Barbara și Christoph Promberger. arhitecți ai ultimului tărâm sălbatic

Poate avantajul nostru este că venim din țări supra-dezvoltate. Pentru noi, natura are altă valoare, pentru că am pierdut-o în Germania și Austria. Vedem cât de greu este să revii, ce costuri enorme sunt să restaurezi ceea ce ai pierdut. Natura e un capital care trebuie folosit cu înțelepciune. 

Barbara și Christoph Promberger. Arhitecți ai ultimului tărâm virgin

Barbara și Christoph nu sunt antreprenorii cu care ați putea fi obișnuiți, pentru că nu construiesc un business, ci cel mai mare proiect de conservare a naturii din Europa, în munții Făgăraș, Piatra Craiului și Leaota.  Barbara și Christoph au venit în România la începutul anilor 90, pe urmele ultimelor populații de lupi din Europa.  Au rămas și, un sfert de secol mai târziu, conduc Conservation Carpathia, o fundație cu un  model unic de operare, care a investit aproape 100 de milioane de euro în păduri doar pentru a le reda sălbăticiei.

Barbara și Christoph nu sunt antreprenorii cu care ați putea fi obișnuiți, pentru că nu construiesc un business, ci cel mai mare proiect de conservare a naturii din Europa, în munții Făgăraș, Piatra Craiului și Leaota. 

Barbara și Christoph au venit în România la începutul anilor 90, pe urmele ultimelor populații de lupi din Europa. Sunt amândoi biologi, oameni născuți și crescuți în preajma naturii sălbatice, în teritorii unde natura e bogată, dar oamenii sunt săraci. Christoph e născut în Bavaria, la granița cu Cehia, într-un sat ”la capăt de drum” care, acum 50 de ani, a devenit un parc național ce a transformat prin turism și economie sustenabilă comunitatea locală. Barbara este născută în Austria. 

S-au întâlnit în România, aproape improbabil. Au rămas împreună și, un sfert de secol mai târziu, conduc Conservation Carpathia, o fundație cu un  model unic de operare, care a investit aproape 100 de milioane de euro în păduri doar pentru a le reda sălbăticiei. Lucrează, în același timp, cu zeci de filantropi, investitori și organizații pentru a crea modele de economie sustenabilă pentru comunitățile din zonă. Are o echipă de 100 de oameni și un buget anual de 15 milioane de euro. 

Parcul Național pe care îl construiesc acoperă 250.000 de hectare, un teritoriu de dimensiunea unei țări mici, cum ar fi Luxemburg. Este ultimul habitat natural de această dimensiune din Europa. 

Povestea lor e o poveste fantastică de pionierat, ambiție, viziune și răbdare. Dar și o poveste personală, a doi oameni care au fost aproape miraculos uniți de aceeași pasiune. 

I-am întâlnit la pensiunea lor din Șinca Nouă, unde cresc zeci de cai, au un mic business de turism și călărie și consumă aproape doar ceea produc în propria fermă sau ceea ce cumpără de la producătorii locali.

Am povestit despre cum au devenit unul dintre primii cinci proprietari de pădure din țară, despre cele aproape 100 de milioane de euro investite în conservarea a 25.000 de hectare de pădure și 65.000 de hectare de fond de vânătoare (unde nu se mai vânează). 

Idei principale din conversație: 

  1. Când apare o oportunitate unică, nu sta pe gânduri. Primul finanțator al proiectului de conservare a pus două condiții pentru a fi partener: ca proiectul să aibă dimensiune europeană și ca alți finanțatori majori să se alăture. Barbara și Christoph nu știau cum vor îndeplini condițiile, dar au spus ”da” pe loc. ”Știam că, dacă ezităm atunci, ușa se închide pentru totdeauna”. 
  2. Dacă vrei să schimbi, ascultă. Prin natura umană, suntem rezistenți la schimbare. Un proiect mare nu poate reuși decât în parteneriat și, pentru a-i face pe oameni să te urmeze, e important să îi asculți, să găsești soluții bune la problemele lor și să le arăți rezultate reale. ”Dacă vrei să ajungi undeva trebuie să găsești calea care funcționează pentru ambele părți”.
  3. Cum aduci alături oameni remarcabili. Pentru că ei sunt oameni care au avut o viziune mare pentru afacerea și pentru viața lor, se uită la cât de ambițios e proiectul. ”Vor proiecte care le plac și evaluează cu atenție viziunea și pe cel care propune”. 

