Ca să ajungi la rezultate, nu e suficient să te gândești doar la acțiuni. Ceea ce trebuie să faci este să creezi experiențe, experiențe ce schimbă credințe, credințe care duc la acțiuni, acțiuni ce duc la rezultate. Asta este ordinea corectă.

Cornel Amariei este cofondator al .lumen, un startup înființat în 2020 cu o misiune teribil de ambițioasă – aceea de a folosi tehnologia și inteligența artificială pentru a da ”ochi” oamenilor orbi. Ochelarii pentru nevăzători la care lucrează .lumen reprezintă un proiect de cercetare probabil unic în lume. A câștigat în 2021 o finanțare de nouă milioane euro de la European Innovation Council, unul dintre cele mai pretențioase acceleratoare europene. Și premiul Red Dot: Luminary Award, cel mai prestigios premiul al celei mai importante competiții globale de design. Înainte de .lumen, Cornel a condus departamentul de inovație la Continental. 

Am vorbit cu Cornel despre originile lui foarte modeste, într-o familie cu părinți și o soră cu dizabilități. Despre cum mama lui l-a inspirat să își învingă limitele și timiditatea și să devină speaker profesionist, despre anii lungi în care au ținut ideea .lumen în viață deși nu exista tehnologia care să o facă posibilă, despre de ce experții nu pot inova, și ce fel de oameni să-ți cauți pentru o echipă fantastică. Am vorbit, de asemenea, despre ceva ce avem amândoi în comun: o anumită timiditate și nesiguranță care ne face să părem uneori aroganți. L-am rugat pe Cornel să îmi explice ce va fi posibil când ochelarii .lumen vor deveni produs de serie și legătura între multiplele lui pasiuni și capacitatea de a rezolva probleme imposibile. 

Cornel Amariei are 28 de ani și locuiește și lucrează în Cluj, împreună cu întreaga echipă de profesioniști români care lucrează pentru .lumen. 

Idei principale

1. Trăim într-o lume plină de soluții ce își caută problema pe care o rezolvă. Orice idee ar trebui să vină în urma coștientizării unei probleme. O problemă care doare, care afectează pe mulți, care costă mult. Iar apoi ar trebui găsită o soluție care să-i ajute pe cei care au acea problemă. Acesta ar trebui să fie cursul firesc, dar astăzi, de multe ori, se întâmplă invers: ne îndrăgostim de o idee și apoi căutăm problema pe care ar trebui s-o rezolve. Iar acest lucru e greșit.
2. Când vorbim de mobilitatea nevăzătorilor, de mii de ani există aceleași soluții: câinele-ghid și bastonul pentru nevăzători. În lume sunt 40 de milioane de nevăzători și numărul lor crește foarte mult, dar soluțiile pentru a-i ajuta nu s-au schimbat. Să antrenezi un câine-ghid poate să ajungă la 60.000 de dolari, iar a avea singur grijă de un câine-ghid e aproape imposibil pentru un nevăzător. Există 28.000 de câini-ghid la 40 de milioane de nevăzători – această soluție nu este scalabilă. Sistemul propus de DotLumen face același lucru ca un câine-ghid, dar mult mai ieftin și fără asistență umană. Se poate spune că .lumen este un câine-ghid tehnologic.
3. Designul nu este despre cum arată un produs, designul este despre cum funcționează acesta. Designul nu se referă doar la satisfacția vizuală pe care o avem când interacționăm cu un produs, ci despre funcționalitatea sa – forma, felul în care se simte, ergonomia lui.
4. Nu învățăm aproape nimic din succes, dar învățăm foarte mult din eșec. Ca antreprenor, este foarte important să greșești și să înveți din asta. E la fel ca în cazul persoanelor cu dizabilități: poți să te lași condus de limitările tale sau poți să începi să găsești moduri să excelezi în alte lucruri. A greși de multe ori poate să fie o superputere pentru un antreprenor. 
5. E important să primești finanțare, dar și mai important este să alegi cei mai inteligenți bani pe care-i poți obține. În acest moment, .lumen are viitorul financiar imediat asigurat. Dar echipa pornește de la ideea că ceea ce au investitorii, adică bani, au mulți, dar ceea ce au ei, adică resursele de creativitate și tehnologice, au puțini. De aceea, aleg să colaboreze cu oameni și fonduri de investiții care îi pot ajuta nu doar cu bani, ci cu know how. 
6. Toate lucrurile pe care vrei să le faci sunt jucăriile tale. Pentru alții ele pot însemna muncă, dar pentru tine poate să fie un mod de viață foarte plăcut. Secretul pentru a munci 12-16 ore pe zi cu plăcere e să faci lucruri variate. Atunci când termini ceva, treci la altceva, iar varietatea te ajută să nu te plictisești niciodată. Dacă te obișnuiești cu ideea că acestea sunt jucăriile tale și-ți spui „acum mă joc cu finanțele”, „acum mă joc cu tehnologia”, „acum mă joc cu leadership-ul”, poți foarte bine ca într-o zi să te joci cu toate, fără să obosești – devine o a doua natură.

 

---

Acest podcast este prezentat de eMAG, o companie care crede în educație și în puterea oamenilor de a folosi tehnologia pentru a crea un viitor mai bun.

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații. 

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

---

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Cornel, bine te-am regăsit! Aș vrea să începem discuția noastră de la ceva ce te-am auzit sau am citit de mai multe ori că ai spus, și anume că experții nu pot inova. Și voi cu DotLumen (.lumen) sunteți într-o zonă de înaltă inovație, de avangardă în inovație. Mi s-a părut interesantă ideea asta că experții nu pot inova, pentru că știu că ai o grămadă de experți în echipă. Vreau să îmi spui mai multe despre asta. 

Cornel Amariei: Sigur. În principal, dacă ne uităm un pic de unde vin inovația și creativitatea, vedem că vin din a lua lucruri conexe și a le pune împreună pentru prima dată într-un mod în care poate alții nu s-au gândit. Viața profesională și viața academică ne învață să ne ducem într-o singură direcție, să devenim experți într-un anumit lucru. Problema cu a deveni expert într-un lucru este că-ți scurtează foarte mult orizontul lateral despre alte lucruri – exact acele lucruri pe care vrei să le conectezi, să le pui împreună. Și tocmai de asta zic continuu că experții nu pot inova, pentru că sunt lipsiți de expunere la acele lucruri. Oamenii care inovează sunt oamenii care sunt foarte curioși, oamenii care sunt foarte pasionați de anumite lucruri sau pasionați de ideea de a cunoaște cât mai multe lucruri și care încep să studieze în stânga și în dreapta. Specific în cazul .lumen, avem oameni care, pe lângă faptul că sunt ingineri, oameni de știință, cercetători sau ceea ce sunt ca profesie, sunt și scriitori, fotografi, au hobby-uri care-i includ în categoria temerarilor. Sunt oameni ale căror pasiuni sunt complet diferite de ceea ce fac zi de zi – și de acolo vin și ideile.

