Andrada Vincze. Cea mai mare capcană e definiția fixă a succesului. Și de ce 1% e esențial

Cred că nu există o rețetă – dacă faci asta și dacă schimbi asta o să ai succes. Cel mai important este să nu îți fixezi o definiție rigidă despre ceea ce înseamnă a fi de succes. Pentru că îți limitezi creativitatea și flexibilitatea și reduci rutele prin care ai putea să ajungi să ai succes. Cred că să ai o definiție sau să abordezi performanța printr-un șablon e cea mai mare capcană.

Andrada Vincze e un pionier într-un domeniu în care România nu are aproape deloc specialiști: în psihologie sportivă. Am fost cucerită de conversațiile cu ea, de cât de mult putem învăța din experiența ei cu peste 100 de sportivi de performanță, dar și din lucrul ei cu echipe. Andrada este doctorand la Facultatea de Psihologie a Universității București. A fost sportiv de performanță până la 21 de ani și dublă campioană europeană la tenis de masă. A fost psiholog al echipei de fotbal de tineret și va fi primul specialist român acreditat european în domeniul psihologiei sportive.

Am vorbit cu Andrada despre blocajul în fața greșelii și eșecului, despre cum ne putem acomoda cu ele, despre cum să revii în scenă atunci când nu mai crezi că poți, despre formula ei de îmbunătățire și succes și despre atenția pe propria performanță, versus obsesia pentru titluri și bani. Despre copii și cum pot învăța să treacă peste obstacole.

Idei principale

Propune-ți să îmbunătățești cu 1% în fiecare zi ceea ce-ți dorești. Indiferent de obiectivul pe care-l ai, fie că e în sport, în business sau în viața personală, mergi către el prin modificări mici, făcute constant. 1% înseamnă o schimbare mică, pe care simți că o poți face fără un mare efort, dar prin acumulare poți să obții chiar mai mult decât dacă ți-ai propune o schimbare de anvergură. Ca să nu ai sentimentul că nu avansezi în ritmul pe care ți-l dorești, schimbă-ți perspectiva: nu te gândi că ești departe de obiectivul final, ci că ai făcut un pas către el.
E important să învățăm să pierdem. Încă din copilărie, e sănătos să fim expuși la situații în care pierdem, să ne întâlnim cu această experiență până când devine mai ușor de tolerat și înțelegem că face parte din parcursul nostru și, în cazul sportivilor, din experiența obișnuită de a fi sportiv. Atunci când pierdem, e bine să analizăm ce gândim în acel moment și să minimizăm importanța evenimentului respectiv, adică să privim imaginea de ansamblu și să înțelegem că e doar ceva ce s-a întâmplat în acel moment, nu ceva care ne definește pentru totdeauna. Un rezultat negativ într-o zi nu e o etichetă definitivă, nu acela va fi mereu nivelul nostru și depinde de noi să-l îmbunătățim.
Știi că ai căpătat imunitate la eșec atunci când îți este ușor să te întorci la sursa eșecului. Pentru un sportiv, asta înseamnă să-și dorească să meargă la antrenament și după o înfrângere, fiindcă îi place ceea ce face și înțelege că acea înfrângere este doar o etapă de parcurs. În mod ciudat, același lucru este valabil și după o victorie, adică e bine să înțelegi că nu te definește nici momentul în care ai pierdut, dar nici momentul în care ai câștigat. Cum spune Gheorghe Hagi: și victoria, și înfrângerea durează doar o zi.
Poți ajunge la performanța de a reuși să te desprinzi în cinci minute de un eșec. Nu te poți preface că evenimentul negativ nu există sau că nu s-a întâmplat, dar poți să-ți direcționezi atenția spre ce este mai important în acel moment. În acest fel, emoția ajunge la un nivel la care o poți gestiona și reduci riscul de a-ți afecta următoarele acțiuni. Dacă ești atent la ce ai de făcut, nu la ego-ul tău rănit, te poți desprinde mai repede de un eșec.
Cum faci să pui în practică ceea ce știi că trebuie să pui în practică? Aceste este un aspect foarte întâlnit și în sport, și în business: știi regulile, dar cum reușești să te menții pe drumul către performanță? Spre deosebire de performanța directă, care ține de esența a ceea ce faci (antrenamente, profesia ta), performanța periferică constă în toate acele comportamente care nu se întâmplă chiar în momentul în care performezi, dar o influențează: ce mănânci, cât dormi, cât timp petreci pe telefon sau pe rețelele de socializare, cum îți petreci timpul liber. Toate comportamentele care au capacitatea de a influența performanța care mă interesează trebuie controlate sau îmbunătățite.
Când ești îngrijorat că nu poți menține nivelul de performanță atins deja, găsește o nouă definiție pentru performanță. Dacă ai obținut un succes sau ai avut un an foarte bun și apoi nu mai reușești să ajungi la aceleași rezultate, schimbă optica și nu te mai concentra pe acele rezultate. Întoarce-te la lucruri apropiate de procesul în sine, încearcă să îmbunătățești un anumit aspect, reconectează-te cu munca în sine, dar în altă formă, pentru a obține un rezultat diferit de cel obținut până atunci. Acest lucru îți va da mai multă încredere, va creiona o nouă strategie, va crea un nou vibe.
În competiții de orice natură, oamenii nu performează la nivelul cel mai bun, ci la nivelul consolidat. Nivelul de performanță din activitatea zilnică sau de la antrenamente e foarte rar atins atunci când acționăm sub presiune. Emoțiile, impredictibilitatea situațiilor, felul în care ne gestionăm emoțiile fac ca performanța noastră să coboare până la nivelul cel mai automatizat, „nivelul de piatră”, la care facem lucrurile de care suntem siguri, fără finețuri sau demonstrații de creativitate. În fața unor provocări importante, oamenii tind să nu se ridice la nivelul obiectivului, ci să cadă la nivelul antrenamentului.
Există șase cercuri ale atenției și pentru a-ți îmbunătăți performanțele e bine să te concentrezi cât mai mult pe primul, care te definește ca performer. Dacă ești sportiv de performanță, în primul cerc al atenției se află sportul pe care-l practici. În cercul doi, analiza jocului. În cercul trei, gândurile la ce vor spune părinții, antrenorii, prietenii. Apoi vin celelalte: banii, faima, dorința de a învinge un anumit adversar sau de a câștiga un anumit titlu. Cu cât atenția ta merge spre cercurile exterioare performanței în sine, cu atât aceasta va scădea. Trebuie să înțelegi unde trebuie să fie atenția ta pentru a performa mai bine.
Nu îți fixa o definiția rigidă a succesului, pentru că reduci rutele prin care ai putea să ajungi la succes. Atunci când ai în minte o anumită definiție a ceea ce înseamnă să fii de succes, îți îngrădești creativitatea și flexibilitatea. Abordarea performanței printr-un șablon e o capcană. Cel mai sănătos e să te raportezi la tine, la cum poți fi tu mai bun, fără să iei în considerare clasamentele. Stabilește-ți un mindset de începător, te va face să muncești mai cu drag. Gândește-te la cum făceai în copilărie, când nu te interesau banii, medaliile, reputația, gândește-te care era abordarea ta la început față de ceea ce faci, sport sau profesie. Pe măsură ce avansezi și acumulezi cunoștințe, îți este tot mai greu să ieși din tiparele pe care ți le-ai format. Dacă te întorci la un mindset de începător, te va ajuta să găsești noi soluții, noi rute de dezvoltare.
Pentru a face o echipă să lucreze bine împreună, definește un obiectiv măreț. Dincolo de ego, de renume, de bani, pentru a putea performa mai bine împreună oamenii au nevoie să adere la un obiectiv dincolo de ei. Un obiectiv măreț este un liant care mobilizează energii nebănuite, care le spune oamenilor că ceea ce fac nu este despre ei, este ceva ce are impact asupra tuturor, și că ei pot face acea schimbare posibilă.