Discuția noastră, pe larg: 

Ultimul loc neatins din Europa

De ce ambiția de a construi aici cea mai mare zonă de sălbăticie din Europa? Munții Făgăraș reprezintă cea mai mare zonă nefragmentată și încă într-o stare foarte naturală: fără niciun sat, fără drumuri, fără oameni. E ultima locație din Europa unde mai există așa ceva. Aceasta, în sine, este o valoare foarte mare. 

Dincolo de asta, dacă ne uităm în Statele Unite la Parcul Yellowstone, atrage mai mulți turiști decât România într-un an. Deci există și o foarte mare valoare economică. Yellowstone e mai mult decât primul parc național la nivel global – e o zonă emblematică pentru toată planeta. 

Dar, dacă mergi în Germania, nu știe nimeni de munții Făgăraș. Europa nu are un astfel de parc emblematic și noi credem că Munții Făgăraș l-ar putea adăposti. 

Christoph. Eu am făcut facultatea de silvicultură, dar nu m-a interesat silvicultura, ci m-a interesat ecosistemul. M-au fascinat animalele sălbatice. Am făcut teza de doctorat în Canada, despre lupi. Când m-am întors în Europa, m-am întrebat unde aș putea continua. Am ales România, pentru că aici, din toată Europa, era încă o populație mare de lupi, iar lupii sunt un simbol pentru cât de naturală și sălbatică este zona. 

Am venit aici pentru trei ani. Azi sunt 27, și nici că mă mai întorc. 

Barbara. Povestea venirii mele în România e o odisee. De mică, visul meu a fost să lucrez undeva unde este încă sălbăticie. Primul meu gând a fost că trebuie să merg în Africa sau în Canada de nord. Am încercat în Canada, dar nu a mers: acolo, teritoriul e atât de mare, încât nu lucrează direct în teren. Dar am aflat că există un neamț care lucrează cu lupii în Europa. Am încercat să îl găsesc. 

Erau anii ’90, fără internet, fără telefon mobil. A durat luni comunicarea prin scrisori și, până la urmă, a venit această scrisoare cu numele, adresa și numărul de telefon ale lui Christoph. Dar numele a fost greșit, adresa nu exista, de fapt, și numărul de telefon avea toate cifrele inversate. Și am tot căutat să îl găsesc. Când am dat, până la urmă, de Christoph, mi-a spus ”toată lumea vrea să lucreze cu lupi, nu avem loc”. Apoi și-a amintit: ”Stai așa, avem o urgență. În cât timp poți veni?”. Am spus o săptămână. Am realizat că nici nu am întrebat unde merg, am crezut că în Germania. Dar era România. Am ajuns la gara din Brașov și mi s-a părut totul gri: oamenii erau închiși, suspicioși. Când am ajuns a doua zi în sat și am avut prima interacțiune cu oamenii și cu pădurea, am știut că sunt îndrăgostită de această țară. 

 

Cum am început Conservation Carpathia

Câțiva ani, am lucrat în proiecte de conservare și consultanță legate strict de lupi. Am creat programe de educație și de ecoturism și programe de management. 

Apoi, au venit anii 2000. Eram în biroul directorului Parcului Național Piatra Craiului și mi-a povestit că, după retrocedările din 2004 și 2005, au început tăieri masive în interiorul parcului. Nu aveau cum să le oprească, mi-a spus. Nu puteau opri tăierea ilegală de pădure. Pe proprietari nu i-a interesat că pădurea lor se află în arie protejată. Au vândut dreptul de exploatare a lemnului către diferite firme. Autoritățile s-au uitat în altă parte. În prima lună au tăiat primele 100 de hectare. 

Am fost șocați, pentru că noi lucram în zonă, știam Parcul. Ne-am simțit oarecum responsabili. Am fost revoltați, am spus că trebuie să facem ceva. Din acest sentiment că trebuie să facem ceva s-a născut proiectul. 

