Ce sunt flerul și instinctul? Foarte multă experiență. Nu doar de a fi făcut lucruri, de a reuși, dar și de a înțelege că, până îți ies, trebuie să poți trăi cu un sentiment de incertitudine pe termen lung. Și trebuie să ai tăria aia în stomac de a nu avea siguranța că îți va ieși și, totuși, să găsești energia de a merge mai departe, având încrederea că îți va ieși.” 

Când l-am întâlnit prima oară pe Cristi Hossu, l-am asociat în mintea mea cu un cuvânt: intens. Vorbind cu el, am înțeles de unde vine acest sentiment: din principiile pe care-și bazează munca și viața. Unul dintre ele, pe care-l predă lui Jason, fiul lui de nou ani, este că eșecul nu-i o opțiune. Ce-i spune? ”e normal să simți frustrarea, dar e important să continuăm până reușim”. 

E cofondator al unei constelații de companii. Cea mai cunoscută e, probabil, Universum – al treilea cel mai mare organizator de evenimente din România. Are în portofoliu GoTech World, unul dintre evenimentele importante de tehnologie ale acestei părți de lume. 

Evident, criza prin care trecem azi a pus la pământ și industria, și munca lui de o decadă. Acesta, spune, e cel mai mare regret. ”Deși n-ar trebui să-l am, pentru că nu pot controla”. Dar sunt alte lucruri pe care le poate controla: pregătire, acțiunea, decizia. În patru zile, au lansat Good Food, un business nou de food, de exemplu. Platforma de management de evenimente, myconnector, a devenit, dintr-un instrument intern, un produs care se așează acum pe o piață globală. 

Cristi a cunoscut în copilărie o perioadă grea, de sărăcie, care l-a învățat valoarea muncii și l-a învățat să aprecieze adversitatea. A rămas cu principiul că trebuie să-și aleagă lucruri grele, pentru că acolo aerul este rarefiat. ”Cel mai ușor” spune ”e să fii numărul unu”. A trăit și lucrat un an și jumătate singur în Indonezia, experiență care l-a învățat curajul și valoarea lucrului bine făcut. A început în antreprenoriat cu aproape nimic și, în consecință, n-a avut luxul de face lucruri care să NU fie profitabile repede. Dar poare că cel mai valoros lucru este legat de principiul că totul se îmbunătățește în fiecare zi: în fiecare zi citești, înveți, împingi puțin granițele, împingi oamenii din jur. Chiar dacă nu le place. ”Dacă te apuci să te pregătești când apare problema sau oportunitatea, ai ratat” crede. 

Perioada ultimelor luni i-a confirmat că, indiferent de timpuri, poți găsi o cale de a crea valoare pentru care oamenii să plătească. Și, din păcate, l-a învățat și o lecție dură: că unii oameni prețuiesc mai puțin relația cu noi decât o prețuim noi pe cea cu ei. ”Unii dintre oamenii din echipă, în ciuda faptului că totul a fost transparent, că am făcut în așa fel încât să câștige ei înaintea companiei, au plecat când am dat de greu. Și, pentru mine, a fost o mare dezamăgire.”

Idei principale din conversație:

1. Nu te pregătești pentru o criză sau oportunitate atunci când apare. E important să îți faci în fiecare zi temele pe direcțiile pe care le consideri importante și să stai permanent cu ochii pe ceea ce se întâmplă. Așa înțelegi tendințe, cunoști oameni și poți acționa rapid. 
2. Trebuie să împingi permanent granițele. E incorect față de noi și față de lumea din jur să ne permitem să facem mai puțin decât suntem capabili, în fiecare moment. Dar împinge granițele cu sinceritate și transparență. Astfel, elimini durerea și păstrezi încrederea în relații.
3. Du-te unde e greu. E cea mai bună strategie de business, pentru că acolo e foarte puțină lume. Iar dacă faci treabă bună, va fi apreciată și recompensată foarte bine. Dacă nu avem șansa de a deveni lideri, nu ne băgăm. 
4. Nu lăsa nicio piatră neîntoarsă. Cercetarea și înțelegerea unei piețe, a unui fenomen, a limitărilor și a nevoilor e cea mai bună strategie. Pentru a pune myconnector pe o piață globală, ”am mapat organizatorii de evenimente din toată lumea și îi contactăm, pe rând, pentru a-i determina să încerce platforma”. 
5. Limitările sunt cei mai buni profesori. Când nu ai resurse pentru a aștepta să ajungi la profit, înveți să te pregătești să convingi și să faci lucruri profitabile din prima zi. Succesul, în primii 5-7 ani de business, a însemnat idei foarte îndrăznețe și execuție impecabilă.

