Când ești conectat cu scopurile tale, când ai un vis, ți se îmbunătățesc foarte multe dintre funcțiile mentale, emoționale. Îți crește nivelul de creativitate, de exemplu, îți cresc imaginația, atenția, orientarea spre resurse. Riscul de depresie sau alte tulburări de genul acesta este mai mic. Ești mai focusat spre ceea ce este pozitiv în viață, mai degrabă, decât pe ceea ce este negativ.

Probabil că cei mai mulți dintre voi aveți undeva o listă pe care ați scris ce vreți de la 2023. Ce visuri și aspirații și dorințe și proiecte doriți să vedeți realizate. Din păcate, jumătate dintre voi ați renunțat deja, în chiar primele două săptămâni din an. 17 ianuarie e, oficial, ziua îngropării rezoluțiilor de început de an. 

Așa că am dedicat acest episod artei și științei de a ne ține visurile vii și de ale realiza.

Mirela Oprea este autorul cărții Dream Management și, în ultimii șase ani, a studiat psihologia și practica din spatele realizării visurilor și scopurilor care dau sens vieții. Este licențiată în științe educaționale, are un doctorat la Bologna în cooperare internațională și politici de dezvoltare și este psiholog. 

Are o carieră internațională de 16 ani în World Vision, cea mai mare organizație globală pentru protecția copiilor. 

Am vorbit despre propria ei experiență și cum, într-un moment de răscruce personală, o carte simplă i-a schimbat traiectoria și viața și a trezit în ea un vis din tinerețe. 

Veți afla de ce ne abandonăm aspirațiile și proiectele, despre ideile greșite pe care le avem în legătură cu ce e nevoie pentru a le realiza. Despre cei cinci piloni esențiali și susținuți științific care fac parte din ideea de management al visurilor și de ce să îndeplinești un vis ține nu de voință sau întâmplare, ci de un sistem. 

Vorbim despre o groază de idei greșite, de la vizualizare la ”nu vorbi despre visul tău” sau ”trebuie să-ți fie greu și să sacrifici ce ai mai drag”, dar și despre cei cinci oameni pe care trebuie să-i recrutăm în echipa visurilor noastre. 

Visele noastre nu iubesc drama, nici cea personală, nici cea din jurul nostru. Au capacitatea de a ne face mai fericiți, mai longevivi. Oamenii care au scopuri, aspirații si visuri sunt mai fericiți, trăiesc mai mult și sunt mai sănătoși. Am vorbit și despre știința norocului și diferența între oamenii norocoși și cei mai puțin norocoși. 

E una dintre cele mai interesante și pline de conținut conversații pe care le-am avut până acum. Sper că, ascultând-o, veți găsi instrumentele pentru a împlini ceea ce visați.

Idei principale 

1. Vis versus obiectiv. Visul ne energizează mintea, voința, sufletul și ne dă resurse. Simțim că trebuie să facem ceva acum, nu poimâine. Nu simțim că ne e greu doar când ne gândim la ce avem de făcut, ci dimpotrivă, ne simțim mai capabili, mai deștepți. Simțim că ne sclipesc ochii, că abia așteptăm să avem timp să putem face lucrul respectiv, că abia așteptăm să putem să mai citim ceva despre asta. Spre deosebire de un obiectiv pe care știm că trebuie să îl realizăm, că e important, dar poate că nu ne inspiră prea multă energie ca să ne ocupăm de el.
2. 17 ianuarie, Ziua Internațională a Abandonării Rezoluților de început de an. Studiile au arătat că doar 8% din rezoluțiile de început de an se concretizează, 50% dintre ele fiind date uitării deja până la sfârșitul lunii ianuarie.
3. De ce nu îndeplinim ce ne propunem. Trei dintre motivele pentru care nu reușim să le ducem la capăt sunt: nu ne alegem corect rezoluțiile – le alegem la presiunea celor din jur, a societății sau a ceea ce știm că ar trebui să facem, nu în funcție de ce ne entuziasmează, ce ne dorim cu adevărat, iar asta ne influențează direct nivelul motivației; al doilea motiv este că suntem foarte buni să ne stabilim rezoluțiile, dar nu ne facem niciun plan despre cum le putem realiza – este ceea ce se numește prăpastia dintre intenție și implementare, the intention – implementation gap, iar oamenii nu prea știu cum să arunce o punte peste această prăpastie, respectiv să-și facă un mic plan prin care să poată realiza ceea ce își doresc; un al treilea motiv este că ne bazăm prea mult pe voință – ne propunem să realizăm dintr-o dată lucruri dificil de susținut pe termen lung fără un efort de voință, voință care s-a demonstrat științific că este o resursă finită, care se epuizează și, astfel, apare burnout-ul, plictiseala.
   
4. Dream managementul. Îndeplinirea unui vis presupune parcurgerea unui proces, nu se întâmplă de la sine. Una din principalele noastre greșeli sau așteptări nerealiste este credința că dacă avem un vis și ne e destul de clar, visul se va întâmpla așa, ca prin miracol aproape. Avem acest gen de gândire magică, că dacă visăm un lucru și ne dorim foarte mult să se întâmple, nu trebuie să facem neapărat ceva pentru a se împlini, planetele se vor alinia de la sine. Însă, așa cum un manager de proiect nu se bazează nici pe voință, nici pe noroc, nici pe „lasă că o să fie bine” ca să-și realizeze proiectul, ci are un sistem logic pe care îl aplică ca să funcționeze lucrurile, în mod asemănător trebuie să ne tratăm și visurile, la fel cum un manager își tratează proiectul.
5. Metoda COPIL pentru îndeplinirea viselor. În acronimul COPIL fiecare literă este conectată la un concept validat științific. „C” vine de la Clarificare – trebuie să clarificăm bine ceea ce ne dorim pentru a nu ne pierde în prea multe direcții, iar apoi să vizualizăm rezultatul așteptat, cât mai detaliat, pentru că astfel ne clarificăm și procesul prin care ajungem acolo, pașii pe care trebuie să îi facem. „O” vine de la Obstacole – atunci când avem un vis trebuie să ne conectăm la obstacolele pe care le anticipăm și să le gestionăm prin tehnica contrastului mental – punerea visului pe care ni-l dorim în contrast cu obstacolele anticipate și formarea de mici strategii care să ne ajute să trecem mai departe. „P” vine de la metoda Pașilor mărunți. Rezoluțiile precum „de luni mă las de fumat/mă apuc de sport etc.” cer o foarte mare cantitate de energie, greu de susținut pe termen lung. De fiecare dată când atingem un obiectiv sau suntem pe cale să-l atingem, creierul eliberează o substanță numită dopamină, unul din cei 3 neurotransmițători ai fericirii. Aceste recompense constante pe care le primim de câte ori mai bifăm câte un pas mic ne ajută să ne păstrăm motivația și să ne menținem pe drumul visului nostru. „I” vine de la Inimă bună. Ca să se poată realiza, toate visurile au nevoie de un sistem de sprijin, de parteneri, de prieteni. Nu trebuie să confundăm însă prietenii noștri cu prietenii visurilor noastre, nu întotdeauna prietenii sau membrii familiei pot fi prietenii visurilor noastre. Prietenii nu vor ca noi să ieșim din spațiul safe în care suntem împreună, pentru a nu se simți obligați să facă același lucru; iar familia este prima care respinge visurile cuiva, părinții, în special, având idei foarte clare cu privire la ce ar dori să facă copiii lor deveniți adulți, idei care nu mai sunt actuale și nu sunt conectate cu personalitatea copiilor. „L” vine de la Liniște – liniștea emoțională pe care trebui să o cultivăm în viața noastră ca să ne putem ocupa de visuri, pentru că visurile nu iubesc deloc dramele, nici cele personale, nici cele din jurul nostru. Cu cât mai multe drame nerezolvate avem în viață, cu atât mai multă energie consumăm în dramele respective și cu atât mai puțină ne rămâne ca să facem ceea ce ne dorim cu adevărat. Litera „L” mai înseamnă, în contextul nostru, și liniște financiară.
6. Să vizualizăm ceea ce ne dorim. Când vizualizăm o realitate viitoare, se activează nervul optic și se comportă ca și când lucrul respectiv s-ar întâmpla aievea. În momentul acela încep să se creeze căi neuronale spre direcția respectivă. Dar, în același timp, noi suntem în realitatea actuală și atunci începe să se creeze o discrepanță în creierul nostru, între unde suntem acum și unde vrem să fim. Și e ca și cum i-am da creierului niște semnale cu privire la felul în care trebuie să filtreze din multitudinea de informații exact ceea ce este relevant pentru noi, să filtreze oportunitățile din mediul înconjurător potrivite pentru noi și să ne organizeze energia astfel încât, din tot ce se întâmplă în jurul nostru, să fim focusați pe ceea ce vrem să realizăm. 
7. Ce ne determină motivația. Visurile vagi nu creează motivație; inițial toate visurile sunt vagi, dar procesul prin care ne apropiem de vis pas cu pas și încercăm să învățăm tot mai mult despre ce înseamnă lucrul respectiv poate să genereze motivație sau poate să ne diminueze motivația. În momentul în care lucrurile ne sunt clare, ne putem da seama că visul e chiar mai interesant decât ne-am imaginat sau, dimpotrivă, că nu e ce-am crezut și că nu ni se potrivește. Motivația este foarte greu de menținut, dar poate fi o deprindere cultivată. Formula chimică a motivației este chiar dopamina care se eliberează în momentul în care am realizat ceva. Dacă ne dăm voie să funcționăm cu pași mici, ne cultivăm motivația în fiecare zi versus a avea motivație o dată pe an sau o dată la 6 luni, când am realizat un obiectiv important. 
8. Mitul sacrificiului. Cei mai mulți dintre noi am crescut cu ideea că pentru a ne realiza un vis trebuie să ne sacrificăm pentru visul respectiv, că e ceva extraordinar de greu, că numai cu chinuri îl putem realiza. Astfel se explică și de ce puțini oameni sunt conectați cu visurile lor, pentru că viața e și așa destul de grea și complicată, ca să mai avem și un vis pentru care trebuie să ne sacrificăm. Dar drumul spre realizarea unui vis poate să fie cel mai împlinitor drum din viața noastră. Pentru că, de fapt, toată retorica din jurul sacrificiului a apărut din cauza faptului că oamenii nu cunosc metode prietenoase cu creierul lor pentru a realiza ceea ce își doresc în viață. Ne bazăm foarte mult pe voință și pe un bullying interior – ne certăm, ne judecăm, ne forțăm să ne împingem acolo unde vrem să ajungem –, mai degrabă decât să folosim metode prietenoase cu creierul nostru, cum este cea a pașilor mărunți.
9. Uneori este foarte bine să renunți la visul tău. Vedem peste tot mesaje voit inspiraționale, precum: nu renunța niciodată la visul tău! Însă e important să știm când trebuie să renunțăm. Poate fi un vis pe care l-am formulat într-o etapă a vieții care nu ne mai reprezintă acum sau pe care l-am formulat la presiunea, poate discretă, a celor din jurul nostru. De ce să cărăm o povară dintr-o etapă a vieții care nu mai este foarte relevantă? E ca un bagaj de care nu mai avem nevoie. În plus, dacă renunțăm la un vis care nu este al nostru, pentru care nu avem suficientă motivație, care poate nu ne mai inspiră așa de mult, în momentul acela, creăm spațiu mental și emoțional în sufletul și în mintea noastră ca să ne putem reorienta și să ne canalizăm energia spre ceva ce este cu adevărat important pentru noi.
10. Cei cinci oameni pe care trebuie să-i recrutăm în echipa visurilor noastre: un mentor, cineva care a făcut ceva foarte asemănător cu ce vrem noi să facem, pe care putem să-l urmărim, cu care că putem intra în contact și căruia să-i putem cere sfaturi; un coach, acea persoană specializată în a ne adresa întrebările cele mai relevante și în a ne susține sau a ne provoca; un suporter, cineva care este foarte pozitiv, nu negativist, o persoană care este deschisă la nou, care caută și el/ea altceva în viață; un conector, cel care are acces la resurse în societate și care poate să ne conecteze cu oameni interesanți, cu resurse potrivite pentru noi; un influencer. Este important să fie alături de noi și cineva care ne țină cu picioarele pe pământ, să ne contrazică, să ne țină conectați la realitate. De asemenea, este recomandată, pentru cei ce simt nevoia, și colaborarea cu un terapeut care să ne ajute să ne creeze liniștea interioară de care avem nevoie.
11. Echilibrul între a vorbi și a păstra tăcerea. Izolarea este cea care omoară aspirațiile, și visurile, și proiectele, și dorințele noastre. Cercetările spun însă că trebuie păstrat un echilibru între a vorbi și a păstra tăcerea, pentru că vorbitul despre vis e contraproductiv. În mod paradoxal, în momentul în care vorbim, și vorbim despre un obiectiv, creierul nostru percepe ca și când a fost realizat acel lucru. Pentru că am primit deja un fel de validare, am aruncat visul în lume, iar creierul percepe asta ca fiind ceva bifat. Deci ne scade energia. Plus că există și șansa să ne întâlnim cu oameni care o să ne descurajeze. Trebuie să vorbim cu oameni care pot fi prieteni ai visului nostru. Pe lângă a alege bine oamenii cu care vorbim, este foarte important să ne asumăm în continuare responsabilitatea pentru visul nostru. În momentul în care am vorbit, nu am pasat responsabilitatea în afară, spre cel care a ascultat, ci rămânem în continuare la cârma visului nostru.
12. Arta de a cere. Sunt oameni pe care putem să-i aducem în jurul visului nostru, dar trebuie să le cerem noi, trebuie să mergem spre ei să le cerem ajutor, susținere, încurajare, poate chiar susținere financiară. În societatea noastră, din păcate, avem cultura lui „mă descurc eu singur”, să nu cerem de la nimeni nimic. Trebuie să ne exersăm această abilitate de a cere ajutor. Important e să cerem precis, să știm ce cerem, nu chestii vagi. Iar apoi, după ce am cerut lucrul respectiv, să ne asumăm în continuare responsabilitatea, să nu ne așteptăm ca omul acela să rezolve lucrurile pentru noi. E foarte important să ne exersăm și abilitatea de a-l primi pe „nu”, că nu toată lumea o să poată sau o să fie disponibilă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la a cere, trebuie pur și simplu să găsim acei oameni care o să fie foarte bucuroși să ne ofere ceea ce avem nevoie în momentul respectiv.
13. Contribuiția norocului la împlinirea visului. Atribuim prea multe merite norocului și credem că acesta n-are nicio legătură cu noi. Spunem că există sau nu există, că doar unii oameni sunt norocoși să își realizeze visurile. De fapt, concepția noastră despre noroc este legată de felul în care ne orientăm spre oportunități, de capacitatea de a le observa, care vine din felul cum ne poziționăm față de noroc. Dacă ne-am etichetat drept un om ghinionist, căruia nu i se întâmplă niciodată, nimic bun, mintea noastră inconștientă nu se conectează cu oportunitățile existente. Ele sunt acolo pentru toată lumea, dar fiindcă am zis despre noi că suntem ghinioniști, mintea ne filtrează realitatea într-un anumit fel. Eticheta asta – sunt norocos/sunt ghinionist – este felul în care ne orientăm spre resurse, felul în care suntem atenți la resursele din jurul nostru, și felul în care ne-am format, poate încă de mici, să exploatăm aceste resurse, să le aducem spre noi, să le conectăm.
14. Relația științific validată între sănătate, fericire și scopuri. Există cercetări care arată că atunci când suntem conectați cu scopurile noastre, când avem un vis, ni se îmbunătățesc foarte multe dintre funcțiile mentale, emoționale. Ne crește nivelul de creativitate, ne cresc imaginația, atenția, orientarea spre resurse. Riscul de depresie sau alte tulburări de genul acesta devine mai mic. Suntem mai focusați spre ceea ce este pozitiv în viață, mai degrabă decât pe ceea ce este negativ. Așadar, a avea scopuri și a fi conectat cu ele este o sursă a fericirii. Sunt și cercetări care pun scopul în legătură cu sănătatea fizică a organismului nostru și cu longevitatea. Există studii care arată că oamenii care sunt conectați cu scopurile lor au o imunitate mai mare și trăiesc în medie cu șapte ani mai mult decât ceilalți.
15. De la management by objectives la management by dreams. Managementul prin obiective are avantajul de a pune ordine în organizațiile complexe. Însă obiectivul suprem al organizației este, de fapt, visul fondatorului său, pentru realizarea căruia acesta angajează niște oameni. În timp ce antreprenorul are satisfacția că toată lumea lucrează la visul său, oamenii aceia au în continuare propriile visuri de care trebuie să aibă grijă și de care vor să aibă grijă, pentru că reprezintă motivația lor pentru a fi în lumea asta. Și atunci, ca să echilibrăm puțin lucrurile, ar fi foarte înțelept să trecem de la management by objectives la managementul la management by dreams. Visul antreprenorului este deja acolo, ar trebui doar să aducem în ecuație și visurile angajaților săi. Ca angajator, dacă ești la curent cu visurile angajaților tăi și îi ajuți, chiar îi susții în direcția asta, atunci ai un capital de motivație și de energie al acelui angajat care este mult superior decât dacă îl ignori.