Modelul Fundației, care e destul de unic – prin aceea că noi cumpărăm pădure pentru a o conserva – s-a născut tot din realitatea cu care ne confruntam: când am întrebat ce se poate face, directorul parcului ne-a spus că singura șansă este ”să găsim un prost care cumpără aceste păduri și le conservă, în loc să le exploateze”.  Și astfel le salvăm. Am zis ”stai puțin, adică trebuie să spunem cuiva cu bani să cumpere pentru că statul nu e capabil să protejeze?”. Da. 

Nu știam cum să facem acest lucru. După câteva săptămâni, a venit o doamnă din Elveția cu care lucrasem în trecut în proiectul de conservare. Primise o donație mare din partea fratelui ei și voia să investească în proiecte de mediu. Ne-a întrebat ce idei avem, ce se poate face. Am zis ”iată, asta e situația: avem un munte unde statul nu e capabil să protejeze”. Știam că e complet nerealist să propunem așa ceva, dar asta e situația, ce puteam face?

Putem să plângem de câtă corupție și incapacitate există pentru a rezolva problema. Dar s-ar fi tăiat în continuare pădurea. Sau să acceptăm realitatea și să facem ceva. Ne-a spus că e cam mult și că să cumpere un munte e mai mult decât poate ea face. Dar ne-a pus în legătură cu fratele ei, un om de afaceri multimiliardar și filantrop care investea deja în proiecte de conservare în Statele Unite.

A venit fratele ei, și am avut 24 de ore să îl convingem. N-am avut de ales, a trebuit să închiriem un elicopter și să mergem peste munte. A fost prima oară când am văzut muntele de sus. 

Am văzut cât de spectaculoasă era zona Piatra Craiului, dar și cât de mică. Ne-a întrebat ”ce este în direcția aceea?” – a arătat spre munții Făgăraș, unde era chiar sălbăticie. Am mers o oră peste munți și, în afară de Transfăgărășan, nu am văzut nimic – case, mașini, nimic. O zonă fantastică. 

Primul nostru finanțator este Hansjörg Wyss, un antreprenor care a făcut avere în Statele Unite. S-a retras la un moment dat, pe la 70 de ani. A spus că a fost fantastic de norocos și că nu vrea să ia cu el nimic din toate miliardele pe care le-a câștigat. Vrea să se implice în proiecte de mediu, în proiecte de artă și în proiecte de medicină. A decis să-și doneze toată averea, pe timpul vieții lui, în astfel de proiecte. 

Ne-am întors și ne-a spus că ajută cu două condiții: parcul național Piatra Craiului e frumos, dar are 15.000 de hectare. Sunt multe zone asemănătoare în Europa, nu e așa relevant. El voia să se implice în ceva mare – Făgărașul era cea mai sălbatică zonă pe care o văzuse în Europa și, dacă era să se implice, în asta s-ar fi implicat: ”Putem să încercăm să facem aici un Yellowstone european”. De aici a venit ideea fundamentală. 

A doua condiție, mult mai dificilă, era că el nu se implica singur. Trebuia să găsim alți finanțatori. 

Am văzut oportunitatea și am zis prea repede da. Abia apoi ne-am dat seama că nu avem prea multe adrese de miliardari în agendă. Dar ce aveam era o rețea de oameni care lucrează în conservare și o legătură posibilă cu alți filantropi. Am stat de vorbă cu ei și am spus că aici este o oportunitate extraordinară, să vedem ce putem face. Așa a început fundația.

 

Când ai o oportunitate unică, spune da. Pe loc. 

I-am spus ”da” pe loc lui Hansjörg, deși n-aveam nicio idee la ce spunem da. Noi am luat de multe ori decizii din burtă, pentru am văzut o oportunitate extraordinară. Când vorbești cu astfel de oameni, și ei iau astfel de decizii, trebuie să știi imediat dacă mergi sau nu mai departe. Am simțit că e o ușă deschisă și că, dacă nu intrăm, momentul se va pierde. Restul va trebui să facem noi. ”Vom vedea” ne-am spus. Ce știam era că dacă ezitam și spuneam că trebuie să ne gândim, am fi pierdut. 