 

Varianta extinsă a conversației (puteți asculta varianta integrală cu linkul de la începutul textului).

De unde vin și cum am crescut

M-am născut și am crescut în periferia Ferentarilor, în unul dintre blocurile de pe centura Bucureștiului. Dar toți ai mei sunt din Ardeal. Mi-am petrecut vacanțele copilăriei la Satu Mare și toate amintirile momentelor frumoase și fericite sunt legate de locul acela. 

Aveam 10 ani la Revoluție și următorii 10 ani au fost o perioadă foarte tulbure în viața mea. Tatăl meu era inginer automatist pe platforma de la Măgurele, la laboratorul de lasere. Și pierdut slujba imediat după 1990, când toată industria a intrat în declin. Mama era profesoară și foarte mult timp am trăit cu toții, doi copii și doi adulți, dintr-un salariu. 

Au fost ani în care am învățat despre muncă, când tatăl meu a tras foarte mult în foarte multe munci ca să câștige aproape nimic. A încercat să se reinventeze de mai multe ori în domeniul software, iar faptul că el a încercat să meargă în acea direcție m-a dus și pe mine într-acolo. Am fost printre primii copii care au mers la Palatul Copiilor, la cecul de informatică, imediat după ce s-a deschis. 

Am făcut programare foarte devreme, în clasa a cincea și a șasea. Îmi amintesc că am creat un virus cu care am intrat în calculatorul unei fete care îmi plăcea. I-am furat jurnalul și așa am aflat că ei nu-i plăcea de mine.

Au fost ani foarte grei, când nu aveam bani mai deloc, mai ales la începutul liceului. Ajunsesem să calculez ce pot face cu fiecare ban pe care îl primeam: îmi cumpăr o banană care are atâtea calorii și atâtea vitamine, sau îmi cumpăr o înghețată care are atâtea proteine dar îmi aduce plăcere, sau îmi cumpăr un suc, pentru că n-am mai băut de două săptămâni?

Sunt recunoscător că părinții mei au știut să drămuiască resursele pe care le aveam și să le investească acolo unde a contat cel mai mult: în educația noastră. Am făcut liceul de informatică, cu profesori extraordinari și copii foarte ambițioși, și a contat foarte mult. Atunci s-au așezat multe lucruri la fundația vieții mele. 

 

Cum m-au format anii copilăriei. Ce înseamnă greu, ce se poate și ce nu. 

Când știi ce înseamnă cu adevărat greul, și e destul de nasol să știi ce înseamnă greul la o vârstă fragedă, îți dai seama cât de protejați suntem, de fapt, într-o societate funcțională. Nu ajungi în extreme, să vezi ce înseamnă foame, frig, nesiguranța zilei de mânie. Luăm toate aceste lucruri ca un dat natural, și nu sunt. 

De aceea, am o foarte mare apreciere pentru oamenii care luptă pentru ca societatea în care trăim să fie funcțională, pentru că sunt genul de oameni datorită cărora lucrurile bune există. Altfel, inerția face ca totul să se degradeze. 

Oamenii care nu iau nimic de bun din ceea ce avem azi bun sunt gardienii acestei situații bune. La noi în companie, am fost considerat foarte insistent. Cer foarte mult de la oameni. Dar eu am considerat mereu că nu e corect față de tine și față de cei de lângă tine să știu să ai capacitatea de a livra o muncă mai bună decâ ceea ce livrezi în ziua respectivă și să nu te împing să faci mai mult. Îți fac ție un rău, ne fac nouă o defavoare, pentru că ne mișcăm mai încet decât am putea să ne mișcăm. 

