecut pe lângă acesta, am intrat și am văzut că sunt mașini înăuntru. Habar n-aveam că este garaj funcțional. Eu credeam că nu se întâmplă nimic acolo. Am intrat, au trecut mașinile pe lângă mine, după care am zis: „Hai să vedem a cui este această clădire”. Am descoperit că cei de din clădirea de vizavi închiriaseră niște etaje ca să poată să-și parcheze mașinile. În același timp, era și un mic spațiu expozițional în clădirea de vizavi, care se numea Magheru One, la etajul șapte. Pentru că îi știam pe cei de la Magheru One, am vorbit cu ei și le-am zis: „Am vrea să facem o expoziție. Ce ziceți voi dacă vă mutați mașinile de-aici o perioadă?” S-au uitat la mine, nu le-a venit să creadă că pot să-i întreb așa ceva. Pentru că a fost atât de stupidă întrebarea, au zis: „Da, mutăm mașinile”.

După aia mi-am dat seama că de fapt o jumătate de clădire aparține cuiva, cealaltă jumătate altcuiva, ca în România. Una peste alta, am zis: „Gata, o luăm”. Am reușit să semnăm un parteneriat cu Ciclop SA. I-am luat pe colegii mult mai tineri în Ciclop și am început să zic: „Aici, în stânga, o să avem o expoziție cu școala de la Baia Mare. Aici, în dreapta, o să fie nu știu ce, aici în stânga…” O colegă, Mihaela, – nu mai e în echipa noastră, dar sper că nu acesta e motivul – s-a uitat la noi și a început să plângă în hohote, pentru că nu găsea niciun fel de soluție ca să transformăm garajul în spațiu expozițional în mai puțin două luni. A trebuit prima dată să evacuăm mașinile. După aia să facem niște curățări industriale care au fost extrem de scumpe. Pe urmă să tragem apă pentru că ne-am dat seama că avem nevoie de toalete și la etajul patru ș.a.m.d. Dar a fost foarte frumos. Eu m-am distrat de minune. De fiecare dată mă distrez când este o problemă d-asta groaznică. De exemplu, nu avem pereți sau n-a venit lucrarea.

Andreea Roșca: Dar cum te gândești la problema respectivă? În general prima reacție a noastră e să spunem „Nu se poate”. Pe tine, în schimb, te distrează foarte tare problemele. Cum te gândești la ele?

Ioana Ciocan: Mă distrează pentru că știu că o să le rezolv. Nu se poate să nu le rezolvăm. Colegii știu că dacă se întâmplă ceva, vin și zic: „N-avem o problemă, pentru că m-am gândit la următoarea soluție”. Imediat când reperăm problema, ne gândim instantaneu și cum putem să o rezolvăm. Și atunci problema nu mai devine o problemă, devine un mic obstacol pe care trebuie să-l depășim.

Andreea Roșca: Deci ai chestia asta cu „nu există nu se poate”, orice lucru a fost rezolvat de cineva, orice lucru trebuie să aibă cumva o ieșire?

Ioana Ciocan: Vorbești cu alți oameni și încerci să rezolvi niște lucruri pe care tot oamenii le pot rezolva.

Andreea Roșca: Ți s-a întâmplat vreodată să abandonezi? Pentru că îmi pare că genul ăsta de a gândi e foarte bun, pentru că duce la progres, duce mai departe, faci lucruri inovative. Dar uneori poate nu merită.

Ioana Ciocan: Nu cred că abandonez proiecte, pentru că tind să nu le încep. Dacă simt că nu au cum să reușească – normal că există proiecte care nu ies, că sunt lucruri care nu au cum să se întâmple –, tind să nu le încep. Nici eu, nici colegii mei.

Andreea Roșca: Te poți gândi la un exemplu de ceva ce n-ați început pentru că ți-ai dat seama că n-o să iasă?

Ioana Ciocan: Chiar acum, de foarte curând, m-am întâlnit cu o persoană cu care trebuia să colaborăm și am știut în primele 5 minute că n-are cum să iasă proiectul.

Andreea Roșca: Ce-ți spune că un proiect iese sau nu?

Ioana Ciocan: Omul respectiv, în prima fracțiune de secundă când mă întâlnesc cu el.