Ne-am gândit că nu va fi ușor, pentru că să construiești un parc național nu e ceva ce faci în 2-3 ani. Sunt 20-30 de comunități legate de parc, pe care să le convingi, trebuie să crești o nouă economie, să ai planuri pentru orice. Nu am știut atunci și nici nu ne-am așteptat la ce a urmat. Fiind în conservare, am știut că e da sau nu. Asta am înțeles imediat: Hansjörg are zeci de astfel de idei și proiecte care îi sunt prezentate, în fiecare an. Decizia lui e, înainte de toate, o decizie de încredere în oameni. Dacă noi ezităm, dacă nu spunem că credem că putem, am pierdut. 

De obicei, el susține proiecte pentru doi sau trei ani. În Conservation Carpathia e implicat de 15 ani și continuă să fie cu noi. E o dovadă de încredere. 

 

Cum se leagă fire care par complet dezlegate

Al doilea finanțator a venit către noi și nu ne putem explica exact cum. Ne-am trezit, la câteva luni după ce începusem cu Hansjörg, cu un mail: un investitor danez, cu afaceri în Hong Kong, care voia să cumpere pădure ca investiție. 

În mod normal, trebuia să îi spunem că noi nu lucrăm cu investitori, ci doar cu filantropi. Dar, cumva, am avut un sentiment că poate iese ceva. L-am invitat aici să  vadă Colinele Transilvaniei, să îl ducem prin pădure. Până la urmă, i-am propus să se implice ca filantrop în proiectul de conservare și i-am promis că îl ajutăm să cumpere teren agricol ca investiție. Atunci, la mijlocul anilor 2000, terenul agricol era aproape gratuit. 

A acceptat. Am cumpărat pentru el 1.000 de hectare de pădure și 600 de hectare de teren agricol. Până la urmă, după câțiva ani, a ieșit cu totul din acest domeniu și a donat totul către Fundație. Ne-a spus ”faceți ce vreți, păstrați sau vindeți și folosiți banii pentru pădure. E treaba voastră.” 

Noi am fost implicați în crearea de ferme, inima noastră era acolo și nu am vrut să vindem. Dar am avut și un motiv cu totul rațional: ferma din Cobor devine azi model pentru o afacere verde care poate susține oameni din satele sărace din Colinele Transilvaniei. Creștem acolo o rasă de vacă – sura de stepă – care dispăruse din regiune, dar care a incredibil de robustă și cu o carne foarte prețuită pentru calitatea ei. Vacile stau afară tot timpul anului și pășunează terenuri cu valoare foarte înaltă pentru biodiversitate. Și, astfel, se susține locul.

Ferma și pensiunea de la Cobor sunt un model pentru o afacere modernă în agricultură, care nu se orientează pe producție extensivă, ci pe calitate. E loc pentru turism într-o zonă extraordinară, e o zonă unde derulăm proiecte de conservare. 

Avem o poveste de spus, iar oamenii asta caută. Ce spunem noi despre parcul național e viitorul. Dar dacă vine cineva și vede ce facem în Cobor, este un exemplu bun și real de cum poți crea ceva cu valoare pentru comunitate, conservând în același timp natura. 

 

Trebuie să asculți și să respecți comunitatea. Legătura cu oamenii locului

E o relație complexă. Când am început să cumpărăm terenuri, nimeni nu a gândit că va fi pentru conservare. De ce ai face asta? Au fost zvonuri, de la cel că am găsit resurse de uraniu și aur, la ideea că vrem să facem pârtie de schi. Cred că le era mai ușor să accepte că facem exploatare de aur, decât că cumpărăm pentru conservare. Nimeni nu s-a gândit că exact asta vom face. 

S-a schimbat opinia oamenilor o dată cu primul program de reconstrucție ecologică. Când am cumpărat zone despădurite complet și am refăcut 800 de hectare de pădure și am inclus comunitățile locale în proces, au văzut că facem ceea ce spuneam că facem. 