Andreea Roșca: Cred că e și cazul tău, nu? Știu că în 2016 ți-ai luat o licență de pilot. Și cânți la mai multe instrumente?

Cornel Amariei: Am început în 2017 Școala de Aviație. După 14 ore de zbor m-am retras temporar, numai că temporarul s-a cam lungit până azi. Cânt la mai multe instrumente, într-adevăr. O chitară e chiar aici, lângă mine. Și la birou, și acasă sunt înconjurat de instrumente. Am o pasiune pentru fotografie, am o pasiune pentru călătorii – bine, nu că nu am avea toți o pasiune pentru călătorii. Și continuu să descopăr noi lucruri care îmi plac.

Andreea Roșca: Există vreo legătură între muzică și tehnologie, între muzică și inovație? Aduci ceva din muzică în ceea ce faci?

Cornel Amariei: Pasiunea mai mult ca sigur. Faptul că muzica este puternic emoțională și faptul că putem folosi acele emoții pentru a crea lucruri. Mă gândesc la un alt hobby al meu, anume fotografia. Și la o invenție pe care am făcut-o acum câțiva ani și care s-a brevetat în toată lumea – sunt chiar mai multe brevete pe acea invenție  –, a cărei poveste e în felul următor: exista și încă există o problemă uriașă în domeniul auto, pe o anumită categorie de senzori – e foarte scump să fie fabricați, sunt foarte impreciși, dar sunt niște senzori foarte necesari. Și de 50 de ani se caută o soluție mai bună pentru acel tip de senzori. În fotografie, acea problemă s-a rezolvat de vreo 50 de ani. Numai că nu a fost niciodată un fotograf care să lucreze și în domeniul auto, într-un centru de inovație. Și ideea era atât de simplă și atât de directă pentru cineva care era expus la ambele domenii… S-a întâmplat să fiu eu primul care am fost expus la ambele domenii. Dar în muzică nu îmi vine o referință similară. Sunt convins că există suficiente lucruri pe care le-am învățat din muzică, pe care le aplic pur și simplu indirect și nu îmi mai dau seama. Dar în fotografie îmi amintesc acel lucru pentru că a fost aparent un întreg proiect de cercetare care a ajuns foarte departe.

Andreea Roșca: Tu ai condus departamentul de inovație de la Continental?

Cornel Amariei: Am făcut și asta până în septembrie 2019.

Andreea Roșca: Știu că vorbeai la un moment dat despre 26 de patente care sunt cu numele tău pe ele. E corect?

Cornel Amariei: Să fiu sincer, nici nu mai știu câte sunt. Ceea ce știu este că am contribuit la scrierea a peste 50 de patente. Câte dintre ele sunt acum în faza internațională, nu știu. În total, eu am contribuit la peste 50 de patente în viața mea. Nu știu unde sunt fiecare, nu le-am mai urmărit de foarte mult timp, dar numele meu ar trebui să apară pe mai mult de 50.

Andreea Roșca: Ceea ce este remarcabil totuși pentru cineva care nu a împlinit încă 30 de ani.

Cornel Amariei: Mai am încă vreo trei până atunci.

Andreea Roșca: Mulți înainte! Patentele sunt în general creații, sunt lucruri noi, sunt lucruri care nu există. De unde începi să lucrezi la o idee nouă? Asta cred că are legătură și cu .lumen , dar și cu experiența ta de a face lucruri noi.

Cornel Amariei: Vreau să clarific un lucru despre patente, pentru că au o reputație bună, dar nu-s chiar atât de faine pe cât le crede lumea. Un patent, până la urmă, îți oferă un singur lucru: dreptul de a-ți proteja o idee. Ce înseamnă asta? Înseamnă că dacă eu am inventat ceva, am brevetat și am cheltuit sute de mii sau zeci de mii de euro, cât costă să ai un patent internațional, nu înseamnă că nimeni nu îl va copia. Din contră, devine chiar public, oricine poate să încerce să-l copieze, dar îmi dă mie dreptul ca, atunci când găsesc pe cineva care l-a copiat, să cer daune. Asta e ceea ce face. Și foarte puține companii își permit să protejeze un patent. Norocul nostru este că am reprezentat o companie care era în măsură să protejeze foarte mult de patente. Dar ideea ca un individ să aibă un patent care chiar să fie util a apus de foarte mult timp.

Revenind la întrebarea „de unde vin ideile?”, hai să zic cum ar trebui să se înceapă. Pentru că răspunsul este același pentru antreprenoriat, este același pentru inovații și pentru orice. Orice idee ar trebui să vină în urma unei probleme. Trăim într-o lume care e plină de soluții ce își caută problema pe care o rezolvă, ceea ce e foarte greșit. Orice trebuie să înceapă de la o problemă, de la una sau mai multe probleme, trebuie să vezi și să înțelegi foarte bine o problemă, o problemă care să doară, o problemă care, în antreprenoriat, optim ar fi să și coste mult. Și să vii cu o soluție care într-un final să ajute oamenii, să-i ajute pe cei care au acea problemă. Ăsta este procesul așa cum ar trebui să fie: problema, după care vii cu o soluție, cu o inovație. Problema e că nu prea se întâmplă asta în lume, ci se întâmplă exact opusul. Ne vine o idee, ne îndrăgostim de ideile noastre, după care căutăm problema pe care ar trebui să o rezolve. Și asta nu e direcția bună.

Andreea Roșca: Aș vrea să vorbim despre .lumen  pentru că mi se pare interesant ce va fi capabil sau ce este capabil să facă produsul. Voi ați început să lucrați la ideea asta în 2015?

Cornel Amariei: La final de 2013 am început să lucrez la primul patent pentru .lumen, când am realizat un proiect în direcția tehnologiilor respective pentru persoanele cu dizabilități. În 2014 am trimis primul patent. În 2015 am făcut primele teste. Eram o echipă foarte mică atunci și mi-am dat seama că ceea ce noi doream să construim nu era posibil în anul acela. Efectiv tehnologia nu era acolo. Trebuia să tragi o căruță de calculatoare cu tine ca să poți să faci ceea ce noi vroiam să facem atunci. Erau lacune uriașe tehnologice – tehnologia nu permitea la momentul acela ce voiam noi. Dar am zis că în ziua în care se va putea face, o să facem asta. Și din când în când am tot verificat să vedem dacă tehnologia a ajuns din urmă. Și mulți ani tehnologia nu ajunsese din urmă, până când, undeva în 2019, am realizat că tehnologia s-ar putea să ne prindă în următorul an sau doi. Și am zis că e timpul să ne asumăm riscul și să facem asta. Și asta am făcut, am fondat .lumen pe 14 mai 2020. Ceea ce e important pentru că facem doi ani în curând – trebuie să ne gândim la petrecere.