Andreea Roșca: Și la Ciclop de unde ai știut că treaba aia o se întâmple? Spui că nu intri în chestii care știi că nu se întâmplă.

[00:35:18]
Ioana Ciocan: Nu avea de ce să nu se întâmple. Spațiul era total nefolosit. Să pui niște mașini în centrul orașului nu mi se pare cea mai bună variantă de folosire a unui spațiu istoric. Apoi, avea acest feeling de Guggenheim Museum, pe care toată lumea l-a simțit în momentul în care a intrat în Art Safari, ediția a doua. Lucrurile au mers – au vrut cei de la Magheru One să-și mute mașinile, Ciclop SA a zis că e o idee foarte bună să facem acolo o expoziție de artă. Pe măsură ce înaintezi cu un proiect, oamenii încep să zică da. N-are cum să nu iasă. De ce să nu iasă?

Andreea Roșca: Da, nu știu. Mi se pare un fel de a gândi foarte bun. Și asta zic, că duce la lucruri noi.

Ioana Ciocan: Mai demult am dat un interviu cu soțul meu, Dragoș. L-a întrebat ceva ziaristul, iar Dragoș a răspuns: „Dacă ar fi să zic ceva despre Ioana, zic că mergem înainte”. Nu m-am gândit niciodată, dar mi-am dat seama că spun asta tot timpul: „Mergem înainte, mergem înainte!” Nu există altă cale decât înainte. Nu poate să existe altceva decât progres. Nu putem să dăm înapoi. Trebuie să mergem înainte și să încercăm să facem tot posibilul să iasă lucrurile, să schimbăm mentalități, să aducem oameni în expoziții.

Andreea Roșca: Ai spus mai devreme că aspirația ta și etosul echipei este să faceți tot timpul să fie și mai bune expozițiile. Cum vă gândiți la ele? Ce-i bun pentru voi și pentru tine?

Ioana Ciocan: E vorba, în primul rând, de calitatea lucrărilor expuse în Art Safari. Încercăm să aducem nu o lucrare de Artachino, ci cea mai bună lucrare de Artachino, cea mai frumoasă lucrare de Artachino, cea mai valoroasă. Ne propune cineva o schiță, noi cerem un ulei, ne propune o acuarelă, noi cerem un exemplar de artist, ne propune un ipsos, noi îi cerem o marmură. Calitatea expozițiilor trebuie să fie bună. În muzeele din Occident se expun cele mai bune lucrări ale artistului respectiv. Nu vrem să zicem Artachino și în paranteză anul nașterii. Ne interesează ce obiecte personale putem să introducem, ce povești. Doamna Elena Olariu – pentru că expoziția o facem în parteneriat cu Muzeul Municipiului București – se duce la Academia Română, încearcă să extragă informații, se duce la MNAR, face rost de documente de arhivă. Vrem să facem expoziții din ce în ce mai complexe, să expunem cele mai bune lucrări în așa fel încât cei care vin la Art Safari să poată să vadă ce e mai bun și ce e mai reprezentativ despre artistul a cărui retrospectivă o facem.

Andreea Roșca: Motivul fiind care anume? Încerc să-mi dau seama care este felul în care vă gândiți la expozițiile pe care le faceți, ca la un produs care trebuie cumpărat de cineva și la ce înseamnă pentru voi un produs bun. Ideea de a vorbi despre viața artistului, despre obiecte, despre cum a trăit și de a aduce cele mai bune lucrări este legată de ce anume?

Ioana Ciocan: În primul rând, e legată de publicul nostru, pentru că noi facem expozițiile pentru publicul iubitor de artă, dar și pentru publicul larg. Având în vedere că suntem deja în anul 9, chiar 10, publicul știe expoziții, a văzut foarte multe expoziții la muzeele din România, a văzut expoziții internaționale. Noi trebuie să ne ținem după cerințele acestuia, care sunt din ce în ce mai precise. Publicul ne critică dacă nu facem ceva bine, ne laudă, e alături de noi, ne cere lucruri și avem o datorie față de el, față de zecile de mii, de sutele de mii de vizitatori, să facem o treabă mai bună și să nu-i dezamăgim.