Aș zice că istoria a dovedit că, deși pe termen scurt ar putea fi dureros să lucrezi cu mine, pe termen lung oamenii spun ”mulțumesc că m-ai împins să cresc”. 

 

Cum împingi oamenii să crească, fără să-i îndepărtezi? Empatie și confort. 

Cu foarte multă onestitate. Pentru mine sinceritatea, a fost foarte importantă și în companie, și în relațiile de acasă. Cu cât înaintez în vârstă, îmi dau seama că este unul dintre cele mai valoroase lucruri care pot exista în relația dintre doi oameni. 

Sincer înseamnă ”astea sunt așteptările mele, asta este ceea ce îmi doresc, asta este ceea ce cred despre acțiunile tale, asta este ceea ce mă aștept de la tine”. Am învățat că dacă relații dintre oameni sunt transparente, nu există subiecte dureroase. Există doar subiecte care pot fi aliniate prin foarte multă comunicare. 

Dacă ajungem la concluzia că, deși ești sincer și deși sunt sincer, nu ne putem intersecta, înseamnă că asta e și e în regulă. Fie profesional, fie personal. Știm sigur că, în ciuda faptului că am făcut eforturi să ne întâlnim, nu ne-am întâlnit. 

Din experiență aș spune că e rar să întâlnești oameni cu care să ai de la început acest nivel de transparență. De obicei, muncești la asta. Dar e important ca măcar unul dintre noi să fie conștient și antrenat de viață în a fi dispus să depună efortul pentru a ajunge la o relație transparentă. Aș spune că e o construcție. 

M-a costat mult în viață acest gen de transparență. Dar am învățat că, pentru oamenii și relațiile care contează, pasul înapoi e de foarte scurtă durată: oamenii se pot retrage în prima fază din fața sincerității, se simt inconfortabil cu acest gen de onestitate, dar realizează că e valoros ce se întâmplă în relație și reușesc să treacă peste. 

Părerea mea despre empatie e cu ”depinde”. Tindem uneori să protejăm prea mult anumiți oameni și asta nu-i ajută. Prea multă validare te poate păstra într-o zonă de confort, iar eu aș vrea să te scot de acolo. Nu cred că există rețetă: în timp, îți educi o înțelegerea a limitelor. 

Ce știu, însă, e că n-ai cum să scoți un om cu un caracter puternic, să creezi o echipă puternică, dacă nu îi expui la vicisitudini…

 

Cum îl cresc pe Jason, fiul meu de 9 ani

Încerc să aplic aceleași principii și cu Jason. Cred, însă, că fac cu el greșeala despre care vorbeam mai devreme. Cred că îl protejez puțin cam mult. Poate și pentru că suntem doar noi doi… Jason nu știe încă ce înseamnă greu și chiar am stat și m-am gândit că nu va trece prin aceleași lecții ca mine. Pe de altă parte, nu există doar un drum. Dar ceea ce știu cu siguranță e că nu va fi genul de om car să primească ceva de la tati ca să facă ceva în viață. 

E însă ceva ce am înțeles recent: cât se poate schimba un copil căruia îi spui ”te iubesc”. Am considerat mereu că îl iubesc pe Jason incredibil de mult și am crezut mereu că îi arăt, în felul meu. Până când am stat de vorbă cu cineva care mi-a recomandat să îi spun cât de des pot cât de mult îl iubesc. Și mi-am făcut un ritual din chestia asta, sub formă de metaforă, în fiecare seară. Metaforele sunt din fizică, din istorie, din gaming. Îi spun în fiecare seară cât de mut îl iubesc.