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.

Acest podcast este de asemenea prezentat de eMAG, o companie care crede în educație și în puterea oamenilor de a folosi tehnologia pentru a crea un viitor mai bun.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Bună, Andrada. Plănuim de ceva timp conversația asta despre performanță – tu ești specializată în performanță în sport, dar presupun că se pot translata principiile valabile aici în multe alte lucruri pe care le facem în viață.

Andrada Vincze: Așa este. Vorbim de performanță în sport sau lucrez foarte mult cu sportivi, dar asta nu înseamnă că nu lucrez cu copii care sunt excepționali într-un anumit domeniu, chiar dacă acesta nu este domeniul sportului. Aș spune că, atunci când vorbim de performanță, dacă suntem destul de flexibili, putem să o potrivim în orice domeniu, nu e vorba doar de sport.
Andreea Roșca: Minunat. Aș vrea să încep dintr-un loc din care încep de obicei cu cei care sunt pentru prima oară invitați ai podcastului: de la tine. Ai făcut până la 21 de ani sport de performanță, ai fost de două ori campioană europeană la tenis de masă. Cum ai intrat în sport?

Andrada Vincze: A fost o selecție întâmplătoare. Am început de la grădiniță, a venit un antrenor care ne-a selectat, am avut în prima zi ocazia să țin trei duble pe paletă, a doua zi să dau trei mingi la masă și, din 60-100 de fete câte am fost în prima zi, în ultima zi a acelei săptămâni am rămas zece fete. Și din acestea, până la vârsta de 18 ani am rămas patru – echipa mea de la Zalău, orașul meu natal. La 11 ani am plecat la Centrul Olimpic de la Bistrița, până la 14 ani, și după aceea am practicat toată vârsta junioratului, până la vârsta tineretului, până la 21 de ani. Atunci, în ultimul an de tineret, am fost campioană națională la proba de individual și de două ori campioană europeană cu echipa, la Istanbul și Praga. Am avut multe alte rezultate de-a lungul timpului, naționale și internaționale.
Dar eu am fost bună și la școală, aș putea să spun, adică am avut note bune, am fost într-o clasă de filologie foarte bună, apreciată, îmi plăcea foarte mult și mă descurcam bine și la școală și am considerat că sportul nu este tot ce-mi doresc – dovada este că astăzi încă mai fac sport, chiar dacă nu la același nivel. Dar simțeam că este o parte din mine care voia să urmeze și o altă carieră, și asta era cariera de psiholog.

Andreea Roșca: Până în momentul în care a venit acel selecționer la grădiniță, puseseși mâna pe vreo paletă de tenis de masă?

Andrada Vincze: Niciodată. Nici nu auzisem de tenis de masă.

Andreea Roșca: Deci pur și simplu s-a dovedit că ești talentată.

Andrada Vincze: Nu pot să spun despre mine că sunt talentată. Eu, cel puțin, nu mă văd așa, dacă mă uit la alți sportivi. Pentru fiecare lucru pe care l-am dobândit poate că uneori trebuia să muncesc de trei ori mai mult decât un alt sportiv. Nu știu dacă asta nu mă face chiar un antitalent, dar mai degrabă aș spune că tot ce am obținut în sport a fost prin muncă.

Andreea Roșca: Adică ți-a plăcut?
Andrada Vincze: Da, mi-a plăcut, și asta încă este una dintre cele mai mari bucurii ale mele – să joc, să mă duc la antrenament, să fac un exercițiu bun și să simt că am progresat cu 1%. Cred că asta m-a și ținut atâția ani în sportul ăsta.

Andreea Roșca: O să vorbim un pic despre asta, despre procesul de îmbunătățire permanentă, înțeleg că ăsta cu 1% e un principiu al tău, și nu numai atunci când antrenezi sportivi, când faci coaching mental de performanță.

Andrada Vincze: Este, da. Este și foarte des folosit în orice înseamnă terapie sau cursuri de dezvoltare personală – să faci acele mici modificări care aduc 1% în plus. Pentru că 1% astăzi poate înseamnă 10 minute în plus investite în acel obiectiv pe care ți-l dorești, indiferent că e în sport, că e un business, o notă la școală. Acel 1% n-o să-l simți ca pe un efort greu, dar la finalul anului 1% cu 1% se concretizează, se transformă în ceva.

Andreea Roșca: Nu mai știu cine spunea că oamenii nu au absolut niciun fel de idee care este performanța pe care poți s-o atingi atunci când te gândești la compunere, nu la adăugare. Pentru că 1% se compune, de fapt, când ai 1% în fiecare zi.

Andrada Vincze: Exact. Și uneori te păcălește, te limitează să te uiți doar la rezultatul final. Pentru că cu acest 1% în final poți să atingi mai mult decât te-ai fi gândit inițial dacă doar vizezi un punct final.

Andreea Roșca: Și cred că nu poate fi 1% random, în orice direcție, că 1% în orice direcție înseamnă că stai pe loc.

Andrada Vincze: Da, 1% țintit. Poate fi să mânânc cu 1% mai sănătos astăzi, adică să nu-mi mai pun o linguriță de zahăr în ceaiul pe care-l beau. Ăsta e 1% al meu astăzi, ceva ce pot să fac. Nu simt că-mi este greu, nu simt că am renunțat la toate lucrurile gustoase din ziua respectivă, dar e 1% pe care pot să-l fac. Și dacă-n fiecare zi facem asta…

Andreea Roșca: Știi care e problema mea cu acest 1% legat de o linguriță mai puțin? Este că am sentimentul că n-am avansat deloc.

Andrada Vincze: În comparație cu ce? Dacă mă uit la comportamentul meu de azi, dacă n-am pus lingurița de zahăr, în comparație cu cel de ieri, e mai bun. Că în sine n-am un rezultat final sau n-am un obiectiv îndeplinit azi, de acord cu tine, dar am făcut un pas în direcția în care vreau să merg? Cred că ăsta e mai degrabă modul în care să mă uit la situația pe care încerc s-o îmbunătățesc.

Andreea Roșca: Cum ai ajuns la concluzia că îți dorești să faci psihologie? A fost ceva legat de tine, o nevoie de a înțelege mai mult?

Andrada Vincze: Am avut o profesoară bună, de care mi-a plăcut, în clasa a X-a sau a XI-a, când se face psihologie la liceu. Și mi-aduc aminte că, atunci când am ieșit campioană europeană, în interviurile pe care le-am dat imediat după Campionat, ziceam că atunci când o să fiu mare vreau să mă fac psiholog. Era un moment în care cariera mea de sportiv era în floare, dar de-atunci aveam în minte că vreau să fac altceva. Și mi-a plăcut psihologia fiindcă mi s-a părut că ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem, să înțelegem cum putem să fim mai buni. De aceea cred că am urmat direcția asta.

Andreea Roșca: Cât de răspândită este această meserie, de coach de performanță sportivă, în România? Am sentimentul că nu prea există.

Andrada Vincze: Nu prea există. Aș spune că se află undeva între domenii, pentru că sunt mulți psihologi care migrează în direcția aceasta, sunt mulți foști antrenori sau foști sportivi care fac astfel de cursuri, dar nu există un cod în Codul Muncii pentru psiholog sportiv sau pentru coach de performanță sportivă, nu avem un cadru legal care să identifice exact această meserie. Motiv pentru care tocmai m-am orientat către o acreditare internațională, care să mă ajute în acest sens.