Andreea Roșca: Vreau să te întreb câteva lucruri despre istoria ta care mi s-au părut importante, dar despre care n-ai vorbit foarte mult. Ai fost la un moment dat într-o expoziție în care cred că ai dus trei lucrări făcute de tine, una dintre ele legată de 27 decembrie 1989. Ai spus doar atât despre lucrarea aceea: este momentul în care tatăl meu a venit și a spus că arde casa. Ce s-a întâmplat atunci?

Ioana Ciocan: Revoluția din România. Am avut șansa să locuiesc lângă Muzeul Național de Artă al României. Dar asta a însemnat că am fost și în mijlocul Revoluției din ’89. Eram singură acasă, iar după o perioadă a venit mama mea și am mers cu ea la bunici, departe de centru. Tata a apărut doar după ce Ceaușescu a fost executat. În acel moment, casa noastră și altele din centru, inclusiv pe lângă CC, actualul Minister al Sănătății, au luat foc. Armata a tras cu AG-ul în ele și au ars. Tata a sunat-o pe mama și i-a zis: „Constanța, arde casa!”. Tocmai ieșise de la Radio și mergea cu colegii lui în centru, îmi închipui că voia să vadă tot ce se întâmplă acolo, eventual să facă și niște fotografii. A văzut că arde casa și când s-a întors în Berthelot, la Radio, a sunat-o pe mama să-i spună asta.

Urmare a acestui incendiu este că eu nu am fotografii cu mine de când era mică. Cred că au rămas două sau trei pe care le avea bunica mea, altfel nu am nicio fotografie de când eram mică. Nu avem fotografii de la nunta părinților, doar una care era într-un album la bunica. Nu am obiecte, n-am jucării, n-am absolut nimic.

Andreea Roșca: Câți ani aveai?

Ioana Ciocan: Aveam 8-9 ani la Revoluție. A urmat o perioadă foarte interesantă. Tatăl meu, înainte de decembrie ’89, voia tot timpul să facă o revoluție, iar mama îl șâșâia de frică că aude securitatea ce vorbesc. Tata a făcut primul ziar din România, în 1990, cred că era chiar ianuarie sau februarie. Se numea „Om bogat, om sărac”. Și-a închipuit că o să facă acest mare trust de presă și o să vorbească despre libertate și despre al treilea sex, sau al cincilea, sau al douăzecilea. Eu am trecut printr-o perioadă foarte bizară, în care a trebuit să plec de la școala unde eram – Școala 5, din Piața Amzei – și am aterizat la altă școală.

A fost foarte neplăcută bucata aceea, până când, în septembrie, mi-am găsit casa, respectiv am intrat la liceul Tonița, în clasa a cincea. I-am găsit acolo pe actualii mei prieteni: pe Mihai Băncilă, Ion Puican, Maria Popistașu. Cu Puican m-am împrietenit instantaneu, pentru că eu, ca un copil din anii ‘80, am ascultat tot timpul discuri. Adormeam pe discuri, pe povești. Bineînțeles că mă uitam la distribuție, fiindcă voiam să văd cine sunt vocile acelea. Și citeam: regia artistică – Dan Puican. În momentul în care s-a strigat catalogul în prima zi și am auzit Ion Puican, m-am întors și am zis: „Tatăl tău este Dan Puican”. Ion s-a întors și a spus: „De unde știi cine e tata?” „Păi ascult toate discurile, le știu pe dinafară, vreau să-l cunosc pe tatăl tău”. Suntem prieteni și acum, și în continuare am această dragoste infinită pentru teatrul radiofonic. Visez că o să am o altă viață și o să fac toate celelalte povești din seria aia de 40, de Jules Verne. Dar nu mai e nici Dan Puican, și nici eu n-o să am o altă viață să termin toate poveștile.

Andreea Roșca: A mai existat un moment despre care nu spui aproape nimic. Ai avut o lucrare, nu mai țin minte unde, cu o inimă străpunsă. Era 28 martie 2013. Asta e tot ce ai spus vreodată despre acest lucru.