De exemplu, îi place foarte mult sushi. I-am spus ”Hei Jason, știi cât de mult îți place sushi de somon, da? Ei, imaginează-ți că dragostea mea pentru tine este echivalentul întregului sushi pe care-l vei mânca de-a lungul vieții tale și a plăcerii pe care el ți-o va produce. Atât de mult te iubesc”. E incredibil cât de mult a explodat ca om, curaj, încredere în sine…

Ca părinte, sunt puține lucruri pe care să vreau să le sădesc în mod conștient în Jason. Dar știu sigur că unul dintre ele e răbdare de a obține ceva, deși e greu. Când are un eșec, îi repet ”e normal să simți frustrarea, dar e important să continuăm până reușim”. 

Motto-ul meu favorit este că eșecul nu e o opțiune. Nu înseamnă că nu facem greșeli, înseamnă că trebuie să continuăm până ajungem unde vrem. 

 

Un an și jumătate singur, la celălalt capăt al lumii

Am plecat în Indonezia doua zi după examenul de licență, într-un program de internship cultural – ideea era să trăiești un timp într-o cultură diferită de a ta, pentru a înțelege mai bine natura umană, valorile și și modelul de viață în alte culturi.

Am aterizat într-un proiect de transformare organizațională în cea mai mare companie  în domeniul agroindustrial în Indonezia, care fusese un monopol pe o piață ce se liberalizase. Am nimerit în echipa de resurse umane și șase luni nu am făcut altceva decât prezentări powerpoint. Aparent, nu e mare lucru. Dar acele powerpoint erau hărțile strategiei de transformare în zona de resurse umane. Era ca și cum ai citi niște manuale de MBA cu date concrete. Și apoi le vedeai întâmplându-se. 

Ce știu e că încercam să fac extraordinar de bine ce făceam. Văzând oamenii că orice îmi dau fac încerc să fac cât pot de bine, m-au chemat în alte proiecte. Lucrurile au culminat cu faptul că directorul de resurse umane – un tip fenomenal că înțelegere de business și senioritate – m-a luat ca un fel de mână dreaptă și a avut răbdarea să-mi explice orice făcea. Am învățat foarte multe lucruri acolo. 

E o cultură extraordinar de diferită și o viață complet diferită. Cu două luni înainte să ajung eu în Jakarta, avusese loc un atac terorist. Deci era un oraș părăsit de aproape de orice occidental, unde toată lumea se temea să iasă pe stradă. Cei care m-au adus și care ar fi trebuit, teoretic, să aibă grijă de mine, erau la 60 de kilometri. Deci i-am avut alături în prima zi și apoi a trebuit să mă descurc. Prima mea cameră avea patru metri pătrați, un pat și un dulap. Toaleta era pe culoar. Făceam duș cu polonicul. Era umiditate de peste 80% și nu aveam aer condiționat. 

Dar a fost extraordinar: ideea de a fi singur, într-o stare de survival mode, cu o conștiință foarte puternică a tot ceea ce se întâmplă în jurul tău, în permanență. Am fost avertizat să nu ies pe stradă după 6 seara. N-am ascultat și m-a călit foarte tare experiența de a merge peste tot, de a mănca pe stradă. A fost o bucurie. 

 

Cum să te pregătești înainte de a fi obligat să rezolvi o problemă

M-am întors în România ca să pun pe picioare primul serviciu de coaching de carieră din România, ocazie cu care am organizat un târg de joburi. Acolo l-am întâlnit pe Bogdan Georgescu, care atunci conducea Colliers, și am ajuns în echipa lui pentru câteva luni. 

Bogdan avea obiceiul de a da tuturor oamenilor din echipă un test grilă din Ziarul Financiar, cu întrebări despre ce se întâmplase în luna respectivă. Din perioada ceea mi-am creat obiceiul de a citi în fiecare zi: toate titlurile din media importantă din România, din Reuters, Bloomberg, toate articolele care îmi par interesante, toate articolele care îmi atrag atenția pe Facebook. 