Andreea Roșca: Ce anume din sport trebuie să aduci în zona de psihologie și ce anume din psihologie trebuie să aduci în zona de sport, ca să ai completă ideea de coaching de performanță?

Andrada Vincze: Întrebarea asta îmi e adresată uneori sub o altă formă – dacă trebuie să fi fost sportiv înainte ca să poți fi coach sau psiholog sportiv. Aș spune că, dacă mă uit la experiența mea de tenis de masă adusă în partea de psihologie, uneori sportivul din fața mea știe că îl înțeleg, știe că eu am trecut prin experiența și prin dificultățile respective. Și atunci poate că se deschide mai ușor, îi este mai ușor să comunice. Nu trebuie să-mi explice atât de multe detalii tehnice și tactice și să-mi explice regulile sportului pentru că știe că eu dețin toate aceste informații. Cunoștințele mele legate de sport facilitează acest proces. Dar n-aș putea să spun că sunt neapărat un psiholog sportiv mai bun atunci când lucrez cu cineva care practică tenisul de masă față de atunci când lucrez cu cineva care practică scrima. Uneori cunoștințele pot acționa și împotriva ta, în sensul că poți deveni un pic prea subiectiv prin prisma fostei experienței pe care o ai și tu cu sportul. Și atunci mă gândesc că uneori e potrivit și alteori mai puțin potrivit să ai o experiență similară, în același sport, cu sportivul din fața ta.

Andreea Roșca: Și când vii din zona de antrenor sportiv și mergi în zona de coaching de performanță, de psihologie de performanță?

Andrada Vincze: Aș spune că e limitată intervenția pe care poate să o facă un antrenor dacă nu are și pregătire de bază în psihologie, să știe cum funcționează omul, cum interacționăm în relații. În aceste condiții, intervenția sa se poate limita la a te învăța să-ți setezi niște obiective, ce să faci după un meci pierdut. Acolo cred că poate să aibă o contribuție. Dar, dacă intrăm mai în profunzime, în autoreglare emoțională, în gestionarea perfecționismului, în gestionarea calității somnului, cred că, în acest caz, intervenția unui antrenor fără cunoștințe de psihologie poate fi mai limitată.

Andreea Roșca: Ai lucrat deja cu destul de mulți performeri. Cu ce teme vin la tine?

Andrada Vincze: Cred că am depășit 100 de clienți individuali. I-aș separa prima dată între copii și adulți, pentru că sunt problematici diferite. Cel mai des întâlnit subiect pe care îl abordez în ședințe în cazul copiilor este să învețe să greșească, să învețe să piardă. În cazul adulților este să învețe să se autoregleze, să învețe să dezvolte acele comportamente care îi pun pe drumul cel bun și să nu se abată de la acel drum.

Andreea Roșca: Vorbește-mi un pic despre ce presupune să lucrezi cu copiii, la ce te referi când spui că îi înveți să piardă.

Andrada Vincze: Cred că este foarte greu pentru copii să piardă. O să iau exemplul unui copil foarte bun, care la el în sală, înainte de antrenament, este văzut ca fiind cel mai bun. Un copil care investește 5-10 ore de antrenament pe săptămână ca să meargă la concursuri unde sunt și alți copii din alte orașe, poate din alte țări, poate cu alte resurse pentru antrenamente și pregătire. Și acest copil își dă apoi seama că tot ceea ce a făcut și tot ceea ce a investit nu e suficient sau nu e suficient în ziua respectivă. E o experiență pe care copiii nu o au. Și noi, adulții, de altfel, atunci când avem prima dată o experiență negativă, nu știm ce se întâmplă cu noi. Iar capacitatea copiilor de a înțelege evenimentele de această natură este mai limitată și atunci încep să plângă, suferă, devin agresivi, fiecare are modalitatea lui de a răspunde atunci când se confruntă cu aceste înfrângeri.

Andreea Roșca: Și cum înveți pe cineva să greșească, să piardă?

Andrada Vincze: Îi expun la situațiile în care nu au cum să câștige. Ne jucăm un joc în care vreau să văd cum pierd. Le dau părinților teme acasă să se joace diferite jocuri în care copilul pierde. Îi fac să se întâlnească mai des cu această experiență până ea devine mai ușor de tolerat. Nu spun să sară în sus de bucurie atunci când pierd, dar să înțeleagă că e parte din experiența obișnuită de a fi sportiv – dacă vrei să fii un performer bun, n-ai cum să nu și pierzi.

Andreea Roșca: Și care este instrucțiunea pentru copilul respectiv atunci când tu sau părinții jucați cu el un joc în care pierde?

Andrada Vincze: Prima dată trebuie să monitorizeze ce gândește în acel moment: am pierdut, ce gândesc acum despre mine? Gândesc despre mine că nu o să câștig niciodată? Că sunt cel mai fraier din curtea școlii pentru că am pierdut? Gândesc că ceilalți au trișat? Copiii un pic mai mari, de la 14-15 ani, deja încep să-și dea seama ce gândesc. Și luăm acel gând, cel mai adesea irațional, și încercăm să-l spargem: cum poți să fii tu cel mai prost doar pentru că ai pierdut un joc? Chiar ești cel mai prost dacă ai pierdut un joc sau e doar o activitate la care nu te-ai descurcat atât de bine pe cât ți-ai fi dorit? Și încerci cumva să reduci importanța evenimentului respectiv, să-l faci să vadă imaginea de ansamblu.

Andreea Roșca: Să-l faci să înțeleagă că e doar o întâmplare, nu e ceva care îl definește.

Andrada Vincze: Da, e foarte bine spus. Nu e ceva care mă definește în totalitate, e un rezultat de astăzi. Nu voi fi pentru totdeauna așa, nu va fi mereu ăsta nivelul meu de joc. Pot să-l îmbunătățesc, pot să devin mai bun. Să înțeleagă că nu trebuie să ia acel rezultat negativ ca pe o etichetă definitivă.

Andreea Roșca: Și care este momentul în care îmi dau seama că am mai mare toleranță la greșeală, la eșec?

Andrada Vincze: Când îmi e ușor să mă întorc înapoi. Când am pierdut, dar nu îmi zic că a doua zi nu mai vreau să mă mai duc la antrenament. Când îmi zic că o să mă duc, chiar dacă sunt încă un pic supărat sau un pic trist. Mă duc pentru că îmi place ceea ce fac sau pentru că o să mă întâlnesc cu colegii și o să mă distrez cu ei. Când văd că mi-e ușor să mă întorc înapoi la activitatea respectivă, atunci aș putea spune că am dezvoltat o oarecare toleranță.

Andreea Roșca: Mi-aduc aminte de o discuție pe care am avut-o cu Gheorghe Hagi, unul dintre cele mai interesante interviuri pe care le-am făcut, în care a spus că și victoria, și înfrângerea durează doar o zi. Și mi s-a părut cumva ciudat, fiindcă m-am gândit – cum adică, nu te bucuri când câștigi? Dar apoi mi s-a părut foarte înțelept, pentru că asta înseamnă că nu lași să te definească nici momentul în care ai câștigat, nici momentul în care ai pierdut. E doar o etapă de parcurs.

Andrada Vincze: Este foarte înțelept răspunsul dânsului, dar aș face o completare. Uneori n-ai timp nici măcar o zi, în cazul sporturilor unde se joacă trei, patru, chiar cinci meciuri în aceeași zi. De exemplu, Campionatul European de Scrimă, în cadrul căruia poate ai cinci meciuri de jucat în aceeași zi – ești în primii 60, în primii 32, ai sferturi de finală, semifinale, finală. N-ai timp acolo de așa ceva! Am timp un minut să evaluez meciul sau să-l las să mă definească, după care trebuie să trec mai departe. Bineînțeles, asta depinde de la un sport la altul.