Andreea Roșca: Peste o lună.

Cornel Amariei: Vai, cum trece timpul. Am fondat un startup în plină pandemie, care a crescut enorm, care a trecut prin foarte multe dificultăți – de altfel, precum orice startup care vrea să crească foarte mult –, și un startup care a ajuns să scrie un pic de istorie deja și sperăm să scrie foarte multă istorie, foarte curând.

Andreea Roșca: Spune-mi, te rog frumos, dacă ai vorbi cu cineva care nu știe, adică a citit, a auzit despre tine, dar nu știe cum funcționează această tehnologie, acești ochelari pentru nevăzători, cum ai explica? Ce face, de fapt, acest device?

Cornel Amariei: O să încep prin a repeta ceea ce e foarte important și ce a trebuit să repetăm de 1.000 de ori, și anume care e problema pe care o rezolvăm. În lume sunt 40 de milioane de nevăzători și numărul lor crește foarte mult. Și dacă ne uităm la ce soluții există pentru ei, o să găsim soluții pentru o bună parte dintre probleme până când vorbim de mobilitatea nevăzătorilor. Unde ai exact aceleași două soluții de mii de ani: câinele-ghid și bastonul pentru nevăzători. Câinele-ghid este o soluție care prin funcționalități este unanim văzută ca utilă, dar are câteva dezavantaje. Să antrenezi un câine-ghid poate să ajungă la 60.000 de dolari și să ai grijă de un câine-ghid e aproape imposibil pentru un nevăzător. Din motivul ăsta, deși este cea mai avansată soluție de mobilitate, sunt doar 28.000 de câini-ghid la 40 de milioane de nevăzători. Simplu spus, soluția nu este scalabilă.

Aici intervenim noi, care folosim tehnologia pentru a replica principalele avantaje pe care un câine-ghid le are, fără dezavantajele ce îl fac non-scalabil. Detaliez un pic modul cum funcționează. Dacă ai un câine-ghid, poți să-i zici să te ducă la ușă, să te ducă la scări, să te ducă înapoi acasă dacă chiar știe drumul. Și câinele-ghid va face asta prin a te trage de mână, a te ajuta să ocolești obstacolele, a te ține pe o cărare sigură și a te duce acolo unde i-ai cerut. Exact aceeași chestie poți să o ceri și ochelarilor .lumen. Fac aceeași chestie, numai că în loc să te ghideze prin a te trage de mână, te trag de cap. Cam asta e analogia cea mai bună. Efectiv simți cum ceva te trage de cap și te ghidează, te ajută să ocolești obstacolele, te ține pe calea cea mai sigură și te duce acolo unde ai cerut. Există multe chestii pe care sistemul le poate face, pe care un câine-ghid nu le-ar putea face – poate să citească, poate să înțeleagă lucruri pe care câinele-ghid nu are cum, poate să te ducă în locuri în care nu a fost niciodată sau lucruri pe care câinele-ghid le poate face doar cu asistență umană. Și cam asta facem, pe scurt. Suntem un câine-ghid tehnologic.

Andreea Roșca: Mă întrebam în timp ce citeam despre voi și despre premiul pe care l-ați câștigat pentru prototip în 2021 – Red Dot Luminary Award pentru design, una dintre cele mai importante distincții de design din lume –, mă întrebam de ce este designul atât de important pentru un produs pe care îl folosesc oameni care nu vor vedea niciodată, de fapt, cum arată. Mi-ai spus că lucrați cu unul dintre cei mai buni designeri de produs din lume.

Cornel Amariei: Am descoperit asta împreună. Și el a descoperit împreună cu noi că este printre cei mai buni designeri industriali din lume. Tot timpul probabil era unul dintre cei mai buni, dar nu știam până când n-am lucrat împreună. Pot să îți dau un răspuns foarte simplu aici: designul nu este despre cum arată, designul este despre cum funcționează. Și e foarte normal, dar limitativ în același timp, să ne gândim că designul se referă doar la satisfacția vizuală pe care o avem. Forma și toate lucrurile acelea nu au fost alese de noi, au fost alese de nevăzători, când am decis linia de design pe care să mergem. E vorba de tot acel produs – cum se simte, forma lui, ergonomia lui, toate aceste lucruri sunt luate în calcul când vine vorba de design. Și formele lui au câștigat, cu siguranță, nu culoarea. Nici măcar nu are o culoare produsul. Tocmai de asta, designul nu e despre cum arată, este despre cum funcționează. 

Andreea Roșca: Spune-mi câteva lucruri despre oamenii cu care lucrezi, despre ce fel de echipă ai în jur. Ai spus la un moment dat că ai condus prima echipă când erai în clasa a zecea.

Cornel Amariei: Da, când am fondat primul club de robotică liceală din România. A fost prima echipă pe care am condus-o și să zicem că am avut mult timp să fac toate greșelile posibile. Și încă continuu. E un lux ăsta, să ai mult timp să faci greșeli.

Andreea Roșca: Sunt curioasă: cum te gândești la echipă, la ce ai nevoie, unde te uiți după oameni, ce le spui? Pentru că vin să lucreze într-o zonă de risc și de incertitudine foarte înaltă.

Cornel Amariei: Depinde foarte mult ce se mai înțelege prin risc. Riscul cu zi ce trece este combătut, cu zi ce trece .lumen devine o companie mai mare și siguranța sa crește. Nu zic că tot timpul era așa. La început credeam că o să rezistăm doar câteva luni.  Au fost momente în care credeam că închidem în două luni. Acum știm că ani de zile avem în față un plan și ne putem ține de el. Legat de ce fel de oameni, modul în care ne descriem informal este că suntem „o șatră de nebuni” – și folosesc destul de des expresia asta. E clar că nu suntem genul de oameni pe care te aștepți să îl găsești într-un alt tip de organizație. Suntem oameni foarte diverși, ținuți laolaltă de scopul de a construi tehnologie care ajută, de valorile pe care le avem, dar în general foarte diferiți. Suntem destul de tineri, deși avem o plajă destul de mare de vârste în companie. Ce pot să spun cu siguranță este că fiecare este unic în felul său. Și când spun unic, mă refer la foarte unic, dacă pot spune așa.

Andreea Roșca: Poți să-mi dai niște exemple? Vorbește-mi despre câțiva oameni din echipa voastră.