Citesc trei-patru ore pe zi. Există un test psihometric, se cheamă rolurile Belbin, care inventariază oamenii pe 16 roluri. Eu sunt procesator de informație: ceea ce înseamnă că mă simt în mediul meu dacă parcurg volume foarte mari de informație, pe care o ordonez apoi. Nu mă întreba de ce, asta sunt. Concret, înseamnă că aproape din orice citesc salvez un paragraf, o poză sau întreg articolul și am o structură de directoare de câteva sute de teme, de la tehnologie, inovație, modele de businesss, pricing, politică, evenimente, oportunități, trenduri. Sunt sute. Și salvez undeva orice chestie pe care o citesc. 

La ce mă ajută? Am o credință – dacă începi să construiești soluția când apare oportunitatea de a rezolva o problemă, e prea târziu. 

De exemplu: Ne-a lovit pandemia asta. Dacă reinventarea modelului nostru de business ar fi în început cu ”Ok ce putem face acum?”, ne-ar fi luat o lună doar să ne dăm seama de opțiuni. Am lansat în 4 zile de la anunțarea stării de lockdown din martie un produs nou: Good Food, care este un abonament de mâncare livrat la tine acasă. Avem Lagoo, un spațiu de evenimente cu bucătărie. Ar fi fost imposibil să lansăm atât de repede dacă n-am fi studiat înainte ce înseamnă modelul de business în zona mâncare, cum se face marketing, cum se face un website în care să fie clar și care să vândă, cum optimizezi un coș de cumpărături, care sunt oamenii care au cunoștințe pe zona asta, cine sunt prietenii mei care mă pot ajuta. Sunt ani de zile de cercetare.

Când citești atâția ani, se conturează anumite idei și direcții de business. Când contextul e potrivit, poți acționa rapid în direcția respectivă. Pentru noi, ideea de a fi conectați la mediul înconjurător este o treabă de zi cu zi. Zilnic trebuie să îmi fac câte puțin din temele pe toate direcțiile pe care le consider relevante pentru mine pe viitor. Că vorbesc despre a fi un mai bun părinte, mai bun manager, mai bun lider, mai bun inovator, programator, om de marketing. Orice trebuie adunat bucățică cu bucațică, în timp. 

 

Cum am mobilizat oamenii să acționeze rapid

Dacă vorbim despre mobilizarea echipei, a fost foarte greu. Ce a contat în cele mai grele luni, martie-aprilie, a fost exemplul personal. Când am lansat Good Food, de exemplu, și eu și partenerul meu am mers să livrăm. Era lockdown, nu existau echipamente, nu se știau atât de multe lucruri despre virus. Percepția de risc era forte mare. A contat foarte mult că în prima zi am ieșit pe teren să livrăm mâncare. Colegii ne-au spus că nu au crezut că ideea aceasta va avea succes. 

A contat foarte, foarte mult faptul că noi am crezut și au știut că lucrurile de care ne-am apucat au avut succes. În toată istoria noastră de antreprenoriat, am eșuat cu un singur proiect. Și acolo lecția a fost că n-am alocat destule resurse. Am supraestimat ce poate face un om cu un buget mic. 

Legat de a crea acea stare de urgență, a contat că aveam acumulat un capital de încredere reciprocă. Eram genul de echipă care funcționa ”în orb”: dacă eu știam responsabilitatea se află la unul dintre colegii mei, știam că pot dormi liniștit. Deși lucram la distanță și nu ne-am întâlnit fizic, încrederea că lucrurile se vor întâmpla, a făcut lucrurile să se întâmple. 

Cât despre viteză, noi avem în ADN să fim nerăbdători.

 

Cum mi-am creat un sistem pentru a fi mereu informat și pregătit

Cum alegi ce incluzi și ce lași afară din cercetare? Răspunsul este că nu te oprești. Și explic: fiecare dintre noi are niște zone care ne încântă. De exemplu, nu am nimic în arhiva mea legat de biologie moleculară sau chimie, pentru că nu-mi atrag atenția. Dar am foarte multe legate de lifestyle, de ceea ce înseamnă antreprenoriat, tehnologie, evenimente, mâncare, aplicații mobile. Când te lovești prima oară de ceva și îți spui ”Interesant”, îi creezi o categorie. 