---

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații. 

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

---

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Mirela, bună dimineața!

Mirela Oprea: Bună dimineața, dragă Andreea!

Andreea Roșca: Abia aștept discuția noastră despre cum să fim mai buni păstori ai propriilor noastre visuri și aspirații. Îți mulțumesc pentru ea!

Mirela Oprea: Îți mulțumesc și eu! Trebuie să-ți mărturisesc că sunt emoționată și onorată pentru că sunt un mare fan al podcast-ului tău și un mare fan al tău, așa că sunt extrem de încântată să avem conversația asta.

Andreea Roșca: Îți mulțumesc foarte mult! Să ne întoarcem un pic în timp, te rog frumos, ca să conturăm un pic felul în care tu ai intrat în acest subiect care se numește „dream management”. Și aș vrea să mă întorc – și te rog pe tine să preiei ideea – la un moment din viața ta, când spui că îți era greu și ți-a căzut în mână o carte ușurică, numită „The Dream Manager”. Spune-mi câteva cuvinte, te rog frumos, despre acel moment.

Mirela Oprea: Era un moment în care eram pe val, ca să zic așa: lucram într-o organizație internațională, aveam o echipă formată din niște oameni extraordinari, o echipă multinațională – erau, probabil, reprezentate circa 10 țări în echipa mea –, și călătoream ca o nebună dintr-o țară în alta pentru tot felul de evenimente, seminare, convenții. Asta era cu mult înainte de pandemie, după cum vă dați seama. Aceste țări erau foarte captivante, dar în același timp și provocatoare, pentru că erau în conflict, în războaie, unele dintre ele. Și călătoream așa de mult și mă încărcam cu poveri, și cu probleme, și cu povești foarte grele, care la un moment dat parcă mă apăsau foarte tare. Fusesem întotdeauna pasionată de slujba mea, și de ceea ce făceam – lucram pentru o organizație non-guvernamentală în domeniul apărării și protecției drepturilor copilului. Întotdeauna, eu am avut această sensibilitate extraordinară și o am în continuare, sunt cofondatoare împreună cu fratele meu a Asociației Ferentari, care ajută copiii mai puțin avantajați din acest cartier. Și eram foarte prinsă în vârtejul acesta. 

Mirela Oprea: Dar momentul în care „mi-a căzut cerul în poală”, ca să zic așa, a fost acela în care, colac peste pupăză, Andreea, m-am și îndrăgostit de un bărbat complet nepotrivit pentru mine, ca să fie treaba-treabă, și mi-am dat seama că parcă nu mai eram în viața mea, în filmul meu. Mă pierdusem, îți mărturisesc că mă pierdusem foarte tare. La un moment dat, eram pe un avion, între două dintre aceste țări, cum ziceam, și am descărcat această carte. Nu știu cum am ajuns la ea, începusem, cred, să încerc să citesc cărți din acestea de dezvoltare personală. Până nu de mult, citeam doar cărți de serviciu, care-mi erau folositoare pentru serviciu; făcusem și un doctorat la Universitatea din Bologna pe tema politicilor de dezvoltare durabilă și a cooperării internaționale și citeam foarte multă literatură de profil. În momentul acela, am început să citesc această carte ușurică, de fapt povestea romanțată a unei companii din Statele Unite în care lucrurile nu mergeau bine, exista o foarte mare fluctuație de personal – oamenii nu voiau să lucreze acolo pentru că nu era neapărat inspirațional să lucrezi în acea companie, era o companie de curățenie. În definitiv, al cui vis este să se trezească dimineața și, pe salariul minim pe economie, cum era atunci, să spele toată ziua mochete, chiuvete, toalete și așa mai departe. Și cartea aceasta povestește cu foarte multă simplitate și cu mult dar, ce s-a întâmplat în acea companie în momentul în care managerii au început să se gândească: ori facem ceva, ori pierdem business-ul acesta. Au încercat diferite strategii, cum se încearcă și pe la noi, cu motivarea angajaților și așa mai departe, până când au ajuns la ideea: oare cum ar fi să-i ajutăm pe angajații noștri să-și realizeze obiective personale – adică visuri, ca să fie un pic mai interesant. Și au creat un sistem prin care îi încurajau pe oameni să se gândească la visurile lor. Deci nu faimoși key performance indicators, de care suntem cu toții așa de atașați în lumea noastră corporatistă, ci: care-s visurile tale și cum putem noi, compania asta, să te ajutăm? Au angajat un dream manager, i-au zis ei, adică cineva care să stea de vorbă, un fel de coach sau un psiholog care să stea de vorbă cu oameni despre visurile lor. Și au creat un întreg sistem în jurul acestei idei.

Mirela Oprea: Când am citit cartea aceea, în primul rând am zis: stai un pic, care-i visul tău?, tu aveai un vis la un moment dat. Visul meu din adolescență – dat fiind că mie îmi plăcea foarte mult să vorbesc cu oamenii și eram confidenta tuturor colegilor mei de liceu – fusese să dau la facultatea de psihologie, ceea ce am și făcut, și am realizat. Dar după aceea, eu visam să devin psiholog sau psihoterapeut, ceea ce n-am mai făcut, și nu am mai realizat. Când am citit partea aia m-am gândit: unde e visul tău? Ce se întâmplă? Unde ești tu în raport cu el? Și, al doilea lucru la care m-am gândit a fost: ideea asta e atât de faină încât e păcat să rămână doar un concept de business. Ar trebui scoasă în societate. Ar trebui să vorbim despre visurile noastre tot timpul, nu numai la serviciu – oricum nu facem asta, să vorbim la serviciu despre visurile noastre, dar hai să presupunem că am face lucrul acesta –, ar trebui să vorbim despre visurile noastre în familie, în societate, în școală, noi între noi, vecinii. Mi-am imaginat un întreg sistem în care există cluburi de dream management, adică managementul visurilor, în toată țara. Am zis, este o resursă extraordinară. De ce am rezonat cu această carte atât de puternic? Pentru că visul meu propriu murise sau hai să zicem că mai degrabă îl îngropasem fără să moară cu adevărat. Îngropasem un vis care încă nu murise, era în sufletul meu – pentru că imediat m-am reconectat cu el –, dar îl ascunsesem foarte, foarte bine în „podul meu cu vechituri”.

