Eu cred că atunci când îți dorești cu adevărat ceva și crezi că se poate întâmpla, nu există ”nu se poate”. Am văzut, poate în 99% din cazuri, cum atunci când am vrut să fac ceva ce părea imposibil am reușit insistând și încercând prin toate metodele.
Cristian este acel gen de om care nu se lasă inclus într-o pătrățică sau într-o definiție. A fotografiat, pentru nume mari precum New York Times, National Geogrrafic, Time, Paris Match sau Esquire, viața reală din zone de război, conflict, dezastre. A călătorit din Orientul Mijlociu, în Europa de Est și Statele Unite.
A adus în România expoziția de fotografie de presă World Press Photo.
A creat, în 2015, Festivalul Unfinished, un concept curajos care pune împreună artiști, oameni de business, filozofi, bancheri, antreprenori, designeri și oameni din tehnologie, într-un dialog al cărui scop este să ne scoată din lumile cunoscute în care ne petrecem majoritatea vieții. Părea o utopie când l-a prezentat prima oară. Anul trecut, a avut 4.000 de participanți din 64 de țări.
În primăvara și vara anului 2020, a petrecut ore nesfârșite în spitalele românești pentru a documenta, împreună cu Capucine Gros partenera lui de viață și de business, realitatea nefiltrată a pandemiei. ”Don’t Take Them for Granted” a devenit una dintre cele mai emoționante mărturii ale luptei cu coronavirusul.
Cristian are un fel de talent rar de a convinge oamenii, de a visa vise imposibile și de a le face realitate. A cinat cu Jeff Bezos, este prieten cu Ester Perel, a lucrat cu Benedict Cumberbatch. Cum face toate aceste lucruri? Cum ajungi să lucrezi cu New York Times, să creezi un produs a cărui esență este să fie neterminat și imperfect și să devină un succes? Și ce înveți când ești martor al suferinței și limitărilor umane?
Principii din conversație:
- Dorințele trebuie luate în serios. Prima condiție pentru ca ceea ce visezi să se întâmple este să te iei în serios. Să vrei cu adevărat și să crezi că e posibil. Din acel moment, visul devine proiect și trebuie să te apuci de el. Când te apuci, convingerea ta îi va convinge pe ceilalți.
- Specializarea nu e singura cale. Lumea de azi ne învață că trebuie să ne specializăm. Dar, totuși, trebuie să ai cunoaștere despre cât mai multe lucruri pentru a putea înțelege lumea în care trăiești. Se creează o imensă valoare din a aduce la un loc oameni și idei din diverse domenii.
- Reușita nu e o serie de tranzacții. Dacă dai la o parte partea de tranzacție, se întâmplă magia. ”Noi nu facem tranzacții, noi construim ceva împreună cu alți parteneri”. Dacă crezi cu adevărat că împreună construim, ai loc și să greșești și să schimbi reguli din mers, pentru că am decis că împreună vrem să construim ceva despre care nu știm mare lucru la început.
Conversația, pe larg:
Prima mea fotografie
Mă întâlnesc de multe ori cu întrebarea de ce fotografiez război sau de ce fotografiile mele sunt alb-negru. Când mă uit în spate, în încercarea de a înțelege, ajung într-un moment destul de trist: aveam 13 ani și era înmormântarea bunicii mele. Ea m-a crescut. Unchiul meu, care nu locuia în Franța, venise să o vadă, știind că este destul de grav bolnavă. A plecat înapoi în viteză și a uitat aparatul de fotografiat. Așa am început eu, fotografiind o înmormântare.
Am continuat apoi să fac fotografie, mai mult în joacă. Dorința de a învăța serios a apărut la final de liceu, început de facultate. Eram în anul II și m-am decis să sun să găsesc de lucru la Mediafax.
Am mers la Politehnică, pentru că aveam de mic această chestie ciudată: vedeam Ing. pe diferite cărți de vizită și îmi doream să devin inginer. Tatăl meu lucrează în transporturi feroviare. Cred că se aștepta și se așteaptă și acum să revin cu picioarele pe pământ, indiferent cât de mult succes aș avea. Cred că dorința lui va fi mereu acolo.