În plus, mai ales în zone rurale, cu oameni mai săraci, care nu au șansa de a vedea cum merg lucrurile în alte părți, oamenii sunt sceptici când văd schimbare. Ca să reușim această schimbare, trebuie să dăm oamenilor timp să se adapteze și să vorbească. Cel mai important este ca noi să ascultăm oamenii și să găsim soluții la problemele lor. 

Christoph. Eu am crescut în pădurea bavareză, pe lângă granița cu Cehia. Era o zonă foarte, foarte săracă din Germania, la capătul drumului. Nu erau investiții, nu erau locuri de muncă. Tot ce aveam era pădure. Dar nu puteai trăi doar din asta. Guvernul Bavariei a venit la finalul anilor 1960 cu ideea de a face acolo parc național, primul din Germania, cu gândul de a face o atracție turistică. Localnicii au fost vehement împotrivă. Guvernul Bavariei a mers cu proiectul înainte, cu ideea că trebuie să facă ceva pentru acei oameni. Parcul Național a împlinit 50 de ani acum și a fost o mare sărbătoare. Parcul este acum motor economic pentru toată regiunea. Oamenii se mută acolo, e o zonă foarte atractivă. Dar a durat trei decenii. 

Știm că în România nu avem încă un model care să arate că o zonă protejată e benefică pentru comunitate. Dar, cu tot ceea ce știm azi, noi credem că putem crea acest model nou de prosperitate. Că vor putea trăi comunitățile prin diversitate: din ecoturism, din servicii, din agricultură sustenabilă, din valoarea pe care o aduce povestea acestui loc. 

 

Prosperitatea locală e o construcție și un drum

Noi nu suntem oameni de afaceri, dar avem bun simț. Trebuie să vedem din ce trăiesc oamenii azi. Spre exemplu, în multe zone, zootehnia este o ocupație clasică. Oricine are două-trei vaci. Vând cașcaval cu 10 lei pe kilogram și nu pot trăi din asta. Dar dacă îmbunătățim puțin rețeta și creăm o poveste de produs care e făcut aici, precis sunt mulți oameni dispuși să plătească mai mult. Pentru că știu că spijină un mod de viață care merită sprijinit. Și produsul nu e oricare cașcaval. 

Sau, dacă oamenii culeg ciuperci din pădure, vând cu 12 lei pe kilogram la intermediari. În München, aceste ciuperci ajung să fie vândute cu 40 de euro pe kilogram. De ce trebuie să câștige acești intermediari? Poate găsim o soluție ca acești oameni care culeg ciuperci să primească dublu, iar ciupercile să ajungă la restaurante sau în piețele din București. Poate nu prețul nu e ca la München, dar undeva la mijloc. Așa putem valorifica produsul local. 

Suntem deja în discuții cu un investitor din București, pentru a crea aici un food hub. De fapt, este o piață virtuală, unde noi oferim pentru producătorii mici, care nu au acces la piață, posibilitatea de a vinde produsele în oraș, unde sunt oameni care caută astfel de produse locale. Astfel, putem să le oferim beneficiul unui preț mai mare și să schimbăm economia locală. 

 

Să îți schimbi mentalitatea ca să îți poți îndeplini misiunea

Ca biologi, poate că noi am început puțin mai naiv și poate radical, cu ideea fixă că noi vrem să protejăm. Dar, în timp, ne-am lovit de problemele reale din comunități:  nu putem spune că vrem să nu mai fie oameni acolo, ca noi să ne aplicăm planurile de conservare așa cum vrem noi. Nu putem spune că vrem ca oamenii să nu mai trăiască din veniturile aduse de pădure. 

Trebuie să venim cu soluții inovative pentru ca ei să trăiască din pădure, dar altfel. Și trebuie să schimbăm paradigma: pădurea e văzută ca resursă de exploatare de lemn, dar pădurea are foarte mare valoare – pe lângă biodiversitate – prin aceea că e neatinsă. Poate fi folosită această valoare altfel, în turism, în ceea ce aduce un ecosistem. Dacă avem un cașcaval a cărui valoare stă exact în faptul că vine dintr-o zonă neatinsă, trebuie să folosim asta. 