Andreea Roșca: Când a fost asta? Acum cât timp?

Mirela Oprea: Asta a fost în 2016, dacă îmi amintesc eu bine, deci acum 6 ani.

Andreea Roșca: Și ăsta este practic punctul de început al vieții tale, așa cum arată ea astăzi, când exact asta faci.

Mirela Oprea: Acum asta fac. Am creat un program care așa se și numește, Dream Management, care are mai multe dimensiuni. Acela a fost, într-adevăr, punctul de pornire, scânteia, ca să zic așa. După care a fost un moment foarte frumos când directoarea executivă a unei organizații din din București care lucra cu copiii din Ferentari m-a invitat să particip la un program al lor de motivare a angajaților. Mi-a zis: „Mirela, vorbești așa de frumos, de ce nu vii tu să prezinți ceva despre tine, să inspiri angajații cu privire la experiența ta și să ne povestești ce înseamnă meseria ta și cum evoluezi în momentul prezent?”. Și eu tocmai citisem cartea asta și am zis: dar pe cine interesează de experiența mea? Hai să vorbim despre visuri! Am creionat repede ideea unui atelier și m-am dus la organizație. Erau acolo, dacă îmi amintesc bine, vreo 23 de angajați și un copil de 9 ani, unul dintre beneficiarii organizației. Și am început acest atelier întrebându-i pe participanți despre un vis al lor din copilărie. Nu îți povestesc, nu vreau să exagerez, Andreea, cât de multă emoție s-a creat instantaneu în momentul în care oamenii s-au reconectat cu visurile lor din copilărie. Și apoi a fost foarte firească trecerea la a discuta despre visurile lor din momentul prezent. Am scris un articol despre asta – pentru că mie îmi place să scriu – despre experiența respectivă și despre conceptul de Dream Management, în general, pe platforma republica.ro. Și, de fapt, acolo a fost momentul de cotitură pentru mine, pentru că apoi am început să primesc întrebări de la tot felul de oameni: nu vrei să vii și la noi în organizație, să vorbim și noi despre visurile noastre?

Andreea Roșca: Tu erai, de fapt, într-un proces ca la carte, dacă vrei, de validare a ideii, probabil fără să știi treaba asta, de a merge pas cu pas pe calea – o să folosesc cuvântul vis, deși o putem numi, nu știu, startup…

Mirela Oprea: Minimum viable product.

Andreea Roșca: Minimum viable product, da, și așa mai departe. De fapt, tu, fără să îți dai seama, intrasei pe calea pe care tu o descrii în cartea pe care ai scris-o.

Mirela Oprea: Exact, ulterior. Da, pentru că ulterior am început să fac aceste ateliere. Le-am structurat un pic mai bine când mi-am dat seama ce interes există și ce rezultate frumoase am. Și cred că înainte de pandemie – pentru că după pandemie, evident, n-am mai făcut asta –, am călătorit prin toată țara cu atelierul de Dream Management și probabil că am făcut undeva între 70 și 80 de ateliere. Veneau în jur de 10-15-20 de oameni la fiecare atelier, și fiecare reiterație reprezenta o oportunitate de a perfecționa modelul, de a învăța de la oameni ce funcționează mai bine, ca să îi ajute să se reconecteze cu visurile lor și să aibă încredere în visurile lor și apoi să facă pașii necesari în direcția aceasta. După aceea, a crescut cumva natural. Cineva mi-a zis la un moment dat, la Timișoara, o profesoară de la Facultatea de Asistență Socială: „Mirela, dar un atelier de 3-4 ore nu este destul. Trebuie să faci un curs, ceva mai amplu”. Zis și făcut! După care, cineva care a fost la curs mi-a zis: „știi, eu aș vrea să învăț să fac exact ce faci tu, adică să inspir oamenii și să-i ajut să se conecteze cu visurile lor. De ce n-ai face tu o școală de Dream Management?”. Și uite așa, apropo de pas cu pas, uite așa a crescut proiectul acesta. 

Andreea Roșca: Tu ai făcut asta foarte mult timp în paralel: ai rămas în organizația în care lucrai și ai dezvoltat și această nouă direcție – această nouă viață, până la urmă, că tu ți-ai schimbat complet viața. Cât timp a durat din momentul în care ai început până când acest drum a rămas singurul tău drum? Cât ai mers în paralel?

Mirela Oprea: A durat și mai durează. În 2018 a fost un moment în care mă simțeam tot mai împovărată și-mi era tot mai greu. La organizația mea s-a restructurat departamentul în care eram eu cuprinsă și atunci am zis: ăsta este un semn, hai mai bine să merg pe calea mea. Deși aș fi putut să aplic și am fost invitată să aplic pe alte poziții, am decis să nu fac acest lucru și am mers pe calea mea. Deci au fost doi ani de zile în care am mers în paralel. Inițial a fost un hobby pentru mine și o foarte mare plăcere pe care acest hobby mi-o aducea. Îl inseram în interstițiile vieții mele, acolo unde puteam, printre picături. După care, din 2018, m-am dedicat exclusiv acestui program. Și, de fapt, mi-am realizat un vis, acela de a scrie o carte – am scris cartea despre Dream Management. Așa am folosit timpul. Apoi am fost în turneu de promovare a cărții și a fost un timp extraordinar din viața mea. Dar în anul 2020, s-a deschis în aceeași organizație, o poziție care m-a tentat extraordinar de tare, aceea de specialist în schimbări sociale și de comportament. Și n-am rezistat, Andreea, nu am rezistat, pur și simplu. Am aplicat și m-au selectat. A fost așa de haios faptul că, în momentul în care mi-au confirmat că m-au primit, am avut un moment de panică totală și mi-am dat seama că nu pot să accept un job de 8 ore fiindcă ar fi însemnat să renunț iarăși, într-un sens major, la visul acesta al meu, legat de managementul visurilor. Și atunci le-am spus recrutorilor: știți, îmi pare foarte rău să schimb jocul, dar eu aș vrea, dacă puteți, să mă primiți cu 6 ore. Și m-au primit cu 6 ore.

Andreea Roșca: Ca să vezi ce înseamnă să ceri lucrurile de care crezi că ai nevoie.

Mirela Oprea: Exact. A fost o luptă foarte mare cu mine însămi, am lucrat cu psihoterapeuta mea intens, ca să mă conving că pot să cer – și după aceea o să văd dacă primesc sau nu, dar măcar să-mi exprim dorința. Am fost foarte, foarte bucuroasă că au acceptat lucrul acesta. După care, în februarie anul trecut, am cerut să pot să lucrez cu 4 ore în loc de 6. Și iarăși am lucrat cu psihoterapeuta mea și cu mine însămi, și mi-am făcut temeri și așa mai departe. Dar mi-a făcut curaj să cer asta și, spre surpriza mea, am primit din nou. Din ianuarie 2023, o să lucrez cu 2 ore. Și atunci când am cerut să lucrez cu 2 ore am fost convinsă 100% că până aici „a mers ulciorul la apă”. Dar am fost foarte, foarte surprinsă că am fost primită din nou așa cum am putut. Așa încât, concluzia mea este că este un proces, așa cum ne arată Herminia Ibarra în cartea ei despre Working Identity, pe care o recomand cu mare căldură. Ea vorbește despre tranzițiile în ceea ce privește identitatea profesională. Că nu se întâmplă totul dintr-odată, ci este un proces și o perioadă, te afli în acest proces între două identități: în cazul meu, identitatea mea de angajat și identitatea mea de lucrător independent, antreprenor, freelancer, cum vrei să mă denumești. Îți cauți echilibrul între cele două lumi și acest lucru poate să dureze mult timp.

Andreea Roșca: Mi se pare interesant că există o dată. Și aici vreau să intrăm în discuția asta despre visurile noastre și unde greșim cu ele și ce spune știința. 17 ianuarie e ziua științific demonstrată în care visurile mor.

Mirela Oprea: Ziua internațională a morții rezoluțiilor de început de an. Se numește, de fapt, a abandonării rezoluțiilor de început de an.

Andreea Roșca: Deci, vine decembrie, momentul în care ne gândim: e un an nou, de data asta chiar aș putea să îmi propun și să fac lucruri. Și toate lucrurile astea durează, în marea majoritate a cazurilor, două săptămâni. Mă rog, puțin mai mult de două săptămâni. Ce se întâmplă? De ce mor după două săptămâni visurile noastre de început de an?

Mirela Oprea: Da, este haios, pentru că faimoșii cercetători britanici au făcut acest studiu care arată că – există, de fapt, mai multe studii, o să citez unul dintre ele – care arată că 8% din rezoluțiile de început de an sunt realizate, restul de 92% mor. Este un adevărat genocid, dacă vrei, în lume, a bunelor intenții de început de an. Și acest studiu la care mă refer acum spune că 50% dintre rezoluțiile de început de an sunt date uitării până la sfârșitul lunii ianuarie, așa că, în mod simbolic, s-a ales o dată undeva la mijlocul lunii ianuarie care a fost declarată Ziua Internațională a Abandonării Rezoluților de început de an. Există multe cercetări care vorbesc despre motivele pentru care nu reușim să ni le ducem la capăt. O să îl citez Paul Dolan, care este un cercetător la o universitate din Marea Britanie, care a explicat la un moment dat că există trei motive pentru care mor aceste rezoluții de început de an – bine, există multe motive, dar eu o să mă refer acum la trei dintre ele. În primul rând, spune el, și spun și eu o dată cu el, e faptul că nu alegem corect aceste rezoluții. Adică le alegem la presiunea celor din jur, la presiunea societății sau la presiunea a ceea ce știu eu că ar trebui să fac, că am mai încercat să fac, dar nu le alegem în funcție de: mă entuziasmează cu adevărat chestia asta, eu cu adevărat îmi doresc și simt că stau mai drept în scaun, mă înalț numai când mă gândesc la faptul că aș putea să realizez acest lucru. Mai degrabă, alegem lucruri care știm noi acolo, în fundul sufletului, că trebuie. Și atunci, dacă alegi așa, ce motivații ai? Dacă visurile tale sunt alese în funcție de dorințele altora pentru tine sau ale societății pentru tine, atunci ce motivație ai? Al doilea motiv, spune Paul Dolan, este că noi suntem foarte buni să ne stabilim rezoluțiile – unii dintre noi fac liste cu 50, 100 de dorințe pentru anul 2023 și așa mai departe –, dar ce nu facem este să ne facem un mic plan despre cum putem să realizăm una și alta. Și Paul Dolan, și de altfel și un alt autor pe care îl cheamă Peter Gollwitzer vorbesc despre un concept care se numește puntea – sau, dacă vrei, prăpastia – dintre intenție și implementare: the intention – implementation gap. Există o prăpastie între cele două lucruri și oamenii nu prea știu cum să arunce o punte peste prăpastia asta, cum să-și facă un mic plan ca să poată realiza ceea ce își doresc. Un al treilea motiv este că ne bazăm prea mult pe voință: gata, din 1 ianuarie mă las de fumat, mă duc la sală, mănânc sănătos, vorbesc mai frumos cu copiii mei și alte chestii care toate fac apel la voință. Iar voința, s-a demonstrat științific că este o resursă finită. Adică tu ai o anumită cantitate de voință care se epuizează pe parcursul unei zile sau pe parcursul unui an. Nu poți să iei la nesfârșit din rezervorul cu voință și nu poți să te bazezi doar pe voință. Trebuie să ai și alte instrumente cu care să operezi, pentru că altfel te epuizezi. Apare burnout-ul, plictiseala.