Momentul de claritate, când am știut că fotografie vreau să fac, a venit mai târziu, după ce începusem să călătoresc și să înțeleg ce înseamnă să spui cu adevărat o poveste. S-a întâmplat în Gaza, când mi s-au limpezit gândurile despre ce vreau să fac și unde vreau să ajung.
A fost o curiozitate care m-a împins de la bun început: de a înțelege, de a vedea, de a sta de vorbă cu oamenii. Eu am concretizat-o în fotografie.
Am reușit în această carieră și din încăpățânare
Când am început să îmi doresc să înțeleg și să lucrez în presă, în 2004-2005, era destul de greu. Nu oricine avea acces, mai ales în fotografie. Am insistat foarte mult. Probabil doar datorită insistențelor mele mi-au dat ceva de făcut.
Gândește-te că eram un copil care voia la Mediafax, unde lucrurile erau clare. Primul meu job a fost să fotografiez afișe electorale. Le-am fotografia și am reușit să fac ceva interesant. De la asta a plecat totul. Apoi, în fiecare zi, sunam și întrebam ”astăzi există un subiect pe care ați dori să îl fotografiez?”. Și așa am ajuns să lucrez pentru Mediafax și tot grupul PRO.
Eu cred că atunci când îți dorești cu adevărat ceva și crezi că se poate întâmpla, nu există ”nu se poate”. Pot exista momente în care nu te faci înțeles de către cei cărora le ceri. Găsești metode pentru a-l face și pe celălalt să creadă în visul tău. Dacă nu din prima, din a doua sau din a treia. Dar nu există să nu se întâmple, dacă crezi cu adevărat în tine și în visul tău. Am văzut, poate în 99% din cazuri, cum atunci când am vrut să fac ceva ce părea imposibil am reușit insistând și încercând prin toate metodele.
La final, vezi cum cei care erau total împotrivă sau deloc încrezători ajung ambasadorii tăi.
Când ai o temă care pare imposibilă, important este să te apuci. Cred că societatea, familia și școala ne împing prea mult către planuri structurate și fișiere excel și buget, înainte de a sări. Poate e greșit, dar eu nu am avut bugete, structuri și strategii. Pur și simplu, m-am apucat să construiesc. N-am avut nici măcar echipă, la început. Nu știam exact unde anume am să ajung. Era un vis.
Mi-e frică să mă gândesc la riscuri, pentru că o fac prea mult cei din jurul meu. Dacă m-aș gândi, probabil că aș pune frână totală proiectelor. Poate că doar având un pic de inconștiență am ajuns unde am ajuns. Sigur că, de fapt, mă gândesc la riscuri, dar nu cu voce tare. Iau anumite lucruri în considerare, mă gândesc la anumite scenarii.
Să lucrezi teme grele, pentru nume mari
M-am înscris, când lucram în presa din România, la un workshop la agenția de fotografie VII, în Israel. Tot din curiozitate și pentru că eram deja plictisit și nemulțumit de ceea ce făceam. În fotografia de cotidian, nu ai cu adevărat timp să-ți cunoști subiectele, să stai să studiezi și să construiești povestea. Din workshop, totul s-a întâmplat destul de repede. Am plecat cu unul dintre profesori, Alexandra Boulat, în Gaza. Așa am semnat primul meu contrat cu New York Times.
Dar în zona de fotografie e destul de greu să pătrunzi presa internațională, la publicațiile mari. Trebuie să te faci cumva cunoscut editorilor. Cum faci? Mergi din ușă în ușă, ceri întâlniri cu diverși editori, care au sau nu chef, încercând să prezinți un portofoliu. În New York, acolo unde am mers eu să lucrez ca freelance, veneau atât de mulți fotografi, încât era clar că editorii nu erau atenți, nu aveau timp.
Deci am decis, după o lungă perioadă de mers din ușă în ușă, să încerc să am altă abordare. Să mă întâlnesc cu ei și să creez o relație. Nu să mă prezint ca posibil fotograf. Eram curios despre ei, ca oameni – cine sunt, ce citesc, ce mănâncă. Așa am creat relații pe care le am și acum.