Ioana Ciocan: Nu e niciun fel de secret. E vorba de ziua în care am aflat că mama are cancer la sân. Mi s-a părut că se deschide pământul și intru în el. Mama era în stânga mea, doctorul în față, eu care am murit practic în secunda aia, nu am știut ce să fac cu informația asta. Mama, care era cum e maică-mea – foarte frumoasă, cu un palton crem, o eșarfă splendidă –, s-a uitat la mine cu coada ochiului, s-a uitat la doctor, s-a ridicat, a pus mâinile pe birou și a zis: „Ce trebuie să fac ca să trăiesc?” Atât a zis mama. Doctorul a început să râdă și a zis: „Păi, ce să facem, doamna Ciocan? Facem tratament, facem aia, facem aia”. Mama a zis: „Foarte bine, haideți”. Și la al doilea cancer mama a făcut la fel.

Sunt 100% sigură că motivul pentru care încă trăiește în ziua de astăzi – cu toate că ea zice că trăiește fiindcă am ținut-o eu în viață – este pentru că nu a cedat o secundă. Asta nu înseamnă că femeile care sunt răpuse de cancer la sân cedează. Pur și simplu, am avut norocul fantastic ca în momentul în care mama a sărit de o mamografie, ne-am panicat foarte tare și ne-am dus să o facem la un an distanță, și bine că am făcut asta. Acela a fost momentul cu inima. Cred că a fost primul în care mi-am dat seama că părinții mei sunt muritori.

Andreea Roșca: Tatăl tău mai trăiește?

Ioana Ciocan: Nu, tata nu mai trăiește.

Andreea Roșca: Ai făcut cel puțin două expoziții – de care știu eu – în care ai ilustrat idei prin mâncare. Prima, cu 38 de kg de bomboane cu harta Bucureștiului, cred. Și apoi ai făcut o cameră care ilustra ideea de mâncare, era toată ca interiorul unui tort. Este ceva legat de mâncare care e pentru tine important?

Ioana Ciocan: Nu, n-am niciun fel de relație cu mâncarea. Ce încerc să fac de aproape 20 de ani este să mănânc la ore fixe. Apropo de ciorba pe care tocmai am mâncat-o. Nu aș mânca între mese. Dacă sar de ora 12-13, o să contez pe cină. N-am niciun fel de relație cu mâncarea, cum are Dragoș, soțul meu, căruia îi place foarte mult mâncarea.

Andreea Roșca: E gurmand Dragoș.

Ioana Ciocan: Da. Eu trebuie să mă asigur că mănânc la ore fixe. Cred că am prins chestia asta când am stat în străinătate, în Amsterdam. Olandezii ziceau tot timpul că ei sar prânzul doar dacă „the building is on fire”. Mi se pare un obicei occidental foarte bun și foarte sănătos să mâncăm dimineața, la prânz și seara.

Andreea Roșca: Era despre tentație mai degrabă cea cu tortul.

Andreea Roșca: Da, am vrut să fac o lucrare de mare dimensiuni care să fie interactivă, să fie atât de bună încât să vrei să o mănânci. Să miroasă foarte frumos înăuntru. Am făcut pur și simplu această prăjitură din care oamenii mâncau. Era totul comestibil înăuntru. Erau și alte vremuri. Acum nici nu mi-ar trece prin cap să fac o bucată de artă comestibilă pentru că îmi dau seama de câte probleme sunt. Dar, da, am o relație foarte practică cu mâncarea. Îmi place foarte mult înghețata. Aș mânca înghețată încontinuu. ☺

Andreea Roșca: Îmi place arta, îmi place să merg în expoziții, să știu lucruri despre artiști, dar nu sunt vreun mare cunoscător. Însă ceea ce spui tu despre curaj și pionierat mă duce cu gândul la ideea că sunt oameni care exprimă pentru prima oară lucruri ce pot părea stranii, pentru că sunt în afara curentului pe care îl cunoaștem. Că arta e până la urmă o formă de exprimare a unui adevăr care nu e întotdeauna comod. Sunt curioasă despre ideea de pionierat și artă, de curaj și artă. Eu intervievez antreprenori care au partea asta, pe care o înțeleg la ei, dar nu știu cum să o privesc și cum să mă raportez la ea în artă.

Ioana Ciocan: Cred că este un subiect foarte la început în România, foarte dificil. E ultimul pe loc și din punctul de vedere al bugetelor. Cultura e ultima părticică a bugetului național. Cred că curajul vine de acolo. Dar nu i-aș zice curaj, că nu ne-ar trece prin cap să facem altceva. Pentru noi e absolut normal să facem expoziții de artă.