Cornel Amariei: Cu siguranță. Mă gândeam chiar la niște evenimente care s-au întâmplat. De exemplu, când practic am dat foc la sediu ca să ne distrăm – mă rog, n-aș vrea să sune deplorabil, dar cam asta făceam. Dar e ok, că tot noi l-am stins. 

Andreea Roșca: Cum adică ați dat foc la sediu? 

Cornel Amariei: Nu avem legătură cu lucruri care ard, dar nu înseamnă că unii nu suntem piromani în această instituție. Totul a fost absolut în siguranță, nu s-a întâmplat absolut nimic negativ. Să zicem că nu era neapărat controlat ceea ce trebuia să se întâmple, dar știam că se poate întâmpla și de asta am planificat timp de zece secunde ce puteam face în caz că se întâmplă. Noroc că am planificat timp de zece secunde, că măcar știam unde-s extinctoarele. 

Andreea Roșca: A fost rezultatul unui experiment sau a fost deliberat, să vedeți ce se întâmplă?

Cornel Amariei: N-a fost un experiment științific, a fost mai degrabă o incantare ceea ce s-a întâmplat acolo. Pur și simplu, suntem o colecție de oameni foarte interesantă, pe care ne amuză lucruri foarte interesante și pentru că lucrăm într-un mediu permisiv cu astfel de lucruri interesante, ajungem să atingem extremele cuvântului „permisiuni”. Mă opresc aici pentru că nu vreau să se știe exact, în detaliu, ce s-a întâmplat atunci, dar toată lumea este siguranță, nu a existat nicio secundă în care oamenii să nu fie în siguranță.
Alt exemplu interesant, și ajung imediat și la oameni. Recent ne-am mutat într-un sediu foarte mare, ne-am luat o clădire foarte mare și ne-am cumpărat vreo 70 de monitoare. Ce să facem cu cutiile lor? Ne-am tot gândit și într-un final ne-am hotărât să construim un turn din aceste cutii, un turn mai înalt decât clădirea, care are patru etaje. Așa că ne-am pus fiecare la câte un balcon al clădirii, pe verticală, și am aruncat cutii de la unul la altul și am construit un turn mai înalt decât clădirea, pe care l-am dărâmat peste mașinile noastre. Foarte proastă decizie. După care, ne-au venit scaunele care au întârziat foarte mult și bineînțeles că și ele aveau cutii. Și concursul pe care colegii l-au făcut de la etajul trei al clădirii a fost: hai să vedem cine poate să nimerească mașinile care erau parcate acolo, cu cutiile de la scaune. Am aflat de acest concurs după urme. Deci e un loc foarte interesant, un loc foarte plin de creativitate și, în același timp, și plin de nebunii.

Ca să dau câteva exemple de oameni, încep cu Tavi, care conduce echipa noastră de software. El are pe masă un manual pe care scrie „Manualul parașutei”, pentru că sare cu parașuta. Vă dați seama câte glume s-au făcut legate de numele acelui manual, dar, în același timp, de câte ori nu-l găsesc la birou îmi zic colegii să mă uit pe cer dacă-l caut. Chiar i-am făcut o poză prin telescopul meu în timp ce sărea din avion la vreo zece kilometri distanță. Avem oameni care în timpul liber programează algoritmi de inteligență artificială pentru a se juca jocuri pe calculator în locul lor, ca să poată să joace non-stop. Deci avem colegi care tehnic se joacă non-stop, doar că în loc să se joace ei, și-au antrenat modele de inteligență artificială să se joace în locul lor. Avem oameni pasionați incredibil de mult de animale, avem oameni incredibil de pasionați de o grămadă de lucruri conexe, cum ar fi croitoria. Avem oameni care iubesc călătoriile și oameni care iubesc să se închidă în subsol și să lucreze câte 12 ore. E absolut uriașă plaja.

Andreea Roșca: Îmi imaginez că sunt oameni cu o foarte puternică conștiință de sine și cu un fel foarte personal de a lucra. Adică nu sunt oameni pe care să îi pui la program, să îi încorsetezi cu proceduri. Presupun că sunt oameni care n-au nicio problemă să te contrazică, care au păreri foarte puternice. Câți sunteți acum?

Cornel Amariei: Suntem 30 și creștem. O să fim 50-60 în curând. Am început o campanie mare de recrutare, deci să vedem cât de repede putem să creștem.

Andreea Roșca: Cum conduci? Să ne gândim poate la câteva principii sau la un exemplu din viața de zi cu zi despre cum conduci genul ăsta de oameni. Cum lucrezi, care e leadership-ul pentru genul ăsta de oameni?

Cornel Amariei: Este o chestie interesantă în ceea ce privește diferența dintre a învăța academic și a învăța din practică. Atunci când înveți din practică, ai soluțiile, dar nu știi să le pui într-o formă coezivă și să le simplifici la câteva lecții. În cazul învățării academice, știi foarte bine principiile, dar e mult mai greu să le pui în practică. Eu sunt mult mai mult în prima parte. Și de mulți ani încerc să aflu chestiile astea nu doar pentru leadership, ci pentru foarte multe lucruri pe care le fac, fiindcă am un mod învățat din practică să fac lucrurile și după mulți ani încerc să-mi dau seama de fapt ce făceam și care erau lucrurile pe care aș putea să le pun într-un mod pe care-l pot explica și altui om. Noi, în ciuda dinamismului pe care îl avem, suntem o companie ce încearcă din ce în ce mai mult să fie condusă de procese. Eu iubesc procesele, sunt obsedat de organizare și sunt cel mai obsedat de organizarea din organizație.

Andreea Roșca: Ai spus că visul tău este organizarea de corporație, la un moment dat. 

Cornel Amariei: Visul este mult spus. Orice startup trebuie să ajungă o corporație. Altfel, de ce mai e startup? Ăsta e scopul lui, să crească. Bine, termenul „corporație” înseamnă foarte multe lucruri. Revenind la noi, avem procese pe care le încercăm. Este unul care îmi place foarte mult. Foarte mulți oameni cred că la rezultate ajungi prin acțiuni – și e corect, e nevoie de acțiuni ca să ajungi la rezultate. Dar, de fapt, când vrei să schimbi mentalități… Da, noi nu avem program de lucru, fiecare lucrează cum vrea, dar încercăm din ce în ce mai mult să ne mai și întrunim măcar câteva ore pe zi. Pentru că avem colegi care la ora 4 după-masă ajung la birou – avem colegi care se trezesc la ora 3 după-masă și avem colegi care se trezesc la 6 dimineața. Și cumva toți trebuie să lucrăm împreună, în foarte multe ocazii. Așa că o altă chestie este că eu tot timpul nu dorm ca să fiu disponibil pentru toți.