Andreea Roșca: Eu, de exemplu, am o dificultate în a trece peste greșeli, pentru că stau și mă gândesc la ele și le întorc pe toate părțile. Poți ajunge la performanța de a reuși să te desprinzi în cinci minute de un eșec?

Andrada Vincze: Cred că poți. Nu spun că emoția negativă nu o să mai existe, dar o să fie la un nivel la care o poți gestiona, la un nivel funcțional, în așa fel încât să nu-ți afecteze următoarele acțiuni. Îți spui: eu sunt încă supărat, dar știu că acum am altceva de făcut sau ceva mult mai important de făcut. Și dacă ești foarte atent la proces, la ce ai de făcut, nu la ego-ul rănit, cred că te poți desprinde, pentru că îți direcționezi atenția în altă parte. Nu putem să ne prefacem că evenimentul negativ nu există sau nu s-a întâmplat, dar putem să ne direcționăm atenția spre anumite procese și atunci ne e mai ușor să trecem peste.

Andreea Roșca: Și cum înveți totuși din ceea ce nu a funcționat, că presupun că e și asta o etapă importantă? Adică în performanță mi se pare esențial să înțelegi unde ai greșit, ai unde abordat greșit adversarul.

Andrada Vincze: Cu sportivii mei am o astfel de ședință, în general după competiții. Întrebările sunt destul de simple: ce poți să faci data viitoare ca să nu mai repeți greșeala asta? Sau un comportament specific pe care ai putea să-l ai – de exemplu, dacă o să dorm cu o oră în plus, o să fiu mai odihnit a doua zi și o să pot rezista patru meciuri nu doar unul, cum am rezistat de data asta. Îi ajut să identifice ceva concret ce ar putea face, să nu rămână doar la nivel de discuție. Cred că asta e cel mai important atunci când îți analizezi greșelile, când analizezi ce ai fi putut să faci mai bine.

Andreea Roșca: Un alt aspect important, cel puțin în experiența mea, este să îți asumi că ai greșit. Sigur că uneori e vorba și de noroc, dar de cele mai multe ori avem în puterea noastră și eșecul, și succesul. Cum îi determini pe oameni să-și asume că pot îmbunătăți ceva?

Andrada Vincze: Prima dată trebuie să faci diferența între lucruri care sunt în controlul tău și lucruri care nu sunt în controlul tău. Că te-a furat arbitrul, că a plouat sunt lucruri pe care nu le-ai fi putut modifica. Dar din ce ai făcut tu, din cum te-ai comportat tu, ce puteai să faci mai bine? Dacă reușim să ne menținem atenția asupra lucrurilor pe care le putem modifica, atunci și performanța noastră poate deveni mai bună. Vom avea senzația că putem controla mai bine lucrurile.

Andreea Roșca: Este interesant ce ai spus mai devreme, ideea de a despărți momentul în care performez, în care joc și sunt atent la următoarea lovitură sau următorul pas și momentul în care analizez jocul. E important să fie separate unul de celălalt?

Andrada Vincze: În momentul în care sunt atent să joc, mintea mea nu poate să fie ocupată și cu analiza a ceea ce joc. Dacă mintea mea are două sarcini, o să rămână, asemeni unui calculator, cu jumătate din energie pentru fiecare sarcină, spațiul mental va fi împărțit pe jumătate între cele două sarcini, și atunci performanța ambelor sarcini o să scadă. Așa că direcția asta este: să fii preocupat cu ceea ce joci și analiza să rămână după meci. Gândurile cu privire la ceea ce vor zice părinții, ce vor zice antrenorii, ce înseamnă dacă voi câștiga sau voi pierde un meci să încercăm să le amânăm sau să încercăm să nu le dăm atenție în timpul în care performăm.
Eu folosesc o schemă pentru această discuție, bazată pe așa-numitele cercuri ale atenției: în cercul unu, acolo unde trebuie să păstrăm atenția, este sportul pe care îl practici și cu cât te îndepărtezi de cercul unu vin alte evaluări și alte interpretări și e mai puțin probabil ca performanța ta să se mențină.

Andreea Roșca: Deci cu cât atenția ta este mai mult în altă parte decât pe jocul în sine – și cred că „joc” poate fi orice, un text pe care îl scriu, un antrenament, o competiție –, cu cât te îndepărtezi mai mult de la ceea ce tocmai faci în momentul respectiv, cu atât performanța scade.

Andrada Vincze: Da, performanța ta scade și dacă în timp ce faci o prăjitură te uiți și la televizor, mai răspunzi și la un telefon, mai trimiți și un mail – există mai multe șanse să pui sare în loc de zahăr sau să faci o greșeală simplă și prăjitura să nu iasă la fel de bună.

Andreea Roșca: Vorbește-mi despre cealaltă situație, cea în care lucrezi cu adulții. Spuneai că problema lor principală este…

Andrada Vincze: …Că vor să se autoregleze sau vor să știe cum să se mențină pe drumul către performanță. Și o să dau din nou un exemplu simplu: cu toții știm că ar trebui să mâncăm sănătos, știm regulile, dar ne este foarte greu să ne ținem de ele în practică. Cred că asta este cel mai des întâlnită problemă în cazul clienților cu care lucrez eu: cum să fac să pun în practică ceea ce știu că trebuie să pun în practică.

Andreea Roșca: Este ideea de performanță periferică despre care vorbeai la un moment dat?

Andrada Vincze: Da. Spre deosebire de performanța directă, performanța periferică constă în toate acele comportamente care nu se întâmplă chiar în momentul în care performezi. Adică nu este vorba doar despre ceea ce fac eu la antrenamente, pregătirea fizică, ci despre toate celelalte comportamente: ce mănânc, cât dorm, cât stau pe telefon, cum îmi petrec timpul în viața personală. Toate celelalte comportamente care au capacitatea de a influența performanța din teren trebuie controlate sau îmbunătățite.

Andreea Roșca: Cum influențează toate aceste lucruri performanța? Somnul înțeleg că are legătură cu capacitatea fizică și capacitatea organismului de a se regla, cu capacitatea emoțională până la urmă. Dar cum se transferă disciplina din celelalte zone din viață în performanță?

Andrada Vincze: Mă gândesc dacă se transferă dinspre celelalte domenii înspre sport sau dinspre sport înspre viață. Aș spune că de cele mai multe ori sportul te învață să fii mai disciplinat și mai riguros și atunci îți e mai ușor să faci asta și în viața ta personală. Cu observația că în sportul pe care îl practici ai nevoie de un antrenor sau de cineva care să te instruiască înspre a fi disciplinat și riguros. Dacă nu, invers mi se pare destul de greu.

Andreea Roșca: Adică se duce spre sport, spre disciplină. Asta înseamnă probabil că fiecare dintre noi ar trebui să ne găsim un fel de activitate structurată.

Andrada Vincze: Da, să știu că începe la o anumită oră și se termină la o anumită oră. Că am un anumit ritual de care mă țin, am un anumit obiectiv înspre care merg. Acest lucru îmi ordonează mintea. Să am în planul de activități zilnice o activitate care știu că are niște reguli pe care trebuie să le respect. Să fie un timp dedicat, în care să știu că fac doar activitatea asta. Fac puțină ordine, cum s-ar zice.

Andreea Roșca: Care e rolul ritualului?