Andreea Roșca: Sunt curioasă despre relația artiștilor – și a ta, că și tu ești până la urmă un artist – cu ce se face și nu se face, cu a inventa noi curente, noi feluri de a spune un adevăr.

Ioana Ciocan: O să vedem cât de departe putem să mergem acum, pe 29 iunie, că expunem un artist extrem de controversat. Ne asumăm un risc cu el. Îl cheamă Paul Marat Baraka, este o expoziție curatoriată de Ruth Hibbard de la Victoria and Albert. Are niște teme extrem de complicate. Atacă foarte multe puncte sensibile, cum ar fi religia, și va avea un fel de duel cu o tânără artistă pe care o cheamă Ondine Slimovschi. Este o bătălie între bine și rău, între îngeri și demoni, între nimfe și zombi. Acesta din urmă e de fapt și titlul expoziției – „Nimfe și zombi”, Ondine versus Baraka. Ruth Hibbard de la Victoria and Albert a lucrat îndeaproape cu noi. Expoziția o să fie destul de complicată. Este cea mai complicată expoziție din punct de vedere estetic, pe care am făcut-o până acum.

Andreea Roșca: Deci din 29 iunie.

Ioana Ciocan: Da. Ce ne propunem noi este să readucem în prim-plan arta de patrimoniu românească, artiști care au fost la vremea lor extrem de importanți și de relevanți, inclusiv la nivel european. Cum au fost Artachino, Ion Theodorescu-Sion, Samuel Mützner, artiști care, din diverse motive – fie că erau evrei sau aromâni, fie că erau mai la stânga sau mai la dreapta – nu au corespuns sistemului. Bineînțeles că aici trebuie să-l pomenesc și pe Marcel Iancu, care până la urmă a emigrat în timpul regimului fascist din ‘41, din România. Cred că este de datoria noastră să aducem un omagiu acestor artiști și să-i prezentăm publicului. România are o istorie extrem de bogată, pictura noastră este la fel de valoroasă ca cea europeană și e bine ca românii să cunoască și alte nume în afară de Tonița, Luchian și Grigorescu.

Andreea Roșca: Cum ai sfătui pe cineva care nu are o cultură foarte vastă sau care nu este din lumea asta să privească genul ăsta de lucrări – mă întorc la „Zombi și Nimfe”?

Ioana Ciocan: În primul rând, să parcurgă expozițiile noastre în ordine. Zonele noastre expoziționale sunt de la „a” la „e”. Le recomandăm să înceapă cu „a”, apoi în ordine, „e” să fie ultima. Acest parcurs cronologic o să facă mai ușor de digerat arta contemporană. Dacă nu vor să treacă prin acesta și vor să se ducă direct să se lupte cu nimfele și cu zombii, să citească textele curatoriale, care sunt de fiecare dată foarte prietenoase, și prin care încercăm să explicăm ce a vrut artistul să zică.

Andreea Roșca: Poate dincolo de asta, poate la un nivel mai general, dincolo de „îmi place/nu-mi place”, ce i-ai spune cuiva care este la început în călătoria aceasta în artă, despre a învăța să privească o lucrare?

[00:56:25]
Andreea Roșca: Dacă nu vrea să se complice cu textele curatoriale, aș recomanda să participe la o vizită împreună cu unul din ghizii Art Safari, care oferă toate informațiile și răspund la toate întrebările, inclusiv la cele dificile. Tururile sunt și ziua, și noaptea. Cred că această înțelegere este pe jumătate câștigată prin decizia de a veni într-un spațiu expozițional unde n-ai mai venit niciodată. Aud că: „N-a fost niciodată la muzeu/la Ateneu”. Ok, ni-a fost. Așa, și? Haide să încercăm să vină la noi persoane de orice fel de vârstă, care n-au fost niciodată. Odată venite, sunt sigură că o să descopere lucruri care le plac, având în vedere că expunem din atât de multe zone, și geografice, dar și din perioade istorice. Mai ales că textele noastre, ca și ghizii, sunt foarte prietenoase. Oricum, prima impresie o sa fie „îmi place/nu-mi place”, după care începem să înțelegem ce vedem în fața ochilor.