Andreea Roșca: Da, e un efort continuu care trebuie susținut de-a lungul unui an sau a luni de zile ceea ce e nerealist. Ai vorbit mai devreme – și vreau să intru puțin în toată această știință, pentru că e multă știință în spatele managementului de visuri – și ai spus un lucru despre faptul că nu știm cum să aruncăm o punte între unde ne aflăm acum și unde am dori să fim. Și tu spui în carte că de fapt asta este una din principalele noastre greșeli sau așteptări nerealiste, și anume credința că dacă am un vis și mi-e destul de clar, visul se va întâmpla așa, ca prin miracol aproape. Avem acest gen de gândire magică, că dacă visăm un lucru, nu trebuie să punem neapărat niște cărămizi în viața reală, pe drum. Și spui că, de fapt, unul din lucrurile esențiale este să înțelegem că să îndeplinești un vis e un proces, că de aceea l-ai numit dream management și de aceea îl numești manager de visuri. Te las pe tine să vorbești despre asta, despre care-i mentalitatea.

Mirela Oprea: Da, mentalitatea este aceea a unui manager. Așa cum un manager de proiect are un proiect și nu se bazează nici pe voință, nici pe noroc, nici pe „lasă că o să fie bine” ca să-l realizeze – mă rog, în societatea noastră uneori ne mai bazăm și pe asta –, ci are un sistem logic pe care îl aplică ca să funcționeze lucrurile, am zis că, în mod asemănător, trebuie să ne tratăm visurile, la fel cum un manager tratează proiectul său. Acum, pentru că nu toată lumea este manager în societatea noastră, eu am creat o metodă – simplificarea simplificărilor, ca să zic așa –, prin care să pot să explic foarte ușor, simplu de reținut și intuitiv la ce mă refer. Metoda aceasta se numește COPIL. Toată lumea o să rețină acest cuvânt, m-am gândit eu. În acronimul COPIL – pentru că COPIL este un acronim în primul rând, și apoi este și o stare de spirit, o mentalitate – fiecare literă este conectată la un concept științific. Ce spune știința că trebuie să fac atunci când am un vis, o aspirație pentru viața mea? Păi, spune multe lucruri, dar cinci sunt esențiale. „C” vine de la Clarificare. Este foarte important să clarifici bine ceea ce îți dorești, pentru că, dacă nu, poți să te duci într-o sută de mii de direcții și să ajungi într-o sută mii de locuri diferite. Deci să-ți clarifici ce îți dorești este foarte important și chiar să faci un proces de vizualizare a rezultatului, adică al momentului cu ce se va întâmpla. Să zicem că visul tău este să-ți deschizi o grădiniță pentru copii, că ești o mămică, ai lucrat în corporație, ai stat acasă o vreme cu copiii, te-ai reîntors la visul tău de a fi educatoare. Îți imaginezi în partea de „C”, în clarificarea visului, momentul în care vei deschide această grădiniță: cum vor arăta sălile, unde va fi, cum arată clădirea, cum te îmbraci tu în prima zi în care ești acolo, cum o să arate copiii, cum sunt părinții și așa mai departe. Apoi îți imaginezi, îți clarifici procesul prin care ajungi acolo: ok, deci trebuie să-mi iau niște acreditări, trebuie să închiriez un spațiu, trebuie să economisesc niște bani. Toți pașii pe care trebuie tu să îi faci, asta este litera „C”.

Andreea Roșca: Putem să le luăm pe rând, te rog, ca am câteva întrebări aici. Prima dintre ele este legată de ideea asta de vizualizare și, îmi pare rău, dar pentru mine este ceva la care ridic sprâncenele. Pentru că ideea de vizualizare există în toate aceste cărți de psihologie pozitivă dusă la extrem și nefuncțională, de genul: the secret, „visează și ți se va întâmpla”. Adică eu nu cred în lucrurile astea și, științific vorbind, n-am găsit nicăieri o bază pentru ele. Deci care-i sensul psihologic? De ce ar trebui să vizualizez ziua în care voi intra în clasă prima oară în grădinița mea și cu ce sunt îmbrăcată și ce-i pe pereți?

Mirela Oprea: Știi, sunt și eu foarte de acord cu asta, și, de fapt, în litera „O”, o să mă refer la felul în care acest exces de psihologie pozitivă poate să dăuneze visurilor noastre. Dar este foarte interesant că în momentul în care noi vizualizăm o realitate viitoare, dacă ne dăm voie să facem lucrul acesta, se activează nervul optic și se comportă ca și când lucrul respectiv s-ar întâmpla aievea. Și în momentul acela începi să creezi căi neuronale spre direcția respectivă. Dar în același timp tu ești unde ești și atunci începe să se creeze o discrepanță în mintea ta, în creierul tău, între unde ești acum și unde vrei să fii. Și e ca și cum i-ai da creierului tău niște semnale cu privire la felul în care trebuie să filtreze el oportunitățile din mediul înconjurător și să îți organizeze ție energia astfel încât din tot ce se întâmplă în jurul tău, tu să fii focusat pe ceea ce vrei să realizezi. Deci nu este niciun fel de voodoo și boo hoo hoo în legătură cu asta, și nicio gândire magică gen: crede în visul tău, și ți se va realiza, și nu trebuie să faci nimic. Nu-i despre asta, ci este vorba despre cum, dacă îți imaginezi ceea ce îți dorești cu adevărat, creierul tău te ajută să-ți organizezi energia, motivația și să vezi în mediul înconjurător acele oportunități care sunt potrivite pentru tine. E ca atunci când – și acesta este un exemplu foarte banal și foarte cunoscut –, vrei să-ți cumperi un palton roșu și dintr-o dată pe stradă vezi toate femeile cu paltoanele astea minunate, roșii, deși până atunci ți s-a părut că sunt doar paltoane negre. Dar creierul tău a început să filtreze din multitudinea de informație exact ceea ce este relevant pentru tine.

Andreea Roșca: Al doilea lucru care mi se pare important aici este legat de motivație. Tu spui: clarificarea înseamnă că visurile vagi nu creează motivație. Nu știu dacă ăsta e cel mai bun punct în care să vorbim un pic despre motivație, dar mă gândesc să te întreb cum arată motivația și care e legătura între felul în care ne gândim la ceea ce ne dorim și motivație.

Mirela Oprea: Acum este adevărat că inițial toți începem cu un vis vag: vai, ce mi-ar plăcea într-o zi să devin psihoterapeut, cum a fost cazul meu. Dar ce știam eu la 16 ani despre ce înseamnă să ai un cabinet de psihoterapie, să dai facturi, să fii continuu în formare? Ce știam eu despre asta? Foarte puțin. Deci visurile inițial sunt vagi, dar procesul prin care te apropii de vis pas cu pas și încerci să înveți tot mai mult despre ce înseamnă lucrul acela poate să genereze motivație sau poate să-ți diminueze motivația. Pentru că îți dai seama că: uau, e chiar mai mișto decât mi-am imaginat să fii psihoterapeut. Dar poți să-ți dai seama și că: nu, nu e de mine, e mult prea intens emoțional și din toate punctele de vedere, hai mai bine să mă ocup eu de ceva colateral psihoterapiei, nu neapărat de chestia asta. Și aici o să vorbesc un pic și despre litera „O”, a Obstacolelor. Eu m-am inspirat foarte mult din cercetările unei cercetătoare de origine germană, Gabriele Oettingen, pe care înțeleg că și tu o cunoști și o apreciezi, și care a scris o carte care se numește „Rethinking Positive Thinking”, în care ea critică exact ce ziceai tu mai înainte, Andreea, respectiv accentul acesta exagerat pus pe gândirea pozitivă – „crede și ți se va da”, „urmează-ți visul și universul te va ajuta” și așa mai departe. Ea este originară din Germania și cred că la sfârșitul anilor ‘80 s-a mutat în Statele Unite pentru cercetările ei, unde a fost izbită de această cultură a optimismului excesiv, cum a denumit-o ea. Toată lumea zice: crede-n visul tău și se va realiza. Dar oare acest optimism, s-a întrebat ea, este cu adevărat benefic? Și a început să facă niște cercetări foarte interesante, iar una dintre primele ei cercetări a produs furori și a fost imediat publicată. O să descriu foarte pe scurt acest studiu. 

Mirela Oprea: Ea a luat un grup de persoane obeze care își doreau să slăbească, să piardă din greutate și le-a introdus într-un program complex – aveau dietetician, trainer personal pentru sport, consiliere psihologică, tot ce-ți poți imagina ca să-și atingă acest obiectiv. Înainte să intre în programul acesta complex, i-a împărțit în două grupuri. Grupul A trebuia să-și imagineze ziua minunată, extraordinară, incredibilă în care vor fi slăbit exact câte kilograme vor fi dorit să slăbească – cum va arăta ziua aia, ce se va întâmpla și așa mai departe. Grupul B trebuia să se gândească la obstacolele pe care le vor avea pe parcurs – când o să ieșim la restaurant cu prietenii noștri și toată lumea își va comanda pizza aia care miroase îmbătător, iar eu trebuie să comand apă cu lămâie, ce o să mă fac eu în momentul ăla ca să nu ies din dietă? Eu mi-am imaginat așa: când iese mami din bucătărie, cu gogoșile ălea pe care numai ea știe să le facă, oare ce o să fac eu în momentul acela? Ea a arătat – cu număr de kilograme – că cei din prima grupă, cei care își imaginaseră ce frumos va fi în ziua în care își vor realiza obiectivul, au slăbit în medie cu 13 kilograme mai puțin decât cei care și-au imaginat obstacolele. Deci optimismul acesta excesiv – mergi înainte, crede și așa mai departe – nu i-a ajutat pe oameni. 

Andreea Roșca: Da, te lasă descoperit.

Mirela Oprea: Te lasă descoperit. Și atunci, ea a ajuns la concluzia că e foarte important atunci când ai un vis să te conectezi la obstacolele pe care o să le ai. Dar asta nu este destul – dacă doar de uiți la obstacol, renunți.

Andreea Roșca: Te demotivezi, nu te mai apuci niciodată. 

Mirela Oprea: Exact. Dar ea a arătat că este foarte important să-ți faci un mic plan: când anticipez că vine obstacolul respectiv, eu cum o să procedez, ce o să fac eu în momentul respectiv? Să-ți faci acest „dacă…, atunci…” plan: dacă ieșim la restaurant și prietenii mei comandă ceva de care mie mi-e foarte tare poftă, atunci ce-aș putea să fac? Și-ți stabilești. E ca și cum îți antrenezi creierul de dinainte, la fel ca un sportiv de performanță care își antrenează creierul de dinainte cu privire la ce ar putea să se întâmple. E foarte interesant cum a reacționat comunitatea științifică, pentru că primul ei studiu care a demonstrat cât de periculos este acest optimism excesiv a fost publicat imediat, după care toată comunitatea științifică a zis: nu, nu, nu, stai, stai, stai, nu-i așa, iar următoarele ei studii au fost mult mai greu publicate. 