Dar trecând peste asta și revenind la proces, acțiuni, rezultate, mai sunt două niveluri pe care puțini oameni le văd.

Ca să ajungi la rezultate, nu e suficient să ai doar acțiuni. Ceea ce trebuie să faci este să creezi experiențe, experiențe ce schimbă credințe, credințe care duc la acțiuni, acțiuni ce duc la rezultate. Asta este ordinea corectă. Și ca să creezi procesele care să ducă la acțiuni trebuie să creezi experiențele care conving oamenii, care le schimbă convingerea că procesele și regulile sunt rele, și să găsești compromisul acela suficient încât să rămâi pe suprafața de plutire.   

Un amic mi-a zis acum două zile un termen care mi-a plăcut foarte mult – Happy Engineering. La ce se referă? Un inginer căruia îi dai suficientă libertate o să meargă foarte în lateral, în zone interesante, care se depărtează mult de ceea ce trebuie să facă. Și e scopul nostru să reușim să ținem acei oamenii pe o linie de focus, să folosească acel acea bucurie, dar în direcția în care noi trebuie să ne îndreptăm. Din nou, sunt multe moduri de a face asta. E greu să le explic academic. Încerc să mă înconjor de oameni care știu să conducă oameni mai bine decât mine și chiar sper să reușesc asta în curând cu anumiți oameni pe care-i am în minte.

Tot adaug oameni care să ne ajute. Mai sunt multe chestii de făcut, pentru că compania crește în felul în care crește și pentru că maturitatea soluției trebuie să crească la rândul ei, nu toate pot veni dinăuntru. Când avem luxul să triplăm echipa foarte mult, ne putem schimba o grămadă de obiceiuri proaste atunci când aducem noi oameni. Pentru că oamenii noi vin cu o minte mult mai deschisă, cu obiceiuri care nu sunt formate neapărat în ceea ce noi facem deja și este mult mai ușor să-i influențezi. Și, la rândul lor, ei să-i influențeze pe cei vechi. Deși, de obicei, cei vechi îi influențează pe cei noi. Eu mă bazez foarte mult pe exact opusul fenomenului. Sunt foarte multe challenge-uri pe care le avem și aici. Să nu aducem dinozauri în organizație, oameni pe care nu putem să-i modelăm. Vrem să aducem niște dinozauri modelabili în anumite situații. Dar în alte situații, trebuie să aducem oameni chiar foarte tineri, pe care să-i învățăm anumite lucruri. Deci diferă foarte mult de la om la om. Dar, per total, ții sub control chestia asta prin experiențe și prin a fi tot timpul acolo.

Andreea Roșca: Îmi pare foarte interesantă ideea asta asta de a ține oamenii laolaltă prin experiențe. Poți să ilustrezi cu un exemplu? 

Cornel Amariei: E o poveste care-mi place foarte mult, dar care nu este a noastră. Noi am creat o experiență pe baza ei. Povestea răspunde foarte bine la întrebarea ta. Acum mai mulți ani, un cuplu dintr-un sat românesc pleacă în Canada, lucrează acolo și câștigă foarte mulți bani. Și se gândesc ei să doneze niște bani către satul din care au venit, către primărie sau unde e nevoie. Încep să doneze câteva sute de dolari pe lună și fac asta câțiva ani. Se naște primul copil, dar decid să continue chestia asta. Copilul acela crește, la un moment dat trebuie dus la o școală privată, punct în care ei decid că au făcut donații suficienți ani către satul lor. Și decid să le spună că nu o să mai facă asta pentru că trebuie să se ocupe mai mult de copiii lor. Așa că au trimis o scrisoare împreună cu ultima tranșă de bani și au zis că trebuie să se retragă din afacerea asta. Care a fost răspunsul sătenilor? „Voi trimiteți copilul la școală pe banii noștri”?

Sunt multe chestii pe care le putem face. Uite, eu iubesc să documentez. Niciun inginer în lumea asta nu iubește să documenteze, dar eu iubesc să documentez. Și putem, de exemplu, să lăsăm oamenii care nu documentează să lucreze în continuarea muncii altor oameni care n-au documentat și să nu aibă voie să vorbească unii cu alții. E ceva care în trei zile le schimbă complet opinia despre documentații! Astfel de experiențe facem, e doar un exemplu mic.

Andreea Roșca: În momentul în care conduci oameni sau ești în poziții de leadership, ești responsabil nu numai de ce fac oamenii ăia, ci și de a le crea experiența despre ce înseamnă să lucrăm, noi, aici, împreună. Ceea ce nu este întotdeauna la îndemână, adică îți cere un pic de gândire, îți cere un pic de imaginație și de iubire pentru oameni. Mi-aduc aminte că noi aveam ritualurile noastre de evaluare când conduceam o echipă mare de oameni, ritualuri care nu semănau cu nimic din ce știam eu din industrie. Și erau întotdeauna și fun, și serioase, și cumva ne dădeau posibilitatea să ne spunem într-un fel frumos, care să nu creeze conflicte, ceea ce credeam unii despre ceilalți. Și asta s-a transformat într-un întreg scenariu, într-o întreagă experiență, care era: „Noi așa facem lucrurile aici.” Nu știu dacă la genul ăsta de experiențe te referi.

Cornel Amariei: Și la ăsta. Îți mai dau un exemplu de o chestie pe care vreau s-o facem și o facem foarte mult în altă companie în care sunt implicat, care se ocupă, culmea, cu crearea de astfel de experiențe. Mai ales pentru cei care sunt un pic mai vechi în companie – mai vechi înseamnând un an, că este o companie nouă. Iau în calcul puternic să facem un „exchange”, în care să trimitem oamenii din organizația noastră să lucreze într-o organizație foarte procedurală, foarte stridentă, cum ar fi o corporație automotive sau alte domenii similare, unde regulile trebuie să primeze. Și aș vrea să facem asta timp de o săptămână. Cred că se vor întoarce cu sechele. Zic asta venind și eu, la rândul meu, dintr-un astfel de mediu. Cred că o să fie foarte interesant cum se vor întoarce de acolo acești oameni.

Andreea Roșca: Și cu o altă nouă apreciere despre ce înseamnă să fii complet liber probabil, să îți poți crea tu regulile.