Andreea Roșca: Spui că publicul este format din câteva sute de mii de oameni și că e un public care știe ce se întâmplă în lume, care știe curentele, știe ce se întâmplă în marile muzee. Eu nu sunt foarte sigură că e așa.

Ioana Ciocan: Sunt, fiindcă noi îi întrebăm dacă au mai fost, dacă n-au mai fost, unde au fost, de ce au fost.

Andreea Roșca: Atunci înseamnă că poate că este un cerc care merită lărgit.

Ioana Ciocan: Mie, dar și colegilor, ni se par mult mai interesanți oamenii care n-au mai fost niciodată. Îi simțim imediat când intră. Și le explicăm, nu-i criticăm. În timp, astfel îi câștigăm. Oamenii respectivi nu a fost niciodată la muzeu nu din vina lor, ci sistemul de învățământ, mediul, prietenii au fost de așa natură. Cred că fiecare om care vine în spațiile expoziționale sau se duce la orice fel de concert e un om câștigat.

Andreea Roșca: Ce e cel mai interesant, entuziasmant, cel mai cool la a conduce Art Safari?

Ioana Ciocan: Coada de afară. Îmi place cel mai mult când este super multă aglomerație. De fiecare dată când colegii îmi zic sau îmi arată pe camere că e lume foarte multă, las tot și vin la Art Safari. Acum, de curând, au fost ultimele zile din Art Safari și a fost foarte mare coada, a ajuns până aproape de Calea Victoriei. De fiecare dată ies afară cu hărți, sau cu apă, sau cu stickere și cer scuze oamenilor că este aglomerat, vorbesc, îi văd, îi las să mă critice bine de tot. Asta mi se pare cel mai interesant, să simți oamenii ăia care vin la eveniment. După ce expoziția este pusă, nu mai este despre lucrări, este despre vizitatori și ce zic vizitatorii. Câteodată vin la Safari și le zic colegilor să mergem și noi prin săli. Ne scoatem badge-urile, intrăm și ne plimbăm. Pe mine mă mai recunoaște lumea, dar mi-am placea să fiu undercover total și să spun. „Ia uite ce prostie au făcut ăștia aici”. Să zic ceva ca să văd ce zice lumea.

Andreea Roșca: Vă ghidează asta deciziile? Țineți cont de acest mistery shopping?

Ioana Ciocan: Ținem cont tot timpul pentru că ei au dreptate. În primul rând că îi întrebăm la ieșirea din expoziție – bineînțeles că nu reușim să îi întrebăm pe toți, dar câteva mii, da. Voluntarii fac niște chestionare și ținem cont de tot ce zic. Repet, pentru că ei au dreptate și noi suntem atașați emoțional și de spațiile expoziționale, și de lucrări. Noi le-am ales, noi le-am pus. Normal că noi credem că sunt cele mai bune. Dar poate luăm decizii greșite. Și am luat decizii greșite. N-o să le enumăr acum ca să nu se supere colegi.

Andreea Roșca: Una din ele, poate ceva care v-a învățat mult, care are sens și dincolo de greșeala în sine?

Ioana Ciocan: Cred că a doua oară nu aș mai pune Constable lângă Ștefan Popescu, pentru că mi s-a părut că e mult prea mult peisaj. Aș fi ales mai degrabă un portretist lângă Ștefan Popescu.

Andreea Roșca: Asta nu e o greșeală mare.

Ioana Ciocan: Sper să nu facem greșeli catastrofale. Asta nu înseamnă că a doua oară n-o să ne gândim bine și la cum arată expozițiile împreună, nu doar separat.

Andreea Roșca: Ok. E ceva ce ai vrea să spui și n-am întrebat încă?

Ioana Ciocan: Nu.

Andreea Roșca: Îți mulțumesc mult, Ioana! O să mă uit cu totul altfel de acum încolo la Art Safari.

Resurse

Află mai multe informații despre Ioana Ciocan:

De pe site-ul său ioanaciocan.com, de pe paginile sale de LinkedIn, Facebook și Instagram, din această prezentare de pe site-ul Universității București sau din acest video cu intervenția sa din cadrul conferinței Extraordinary Women 2023, organizată de Revista Biz.