Mirela Oprea: Din fericire, ea nu s-a lăsat și acum există un corpus de mai mult de 150 de studii care au reconfirmat din nou, și din nou, și din nou această tehnică pe care ea a denumit-o contrastul mental – adică să pui lucrurile în contrast, să pui obiectivul pe care ți-l dorești în contrast cu obstacolele pe care le anticipezi și să-ți formezi mici strategii care să te ajute să treci mai departe. „C”și „O”din metoda COPIL formează împreună metoda contrastului mental.

Andreea Roșca: Vorbește-mi de motivație. Te întrebasem înainte să vorbești despre obstacole, despre cum funcționează motivația și care e legătura între claritate și motivație, și, evident, legătura între obstacole și motivație, acum.

Mirela Oprea: În momentul în care lucrurile îți sunt clare, ziceam că ai două opțiuni: ori ți se întărește motivația, ori îți slăbește motivația pentru că-ți dai seama că nu este de tine. Și Gabriele Oettingen spune, apropo de motivație, că metoda contrastului mental are un efect paradoxal: că îți întărește motivația dacă visul este cu adevărat important pentru tine sau ți-o slăbește și renunți la vis. Și ai putea să zici: dar ce fel de dream management faci tu și cum încurajezi oamenii să-și realizeze visurile dacă efectul este că apoi o să renunțe la visul lor pentru că își dau seama prin metoda contrastului mental că nu au suficientă motivație ca să îi ducă mai departe? Și o să spun: sunt un foarte bun dream manager pentru că dacă tu renunți la un vis care nu este al tău, pentru care nu ai suficientă motivație, care poate nu te mai inspiră așa de mult, în momentul acela, tu ai creat spațiu mental și emoțional în inima, și în sufletul tău, și în mintea ta ca să te poți reorienta spre ceva ce este cu adevărat important pentru tine. Și eu combat această idee care este pe toți pereții Facebook-ului: nu renunța niciodată la visul tău! Ba da, uneori este foarte bine să renunți la un vis al tău, pentru că l-ai formulat într-o etapă a vieții care poate nu te mai reprezintă acum, când erai poate mai naiv, când aveai mai puține oportunități, mai puține resurse. De ce să cari după tine o povară dintr-o etapă a vieții care nu mai este foarte relevantă? Sau l-ai formulat la presiunea, poate discretă, a celor din jurul tău, a părinților care poate și-au dorit o anumită carieră pentru tine, iar tu, ca să îi bucuri pe ei și să-i mulțumești, ți-ai asumat, ai preluat visul lor, iar acum îți dai seama că de fapt este un spațiu gol care te seacă de energie.

Andreea Roșca: Și care-ți ocupă timpul și spațiul mental și îți consumă energia în loc să faci lucruri care chiar te motivează. E ca un bagaj de care nu mai ai nevoie.

Mirela Oprea: Exact. Noi asta și spunem că este definiția unui vis, că un vis este ceva ce îți energizează mintea, voința, sufletul și îți dă resurse. Te energizează și simți că trebuie să faci acum ceva, nu poimâine. Nu îți cad umerii și ți se lungesc brațele-n jos spre pământ, numai când te gândești la chestia respectivă, ci dimpotrivă, te simți mai înalt, mai deștept.

Andreea Roșca: Asta e poate și o probă bună, nu? Tu vorbești în carte despre a verifica emoția. 

Mirela Oprea: Exact. Din punctul meu de vedere, asta este diferența dintre un vis și un obiectiv. Un vis este ceva ce simți că îți dă energie, că-ți sclipesc ochii, că abia aștepți să ai timp să poți să faci lucrul ăla, că abia aștepți să poți să mai citești ceva despre asta. Spre deosebire de un obiectiv pe care, da, știi că trebuie să îl realizezi, că e important, dar poate că nu-ți dă chiar așa de multă, de fapt, poate că nu-ți dă deloc, niciun fel de energie.

Andreea Roșca: Vreau să te mai întreb ceva în punctul ăsta și apoi să mă întorc un pic la motivație. Insist un pic, pentru că ce m-a uimit este că tu spui că motivația e o deprindere și aș vrea să ne întoarcem un pic la asta. Dar înainte, să vorbim un pic de ideea că trebuie să-ți dea energie și să-ți sclipească ochii. Eu am fost crescută într-o cultură și o mentalitate a lui „trebuie”, a disciplinei, a faptului că nu-i necesar să-ți placă sau să te inspire, a sacrificiului dacă vrei. Și văd în jurul meu că mentalitatea asta nu e doar a mea. Și aș vrea să vorbești un pic despre această, să-i zic, concepție nesănătoasă cum că lucrurile trebuie să fie grele și că dacă într-adevăr merită, înseamnă că trebuie să fie un sacrificiu. Adică mitul Anei lui Manole.

Mirela Oprea: Așa este. Există foarte multe idei care nu ajută în realizarea visurilor. Una dintre ele este cea pe care am enunțat-o deja, cu „nu renunța niciodată la visul tău”. Ba da, uneori e important să renunți ca să poți să creezi spațiu mental cu sinele tău actual, nu cu sinele care ai fost acum 20 de ani. Și o alta este cea legată de sacrificiu. Când am început să studiez despre asta în societatea românească și am început să vorbesc cu oameni despre visurile lor, am făcut un chestionar de cercetare la un moment dat și-am pus o întrebare: ce ai fi dispus să faci pentru visul tău? Și n-am avut ceva așteptări. M-am gândit că oamenii o să spună că sunt dispuși să muncească, să nu știu ce… Mare mi-a fost surpriza când foarte mulți oameni au spus: să sacrific – să sacrific timp, să sacrific energie, și chestii din astea. Deci există ideea asta că pentru a-ți realiza un vis trebuie să te sacrifici pentru visul respectiv, că e ceva extraordinar de greu, că numai cu chinuri poți să-l realizezi. Și atunci am început să încetez să mă uimească faptul că oamenii nu sunt conectați cu visurile lor, pentru că cine naiba vrea să se sacrifice? Viața și așa e destul de grea și complicată, de ce să mai ai un vis dacă ideea ta despre asta este că trebuie să te sacrifici pentru el? În schimb, ce cred eu și ce am găsit în literatură este că drumul spre realizarea unui vis poate să fie cel mai împlinitor drum din viața ta. Pentru că, de fapt, toată retorica asta în jurul sacrificiului a apărut din cauza faptului că oamenii nu cunosc metode prietenoase cu creierul lor pentru a realiza ceea ce își doresc în viață. Deci ne bazăm foarte mult pe voință, de exemplu. Ne bazăm foarte mult pe un fel de bullying interior, ne facem noi bullying în interior – ne certăm, ne judecăm, ne agresăm interior, ne forțăm cu ideea să ne împingem acolo unde vrem să ajungem, mai degrabă decât să folosim aceste metode prietenoase cu creierul nostru. Și una dintre metodele prietenoase pe care eu le-am așezat în metoda COPIL – și ajungem acum la litera „P” – este metoda Pașilor mărunți. Cu pași mici. Metodele astea revoluționare de gen: de luni/de la 1 ianuarie mă las de fumat/mă apuc de sport/fac aia și ailaltă cer o foarte mare cantitate de energie pe care la început poate că o ai, dar după aia, ca să susții energia respectivă tot timpul este foarte, foarte greu. Și este foarte interesant ce se întâmplă în creier atunci când operezi și ai încredere să operezi cu pași mici. În momentul în care tu atingi un obiectiv sau ești pe cale să atingi un obiectiv, creierul tău îți dă o bombonică formată dintr-o substanță numită dopamină, pe care o eliberează în corpul tău. Se știe că dopamina împreună cu serotonina și oxitocina sunt cei 3 neurotransmițători ai fericirii – asta este formula chimică a fericirii. Și în momentul în care tu te apropii de un obiectiv, primești bombonica dopaminei. Primești bombonica dopaminei și când ai realizat un pas mic în direcția visului tău. Doar atât, să-ți dai voie să funcționezi cu logica pașilor mici, astfel încât tu te menții pe drumul visului tău cu tot felul de bombonici cu dopamină, pe care le primești și când ai realizat visul cum ai vrut, dar și pe parcurs, când ai bifat un pas mic.

Andreea Roșca: Ai un exemplu foarte interesant care mi-a rămas în minte pentru că mă identific cumva cu mine care eram înainte să reîncep să fac sport. Vorbești de o doamnă cu care cred că ai și lucrat, care spunea că se apucă de abdomene. Ai întrebat-o câte crede că poate să facă și a zis cincizeci, iar în realitate nu putea să facă mai mult de două.

Mirela Oprea: A fost super haios. Asta a fost la un atelier din Cluj, îmi și amintesc, era la Centrul Național de Voluntariat Cluj-Napoca și aveau pe jos o mochetă frumoasă, albastră. Și când am întrebat-o pe doamna – care fusese sportiv de semi-performanță – care-i pasul cel mai mic, că voia să revină în formă și să se reapuce, mi-a zis douăzeci, nu cincizeci: „mă duc diseară acasă și fac 20 de abdomene”. Am zis: „eu sunt destul de în formă, dar douăzeci de abdomene sunt douăzeci de abdomene, dacă le faci corect”. Și i-am zis: „uite, Anca, ce-ar fi să te așezi aici, pe mocheta asta frumoasă, albastră, și să faci nu 20, hai să faci 10, să faci pasul cel mai mic aici, de față cu noi”. S-a uitat așa puțin la mine și a zis: „bine, hai, accept provocarea.” S-a așezat și a făcut cinci, cu chiu, cu vai. A fost șocată. Am văzut pe fața ei foarte multă tristețe și poate și un început de lacrimă într-un colț al ochiului. S-a ridicat de acolo și a zis: „am înțeles, în seara asta o să fac două abdomene și poate mâine o să fac trei, și poimâine încă trei, și răspoimâine poate patru, și așa mai departe.

Andreea Roșca: Dar cred că ăsta este și punctul în care, dacă nu e cineva lângă noi care să ne susțină și să ne ajute să ajustăm, e punctul în care renunțăm. Și am să-ți dau un exemplu din lumea cealaltă, din lumea de antreprenoriat, cu oameni care se gândesc săptămâni, poate luni în șir, la un plan, la ce vor să facă, și primul lucru care se întâmplă când ajung cu el în lume este ca oamenii să-i refuze. Și după un refuz sau două refuzuri, renunță. Pentru că ideea asta a pașilor mărunți nu ne vine la îndemână deloc, absolut deloc nu ne vine la îndemână.

Mirela Oprea: Așa este. Și mă uit și la mine însămi. Inițial nu mi-a venit deloc la îndemână. Voiam totul dintr-o dată pentru programul acesta. Și iată-mă aici, 6 ani mai târziu, convinsă de strategia pașilor mici, și făcând totul cu pași mici. Și apropo de motivație, de fapt formula chimică a motivației este această dopamină care se eliberează în momentul în care tu ai realizat ceva. Și dacă îți dai voie să funcționezi cu pașii mici, tu îți cultivi motivația în fiecare zi versus să ai motivație o dată pe an sau o dată la 6 luni când ai realizat nu știu ce obiectiv important. Dar ce să vezi? Nici măcar pe acela nu îl sărbătorești și nu te oprești un pic să zici: este, am reușit, hai să mă recompensez cu ceva. Și atunci motivația este foarte greu de menținut. 