În fotografia documentară, eu cred foarte tare că editorul joacă rolul unui terapeut. Un terapeut care știe să te ghideze, pentru că te cunoaște: dacă ești într-o zonă de conflict și de partea cealaltă nu e cineva care să te facă să fii la cel mai înalt moment creativ al tău, degeaba. Acești editori vedeau în mine ceea ce eu nu vedeam, când îmi editau munca.
În perioada aceea, ai mei nu m-au ajutat deloc. Au fost zile în care, pentru că nu aveam bani, îmi împărțeam banii strict, pe fiecare zi. Cred că a foat printre puținele dăți în care am fost organizat. Consumam x dolari pe zi, ca să ajung la finalul călătoriei. Nu regret. Cred că am avut de învățat mult, despre cum să împing și să mă împing să fac ceea ce îmi doresc, fără să am toate pârghiile și tot luxul.
Dacă ar fi să spun cuiva cum poți ajunge să lucrezi pentru un nume mare, m-aș abține să dau sfaturi. Aș spune un singur lucru: muncă. Pur și simplu. Dacă visezi cu adevărat și vrei, e muncă non stop. Pentru mine nu a existat weekend, pauză, seară. Aveam un vis și trebuia să ajung acolo.
Când m-am apucat de presă cu adevărat, știam exact unde vreau să ajung, știam că vreau să semnez cu New York Times. Când am ajuns, a fost mai greu: trebuia să susțin și să păstrez nivelul impus de ei. Apoi mi-am stabilit alt țel, mult mai sus, și am încercat să înțeleg cum pot aduce un impact pe termen lung cu ceea ce fac. De aici a venit dorința de a încerca carte de fotografie, de a urmări povești pe termen lung.
Cred că povestea care mi-a schimbat complet viața este ”Unfinished Dreams”, prima poveste care a trecut de granițele României. Apoi, după ce ai documentat realitatea războiului, nu mai poți fi la fel. De multe ori, m-am simțit mai viu acolo decât aici. Nu știu din ce motiv. Ajung să regret dacă, atunci când ceva se întâmplă, că nu sunt martor, că nu pot face parte din asta. La început a fost curiozitatea, dar acum e nevoia de a documenta realitatea.
Cred că, mai ales acum, trăim destul de mult într-o ceață foarte deasă. Nu mai știm ce să credem, nu mai avem încredere în nimic. Singurul fel în care putem să ne mai găsim nordul este, cred, prin a expune realitatea așa cum e.
Unfinished. Un proiect despre miracolul întâlnirilor
De ce Unfinished? Pentru că suntem, cu toții, ”unfinished”. Tot ceea ce facem e un proces continuu de devenire și am vrea să asimilăm și să creștem în fiecare zi.
Conceptul a plecat de la o singură idee: ”cum înțelegi valoarea celorlalți, care sunt atât de diferiți , și rolul lor în viața ta?”. Ideea asta s-a născut în capul meu în urma unei discuții: am fost invitat să vorbesc la un eveniment în Los Angeles. Dintr-o greșeală, am avut o conversație în contradictoriu cu Jeff Bezos, care se afla la același eveniment.
După acel dialog, în care eu mi-am spus direct opinia, m-a invitat la cină. Am vorbit cu el despre de toate, de la dragoste, la viață, la Dumnezeu. Și așa am ajuns să înțeleg cum poți găsi atât de multe lucruri comune cu un om atât de diferit. A însemnat enorm. Și așa am ajuns să îmi doresc să fac asta la scară mai mare. Am vrut să pun sub același acoperiș oameni diferiți, de la antreprenor, la artist la bancher, care să înțeleagă legăturile și rolul fiecăruia în viața celuilalt.
Lumea de azi ne învață că trebuie să ne specializăm. Dar, totuși, trebuie să ai cunoaștere despre cât mai multe lucruri pentru a putea înțelege lumea în care trăiești. Am fost mereu împotriva formării clusterelor pe domenii. Când suntem împreună la o masă, avem potențialul de a crea o imensă valoare.
La Unfinished nu intri pe bază de bilet, ci investind timp. E cea mai scumpă resursă azi. Noi construim o comunitate, care a devenit globală, care se schimbă și schimbă lucrurile din interior.
A fost o nebunie la început. Nu ne puteau băga într-o pătrățică, nu eram organizatori de evenimente, nu veneam din muzică… A fost foarte greu la început, că nu știau ce să facă cu noi. Părea o nebunie pe care nimeni n-o credea.