Andrada Vincze: Sunt anumite ritualuri despre care sportivii consideră că le îmbunătățesc performanța, ritualuri dintre cele mai extreme sau cele mai ciudate: de la a rezolva probleme de fizică înainte de concurs la a mânca două felii de ananas cu un espresso sau a purta o șosetă neagră și o șosetă albă. Fiecare are ritualul lui. Sportivii le atribuie o oarecare putere – dacă fac asta, există mai multe șanse ca eu să performez bine. Dacă mă țin de ritualul meu, dacă îmi pun sticla de apă lângă prosop și lângă cheie și ochelarii peste ele, există mai multe șanse ca eu să performez bine.

Andreea Roșca: Și asta cred că, într-un fel, induce o anumită încredere că voi performa bine.

Andrada Vincze: Exact. Și, dacă mai există și experiențe trecute de succes – de exemplu, am câștigat data trecută când am jucat cu tricoul roșu, joc și de data asta la fel și de aceea o să câștig. Uneori sunt superficiale, alteori, dimpotrivă, acționează împotriva sportivului, dacă se agață prea tare de ele. Dar, de cele mai multe ori, le folosesc, însă nu până în punctul în care să nu mai poată juca dacă nu au tricoul roșu, cel puțin nu în cazul sportivilor cu care am lucrat eu până acum.

Andreea Roșca: Mă întorc un pic la lucrul cu adulți. Spuneai că una dintre îngrijorările lor este că nu reușesc să se mențină la nivelul pe care l-au atins sau că au un an de succes și apoi nu reușesc să mai revină. Cum lucrezi cu ei? Îți povesteam și de faptul că nu mă apuc serios să mai scriu o carte pentru că cea pe care am publicat-o împreună cu Mona (Dîrțu), „Cei care schimbă jocul”, a avut mare succes și am sentimentul că nu o să mai ajung acolo, că cel mai mare succes e deja în urmă.

Andrada Vincze: Ce fac în astfel de cazuri este să încercăm să găsim o nouă definiție a ceea ce înseamnă să performeze. Asta poate să însemne nu să scrie o carte, ci o colecție de cărți, care în final să fie mai bine vândută decât cartea pe care a scris-o anterior. Întorcându-mă la sportivii mei, uneori se poate întâmpla într-adevăr să câștige un campionat sau să aibă un sezon foarte bun și după aceea să nu mai reușească să mai performeze. Ce fac este să mă întorc la lucruri mai apropiate de proces, aș spune. Ok, trecem peste rezultat, nu ne interesează anul acesta, vedem că ești într-un moment în care te afli în dificultate. Hai să scoatem un pic din discuție ce medalie vrei să obții sau unde vrei să mergi. Și să aflăm ce, din jocul tău, ți-ar plăcea să fie mai bun? Pentru că nu ai competiții în fiecare zi, dar din tot ceea ce faci tu în fiecare zi este ceva ce ai vrea să fie mai bun? O părticică mică, pe care să o putem face mai bună, indiferent de ce rezultat ai, indiferent de ce concursuri ai. Și cumva, încercând să îmbunățim o mică parte din ceea ce face sportivul, acest lucru se propagă și nivelul sportivului devine mai bun, el capătă mai multă încredere în acea lovitură sau în acea nouă strategie. Aș spune că îi dă un nou vibe, așa, ca o poveste luată de la capăt, un restart.

Andreea Roșca: E ca și cum s-ar reconecta cu munca în sine.

Andrada Vincze: Aș spune, dacă e să folosim metafora cu conectatul, că vorbim de un nou cablu. Am avut un cablu pe care l-am folosit și l-am ars, iar acum mă conectez cu un alt cablu, în altă parte. Vreau să văd cum pot să mă conectez din nou la sportul meu, dar în altă formă, pentru a putea obține un alt rezultat, un rezultat diferit față de cel pe care l-am obținut până acum.

Andreea Roșca: Îmi vine în minte povestea lui Agassi, care a picat de pe locul 1 pe locul 140 în clasamentul mondial și apoi a luat-o de la capăt, pe terenuri pe care nu mai jucase de când avea 10 ani.

Andrada Vincze: Da, povestea lui Agassi este impresionantă. Mai ales faptul că abia atunci când a ajuns înapoi la 140 a încercat să descopere și plăcerea de a juca. Până în momentul acela, trecând deja prin locul unu, nu luase în considerare că ar fi bine să îi și placă sportul pe care-l practică. Și s-a gândit cum ar fi bine să abordeze sportul în așa fel încât să îi și placă, pentru că până în momentul respectiv, presat fiind de tatăl lui, era vorba de orice altceva mai puțin de plăcere.

Andreea Roșca: Și e importantă plăcerea ca să poți să atingi și să menții performanța.

Andrada Vincze: Și ca să poți să mergi în fiecare zi acolo, chiar dacă nu performezi, pur și simplu să faci față antrenamentului. Dacă nu îți place, n-ai cum să te întorci. Și dacă vorbim de sport de performanță, nu e un lucru pe care-l faci un an-doi. Poate uneori e o viață întreagă dedicată acestuia. Dacă nu îți place sau dacă îți place doar partea în care tu câștigi, e foarte puțin probabil să rămâi și să poți să fii performant în acel domeniu.

Andreea Roșca: Aș vrea să te rog să-mi spui mai multe despre una dintre ideile pe care le-am mai discutat înainte de interviu, și anume că oamenii nu performează la cel mai bun nivel, ci performează la nivelul consolidat.

Andrada Vincze: Da, îmi aduc aminte discuția noastră. Se referă la faptul că sportivii au un anumit nivel de performanță în antrenament, pe care foarte rar reușesc să îl replice în timpul competiției. De ce? Pentru că în timpul competiției apar stresul, emoțiile, impredictibilitatea din cauza adversarilor pe care îi întâlnesc. Unii adversari sunt mai la îndemână, alții mai puțin la îndemână, în funcție de stilul lor. Un exemplu simplu: sunt sportivi care, dacă au în fața lor un stângaci, deja toată povestea e diferită pentru ei. Nu e alt sport, nu e altceva de făcut. Doar un simplu element uneori poate să încurce performanța. Și atunci sportivii performează la un anumit nivel în antrenament și la un alt nivel în competiție. În funcție de cât de bine își gestionează emoțiile, nivelul respectiv se apropie mai mult de nivelul de la antrenament. Atunci când intervin emoțiile, stresul ne acaparează o parte din creier, performanța noastră coboară până la nivelul cel mai automatizat, la care toate loviturile, toate mișcările noastre sunt automatizate. Nu mai putem face lucrurile de finețe, care țin de creativitate. Coborâm la „nivelul de piatră”, aș putea să spun. Nivelul la care facem lucrurile de care suntem cei mai siguri.

Andreea Roșca: Nu mai știu cine spunea, referindu-se la armată, că oamenii nu se ridică la nivelul obiectivului, ci cad la nivelul antrenamentului.

Andrada Vincze: Cred că este foarte bine spus. Dar din nou, și în cazul în care atingi uneori un nivel foarte bun la antrenament, nu nivelul acela îl atingi în competiții, ci nivelul cel mai consolidat. Dacă la antrenament ai făcut un exercițiu care ți-a ieșit de 74 de ori, e foarte puțin probabil ca în competiții să-ți iasă de 74 de ori, e mai probabil să-ți iasă undeva la 35-40 de ori. În cazuri extreme, sportivii reușesc să-și depășească acest 74, dar de cele mai multe ori nivelul va fi sub acest prag și va fi cel mai des întâlnit. Deci, dacă cel mai des întâlnit număr în antrenamente a fost 35-40 și ai avut o singură dată 74, asta nu înseamnă că o să reușești să atingi 74 și în competiție.