Cornel Amariei: Libertatea nu e întotdeauna un lucru foarte bun. Trebuie un anumit tip de oameni care să beneficieze de libertate. Și zic nu dintr-o perspectivă de angajator, ci dintr-o perspectivă de angajat. E un lucru bun atunci când prin libertate ajungi să scoți la iveală ce-i mai bun din tine. Dar dacă libertatea amplifică exact ce e mai rău din tine, atunci nu e bună. Sunt oameni și oameni. Sunt oameni care într-un mediu liber nu o să performeze. Sunt oameni care într-un mediu liber o să performeze. Și când e un mediu liber e mult mai ușor – mulți o să mă contrazică –, dar, în general, când regulamentul permite foarte mult, e mult mai ușor să restrângi, decât atunci când e foarte restrâns și să faci excepții. Deși, din punct de vedere psihologic, poate că nu e neapărat cea mai bună chestie, din punct de vedere organizațional e mult mai simplu să restrângi, atunci când ai mare libertate, pentru anumiți oameni, care performează mai bine într-un mediu mai puțin liber.

Andreea Roșca: Da, are sens. Referindu-ne la context și la constrângeri, aș vrea să vorbim puțin despre contextul în care ai crescut. Aș vrea să citesc ceva ce ai spus la un moment dat și să pornim de aici. E un citat mai lung, dar am să redau doar o parte: „Am primit prima medalie la Olimpiada Internațională în Turkmenistan. Când m-am întors în București, părinții mă așteptau. M-am suit în mașină și l-am întrebat pe tata dacă ne putem opri la un fast food. Răspunsul a fost <<nu, nu ne permitem>>. Vorbește puțin despre contextul în care tu ai crescut și despre părinții tăi.

Cornel Amariei: Da, interesante amintiri, mai ales că nu sunt chiar atât de vechi, au 14 ani, era 2008. Uau. Peste jumătate din viață, deși îmi amintesc ca ieri. M-am născut într-o familie în care ambii mei părinți și sora mea sunt persoane cu dizabilități. Ambii părinți au dizabilități locomotorii, iar sora mea are dizabilități cerebrale. Ceea ce înseamnă că am trecut printr-un început de viață un pic diferit, că am trăit într-o casă diferită, am avut anumite limitări, și financiare, dar și din alte direcții. Am experimentat lucruri prin care mulți nu trec sau trec foarte târziu în viață. Eu a trebuit să trec prin ele foarte devreme. Dintr-un astfel de context vin, lucru care, de la un punct încolo, a creat o limită foarte puternică din punct de vedere financiar. Lucru care mi-a și dat un imbold să vreau o independență financiară foarte devreme – independență financiară pe care o am de la 15 ani, de când trăiesc practic pe banii mei.

Andreea Roșca: Cum ai câștigat primii bani?

Cornel Amariei: Primii bani în cantitate considerabilă, din webdesign, pe la 14-15 ani, când începusem să fac site-uri. Frumusețea internetului, ca să-l citez și pe Steve Jobs, e că cea mai mică companie și cea mai mare companie din lume pot să arate exact la fel pe internet. Și așa am reușit și eu să-mi vând serviciile de web design și să încep să fac niște bani de acolo. După care au urmat foarte multe competiții internaționale unde concuram, sponsorizări și alte lucruri, de unde am atras iarăși fonduri importante. După aceea am intrat în antreprenoriat, în clasa a zecea, când am avut primul meu business, în a unsprezecea al doilea meu business, ambele profitabile. La 16 ani m-am angajat, lucrând, culmea, în cercetare, deși eram înregistrat cu funcția de curier, fiindcă nu prea poți să înregistrezi pe multe posture un om de 16 ani, cel puțin în 2010 nu puteai. Puteam să fiu curier sau altceva similar, și am ales curier, că părea mai interesant. Dar eu programam și lucram pe roboți de sute de mii de euro. După care a venit facultatea, am lucrat și acolo, mi-am publicat și prima mea carte acolo. Tot zic prima, dar e singura… 

Andreea Roșca: A fost o carte despre un limbaj de programare, nu?

Cornel Amariei: Despre o platformă de programare mai mult, o carte tehnică.

Andreea Roșca: OK. Știu că una dintre pasiunile tale este vorbitul în public – public speaking. Spune-mi cum ai învățat lucrul ăsta? Spui că l-ai învățat de la mama ta. Cum adică?

Cornel Amariei: Atunci când ai anumite dizabilități poți să te lași condus de ele sau poți să începi să găsești moduri să excelezi în alte lucruri. Mamei mele i-a plăcut foarte mult să vorbească și e imposibil să nu te molipsești un pic de la asta. Așa că m-am molipsit un pic de la ea și ăsta a fost începutul. Mulți ani mai târziu, când prezentam primul meu proiect în 2008, eram absolut oribil la a prezenta. Vorbeam mult, dar doar în contexte foarte familiare. Recunosc că nu aveam prieteni, nu prea vorbeam cu oamenii pe vremea aia. Era un context foarte complicat. Clasele V-VIII au fost niște ani foarte grei și urâți, pe care am decis oarecum să-i uit. Nu am reușit, dar am decis să o fac. În clasa a VIII-a, când am construit primul meu proiect major cu care am concurat într-o competiție internațională, a fost și prima ocazie să prezint ceva – și a ieșit oribil. Nu neapărat prezentarea era rea. Chiar am găsit-o la un moment dat și era chiar ok. Eu nu știam, nu mai făcusem asta niciodată și eram depășit de situație complet, absolut depășit. Țin minte că eram cu ochii în pământ, transpiram tot, nu puteam să leg două cuvinte. Așa a fost prima mea prezentare. Ce s-a întâmplat după? Am avut un pic de succes acolo. Era și miza foarte mare la acea prezentare, viitorul meu era în acea prezentare. Culmea, am avut un pic de noroc și am reușit ceva.

După, au mai urmat câteva prezentări și, întâmplător, produsul care mi-a schimbat viața: primul meu iPhone, produsul care mi-a schimbat viața mai mult decât orice alt produs pe care l-am deținut vreodată. Pentru că, pentru prima dată, am găsit o întreagă planetă de oameni care cred în același lucru în care eu credeam, dar credeam că sunt singurul care crede în el. Anume, ca să-l citez din nou pe Steve, „giving a damn” – să construiești lucrurile, să te gândești până la ultimul detaliu la ele și s-o mai faci de zece ori înainte de a le pune în practică. Și acel iPhone mi-a arătat asta, mi-a schimbat complet viața din primele zile în care l-am avut. Asta a rezultat în a mă uita la fiecare film de pe planeta asta cu Steve Jobs. Nu cred că e vreun video pe care să nu-l fi văzut cu el, la absolut orice m-am uitat, la toate video-urile. Dar doar m-am uitat, efectiv, săptămâni, noapte de noapte asta făceam.