A fost un drum lung și pentru noi. Am învățat că dacă vrei să ajungi undeva trebuie să găsești calea care funcționează pentru ambele părți. Am învățat cel mai mult din contactul direct cu oamenii din sate, unde înțelegem cum gândesc, ce fac, ce vor. Apoi, ne-am întors către planuri și ne-am gândit ce putem face pentru a ajuta fără să distrugem zona. Dacă găsim o soluție care ajută și protejează, e super. Aici e provocarea.

 

Ce am învățat despre a convinge oamenii cu bani

În general, dacă reușim să aducem potențiali finanțatori aici și îi convingem să aloce timp pentru a vedea zona și a discuta, rar s-a întâmplat să nu îi convingem. Cauza e foarte importantă. 

Un alt lucru care ne ajută e că gândim holistic: știm că nu putem să mergem doar pe conservare, trebuie să ne uităm la multe alte direcții, precum educație, dezvoltarea comunitară. E important să oferim finanțatorilor opțiuni care să li se potrivească. Suntem activi în multe domenii. Doar așa putem rezolva.

Sunt, de fapt, două tipuri de persoane: sunt administratorii de fundații, plătiți să se uite la diferite proiecte și să le propună mai departe. Ei vor să meargă unde au cea mai mică durere de cap, nu vor să facă ei cercetarea, rapoartele despre diverse variante de proiecte posibile. Dacă trebuie să facă asta, aleg alt proiect, unde e mai puțină treabă. Pentru noi, asta înseamnă că trebuie să livrăm tot ce e nevoie ca el să plece la 4 acasă. Să-i facem viața ușoară. 

Apoi avem oamenii care investesc direct. Ei vor proiecte care le plac și se uită cu mare atenție la oamenii care propun. Vor viziune. Pentru că ei sunt oameni care au avut o viziune mare pentru afacerea și pentru viața lor, se uită la cât de ambițios e proiectul. Și vor – și noi vrem – să fie implicați. E un parteneriat în care finanțatorul devine parte din proiect. 

E important că noi am fost oarecum obligați să creăm această viziune mare, în care credem, și că nu stăm să administrăm, ci preocuparea noastră e să dezvoltăm. Noi nu ne prea oprim, căutăm mereu idei noi. Acum, când Comisia Europeană a lansat planul Green Deal, trebuie să ne pregătim. Acești oameni cu bani văd asta și asta caută. 

Un lucru important de spus aici: suntem uneori acuzați că suntem marionetele unor miliardari, și e absurd. Filantropii cu care lucrăm susțin sute de proiecte. Ei au făcut bani mulți cu alte afaceri și miza lor acum nu e să mai câștige alți bani, ci să capete satisfacția că au făcut ceva bun cu banii. Pentru asta se implică.

 

Marea oportunitate. Cum faci bani din pădure, conservând-o

În cinci ani, probabil că nu va mai exista firmă care să poată opera dacă nu e orientată către a-și neutraliza amprenta de carbon. Piața de certificate de carbon s-a dublat în ultimul an și avem în față o creștere exponențială. 

Astfel că proprietarii de pădure sălbatică stau pe o rezervă imensă de resurse: companiile care poluează au nevoie să compenseze cumva poluarea aceasta și vor cumpăra din ce în ce mai multe certificate verzi. Proprietarul de pădure poate vinde aceste certificate, pentru că pădurea absoarbe aceste emisii de carbon. 

Resurse legate de temă:

  1. Pensiunea și ferma Equus Silvania
  2. Fundația Conservation Carpathia
  3. HansJorg Wyss, filantrop, miliardar și primul susținător al Conservation Carpathia
  4. Un video-manifest despre munca de conservare și viziunea Conservation Carpathia
  5. A Wild Education. Un video scurt, dar minunat, despre familia Promberger și munca lor de a reda natura naturii. 
  6. Ferma de biodiversitate Cobor
  7. Ce este un food hub
  8. Proiectul de construcție de food hub-uri al Romanian American Foundation, altă organizație implicată în dezvoltare locală
  9. Proiectul de food hub al Fundației Civitas
  10. Green Deal. Planul Europei de a deveni primul continent neutru din punct de vedere carbon. 
  11. Certificatele de carbon

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

avatar