Andreea Roșca: De aceea este importantă repetiția, pentru că ridică nivelul de bază.

Andrada Vincze: Și îți crește probabilitatea să ai un nivel mai bun. Dacă eu fac un exercițiu o dată sau de două ori, o să am un anumit nivel. Dar dacă îl fac de zece ori, cresc probabilitatea ca performanța mea în cele 10 încercări să fie mai mare, mai ridicată.

Andreea Roșca: Și în meseria mea, scrisul este o chestie de antrenament. Scrisul nu ține de inspirație, adică în momentul în care ceva îți iese nu este pentru că te-a lovit inspirația divină, ci pentru că ai un ritual, acela de a scrie în fiecare zi, care te duce la un anumit nivel de performanță. Mi se pare că-i tot cam pe acolo.

Andrada Vincze: Da, și e important să dai față cu scrisul, să fii față în față cu a scrie, față în față cu antrenamentul. De multe ori, sportivii zic: „astăzi n-am chef, astăzi nu vreau să mă duc, astăzi sunt obosit.” Nu contează! Tu du-te acolo, stai acolo!

Andreea Roșca: Doar arată-te!

Andrada Vincze: Da, exact. Dacă ai curaj să te arăți, să fii acolo, poate nu o să fie cel mai bun antrenament, dar doar faptul că ai stat acolo, că te-ai prezentat, o să facă diferența, și nu antrenamentul respectiv în sine.

Andreea Roșca: Pornind de la ideea despre care ai vorbit mai devreme, de a reconstrui un alt fir, de a crea o altă modalitate de conectare, îmi vine în minte întrebarea: performez ca să îi înving pe ceilalți sau performez pentru că am o competiție a mea cu mine? Ce părere ai despre asta? Ce le spui oamenilor? Cum afectează asta nivelul de performanță? Care este obiectivul – bani, un anumit campionat…

Andrada Vincze: Dacă ne întoarcem la cercurile atenției, cum am zis mai devreme, ce înseamnă pentru mine acest rezultat e undeva în cercul cinci sau cercul șase al atenției și e foarte departe de cercul Unu, acela al sportului. Deci în cercul unu este sportul meu, doar îl practic. În cercul doi îmi analizez jocul. În cercul trei, mă gândesc deja la ce vor spune părinții, antrenorii mei. În cercul patru, am mai făcut asta în trecut, n-am mai făcut asta în trecut, o să-mi iasă cum mi-a ieșit? Deci sunt deja foarte departe dacă mă gândesc la bani, dacă mă gândesc la a-l învinge pe un anumit adversar, sunt deja foarte departe de unde ar trebui să fie atenția mea pentru ca eu să pot să performeze foarte bine. Și atunci, de cele mai multe ori, încerc să îl scot pe celălalt din poveste sau, dacă gândurile sportivului merg înspre ceva extern lui, ceva extern performanței, încerc să îi aduc atenția spre a performa, pentru că altfel ne încurcă în atingerea performanței.

Andreea Roșca: Ce interesant! Îmi pare că seamănă cu multe alte activități și competiții din viață. Mi se pare că seamănă foarte mult cu ceea ce aud în antreprenoriat, cu concentrarea pe a „manufactura” la început ceea ce faci – relația cu clientul, relația cu produsul, cum funcționează –, versus a te gândi la cum o să scalezi, cum o să aduci bani de la investitori și așa mai departe.

Andrada Vincze: Dacă aș privi din punctul ăsta de vedere, ar fi: cum fac eu ca produsul meu să fie cel mai bun? Ce fac eu ca sportiv ca performanța mea să fie cea mai bună? Pentru că nu am cum să am un control asupra rezultatului final, nu am cum să controlez eu dacă voi câștiga sau dacă voi pierde sau cât de bun e adversarul din fața mea. Dar pot să controlez cum va fi performanța mea, asta pot, asta stă în controlul meu. Și atunci, din nou, ne întoarcem la a fi eu mai bun decât mine, la a progresa eu mai mult sau la a fi eu mai bun decât am fost ieri. Nu în comparație cu cineva.
Copiilor le este foarte greu, pentru că le lipsește capacitatea de autoevaluare: cât sunt eu de bun, ce știu eu de fapt să fac? Și atunci e mai la îndemână, că îl văd pe celălalt cum performează, îl văd în fața ochilor mei, mi-e ușor să mă raportez și mult mai greu e să fiu obiectiv, să fiu sincer cu mine și să zic: da, asta știu să fac, asta nu știu să fac. La adulți e deja mai ușor.

Andreea Roșca: Copiilor ce le spui? Cum îi obișnuiești să își ia referințe interioare? Mi se pare importantă partea asta nu numai în sport, ci în general.

Andrada Vincze: O sa iau un exemplu din fotbal. Ne uităm împreună la meciurile lor: câte pase ai reușit să dai în meciul trecut? 17. Câte pase ai reușit să dai în meciul următor? 21. Ok, deci avem cu 4 pase în plus. Asta înseamnă că față de meciul anterior ai fost mai bun sau pasele tale au fost mai multe decât în meciul tău anterior – ce zici? Ce înseamnă asta? Înseamnă că ai făcut mai bine? Înseamnă că ai făcut mai rău? Îi dau lui ocazia să-și evalueze performanța, fără să-i spun eu că a făcut mai bine sau nu. Ne uităm la meciuri împreună și în baza lor e mai ușor să învețe să-și evalueze performanța.

Andreea Roșca: Din exemple concrete, din realitatea concretă a ceea ce face.

Andrada Vincze: Exact. Să măsor ceva, să văd că am îmbunătățit. Rămânând la fotbal, unii dintre sportivi chiar poartă o vestă specială, care le măsoară viteza cu care au alergat, kilometrii alergați în timpul meciului, ceea ce ne dă niște date obiective. Doar că nu avem astfel de device-uri pentru toate sporturile. În cazul fotbalului, vestele care măsoară aceste aspecte – câte sprinturi ai avut, cât ai alergat în timpul unui meci etc. – mi se par foarte practice. Poți să zici: „da, uite, chiar am făcut mai bine!”

Andreea Roșca: Eu cred că putem să le și inventăm.

Andrada Vincze: Exact, asta facem. Dacă nu le avem, le inventăm.

Andreea Roșca: Ai spus la un moment dat că oamenii care se află în poziții de înaltă performanță, sportivii care ajung la o performanță înaltă sunt în general oameni foarte singuri. Și în aceste condiții contează foarte mult să te concentrezi pe o relație bună. Poți să dezvolți un pic ideea asta?

Andrada Vincze: Mă gândesc la sportivii care sunt deja într-un circuit internațional, care au poate 10-12 concursuri în țări diferite – Brazilia, Hong Kong, Singapore. Asta înseamnă să călătorească singuri, să meargă la concurs singuri. Foarte rar sportivii merg cu un staff sau cu familia, sunt foarte, foarte rare situațiile astea. Și atunci, îi au pe cei apropiați cu ei doar prin intermediul telefonului, al Internetului sau al altor device-uri pe care le folosim în zilele noastre. Dar mai e ceva important de adăugat aici, ei nu sunt singuri în sensul că nu sunt alți sportivi pe lângă ei, pentru că sunt în permanență înconjurați de alți sportivi, dar nu sunt acei oameni care sunt importanți pentru ei. În sportul de performanță trebuie să faci sacrificii – poate în a doua zi de Crăciun trebuie să mergi la antrenament, poate trebuie să mergi în cantonament, poate nu poți fi acasă la zile de naștere, la evenimente din familie. Asta te face să rămâi undeva în afara cercului tău restrâns, și atunci rămâi și te simți singur. Cred că e un trend printre sportivi înspre a-și ține oamenii mai aproape, a-și construi un mediu prin care să fie performanți și să-și țină și oamenii dragi aproape. Dar este foarte greu să le îmbine pe amândouă, pentru că pleacă deseori în centre din străinătate, pentru că antrenamentele nu sunt întodeauna în același loc.

