De ce mă știe Amazon mai bine decât cunoscuții mei?

Am cunoscut-o pe Manuela acum trei ani, când am început să iau lecții de tango. Știu că e pasionată de acest dans – e greu să fii instructor de tango dacă nu iubești tango-ul – și știu că lucrează într-o companie multinațională. Ne vedem săptămânal, la ore, la seri de dans sau de practică.

Pe Viorel, însă, îl știu de mult mai mult timp. Mi-e greu să spun de câți ani, dar știu sigur că eram încă redactor șef la Capital, ceea ce înseamnă că ne știm de cel puțin un deceniu…

Ai spune că, în tot timpul ăsta, am avut destule oportunități să îi cunosc, să îi întreb despre ei, despre viața lor de dicolo de intersecțiile întâmplătoare care ne aduc la un loc. Dar n-am făcut-o. Și nici nu mi-a trecut prin cap să mă gândesc la asta până acum vreo două săptămâni.

Am vazut, întâmplător, o poză pe Facebook cu Manuela și Viorel împreună. Ea, sora, îl felicita pe el, fratele, de ziua lui de naștere. Am rămas, suprinsă, vreo câteva minute cu ochii la fotografie – la naiba! cum de nu m-am gandit! doar au același nume de familie și, mai mult, seamănă între ei.

Ei bine, nu m-am gândit. Dar întâmplarea asta mi-a născut în minte o întrebare: cât de multe lucuri știm, pe bune, despre oamenii pe care avem pretenția că îi cunoaștem?

Dacă, de exemplu, aș întreba “îl cunoști pe x?” și mi-ai răspunde “da, e director la compania y și acesta este numărul lui de telefon” ar însemna că îl cunoști? Nu cred. Ar însemna că știi ce scrie pe cartea de vizită: unde lucrează, de ce se ocupă, la ce ți-ar putea folosi.

Adesea, relațiile noastre se rezumă la interacțiunea între două roluri, fie că e vorba de client și furnizor, de director și angajat, de părinte și copil, de elev și instructor sau oricare altele. Și, dacă jucăm rolurile pentru un timp suficient de lung, ajungem să credem că ne cunoaștem. Cred că e fals. Constat din ce în ce mai des că Facebook, Appstore sau Amazon știu mai mult despre mine ca om decât mulți dintre oamenii cu care am o relație în viața reală.

Avem agende ticsite cu roluri, funcții și informații utile despre cum ne-ar putea fi de folos oamenii respectivi. Dar vă îndemn să îndrăzniți să întrebați orice om care a pornit pe cont propriu ce s-a întâmplat cu mare parte dintre cunoscuții lui când n-a mai avut cartea de vizită. De ce nu mai răspunde nimeni la telefon? Ai pierdut rolul, ai pierdut relația. Ghinion.

Într-un fel, e natural. Lipsa noastră de atenție pentru oamenii din jur, mai ales pentru cei apropiați, este, spune Clayton Christensen în “Cum îți vei măsura viața”, rezultatul unei decizii foarte raționale: ne investim resursele în lucuri care aduc satisfacție imediată.

Dar folosim prea des oamenii ca pe scule pentru a ne realiza obiectivele. Devenim mici instrumente de lucru pentru alții, fiecare dintre noi într-un buzunar separat, în funcție de treaba pe care o îndeplinim. Petrecem foarte mult timp construind relații cu funcții și roluri și foarte puțin cu oamenii care le dau consistență. Ce–i entuziasmează, ce-i supără, ce-i face să se trezească dimineața din pat, ce-i umple de tristețe, cum le plac cartofii – prăjiți sau piure? Oricât de ridicol ar suna, mie îmi par întrebări mai importante decât cifra de afaceri a diviziei pe următorul semestru sau bugetul de marketing pentru următorul proiect.

Am fost jurnalist de business. Știu cât de importantă e cifra de afaceri. Dar mai știu că, din momentul în care am părăsit viața de organizație pentru o carieră pe cont propriu, exact aceste întrebări aparent ridicole au devenit mai importante. Iar Manuela și Viorel mi-au amintit că uit mult prea des să le pun. Ajung să am mai multe răspunsuri decât curiozități, mai multe certitudini decât deschidere către noi drumuri.

Din nefericire, păcatul ăsta nu e rezervat doar oamenilor. Cunosc organizații care funcționează pe baza absenței întrebărilor, conduse de certitudini stabilite în urmă cu un timp și pietrificate într-un fel de a fi pe pilot automat. Au răspunsuri despre clienți, despre piață, despre trecut și viitor. Și o nesfârșită dilemă despre de ce nu sunt mai creative, mai inovative.

Cu siguranță, există limite, chiar și pentru aceia dintre noi care asipră ca fiecare relație să fie una plină de conținut. Antropologul Robin Dunbar susține că nu putem avea relații apropiate decât cu cel multe 150 de oameni. Creierul nostru nu e construit pentru mai mult de atât. Dar 150 e o cifră mare, în care încap multe întrebări, multe vise, multe conversații despre noi, ca oameni.

E mare și pentru că, uneori, oamenii pleacă. Pleacă din job-uri înainte să apucăm să-i întrebăm dacă băiatul lor a reușit la facultate. Pleacă din viața noastră, înainte să să apucăm să le oferim mici semne că îi cunoaștem și că ne pasă.

Am avut conștiința clară a acestui adevăr atunci când preotul care a rostit un discurs la moartea mătușii mele – omul care m-a crescut în primii 11 ani – părea că știe despre ea mai mult decât am știut eu vreodată. Mi-am dat seama că nu știam nimic nu numai despre întrebările fundamentale pe care și le-a pus de-a lungul vieții, dar nici măcar care este mâncarea ei preferată…

Puneți întrebările. Oricât de mărute ar fi ele. Sunt importante. Care este filmul preferat al mamei voastre? Cine este acest om care se așează zi de zi la biroul de vis-a-vis? Ce visează să facă important în viață?

Uităm cărțile de vizită și uităm funcțiile, dar atenția altcuiva e atât de prețioasă zilele astea, că tindem să o ținem minte mult timp.

Să aflu ceva important despre un om și să îl ajut să își atingă un vis, oricât de mic, îmi pare a fi un dar pe îmi permit oricând să îl fac.

Multumesc Manuelei și lui Viorel pentru gândul care m-a făcut să scriu acest post 🙂

Citatul aparține scriitorului francez Bernard Weber

 

 

Spune-mi ce crezi

avatar
wpDiscuz