Andreea Roșca: Aș vrea să te mai întreb ceva la partea asta cu pașii mărunți, și anume ideea asta, realitatea despre cum reacționează creierul nostru la nou. Și asta o știu din propria mea experiență, că oricât de bine ar arăta în capul meu un vis, sau o aspirație, sau o dorință, sau un proiect nou, tentația mea este să fug de necunoscut și să mă refugiez în ce știu. Asta înseamnă că fie-l fac mai mic, fie renunț la el, fie caut să mai stau în cercetare. Și este ceva în cartea ta care vorbește de felul în care creierul nostru funcționează mai bine la pașii mărunți.

Mirela Oprea: Așa este, în fața unui vis, unui obiectiv important, creierul nostru are tendința de a se speria pentru că lui nu-i plac schimbările majore, revoluționare, pentru el lucrurile trebuie să fie predictibile. Rolul principal al creierului nostru a fost să ne asigure supraviețuirea, nu fericirea. Și atunci creierul nostru a fost foarte atent la orice pericol putea să apară în mediul nostru. Și schimbările erau cel mai adesea asociate cu pericole. Acum, schimbările pe care vrei să ți le introduci tu în sistemul tău cu ajutorul visului pentru creierul tău sunt, la fel ca în vechime, asociate cu pericolul: ai grijă, este riscant să mergi pe calea asta, cine știe ce o să pățești. Și atunci se activează centrii fricii. Mai de mult se spunea că se activează corpul amigdalian și toată lumea era convinsă că amigdala era centrul fricii, și așa mai departe. Se activează centrii fricii – aoleu, îngheți, te apucă anxietatea, îți este frică –, dar în momentul în care iei lucrurile cu pașii mărunți, este ca și cum ai face pâș-pâș pe lângă centrii aceștia ai fricii, îi lași acolo să doarmă în pace, îi iei pe așa, prin învăluire, nu îți trezești toate fricile, toate anxietățile, și îți dai posibilitatea să faci ceea ce dorești să faci.

Andreea Roșca: Ok, litera „I”.

Mirela Oprea: Am ajuns și la ea. Litera „I” vine de la Inimă bună, am zis eu – prietenii visului tău. Cine are inimă bună pentru visul tău? Care sunt prietenii visului tău? Care sunt acei oameni care o să fie foarte încântați să te ajute, care o să vrea să te ajute. De fapt asta este partea de schimbare sistemică dacă vrei. Niciun vis, niciodată, nu s-a realizat în izolare. Probabil că izolarea poate să fie declarată ca fiind dușmanul numărul unu al visurilor, pentru că toate visurile au nevoie de sprijin, de un sistem de sprijin, de parteneri ca să se poată realiza. Dar noi facem o greșeală foarte mare și anume confundăm prietenii noștri cu prietenii visurilor noastre, în sensul în care nu întotdeauna prietenii noștri pot să fie prietenii visurilor noastre. Nu întotdeauna soțul, soția, mama, tata sau nu mai știu eu ce altă persoană din sistemul nostru poate să funcționeze ca prieten al visului nostru.

Andreea Roșca: E o carte foarte interesantă, apropo de startup-uri, care se numește „The Mom Test” și care îți explică în detaliu pe cine să întrebi, și cum să-ți cauți suporteri, și de ce nu-i bine să-ți întrebi mama. Pentru că mama tinde întotdeauna să îți dea răspunsul care să nu te supere, e mult mai apreciativă și te privește complet neobiectiv, dar în același timp vrea să te protejeze și atunci uneori te descurajează. Și cred că asta e valabil și cu prietenii. Prietenii nu vor ca noi să ieșim din spațiul acela safe în care suntem împreună.

Mirela Oprea: Exact. Pentru că dacă tu ieși din spațiul acela safe, poate că și ei vor fi obligați să se conecteze cu ideea că trebuie să facă și ei ceva cu viețile lor, de care nu sunt nemulțumiți, dar se plâng tot timpul. Și dacă tu faci ceva, atunci trebuie să facă și ei ceva. Și ei sunt complet în afara zonei de confort și nu vor să facă lucrul acesta. Știi, în practica mea, eu m-am întâlnit cel mai adesea, spre deosebire de mom-test, care sunt prea încurajatoare și nu vor să te supere și așa mai departe, m-am întâlnit mai degrabă cu situația în care familia este prima care respinge visurile cuiva.

Andreea Roșca: De ce se întâmplă asta?

Mirela Oprea: Pentru că, mai ales în cazul părinților, mai ales dacă e vorba despre o persoană mai tânără, părinții au ideile lor foarte clare cu privire la ce ar dori să facă copiii lor deveniți adulți. De exemplu, am întâlnit foarte multe situații cu părinți care cred că: domne, contabilitatea, să fii arhitect, inginer, astea sunt meserii serioase, nu să te faci gamer. Ce-i aia? Sau vlogger, sau influencer. Ce meserii sunt astea? Deci părinții au niște idei care au fost formate acum 50-60 de ani despre ce înseamnă succesul în viață, ce înseamnă să ai niște realizări, care nu mai sunt actuale și care nu sunt conectate cu personalitatea copiilor deveniți adulți. 

Andreea Roșca: Vorbești despre cinci roluri, despre o echipă de cinci de care ai nevoie în jurul tău. Cine sunt acești cinci? 

Mirela Oprea: Acești cinci pot fi, de exemplu, un mentor, cineva care a făcut ceva foarte asemănător cu ce vrei tu să faci. Suntem opt miliarde de oameni pe planeta asta. Întotdeauna va exista cineva care a făcut ceva asemănător și pe care poți să-l urmărești, cu care poți să intri în contact și căruia poți să-i ceri sfaturi. Și acum au apărut foarte multe programe din acestea de mentorat contra cost, în care tu poți să plătești pe cineva care să te mentoreze, să ajungi acolo unde a ajuns deja el sau ea. Și tu poți să calci pe urmele acestei persoane. Nu toate programele sau nu toate contextele de mentorat sunt contra cost. Sunt mulți oameni care vor să facă mentorat ca să dea înapoi societății, că sunt generoși și așa mai departe. Poate ai nevoie să lucrezi cu un coach – acea persoană care este specializată în a-ți adresa întrebările cele mai relevante și de a te susține sau de a te provoca pe drumul realizării visului tău. Ai nevoie de un suporter, cineva care este foarte pozitiv. Și aici este o artă, și eu încurajez oamenii cu care lucrez: nu cereți de la cele mai negativiste persoane din jurul vostru, nu te duce spre ăia care sunt ciufuți, care tot timpul au ceva negativ de comentat. Du-te spre și testează ideea visului tău cu persoane care sunt deschise la nou, care caută și ei altceva în viață. Și dacă n-ai pe nimeni în jurul tău care face chestia asta, hai în conunitatea de dream management, că noi toți aici suntem foarte deschiși și ne-am format, ne-am train-uit mintea să fim deschiși. Deci avem nevoie de suporteri, fără îndoială. Avem nevoie de un conector, i-am zis eu, cel care are acces la resurse în societate și care poate să te conecteze cu oameni interesanți, cu resurse potrivite pentru tine și așa mai departe. Și al cincilea cred că era influencer-ul. Eu am scris cartea asta acum patru ani și între timp a mai evoluat gândirea. Acum, după ce am lucrat foarte mult cu litera „L”, care vine de la Liniște – liniștea emoțională pe care o cultivi în viața ta ca să poți să te ocupi de ceea ce trebuie să te ocupi, litera „L” este foarte importantă.

Andreea Roșca: Înainte de a ajunge la litera „L”, am o întrebare apropo de echipa de vis pentru un vis. Știu foarte bine, din experiența proprie, cât de important este să ții negativismul și cinismul departe de tine. Dar știu, în același timp, cât de important este să existe un avocat al diavolului, cum ar fi că orice rege are nevoie de un nebun care e singurul care îi poate spune fără să-și piardă capul: Băi, asta e o prostie! Știu din experiența mea cât de important este să fie cineva care te ține conectat la realitate, cu picioarele pe pământ, te contrazice. Ce știi despre asta?

Mirela Oprea: Că într-adevăr este foarte important, și asta facem cu contrastul mental, cu „C” și „O” împreună, cam asta facem – analizăm obstacolele, ne uităm la partea asta foarte bine. Dar metoda noastră se numește COPIL, ea nu se numește OCpil. Adică mai înainte clarificăm și ne entuziasmăm de frumusețea visului nostru – îl lași să se construiască în mintea ta, în toată splendoarea lui, în cea mai frumoasă versiune pe care tu ți-o poți imagina cu mintea ta și cu mintea celor din jurul tău, care o să adauge și ei elemente la visul tău, și lași să te cuprindă entuziasmul și emoția, și după aceea începi să te gândești: ok, asta e cea mai faină chestie, dacă eu realizez lucrul ăsta în viața asta, eu o să simt la sfârșitul vieții mele că am meritat „să fac umbră pământului” și că n-o să îmi pară rău că nu am trăit. După care zici: ok, asta este, bun, acum hai să facem contrastul mental, hai, într-adevăr, să le luăm pe fiecare în parte și să vedem care sunt obstacolele. Problema dacă faci OCpil și pui obstacolele înainte, așa cum de multe ori avem tendința, este că ne omorâm visul din fașă și nu mai facem nimic. 

Andreea Roșca: Eu mă gândeam și la parcurs, la drum, nu neapărat la început, cât pe drum. E important să fie cineva care să-ți pună întrebările care să te țină conectat la realitate, la realitatea ta. Un Socrate, dacă ideea de avocat al diavolului nu e cea mai inspirațională – și nu e. 

Mirela Oprea: În litera „I”, noi vorbim foarte mult despre partenerul de responsabilitate, care are inclusiv acest rol pe care îl zici tu.

Andreea Roșca: Și, ai vorbit mai devreme despre a vorbi sau nu, despre faptul că izolarea este cea care omoară aspirațiile, și visurile, și proiectele, și dorințele noastre. Însă știu că există cercetare care spune că e un echilibru între a vorbi și a păstra tăcerea dacă vrei, pentru că vorbitul despre… e contraproductiv. 

Mirela Oprea: Așa este. În mod paradoxal, în momentul în care vorbești, și vorbești, și vorbești despre un obiectiv, creierul tău percepe ca și când a fost realizat acel lucru. Pentru că tu ai primit deja un fel de validare, un fel de ai aruncat visul tău în lume, iar creierul tău percepe asta ca fiind: ok, am bifat, am făcut chestia asta. Deci îți taie din energie, îți scade energia. Plus că există și șansa să te întâlnești cu astfel de oameni care o să te descurajeze.

Andreea Roșca: Deci există un fel anume. Trebuie să vorbești, dar e strategică povestea. Trebuie să vorbești cu oameni care îți pot fi parte din, cum spui tu, prietenii a ceea ce vrei să faci.

Mirela Oprea: Exact. Sunt foarte importante două lucruri. Unu – să-ți alegi bine oamenii cu care vorbești, deci nu cu cei mai negativi din jurul tău. Și al doilea lucru care este foarte important este să îți asumi în continuare responsabilitatea pentru visul tău. În momentul în care ai vorbit, nu pasezi responsabilitatea în afară spre cel care a ascultat și aștepți să pice pară-mălăiață, ci rămâi în continuare, tu ești în continuare șeful visului tău. Noi vorbim foarte mult despre abilitatea de a cere ajutor și exersăm această abilitate de a cere ajutor, pentru că altfel litera „I” nu are o bază. Sunt oameni pe care poți să-i aduci în jurul visului tău, dar trebuie să le ceri tu, trebuie să mergi spre ei să le ceri ajutor, susținere, încurajare, poate chiar susținere financiară de un fel sau altul. Noi, în societatea noastră, din păcate, avem această cultură a „mă descurc eu singur”, să nu cer de la nimeni nimic. Era și bancul ăla faimos cu ardelenii, cu trenul – a întârziat trenul și unul dintre ardeleni a zis: no, mă, Ioane, ai văzut ce important e să ai lucru tău, să nu ceri de la nimeni nimic?