Eram pe un canal de youtube care chiar se numește „Every Steve Jobs video” și m-am uitat la toate filmulețele. Apoi am început să prezint din nou. Și fiecare prezentare a ieșit din ce în ce mai bine. După care a urmat lucrarea mea academică, unde din nou am mai prezentat cu câteva ocazii, și mă descurcam foarte bine. Pur și simplu, video-urile acelea, experiența pe care am avut-o, toate chestiile astea m-au ajutat foarte mult. Apoi am fost invitat, din întâmplare, să țin, pentru prima data, un discurs inspirațional. Nu mai țin minte exact ocazia, dar am fost invitat, eram plătit să fac chestia asta și mi-am zis că e o chestie serioasă. Și am ținut acel discurs, a fost ok. Aveam 21 sau 22 de ani. Și au mai apărut și alte ocazii, iar după vreo 20 de ocazii, întâmplător m-a remarcat o persoană ce ulterior mi-a devenit chiar impresar pentru lucrurile astea, o persoană care m-a reprezentat în 2019 în 50 sau 40 de discursuri, nu mai țin minte exact. Foarte multe oricum. Profesionale.

Andreea Roșca: Sunt curioasă dacă există vreo legătură importantă între a avea abilități de public speaking și succesul cu un start up.

Cornel Amariei: Da, 100%. 150%. Un exemplu: top 3 motive pentru care cumpărăm lucruri. Bine, acum în mediul online e un pic mai greu. Pe locul trei, pentru că ne place produsul. Pe locul 2, pentru că ne place compania care îl face. Pe locul 1, pentru că ne place persoana care vinde. A vinde poate să însemne foarte multe lucruri. Vând conceptul, vând ideea, vând oferta de investiție, de acolo vine. Prin public speaking poți să transmiți mesaje într-un mod convingător, poți să te faci plăcut. E actorie. Nu vreau să zic că ceea ce fac eu este actorie pentru că nu cred neapărat că sunt un actor bun. Dar e pur și simplu despre cum înțelegi omul și cum poți să transferi mesajele omului, într-un mod în care să le înțeleagă. Nici la asta nu cred că sunt foarte bun – eu cu un om. Dar când sunt eu cu 200 de oameni, atunci încep foarte ușor să-mi dau seama cum funcționează o sală și ce funcționează pentru acea sală. Am eșuat de trei ori în asta și chiar vreau să public ceva în următoarele luni, poate o să găsesc momentul să public. Sunt un speaker profesional care a eșuat de trei ori și de fiecare dată mi-am schimbat complet public speaking-ul meu. Învățăm foarte mult din eșec. Nu învățăm aproape deloc din succes. 

Andreea Roșca: Apropo de eșec și de faptul că nu învățăm aproape niciodată din succes, este vreun moment, vreo greșeală, vreun eșec pe care l-ați avut în toată această istorie? Totuși .lumen are o istorie lungă, deși e un produs foarte tânăr.

Cornel Amariei: Eu aș zice că are o istorie foarte scurtă.

Andreea Roșca: Ce vreau să spun este că voi vă gândiți din 2013 la el, adică în mintea voastră el nu e totuși un produs nou.

Cornel Amariei: Corect. Sunt enorm de multe momente de eșec.

Andreea Roșca: Zi-mi unul anume care crezi că are relevanță pentru alți oameni care construiesc produse extraordinare sau unul din care ați învățat cel mai mult.

Cornel Amariei: Sunt foarte multe. Singurul motiv pentru care am așa o reticență în a zice este pentru că nu-i momentul bun și nu e momentul corect pentru a le povesti. În toate poveștile pe care le zic în discursurile mele, sunt povești care s-au întâmplat în urmă cu câțiva ani. Întotdeauna las câțiva ani să treacă. Și în contextul ăsta la fel, trebuie să mă gândesc foarte atent care sunt cele pe care le putem zice azi și cele pe care nu le putem zice azi. Toată lumea a scris despre fiecare succes mediatizat al nostru, dar nimeni nu a zis nimic despre de câte ori eram la un pas să avem ultimele săptămâni din această companie, de câte ori nu mai vedeam un orizont, de câte ori eram la 4 dimineața trei sferturi din echipă la birou și știam că trebuie să facem ceva și știam că nu o să reușim. Despre asta nu s-a zis.

O să vină ziua în care o să vorbesc despre lucrurile acelea și despre cât de aproape de un eșec complet am ajuns. Și culmea, nu pentru că am făcut noi ceva foarte greșit – în afară de mine, pentru că, de obicei, toate lucrurile rele de la mine pornesc; nu pentru că nu funcționează, funcționează incredibil; nu pentru că nu știm să o facem – bine, nimeni nu știe să o facă, învățăm pe zi ce trece, dar știm un pic mai mult decât restul să facem ceea ce trebuie să facem; nu pentru că nu rezolvăm o problemă, rezolvăm o problemă uriașă – știm asta și vedem asta. Ci pentru că ne luptăm având șanse aproape inexistente.

Să faci un startup este enorm de greu. Și când zic startup mă refer la ceva – îmi cer scuze pentru cei care sunt în acel domeniu –, ceva foarte comun, gen aplicații sau lucruri de genul ăsta, care sunt în general foarte ușor de făcut. Din nou, îmi cer scuze pentru cei care au startup în acel domeniu. Să faci un startup în România, prin definiție deja e de cinci-zece ori mai greu, pentru că nu ai acces la finanțare, n-ai încredere, nu poți să faci vânzări internaționale, sunt foarte multe. Să faci un startup în cercetare aș zice că e de zece, către o sută de ori mai greu. Să faci un startup care are legătură cu medtech-ul, tehnologii medicale, de încă zece ori mai greu. La noi le înmulțești pe toate.

Andreea Roșca: Ai și spus la un moment dat că n-ar fi trebuit să existați.

Cornel Amariei: Da, nu ai cum, nu are niciun sens, nu ai nicio șansă să faci așa ceva în România. Nu există conceptul. În România nu există cercetare, punct. Să vină la mine cineva să-mi arate că face cercetare în România. M-aș bucura, dar știu că nu o să vină nimeni. Mulți o să mintă, nimeni nu o să vină să-mi zică că face cercetare practică, cercetare cu un scop, că așa în institute avem cercetare cât vrem, făcută cu un singur scop. Mai multă cercetare.

Andreea Roșca: Tu spui că e complicat cu finanțarea, însă, pe de altă parte, voi cred că sunteți în momentul acesta cel mai bine finanțat startup.

Cornel Amariei: Aici voiam să ajung. În ciuda faptului că nici măcar nu ar trebui să existăm, am reușit să închidem cea mai mare rundă de investiții a unui startup românesc, în România, de anul ăsta. Și, probabil, cea mai mare rundă de investiție a unui startup prin revenue, din ce mi s-a zis, din sud-estul Europei, dar recunosc că nu am verificat informația.