Acum, pe laptop, am probabil 30 sau 40 de ferestre deschise în permanență. Jumătate dintre ele sunt articole de care nu am timp atunci. Le marchez. Am foarte multe mailuri cu linkuri la articole car mă interesează. O dată la niște luni trec prin tot ceea ce nu am citit și termin de citit. 

În felul acesta, în timp, se creează conexiuni. Văd legăturile și văd către ce se duc lucrurile și cum se conectează. Aici e cea mai mare valoare. Te lovești repetat de aceleași subiecte. Dar în luni și ani de citit chestii care se repetă, începi să înțelegi cum ”chestia asta e puternică, se va întâmpla, trebuia să fim cu ochii pe ea”. Câștigi o înțelegere pluridisciplinară a ceea ce se întâmplă în jur. 

Și încă ceva: dacă urmărești constant oameni, ajungi să înțelegi cine la ce se pricepe. Sunt extrem de profunzi și bine conectați la date și știu că ceea ce vine de la ei e credibil. 

Deci îți creezi și discernământ. Acesta e sentimentul pe care îl am eu făcând asta – creezi capacitatea de a distinge zgomotul de ceea ce e important. 

Cum îți creezi discernământ? Nu e atât de ușor. Aș spune că e important să-ți iei informația de la oameni în care ai încredere. Chiar dacă nu ajungi să-i cunoști personal, îi validezi ca repere după ce ajungi să îi cunoști și să le citești gândurile și opiniile și să vezi cum și le formează. 

E important să citești referințele pentru că ajungi să constați că oamenii care argumentează corect și profund oferă mereu referințe și nu sunt doar părerile lor, ci sunt studiate și argumentate. 

Din păcate, nu sunt genul de persoană care să își aloce timp de gândit. Deși e foarte valoros și, de câte ori am avut ocazia, au ieșit foarte multe idei bune. Pentru mine, timpul de gândit este în mers. Efectiv parte din rutina zilnică. Nu e un spațiu temporal distinct, ci picături de 5-10 minute pe parcursul zilei, dar în mod constant. 

Îmi place să împrumut din înțelepciunea oamenilor pe care-i consider mult mai inteligenți decât mine. Oameni care aprofundează anumite subiecte – și de aceea merită să citești un articol de 20 de pagini al cuiva care expert în, să spunem, managementul echipelor. Probabil că acolo este 85% din toată înțelepciunea de care ai nevoie. 

De aceea e valoros să investești timp în a găsi oamenii cei mai buni pe domeniile lor.

Acum câțiva ani, am luat decizia de a face un efort conștient să-mi extind rețeaua de ”intelligence”. Am renunțat să mai tratez facebook drept rețea de prieteni sau de oameni pe care-i cunosc personal și a devenit o rețea pe care o folosesc pentru educație. De fiecare dată când găsesc un om interesant, îl urmăresc și îl adaug pe facebook. Ajungi să îți mărești foarte mult ”bula” și să cunoști oameni din domenii la care altfel n-ai avea acces. Apoi e ușor să triezi. 

 

Am plecat la drum cu 6.000 de euro. Nu avem luxul de a face lucruri neprofitabile

De la tata am rămas cu ideea că în orice echipă trebuie să existe cineva care face treaba. Unul poate lua contractul, altul poate vinde, dar cineva trebuie să livreze. Și mi-am spus că eu mă voi duce mereu acolo unde este foarte greu. Asta a fost pentru mine strategie de business. Ce țipă lumea că e foarte greu, acolo merg. Pentru că știam că acolo vor fi foarte puțini. Iar dacă faci treabă bună va fi apreciată. Asta a fost strategia mea de început. 

Când am plecat la drum, eram câțiva parteneri și aveam împreună 6.000 de euro. Am avut mereu principiul că ideea noastră de business trebuie să fie profitabilă din prima zi. Tocmai pentru că nu aveam capital de început. Succesul nostru, în primii 5-7 ani de business au însemnat idei foarte îndrăznețe și execuție. 