Andreea Roșca: În zona asta de artă de a cere, dacă ar fi să dai unu-două principii sau sfaturi, ce ai spune? Despre cum să fim mai buni când cerem sau cum să obținem ceea ce cerem?

Mirela Oprea: Aș spune că în momentul în care ceri, este foarte important să ceri precis, să știi ce ceri, să nu te duci cu chestii vagi și să nu te aștepți ca omul spre care te duci să-ți citească gândul cu privire la ce ai vrea tu să obții. Și apoi, după ce ai cerut lucrul respectiv, să-ți asumi în continuare responsabilitatea, să nu te aștepți ca omul ăla să rezolve lucrurile pentru tine, să rămâi tu în continuare cu visul tău. Deci să ai curaj să ceri. Apoi, cred că foarte important este să ne exersăm abilitatea de a-l primi pe „nu”, că nu toată lumea o să poată sau o să fie disponibilă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunți la a cere, trebuie pur și simplu să găsești acei oameni care o să fie foarte bucuroși să-ți ofere ceea ce ai tu nevoie în momentul respectiv. Iar pe tema asta aș vrea să sugerez 2 cărți. Prima este o carte scrisă de o cântăreață, Amanda Palmer, care se numește „Arta de a cere” – noi o studiem la Școala de Dream Management. 

Andreea Roșca: E minunată, da.

Mirela Oprea: E minunată. Și cealaltă este Edgar Schein, o carte micuță care se citește foarte ușor, care se numește chiar așa, „Helping”, și care exprimă, pune o bază științifică de cercetare a acestui proces despre cum ajutăm, care sunt temerile noastre în momentul în care vrem să cerem ajutorul, cum ne eliberăm de ele.

Andreea Roșca: Foarte interesant. Ok, litera „L”.

Mirela Oprea: Litera „L” vine de la Liniște, cum ziceam, liniștea interioară pe care tu o cultivi, pe care tu o creezi ca să poți să te ocupi de ceea ce-ți dorești. Pentru că visurile noastre nu iubesc deloc dramele. Cu cât mai multe drame nerezolvate ai în viața ta, cu atât mai multă energie consumi în dramele respective și cu atât mai puțină energie îți rămâne ca să te ocupi, și să vizualizezi, și să faci ceea ce îți dorești cu adevărat. Și de aceea spuneam mai înainte că în echipa celor cinci, în ultima vreme, mai ales după ce mi-am realizat visul de a deveni psihoterapeut, recomand, pentru anumite persoane care simt nevoia, și colaborarea cu un terapeut care să îi ajute să își creeze liniștea interioară de care au nevoie. Partea de „L”este inspirată din conceptul de psihologie pozitivă, care a devenit foarte cunoscut și la noi prin cursurile și prin cartea lui Shirzad Chamine, „Inteligența pozitivă”, care spune că mintea noastră poate să fie cel mai bun prieten al nostru, după cum poate să fie și cel mai mare dușman. Mintea noastră este locul în care practic se întâmplă totul. Și el vorbește despre zece sabotori sau pattern-uri de gândire, tipare mentale de gândire pe care noi le învățăm ca mecanisme de apărare în copilăria noastră și pe care ulterior le folosim, dar într-un fel care nu ne mai ajută și care nu ne mai sunt, nu neapărat nu mai sunt prietenoase, ci nu mai sunt de folos întru realizarea visurilor noastre. Și uneori poți, doar aflând despre aceste pattern-uri, tipare mentale pe care le ai, să le mai netezești, să lucrezi cu ele și să îți crești nivelul de inteligență pozitivă. Dar uneori, nu. Pentru că poate că ai avut o copilărie mai dificilă, poate că mai ai niște traume care nu te lasă să fii exact persoana care ai vrea să fii. Și atunci calea cea mai scurtă, din punctul meu de vedere, este să colaborezi cu cineva care este specializat, cu un terapeut care poate să te ajute. Litera „L” mai înseamnă, în contextul nostru, și liniște financiară.

Andreea Roșca: Ăsta e un punct important. Cred că e un obstacol foarte mare.

Mirela Oprea: Așa este, și de aceea în ultima vreme m-am concentrat să creez și cursuri despre asta. Am un curs pe care le-am denumit „visuri și bani”. Nu m-am ferit să vorbesc despre lucrul
acesta, pentru că, din păcate, am observat că foarte mulți oameni consideră că într-adevăr banii sunt un obstacol. Dar eu cred că mai mult decât banii este relația pe care noi o avem cu banii. Și acum există un domeniu relativ nou, al terapiei financiare, terapia relațiilor pe care noi le avem cu banii.

Andreea Roșca: Asta probabil că este o temă întreagă de discutat într-un episod viitor de podcast.

Mirela Oprea: De aceea m-am și oprit. ☺

Andreea Roșca: E un lucru care mi se pare important aici, pe care eu l-am auzit de foarte multe ori și la care m-am gândit mult. E ideea de noroc, felul în care îi atribuim, poate, prea multe merite, și credem că n-are nicio legătură cu noi. Adică: există sau nu există, vine sau nu vine, n-am ce să fac, unii oameni sunt norocoși, asta e, și-au realizat visurile, au devenit cine voiau să devină. Aș vrea să spui câteva cuvinte despre un cercetător pe care cred că amândouă îl prețuim. Îl cheamă Richard Wiseman, care are niște cercetări fantastice despre noroc. Aș vrea să spui câteva cuvinte despre ce fac oamenii norocoși.

Mirela Oprea: Da, este fascinant acest cercetător, și neconvențional. Pentru că el, înainte să fie cercetător, a fost iluzionist. Am reflectat într-adevăr foarte mult și eu la legătura aceasta dintre noroc și visuri. Oare numai oamenii norocoși își realizează visurile? Ce se întâmplă pe palierul respectiv? M-a fascinat o cercetare a lui pe care o citez și în carte, în care i-a invitat în laboratorul său pe niște oameni – unii dintre acești oameni se considerau norocoși, și alții complet ghinioniști. Și le-a dat tuturor să citească un ziar, același ziar. Toată lumea să citească ziarul și să numere pozele din ziarul respectiv, asta era sarcina lor. După ce răsfoiau ziarul, oamenii ziceau: în ziarul ăsta sunt 27 de poze. Una dintre poze era de fapt un mesaj: dacă citești acest mesaj, oprește-te și poți să câștigi 50 de dolari. Foarte interesant a fost că oamenii care se considerau norocoși vedeau mesajul cu 50 de dolari în mult mai mare măsură decât oamenii care se considerau ghinioniști. Gândește-te la chestia asta! E absolut fascinant. Prin urmare, ce putem să conchidem aici? Că de fapt, poate că concepția noastră despre noroc este legată de felul în care ne orientăm spre oportunități.

Andreea Roșca: E o chestie de atenție.

Mirela Oprea: Și de atenție, de atenție conștientă și inconștientă. Inconștient, eu m-am definit, mi-am pus mie eticheta că sunt un om ghinionist, căruia nu i se întâmplă niciodată, nimic bun. Și atunci mintea mea inconștientă nu se conectează cu oportunitățile existente, care sunt acolo pentru toată lumea, dar eu, pentru că mi-am zis că sunt ghinionist, îmi filtrez realitatea într-un anumit fel – că eu nu pot să cred că oamenii care sunt ghinioniști sunt mai puțin atenți.

Andreea Roșca: Nu mai puțin atenți, ci atenția – dacă te gândești la atenție ca la o lumină de lanternă –, este unde îndrepți acest fascicul sau cât de larg e fasciculul.

Mirela Oprea: Exact. Prin urmare, eu am început să mă gândesc că de fapt, eticheta asta – sunt norocos/sunt ghinionist – este felul în care tu te orientezi spre resurse, și felul în care tu ești atent la resursele din jurul tău, și felul în care te-ai format, poate încă de mic, să exploatezi aceste resurse, să le aduci spre tine, să le conectezi.

Andreea Roșca: Un alt lucru care mi se pare foarte important aici vine din întrebarea: ok, dar care-i sensul în a ne urma visurile, în a avea visuri, în a merge pe calea a ceea ce ne dorim? Și există cercetare foarte riguroasă și științific validată, despre relația între sănătate și scopuri, între fericire și scopuri. Ce spune toată această cercetare?

Mirela Oprea: Așa este. Prima oară când m-am conectat cu această idee a fost când am început să studiez psihologia fericirii prin intermediul Sonjei Lyubomirsky, care este una dintre autoarele mele preferate. Ea a studiat în condiții de laborator care sunt acele activități care ne generează un grad mai mare de fericire. Și una dintre activitățile acestea este a fi conectat cu obiectivele tale, a avea scopuri și a fi conectat cu ele, deci este o sursă a fericirii. Spre fericire sunt mai multe căi. Poți să atingi fericirea, să-ți construiești o viață fericită în mai multe feluri, dar unul dintre ele este acela în care ești conectat cu scopurile tale. Apoi există alte cercetări care arată că atunci când ești conectat cu scopurile tale, când ai un vis, ți se îmbunătățesc foarte multe dintre funcțiile mentale, emoționale. Îți crește nivelul de creativitate, de exemplu, îți cresc imaginația, atenția, orientarea spre resurse. Riscul de depresie sau alte tulburări de genul acesta este mai mic. Ești mai focusat spre ceea ce este pozitiv în viață, mai degrabă, decât pe ceea ce este negativ. Și într-un fel, conexiunea aceasta dintre scopuri și dimensiunile psihologice, sănătatea mintală, nu mi s-a părut extrem de surprinzătoare. Mi s-a părut cumva firească, nu m-a surprins foarte tare. Mult mai tare m-a surprins când am citit despre cercetările care pun scopul în legătură cu sănătatea fizică a organismului nostru și cu longevitatea. Există studii care arată că oamenii care sunt conectați cu scopurile lor trăiesc în medie cu șapte ani mai mult decât ceilalți. Există studii care arată că ne creștem imunitatea prin intermediul conexiunilor noastre cu scopurile. Cred că cel mai tare m-a fascinat un studiu despre telomeri. Telomerii sunt acele căpăcele de la capătul cromozomilor care țin împreună și care de fapt sunt extraordinar de importanți pentru tot sistemul nostru de sănătate. Și s-a demonstrat – a fost un studiu pe mame – că mamele care erau cu conectate cu scopurile lor aveau telomeri mai viguroși, mai sănătoși.
Un alt studiu care mi s-a părut fascinant a fost legat de numărul de zile de spitalizare ale unor oameni care au fost bolnavi. Au avut nevoie să se ducă la spital, iar numărul de zile de spitalizare este, dacă îmi amintesc bine cifra, cu 17% mai mic necesar oamenilor care sunt conectați cu un scop al lor față de oamenii care nu au scop, care n-au practic pentru ce să trăiască după ce ies din spital. Dar pentru mine, din perspectiva istoriei mele personale de viață, cel mai fascinant a fost când am citit despre faptul că conexiunea cu un scop crește numărul de celule nativ ucigașe, cele care se luptă cu cancerul. Eu am auzit pentru prima oară în anul 2000 de la un medic faptul că tatăl meu mai avea de trăit 6 luni Tatăl meu după acel moment a trăit încă 18 ani. Este o istorie lungă în legătură cu asta, dar una dintre explicațiile pe care eu mi le dau este că tatăl meu a devenit foarte pasionat de apicultură. El avea un scop foarte important în viața lui, să aibă grijă de stupina lui, să aibă cea mai frumoasă stupină din stat. Și conectarea cu acest scop cred că pur și simplu a adăugat ani în viața lui personală. 