Andreea Roșca: Fac o paralelă cu viața de dincolo de sport, eu nefăcând niciodată sport de performanță. Am văzut asta – dincolo de un anumit nivel e foarte singuratic spațiul și e foarte important să ai alături oameni care să înțeleagă ce înseamnă genul acesta de singurătate.

Andrada Vincze: E valabil și pentru un job într-o funcție de conducere. Presupune foarte multe ore de muncă, foarte mult timp în care ești plecat sau în care ești concentrat spre a face performanță. Aș vedea lucrurile ca fiind destul de similare, doar cu observația că, în cazul cuiva care lucrează, acesta poate să-și ia vacanță sau concediu atunci când vrea, spre deosebire de sportiv, care o poate face doar atunci când sezonul îi permite. Și cumva toți membrii familiei trebuie să se adapteze la programul sportivului, ceea ce e poate mai greu.

Andreea Roșca: Cum creezi genul ăsta de suport în jurul tău când este foarte frustrant pentru toată lumea, de fapt? Suport din partea familiei, din partea unor prieteni, suport care este atât de important atunci când țintești către o performanță înaltă, dar care este atât de greu de obținut – pentru că e greu de înțeles.

Andrada Vincze: Ce încerc să fac este să mă asigur că sportivul are oameni pe care să îi simtă aproape, atât din familie, cât și din sport. Poate nu neapărat un coleg de echipă, poate nu neapărat un antrenor – poate fi cineva dintr-o altă țară, cu care tu rezonezi în filosofia ta de a face sport. Și întotdeauna e important să ai, atât cât se poate, părinții cu tine la o competiție, să vină într-o seară să îți aducă ceva bun de mâncare înainte să pleci undeva sau să vină să te vadă atunci când ai o competiție majoră. Chiar dacă nu e un suport permanent, să fie măcar din când în când. Și cumva planificat din timp acest suport, nu să ajung la concurs, să mă gândesc că sunt singur și ce bine ar fi să fie mama și tata acum cu mine.

Mergi la un concurs și nu a mai fost cineva cu tine la ultimele trei. Ar fi poate momentul potrivit să discutăm cu cineva să vină cu tine? Să fim siguri. Poate că nu ai nevoie, poate că nu o să fie greu de data asta, dar nu crezi că ar fi un moment potrivit? Sau în funcție de țările în care se întâmplă. Uite, concursul ăsta e mai aproape de casă, nu crezi că poate cineva ar putea să vină cu tine? Și atunci planificăm cumva din timp acest suport.

Andreea Roșca: Tu spui că ai în profesia ta o abordare holistică. Ce vrei să spui cu asta?

Andrada Vincze: Sunt psihologi sportivi care zic: „pe mine nu mă interesează viața ta personală, pe mine nu mă interesează problemele tale care nu țin de sport, eu mă ocup doar de ce faci tu în sport”. Și asta este o abordare restrictivă, o abordare limitată, pentru că nu ai cum să lucrezi cu un sportiv și să spui: „eu te văd pe tine doar în relație cu acele 4-6 ore cât ești sportiv și restul vieții tale nu contează”. Adică poți să faci asta, dar vei avea niște rezultate limitate dacă nu te interesează și ce mănâncă sportivul respectiv, și câte ore se joacă pe PlayStation, și ce face în weekend. N-ai cum să ai o intervenție de succes dacă nu iei în considerare și celelalte lucruri importante pentru performanță. Și atunci, da, mă descriu ca fiind o persoană care are o abordare holistică, pentru că acele lucruri sunt importante. Nu se poate să-l abordezi pe om așa, izolat, să îl trunchiezi: de aici până aici sunt interesată de tine, de aici nu mai e problema mea.

Andreea Roșca: Sau ca și cum ai putea să desfaci viața în ceea ce faci pe teren, în ceea ce faci la birou, în ceea ce faci acasă.

Andrada Vincze: Și să nu se reflecte și în altă parte – asta nu se poate. Dar sunt psihologi care abordează astfel relația de psiholog sportiv sau de mental coach sportiv.

Andreea Roșca: Din experiența ta, care e raportul dintre performanță ca rezultat al lucrurilor tehnice, al antrenamentului, al ceea ce faci fizic și ca rezultat al unui joc mental interior, ca rezultat al mentalității (îmi vine în cap cartea „The Inner Game of Tennis”)?

Andrada Vincze: Aș spune că până ce ajungi la nivel de seniori, adică până la 18 ani, este mai mult fizic, contează mai mult partea tehnică, și că odată ce avansezi și ajungi la un nivel ridicat, poate chiar internațional, performanța se nivelează și atunci partea asta mentală face diferența. La copii, partea mentală are rolul de a unge toate componentele tehnice, tactice, fizice, de a fi liantul între aceste componente. N-aș spune neapărat că este mai puțin important, dar în momentul respectiv asta e funcția, mai degrabă. Odată ce ajungi însă la un nivel mai ridicat sau la o carieră în domeniul respectiv, partea mentală are un rol decisiv în meciurile strânse, în meciurile-cheie, atunci când poate scorul este foarte strâns. Atunci poate să facă diferența.

Andreea Roșca: Din experiența ta cu oamenii și echipele cu care ai lucrat, sunt anumite chestiuni mai importante decât altele în termeni de mentalitate, de principii? Mă gândesc la acest dialog interior – sunt poate anumite idei mai importante decât altele, care să te ajute în performanță? Poate că e mai important să dezvolți un anume fel de a progresa, mai degrabă constant, acel 1% de care vorbeai, sau poate că e mai important să ai un fel de dialog pe care să îl poți accesa imediat legat de eșec.

Andrada Vincze: Cred că nu există o rețetă – dacă faci asta și dacă schimbi asta o să ai succes. Cred că ăsta e cel mai important aspect: să nu îți fixezi o definiție rigidă despre ceea ce înseamnă a fi de succes. Pentru că în momentul în care ai în mintea ta o definiție a ceea ce înseamnă să fii de succes, îți limitezi creativitatea și flexibilitatea și reduci rutele prin care ai putea să ajungi să ai succes. Și atunci cred că să ai o definiție sau să abordezi performanța printr-un șablon e cea mai mare capcană în sportul de performanță.

Andreea Roșca: Și atunci cum să o abordezi? Adică dacă nu ai o definiție a succesului, ce spui despre succes? Ce e sănătos sau înțelept să spui?

Andrada Vincze: Să te întorci la produsul tău, la performanța ta, și să-ți zici: „eu cu mine, eu astăzi, cum pot eu să fiu mai bun?” Și atât. Fără să iau în considerare clasamente internaționale, ce competiție urmează, dacă urmează sau nu (avem un context pandemic, multe concursuri s-au anulat). Eu astăzi ce pot să fac să fiu mai bun? Cred că ăsta e cel mai important mindset. Și să mă gândesc la cum făceam când eram mai mic, când nu mă interesau banii, nu mă interesau medaliile, nu mă interesau premierile – care era abordarea mea la antrenamente? Și de ce spun că asta e foarte important – e un fel de mindset de începător, care te face să muncești mai cu drag, mai implicat. Pentru că odată ce avansezi și ai multe cunoștințe, îți este greu să ieși din tiparele tale și din lucrurile pe care ești obișnuit să le faci. Și atunci, dacă te întorci la un mindset de începător, asta te face să găsești noi soluții.