Capucine Gros. ”Am experimentat Unfinished ca invitat, în 2017. Eu am ales lumea artistică pentru că eram interesată de prea multe lucruri și a fost un fel de a nu alege un domeniu anume. Am fost la foarte multe evenimente, dar n-am întâlnit unul la care oamenii vin din diferite generații, diferite domenii, diferite industrii. N-am întâlnit ceva care să aducă totul la un loc. Cred că cele mai frumoase și cu sens proiecte și conversații au loc când te amesteci cu oameni complet diferiți de tine.
Am găsit, deci, acel ceva care lipsește, care să umple spațiile dintre lumi. lipsește, ceva care să lege și să umple spațiile.
Când ne gândim la următorul concept și următoarea idee, noi avem luxul de a putea experimenta, chiar pe viu, idei și concepte. Pentru că asta esența Unfinished, aceea că tot învățăm și ne transformăm.
Când vin la Unfinished, oamenii știu că există acest risc ca lucrurile să nu iasă – ei îmbrățisează realitatea că nu e nimic terminat și că lucrurile pot merge prost. E parte din formularul de aplicare: când vii la noi ai parte de lucruri foarte interesante, dar uneori întârziem, și uneori programul se schimbă. Dar oamenii apreciază ideea de surprize.
De exemplu, Ester Perel nu a venit aici ca să urce pe scenă, ci a venit cu soțul ei. Apoi ne-a spus ”Știți ce? Găsiți-mi un loc, vreau să fac o sesiune de ”întreabă-mă orice” cu participanții”. Noi am zis ”ok”. Dacă am fi făcut ca la carte și am fi respectat programul, nu am fi schimbat.”
Cum am regândit Unfinished în 2020
Am decis, chiar în aprilie, că vom face totul exclusiv online. Am gândit și am regândit cum să punem conținut la același nivel de calitate.
În primul rând, am investit tot ce aveam în conținut. Am înțeles destul de rapid că nu avem cum să facem live toate sesiunile din festival și am ales să înregistrăm. Și ne-am decis să facem ceva la o calitate de televiziune pentru că, dacă ești în online, cu ele te vor compara oamenii.
Am avut echipe de producție în toată lumea și am ajuns să avem un produs la nivel de show tv. Am filmat în Brazilia, în Paris, în Los Angeles, la București și în Central Park.
Alt lucru – am încercat să înțelegem ce și cum consumă oamenii de acasă și am desenat programul după programul lor, după nevoile lor: dimineața, la prânz, seara. Sentimentul n-a fost de conferință.
Au fost multe lucruri care n-au ieșit și multe pe care le-am făcut din mers – cum ar fi acela că a trebuit să programăm în timpul conferinței o secțiune unde oamenii să poată vedea programul zilei anterioare. Lucru la care nu ne gândisem.
Dacă ești super-sincer cu comunitatea ta, atunci și ea îți dă foarte multă încredere. Eșuăm, uneori în văzul lumii. Gândește-te că noi nu suntem organizatori de evenimente. Am plecat amândoi din lumea artistică. Încercăm să creionăm această comunitate, dar nu ca organizatori de evenimente.
Isabela. Cum ne gândim la viitorul Unfinished?
Atunci când vorbim despre valoarea de a te conecta cu ceilalți, vedem cum, în realitatea de azi, oamenii se adâncesc din ce în ce mai mult în propriile lor bule și realități separate. Toate platformele funcționează prin a-ți recomanda lucruri din aceeași arie de interes. Experimentul nostru online din 2020 a demonstrat că oamenii au o foame de a se conecta și altfel. Pasul următor este să dezvoltăm platforma, nu pentru un festival de o săptămână, ci ca o experiență continuă. Deci să-i scoate din familiar, în cu totul alte lumi.
Ne inspirăm și suntem inspirați de Steve Jobs și ideea lui că inovația stă la combinația între artă și tehnologie și științe umaniste.
Cum să creezi o relație cu oameni aparent inaccesibili
Documentarul ”Don’t Take Them for Granted”, despre viața reală din spitalele COVID, a fost un proiect impresonant, narat de Benedict Cumberbatch.