Andreea Roșca: Da, foarte pe scurt, am să spun, eu am o experiență inversă, dacă vrei, cu tatăl meu care și-a iubit meseria dincolo de orice, poate chiar mai mult decât pe noi – nu că a iubit-o mai mult, dar i-a dat mai multă atenție decât a dat familiei, și pe care l-am văzut stingându-se pur și simplu după o perioadă lungă de suferință, în momentul în care a pierdut conexiunea cu meseria lui. Și da, adică înțeleg ce spui, doar pentru că am trăit experiența inversă, pentru că ai vorbit de a avea un scop, mă întorc la începutul discuției noastre, la ceea ce s-a întâmplat cu acea companie numită The Dream Manager, când oamenii au început să se conecteze la visurile lor. Și aș vrea să te întreb dacă există, nu știu, una, două, trei idei despre care ai vrea să vorbim, apropo de organizații și angajați, despre cum poți să creezi un mediu în care tot ceea ce vorbim noi să fie posibil. Sau dacă are vreun sens ca organizațiile să se gândească la asta vreodată.

Mirela Oprea: Ei, acum evident că eu o să zic că da, ce te aștepți? Evident că eu să zic că da și sunt chiar convinsă de lucrul acesta. Eu văd așa: noi funcționăm încă pe bazele management by objectives, managementul prin obiective care ne-a fost transmis de tata Druker în anii ’50, ’60, ’70, de la el citire am construit această cultură organizațională, bazată pe obiective, key performance indicators și toată terminologia aceasta foarte stufoasă. Eu zic așa: managementul prin obiective este foarte bun pentru că pune ordine într-o organizație care poate să fie foarte complexă. Dar, ce se întâmplă? Obiectivul suprem al organizației este de fapt visul fondatorului său visul antreprenorului. Ca să realizeze visul său, antreprenorul angajează niște oameni care să-l ajute să își realizeze visul. Dar oamenii aceia în schimbul timpului și a energiei pe care o dau, aderă parțial la visul antreprenorulului, dar nu uită niciodată de propriile visuri. Și în timp ce antreprenorul are toată satisfacția cu privire la faptul că toată lumea lucrează la visul său, oamenii au în continuare visuri de care trebuie să aibă grijă și de care vor să aibă grijă, pentru că reprezintă motivația lor pentru a fi în lumea asta. Și atunci, ca să echilibrăm puțin lucrul
acesta, eu cred că ar fi foarte înțelept să trecem de la bazele management by objectives, managementul prin obiective la management by dreams, pentru că visul antreprenorului este deja acolo. Și ar trebui să aducem în ecuație și visurile angajaților săi. Și nu ar fi deloc foarte dificil să facem lucrul acesta. Cred că sunt deja foarte multe companii care în procesul lor de monitorizare a performanțelor, în acel performance agreement sau performance review sistem, fiecare ce are în compania sa, îi întreabă pe oameni despre obiectivele lor personale. Dar, din păcate, este un proces care se oprește doar la nivelul declarativ. Îi întrebi pe oamenii care sunt obiectivele lor personale, dar după aia tu, ca organizație, nu mai faci nimic și de foarte multe ori, oamenii își realizează visurile în pofida organizației tale, mai degrabă decât cu ajutorul organizației tale. Eu am fost foarte impresionată când i-am luat un interviu unui antreprenor din Statele Unite, care are un call-center în Mexic, în care angajează vreo 700 de persoane. Pe el îl cheamă Craig Handley și mi-a povestit despre sistemul de dream management pe care l-a creat în organizația sa. În momentul în care se angajează oameni noi în compania asta, în procesul de on-bording, au un atelier de dream management prin care toată lumea își identifică categorii din șase domenii ale vieții. Adică ce visuri ai tu pe domeniul sănătății, pe domeniul relațiilor etc. După care, există diferite seminarii, întâlniri, conferințe, grupuri de suport între angajați, care unele funcționează singure, altele funcționează cu facilitarea dream manager-ului din compania respectivă, astfel încât oamenii să se ajute unii pe alții și să aibă posibilitatea să lucreze la visurile lor în timp ce lucrează în compania respectivă. Desigur, Craig Handley a angajat și dream manager-i care-i ajută și individual pe oameni să facă asta. Ba mai mult, a creat un fel de fond pentru visurile angajaților din care susține realizarea unora dintre aceste visuri. Un sistem complex prin care eu cred că s-a trecut de la management by objectives la management by dreams. Într-adevăr este foarte nouă și am avut manageri din România cu care am vorbit despre asta și prima lor reacție a fost: da, dar dacă îi ajutăm pe oamenii noștri să-și realizeze visurile, o să plece din compania noastră. Și asta este temerea cea mai mare. Iar eu ce răspund aici este: o să plece oricum, la un moment dat. Dar este foarte important ce se întâmplă din momentul în care oamenii au început să se gândească că își doresc să plece și momentul efectiv al plecării. De multe ori, între cele două momente pot să treacă ani de zile. Și dacă tu, ca angajator, ești la curent cu visurile angajaților tăi și îi ajuți, chiar îi susții în direcția asta, atunci tu ai un capital de motivație și de energie al acelui angajat care este mult superior decât dacă îl ignori. Un al doilea lucru foarte important este cum pleacă omul de la tine. Pleacă blestemându-te că și-a mâncat ani din viață datorită companiei tale sau pleacă cu conștiința faptului că acolo a fost un loc în care el a învățat cum să își realizeze visurile și chiar a fost ajutat în sensul ăsta. Eu cred că sunt foarte norocoasă în sensul ăsta, pentru că sunt de fapt produsul acestui mod de gândire. Eu n-am ascuns niciodată angajatorilor mei că am acest vis. Și, ce să vezi, ei s-au transformat în suporterii mei. Și în momentul în care au înțeles că am nevoie de mai mult timp pentru a-mi realiza visul, mi-au oferit timp și m-au primit să lucrez în loc de șase ore, cu patru ore, și apoi cu două ore. Și acum avem discuții deschise cu managera mea, în care-mi spune: îmi imaginez că peste un an n-o să mai fii aici, hai să ne gândim cum se întâmplă această tranziție și cum construiești pentru cine vine după tine.

Andreea Roșca: Două lucruri scurte vreau să te mai întreb. Primul: spune-mi despre un obicei, sau un principiu, sau ceva ce tu folosești în fiecare zi din tot ceea ce ai învățat,

Mirela Oprea: Pașii mici. Ar trebui să învăț să mă bucur de pași mici.

Andreea Roșca: Ai scris cartea în 15 minute pe zi, nu?

Mirela Oprea: Da, așa este.

Andreea Roșca: Și al doilea lucru – dincolo de cărțile pe care le-am discutat și de cartea ta care se numește „Dream Management” și este editura Cartex – spune-mi dacă ai o carte sau două la care fie te întorci, care fie sunt favoritele tale, care ți-au fost de mare ajutor.

Mirela Oprea: Acum, eu sunt într-un moment în care îmi văd visul cu ochii – am devenit psihoterapeut, am început activitatea în zona asta – și citesc foarte multă psihoterapie. Și o să recomand cred că mai degrabă doi autori. Autorii mei preferați, în momentul acesta, pe zona asta, sunt Irvin D. Yalom, care scrie așa de frumos despre ce s-a întâmplat în cabinetul lui de psihoterapie și are niște romane bazate pe experiența lui de psihoterapeut, care sunt absolut fascinante, foarte frumoase.

Andreea Roșca: Vreunul anume sau…?

Mirela Oprea: Orice, nu pot să aleg, îmi pare rău, dar cred că aș recomanda de la următorul autor. Următorul autor este Jeffrey Kotler – și el un psihoterapeut cu foarte mulți ani de experiență – care a scris foarte frumoase cărți în care povestește despre cabinetul lui de psihoterapie. Jeffrey Kotler a avut curajul să scrie despre tot felul de teme foarte controversate în psihoterapie. De exemplu, a scris o carte despre „Bad Therapy ” terapie proastă, în care a intervievat psihoterapeuți de seamă – care au adus contribuții importante domeniului – despre cele mai proaste instanțe ale lor, ca psihoterapeuți, când au făcut cele mai nașpa greșeli. Și mi s-a părut de un curaj extraordinar. Recomand de asemenea, a apărut și în limba română, Christie Tate, „Grupul meu de terapie”. O carte care-mi este foarte dragă, pe care am descoperit-o după ce a murit tatăl meu, „The Five Regrets of the Dying”, nu știu dacă a fost tradusă în limba română, despre ce regretă oamenii pe patul de moarte. Și pentru mine este foarte important să mă gândesc mereu ce voi regreta, ce aș putea să regret când voi fi eu în acea instanță în care o să ajungem toți? Pentru că această întrebare mă ajută să îmi dau seama care sunt visurile mele cu adevărat, dincolo de ce și-ar dori societatea, prietenii, asociații, cunoscuții de la viața mea.

Andreea Roșca: Mirela, îți mulțumesc foarte mult, cred că o să privesc și eu cu mai mare seriozitate toate ideile care-mi trec prin cap, de genul „mi-ar plăcea să…”. Îți mulțumesc și ce să zic? Să fie 2023 anul în care cu toții împlinim măcar unul dintre toate visurile importante pentru noi.

Mirela Oprea: Cu ajutorul metodei COPIL, cred că avem un instrument în plus.

Andreea Roșca: Îți mulțumesc, Mirela!

Mirela Oprea: Îți mulțumesc și eu, Andreea, a fost o mare plăcere.

Resurse

Află mai multe informații despre Mirela Oprea:

Pe LinkedIn, pe Facebook, pe Instagram, pe Twitter, pe site-ul său.

Urmărește-i seriile de articole de pe site-ul său, mirelaoprea.com, de pe platforma republica.ro, precum și prezentarea susținută în cadrul conferinței TEDxZorilorSalon, despre cum să depășim clișeul „umează-ți visul” și, în schimb, să abordăm împlinirea visurilor ca un manager.

Dream Management – Facebook, YouTube 

Cartea scrisă de Mirela Oprea:

Dream Management. Fişa postului pentru cei care aleg să fie managerii propriilor vieţi.

Cărți/autori/specialiști menționați în conversație

The Dream Manager – Matthew Kelly

Working Identity – Herminia Ibarra

Paul Dolan – Doing as I intend to: The role of ‘implementation intentions’ in financial behaviours

Peter Gollwitzer – Implementation Intentions and Effective Goal Pursuit

Gabriele Oettingen – Rethinking Positive Thinking: Inside the New Science of Motivation

The Mom Test – Rob Fitzpatrick

Helping. How to offer, give, and receive help – Edgar Schein

Arta de a cere – Amanda Palmer

Inteligența pozitivă – Shirzad Chamine

Richard Wiseman – The luck factor

Sonja Lyubomirsky

Peter F. Drucker – Management by-objectives

Irvin D. Yalom

Jeffrey Kotler – Bad Therapy

Christie Tate – Grupul meu de terapie

The Five Regrets of the Dying – Bronnie Ware

Noțiuni/concepte menționate în conversație

key performance indicators

Minimum viable product