Primul business a fost o idee pe care am avut-o în primul an de facultate – un târg de joburi pentru profesioniști, nu pentru studenți. S-a dovedit o idee bună. Și acum, după 15 ani, e bună. De acolo a fost a un bulgăre care s-a tot rostogolit, cu fiecare nouă idee. Și am avut foarte multe idei. 

Țin minte și acum: când am mers prima oară la Procter&Gamble și le-am spus că facem un târg de joburi pentru profesioniști au spus ”dar nu există așa ceva. De ce ar veni oameni cu experiență cu cv în mână?”. Le-am explicat, cu un dosar de 200 de pagini, fiecare element: argumentele pentru care ar face-o, cum vor arăta detaliile, unde va fi logo-ul lor. La centimetru. Totul era vizual. Cred că și-au spus că dacă ne-am pregătit atât de bine vom face o treabă minunată. Și așa a fost, am livrat de fiecare dată. 

La fel, când am făcut prima ediție de Internet&Mobile World, actualul Go Tech World, cele mai mari evenimente se lăudau cu 600 – 800 de participanți declarați. Am zis că vom face cel mai mare eveniment, la care vor veni 3.000 de oameni. Mai mult, am promis un instrument care să arate în timp real celor care investesc în noi –  sponsori și parteneri – cine sunt acești 3.000 de oameni. Știam că există în lume și costă 15.000 de euro pentru fiecare eveniment. Mi-am spus ”Suntem în România, am făcut liceu de informatică. Cu 15.000 de euro îl facem de două ori”. Așa a apărut myconnector, platforma care azi e core business. Oamenii au spus ”nu se poate”, nu există atâția oameni interesați. Niște ani mai târziu suntem la 15.000 de oameni la fiecare ediție. 

 

Ce lucruri imposibile merită făcute și care nu. Cum alegem în ce business intrăm

De unde știm care sunt problemele grele care merită rezolvate? Aici ajută cititul. Ajută să fii conectat la ceea ce se întâmplă. De exemplu, când am decis să facem Internet&Mobile World, alegerea a fost dictată de faptul că am înțeles că tehnologia va fi motorul schimbării. Deci trebuia să fim acolo. Am căutat în 10 sau 15 țări și am luat toate evenimentele care se întâmplau în cele mai mature piețe din lume. Sute de evenimente. Să vedem care sunt nișele mari, cum sunt reflectate în România. Așa ne-am ales direcția. 

Clienții noștri spun că nu vor să dea ochii cu mine, pentru că eu sunt un foarte bun om de vânzări. Le spun mereu că ceea ce văd ei la mine nu este vânzare. Este foarte multă încredere că ceea ce vorbesc livrează foarte multă valoare și este fundamentat în viața reală. Prin asta spun că proiectele în care intrăm trebuie să fie de mare anvergură: anvergura creează momentum, care creează entuziasm, care creează tracțiune. Nu credem în business-ul mic. El poate fi făcut aproape de oricine. 

Eu cred că acolo unde este foarte greu încearcă foarte puțini, e aer rarefiat. Dacă ai succes, rămâne și e al tău. De aceea ne-am propus, indiferent ce facem, să ajungem lideri într-un an și jumătate sau doi. Altfel, nu ne băgăm. Dacă nu avem șansa asta, nu ne băgăm. 

Filozofia e foarte simplă: să fii numărul unu în ceea ce faci e cea mai ușoară treabă. De ce? Poate e contraintuitiv, dar e cea mai ușoară strategie: numărul 1 poate să aibă cele mai bune prețuri cel mai mult. Dacă încasezi cel mai mult, îți permiți oamenii cei mai buni. Îți permiți cel mai mare nivel de investiție în infrastructură, în cercetare, în orice. Îți permiți să ai o echipă suficient de mare încât încărcarea pe fiecare om să fie decentă și să lase timp de gândit, de luat decizii decente. În acest fel, păstrezi diferențierea care te-a dus să fii numărul 1. Să fii numărul 2 sau 3 e cel mai greu. 