Andreea Roșca: Vorbește-mi un pic despre echipe, pentru că noi am vorbit până acum despre perfomeri individuali, dar noi, în afară de sportul de performanță, nu suntem aproape niciodată performeri individuali, suntem de cele mai multe ori parte dintr-o echipă, dintr-un grup.

Andrada Vincze: Așa este. Este un cu totul alt nivel de complexitate atunci când lucrezi cu echipe în comparație cu munca individuală. Și, dacă mă întrebi, cred că prefer totuși munca individuală. Pot să observ mai bine liniaritatea progresului sportivului din fața mea decât dinamica unei echipe. Dar cred, pe de altă parte, că într-o echipă, o piesă de puzzle pusă un pic mai bine influențează toată echipa și progresul poate să fie exponențial în echipă. În munca individuală mi se pare că e mai liniar, mai încet, mergi mai treptat, dar în echipă mi se pare că un om pus mai la locul lui influențează toată echipa.

Andreea Roșca: Este ceva anume care ți se pare important în felul în care faci o echipă să lucreze împreună?

Andrada Vincze: Dacă mă gândesc la fotbal, unde este foarte mult ego în joc și unde sunt foarte mulți bani în joc, cel mai important este să găsești un obiectiv mai măreț la care ei să adere. Și să treacă peste acest ego, peste renume și bani.

Andreea Roșca: Te poți gândi la un exemplu de ce ar fi un obiectiv dincolo de acestea?

Andrada Vincze: Dacă rămân la echipa de fotbal, un exemplu ar fi să mă gândesc că de mult timp, de multe generații n-am mai avut o calificare la un Campionat Mondial. Și mă gândesc că nu e despre cât de bine joci tu, nu e despre cât de bine o să dai în presă săptămâna asta, nu e despre ce contracte o să ai la anul, cât este despre o calificare așteptată de foarte mulți ani de o nație. Mi se pare că e un obiectiv măreț, un obiectiv pentru care ai putea să-i aduni și să creezi un liant între sportivi pentru a munci pentru acest obiectiv. Bineînțeles că avem nevoie și de partea tehnică, de partea tactică și de resurse financiare. De acord, dar cred că acesta poate fi un obiectiv mai măreț: uite, nu este despre tine, este despre această calificare, mult așteptată de generații.

Andreea Roșca: Foarte interesant. Ideea asta apare foarte des în ultimul timp și în viața mea. Ideea asta de a te gândi că nu este despre tine. Pentru că într-un fel te scoate din acest cerc care e destul de îngust, de autoreferențiere, în care totul se întoarce către tine.

Andrada Vincze: O oglindă și înc-o oglindă în care te vezi tot pe tine…

Andreea Roșca: Exact, cumva îți creează un orizont cu mai mult sens și care e dincolo de tine. Deci apare foarte des ideea asta în ultimul timp și cred că e ceva la care trebuie să reflectez cu adevărat.

Andrada Vincze: Atunci mă bucur că rămân mesaje și pentru luat acasă de aici.

Andreea Roșca: Fără îndoială. Pentru că ne apropiem de final, vreau să te întreb: dacă ar fi să recomanzi cuiva o carte care ți se pare relevantă pentru discuția noastră, ceva legat de performanța sportivă sau de performanță în general, ce ai recomanda?

Andrada Vincze: „Excepționalii” de Malcolm Gladwell, în care sunt foarte multe povești diferite de succes și twist-ul între cine te așteptai să aibă succes și cine de fapt are succes în final. Și „Atomic Habits” de James Clear, din care învățăm să ne stabilim obiective pe care chiar putem să le menținem.

Andreea Roșca: James Clear vorbește de cazul unui tip care încerca să se apuce de sport și în prima perioadă nu a făcut decât să se ducă la sală, să deschidă ușa și să plece, pentru că încerca să își internalizeze obiceiul de a apărea, de a fi acolo.

Andrada Vincze: Da, este bună cartea și este ușor de înțeles, chiar și pentru copii am folosit-o. Pentru mine, ce folosesc cu copiii e o dovadă că mesajul este bine transmis sau că metaforele sunt bine transmise. Dacă funcționează pentru copii, cel mai probabil o să funcționeze și pentru adulți. Dacă reușești să transmiți mesajul astfel încât să-l înțeleagă un copil de 10 ani, nu contează cât de filosofic sau de complex este acest mesaj, mi se pare că ai reușit să transmiți ceea ce voiai să transmiți.

Andreea Roșca: Ai un mesaj cu care ai vrea să încheiem conversația? Sau vrei să spui câteva cuvinte despre ceva care te încântă și la care lucrezi acum?

Andrada Vincze: Aș vrea să spun ceva despre sport. În filosofia mea, sportul nu e doar despre a câștiga, nu e despre medalii. Sunt foarte puțini, dacă ne uităm în statistici, cei care într-adevăr ajung să aibă cariere profesionale din sport, undeva la mai puțin de 1% din acei sportivi care fac sport la nivel de juniori, la nivel de cadeți. Dar sportul este mult mai mult decât atât. Înveți să respecți reguli, înveți să fii integrat într-un colectiv, înveți să îți dezvolți obiceiuri, înveți să fii mai disciplinat – și cred că toate aceste componente sunt ușor de transferat în orice alt domeniu odată ce nu mai vrei să mai faci sport. Deci cumva aș încerca să sparg bula asta în care oamenii privesc sportul pentru output-ul final. Este mult mai mult de atât.
Despre proiectele mele, nu știu dacă în momentul de față este ceva important de menționat. Oamenii care sunt aproape de mine o să vadă, încerc să îmi finalizez teza de doctorat cât de curând. Pe de altă parte, lucrez la cabinet cu sportivi, părinți și antrenori. Cei care ne ascultă sper să ia măcar o idee pe care să o implementeze în viața lor. Cred că indiferent de mediul în care activezi poți să iei ceva din discuția noastră de astăzi.

Andreea Roșca: Și eu cred la fel. Mie mi se cristalizează în cap ideea asta de 1% mai bun în fiecare zi, pe care am scris-o de multe ori, dar se pare că n-am înțeles-o încă în practică. Îți mulțumesc foarte mult, Andrada, pentru o conversație minunată!

Andrada Vincze: Eu îți mulțumesc pentru invitație! Mă bucur mult.

Andreea Roșca: Cu mare drag!

Resurse

Află mai multe despre Andrada Vincze:

Pe LinkedIn, Facebook sau din acest interviu pe YouTube în care explică obiectul cercetării pe care o face pentru lucrarea sa de doctorat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității din București, referitoare la performanța sportivă de elită și conceptul inovator de QuietEye

Cărți și alte resurse menționate în interviu:

Andre Agassi – „Open. O autobiografie”, pe care o poți comanda online

Malcolm Gladwell – „Excepționalii. Povestea succesului”, apărută la Editura Publica

James Clear – „Atomic Habits – An Easy & Proven Way to Build Good Habits & Break Bad One”, pe care o poți citi în format electronic (poți descărca gratuit PDF-ul pe academia.edu); urmărește și acest interviu cu Clear despre ideea de a fi cu 1% mai bun în fiecare zi, pe care am abordat-o și cu Andrada Vincze, sau acest episod din 12 ianuarie 2022 al podcastului Unlocking Us, în care Brené Brown l-a avut invitat pe James Clear

Timothy Gallwey – „The Inner Game of Tennis: The Classic Guide to the Mental Side of Peak Performance”

Gheorghe Hagi. Principii de viață și de business