De Benedict Cumberbatch ne leagă o poveste lungă. A filmat un serial acum foarte mulți ani în România. Cineva de pe platou a spus că are câteva zile libere și să-i arat Bucureștiul, pentru că nu are cine. Am legat o prietenie foarte strânsă cu el, am rămas prieteni peste ani. Azi, e unul dintre cei mai importanți actori pe care i-au dat Anglia și Europa la Hollywood. Când a început pandemia, filma ceva în Noua Zeelandă…
N-am putut sta acasă în pandemie. Am apăsat pe toate butoanele posibile și am obținut aprobarea pentru a intra în secțiile de terapie intensivă la spitalele care erau centre covid. Nu avem un plan anume, pur și simplu am început să documentez.
Am spus că, din moment ce eu eram expus, să vină și Capucine cu mine. Am stat acolo ore în șir, îmbrăcați cu acele costume. A fost un proiect extraordinar de dur. Am înțeles ce înseamnă pentru doctori să stai zile în șir în acel costum. Oamenii aceștia nu au luat concediu, vacanțe, au fost acolo non stop.
Am început să-i trimit fotografii lui Benedict și să-i povestesc. A început să se creioneze în capul nostru, al meu și a lui Capucine, ideea de a încerca să venim cu un act artistic depsre ce se întâmplă în spitale. Să creăm un pod între public, care vede ce vede la televizor, și cei din interior.
Am trimit la el textul și am întrebat dacă ar vrea să pună vocea. A zis ”da” direct. Așa s-a întâmplat. A fost un exercițiu interesant, pentru că orice prietenie aș avea cu el, n-am lucrat niciodată împreună; și, totuși, mi-am permis să îi spun cum mi-ar plăcea să citească și am înregistrat cu el variante ale diferitelor părți ale textului. A însemnat enorm să-l văd deschis să interpreteze ceva scris de noi.
Ce am învățat este că, dacă dai la o parte partea de tranzacție, se întâmplă magia. Noi nu facem tranzacții, noi construim ceva împreună cu alți parteneri. Dacă crezi cu adevărat că împreună construim, ai loc și să greșești și să schimbi reguli din mers, pentru că am decis că împreună vrem să construim ceva.
Eu nu mai cred în modelul tranzacțional.
Contează enorm să îți faci temele, să depui efort să faci cercetarea înainte. Am făcut foarte multă cercetare să văd cine e persoana care decide, ce o interesează, când am avut de prezentat ceva. Și m-am întrebat mereu ”Dar de ce mi-ar da? De ce un brand ca x ar investi în ideea mea?”. Probabil vin la ei pe masă zeci și sute de idei. Fiecare pitch e creionat pe nevoia celui la care merg. Dacă nu personalizezi și nu încerci să răspunzi unor întrebări specifice, pierdem vremea. Dacă te interesează, și chiar faci o cercetare, abia atunci există acea simbioză de la bun început.
Dacă ai vis, nu-l trata ca pe un vis
Cred foarte tare că, atunci când visezi ceva, nu trebuie să te gândești că este un vis. Ar fi o frână în împlinirea lui. Trebuie să crezi cu adevărat că poate deveni realitate, caz în care iese din zona de vis și devine proiect.
Majoritatea dintre noi spunem ”da, a fost un vis” ca și cum ne-am fi trezit din somn. Dar dacă nu-l tratezi pe un vis, ci ca pe o posibilă realitate în care chiar crezi, are potențialul de a deveni. Altfel, e realmente imposibil.
Dacă mă apuc să vorbesc despre visul acesta altcuiva și eu nu cred ce spun, de pomană am pretenția să creadă el în mine. Îi cer imposibilul. Înainte de toate, trebuie să cred eu în poveste și abia apoi să am pretenția ca celălalt să devină ”virusat” de crezul și de proiectul meu și să participe sau să investească.
Resurse menționate în discuție
- Agentia VII.
- Alexandra Boulat, cofondator al Agenției VII.
- Unfinished Dreams, proiectul care a documentat viața copiilor din secția de oncologie a Spitalului Marie Curie.
- Festivalul Unfinished.
- Fundația Eidos
- Documentarul Don’t Take Them for Granted
- World Press Photo
Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.
Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify
O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.