Dar e o construcție care durează între 5 și 7 ani. Cea mai mare durerea a mea în această pandemie este că năruie complet această construcție. Noi o vom lua de la zero când se termină povestea asta. E singurul meu regret și e pur metafizic. Teoretic, n-ar trebui să îl am, pentru că nu pot controla. Ar trebui să pot merge cu ușurință mai departe. 

 

Myconnector și pașii către un produs global

Această criză a fost o oportunitate de a privi mai larg potențialul platformei myconnector. Demersul este de a o transforma în produs global. 

Azi, aș spune că mai mult de jumătate dintre organizatorii serioși de evenimente din România o folosesc. Speranța mea este ca în următoarele luni să câștigăm 80% din piață. 

Ce mă entuziasmează e posibilitatea de a avea un alt produs românesc de tehnologie ca jucător global important. Cred că ne lipsește încrederea că putem fi creatori de atât de multă valoare încât să fim un nume de referință pe piața americană, de exemplu. 

Am studiat zeci de platforme lunile aceste, le-am luat la bani mărunți. Suntem – și e o evaluare obiectivă – în top 10 sau 5 platforme la nivel internațional din punct de vedere al nevoilor pe care le poate adresa platforma. E doar o chestiune de timp. După 15 ani în industrie, înțelegem foarte bine durerile. Nu suntem o companie de tehnologie care pleacă din zona tehnică. Suntem o companie de tehnologie care pleacă din zona de client. E o foarte mare diferență în cum gândești produsul, pentru că înțelegi la nivel profund nevoile. 

Ce facem acum este că ne creăm o hartă a lumii și a tuturor organizatorilor de evenimente și inițiem conversații cu ei pentru a-i convinge să testeze produsul. Rata de conversie e bună și ne bucură. 

 

Fler, intuiție, eșec și a trăi în incertitudine pentru foarte mult timp

Cum balansezi între acțiune și planificare? Eu cred foarte mult că e important când îți faci temele. Îți faci temele în fiecare zi. Ceea ce facem nu e rodul cercetării făcute în această perioadă ci al înțelegerii,  al a-ha-urilor și resurselor pe care le-am căutat de-a lungul timpului, le-am pus deoparte și acum le punem împreună. 

Ce sunt flerul și instinctul? Foarte multă experiență. Nu doar de a fi făcut lucruri, de a reuși, dar și de a înțelege că, până îți ies, trebuie să poți trăi cu un sentiment de incertitudine pe termen lung. Și trebuie să ai tăria aia în stomac de a nu avea siguranța că îți va ieși și, totuși, să găsești energia de a merge mai departe, având încrederea că îți va ieși. 

Eu mi-am educat acest lucru. Am făcut conștient un lucru: de câte ori mi-a fost frică de ceva, m-am dus și am făcut exact acel lucru. Dacă mi-e frică și dau înapoi, a doua oară când voi fi pus în situați de a face acel lucru, șansele de a da înapoi sunt mai mari. Se călește și se educă acest model de a gândi prin acțiune. 

Ideea de a înfrunta frica te poate duce uneori și în locuri greșite. Dar, dacă te ții de un drum, ar trebui să te readucă pe direcția corectă. Înțelegi că nu e drumul pe acolo. 

Credința că va ieși bine, până la urmă, are legătură și cu un mindset: puține lucruri se termină când se termină și posibilitatea de a îmbunătăți lucrurile e deschisă de-a lungul timpului. Dacă gândești pe termen mediu și lung – și noi nu facem proiecte pe mai puțin de 5 ani – ai șansa de a corecta. Dacă măsori succesul după prima campanie de marketing, sigur că s-ar putea să fie un eșec. Dar, dacă gândești un produs care trebuie să crească timp de 5 ani și, după 5 ani, să îl aduci la profitabilitate și la un produs foarte bun, nu e un eșec. 

Eu așa gândesc: lucrurile trebuie îmbunătățite, prin disciplină, în fiecare zi. Zi de zi învăț, zi de zi citesc, zi de zi fac ceva pentru a face produsul mai bun. 

_________________________________________________________________________

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații. 

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.