Andreea Roșca: Și în același timp ați refuzat, sau cel puțin așa știu eu, nu știu dacă mai e valabil, să luați finanțare de tip venture capital sau să puneți în piață o parte mai mică sau mai mare din companie. Cu ce ai spus mai devreme te referi la finanțarea de la European Innovation Council? 

Cornel Amariei: Da, dar nu e toată. E mai mult de atât. Nu cred că mai e nimic confidențial în momentul de față, dar nu am făcut-o publică. În decembrie, dar practic noi considerăm că anul acesta am ridicat acei bani – adică 12 milioane de euro, într-o companie cu venituri zero.

Andreea Roșca: Asta este toată finanțarea sau e doar o parte?

Cornel Amariei: Asta este din partea Uniunii Europene, e vorba de 9 milioane de euro, în rest e din alte surse. Și da, nu avem venture capital, avem o strategie pe asta, pe care o să o punem în aplicare. Nu fugim de venture capital, din contră, am vorbit în ianuarie cu vreo 40 de fonduri de investiții. Efectiv mă uitam… La un moment dat devine foarte amuzant. Să-ți zic o poveste. Probabil că oamenii care se aflau în poveste o să realizeze că erau în poveste, dar o să zic, regardless. Se anunță că o să câștigăm această finanțare de la Uniunea Europeană, în valoare de 9 milioane de euro, și se publică pe 15 decembrie. Eu pe 12 decembrie am bătut palma pentru runda de investiție precedentă. Pe 15 decembrie se anunța asta. Absolut incredibil, se poate întâmpla într-o singură săptămână… Pe 15 decembrie am aflat noi, pe 16 decembrie s-a publicat. Și a durat, cred, 10 minute din momentul publicării până când primul fond de investiții mi-a scris că vor să investească și ei. Și a urmat un roller-coaster de fonduri care ne-au scris aceeași chestie și reacția mea a fost – chiar țin minte că am ieșit din birou, erau și colegii mei – și într-un ton un pic interesant și poate un pic supărat, greu să fii supărat că ai aflat că tocmai ai garantat viitorul companiei pentru o perioadă de timp, am zis, citez: „Când nu mai aveam bani, nu ne suna nimeni. Acum ne sună toți”. Ceea ce e absolut incredibil. Corect, dar absolut incredibil. Nimeni nu ne suna când aveam nevoie. 

Andreea Roșca: Care este motivul pentru care, în faza asta de dezvoltare a companiei, nu vreți capital de tip venture? Cred că e o chestie strategică. Ce nu v-ar permite să faceți? Sau unde v-ar constrânge?

Cornel Amariei: E o chestie strategică, da. Nu e vorba că nu îți permite, pentru că la nivelul acesta deja orice este negociabil și sunt suficiente fonduri de investiții care au o libertate suficientă încât noi să fim confortabili. Dar, în același timp – o să-l citez pe Mihai, CRM-ul nostru și cofondator –, ce au ei au mulți alții, și anume bani, ce avem noi nu au mulți, și anume ceea ce facem noi și echipa pe care o avem. Și tocmai de asta suntem foarte atenți la a alege cei mai inteligenți bani pe care-i putem găsi.

 

Vrem să-i alegem pe cei care ne pot oferi, pe lângă bani (și recunosc că sunt mult mai bucuros acum, că-i găsim în multe locuri), și cel mai mult ajutor. Și, când vine vorba de asta, sunt câteva fonduri în lumea asta care ne-ar putea ajuta un pic mai mult. Așa că țintim să fim acolo. Ca să fii acolo trebuie să fii un pic mai mare. Peste o anumită valoare a companiei, se rarefiază foarte mult lista de fonduri care mai intră, și acolo vrem să fim. Așa că pentru asta luptăm. Mă rog, nu pentru asta luptăm, luptăm pentru a ajuta oameni. Am fondat compania asta ca să ajutăm oameni, dar luptăm pentru a ajunge la acele fonduri de investiții care ne pot ajuta pe noi foarte mult în a ajuta cât mai mulți oameni. Și de asta până acum nu am luat venture capital.

Andreea Roșca: Crezi că toate greutățile prin care ai trecut când ai crescut, toate obstacolele peste care a trebuit să treci, toate lucrurile astea au schimbat felul în care te uiți astăzi la orice, la greutăți sau la lucruri care ți se par imposibile? Cum crezi că ți-au creionat filozofia de viață sau ți-au dat o perspectivă diferită?

Cornel Amariei: Un lucru pe care încă îl învăț și care pentru mine e diferit față de cum este pentru alții este legat foarte mult, nu i-aș zice de etica de muncă, dar e un pic legat și de asta. Când eram mic, părinții mei plecau de acasă 12, 14, 15 ore, amândoi, inclusiv în weekend-uri, pentru a lucra suficient ca să poată avea grijă de mine și de sora mea. Și când vezi asta când ești foarte mic, e imposibil să nu te molipsești un pic. Lucru care a rămas cu mine. Și sună poate un pic urât sau poate povestea e tristă în continuare, faptul că eu consider că fiecare oră pe care o petrec treaz ar trebui să o petrec lucrând. Bine, și munca o definesc în multe moduri și mă înconjor de hobby-urile mele, de lucruri noi, dar din momentul în care m-am trezit până în momentul în care m-am culcat sunt foarte puține zile în care toate acele ore să nu le petrec lucrând. În ultima perioadă, cam 14 ore în medie pe zi de lucru. Ceea ce înțeleg că pentru mulți nu e posibil. Posibil e, dar pur și simplu nu au crescut în același mediu ca să se molipsească de astfel de lucruri. Dar înțeleg că nu toți pot să dea randament așa și respect asta foarte mult. Tocmai de asta și flexibilitatea pe care o oferim. Avem oameni care lucrează șapte ore pe zi, lucrează foarte bine șapte ore pe zi și după aceea nu mai vor să audă de nimic. Și avem oameni care stau cu mine multe ore. Sunt foarte mulți care mă contrazic, zicând că e un lucru rău lucrul pe care îl fac. Eu nu știu să fac altfel. Foarte mulți oameni zic că dau un exemplu rău. N-am văzut colegii să stea la birou pentru că sunt eu acolo. Din contră. De obicei pleacă de unde sunt stau eu, stau departe de mine. 

Andreea Roșca: Ce te încarcă? Pentru că totuși munca e muncă. Adică creierul nostru e un organ, atenția noastră nu e nelimitată. Cum echilibrezi aceste zile și nopți lungi de muncă? Cu ce anume?

Cornel Amariei: O să sune clișeic sau urât: cu altă muncă. Să clarific. Eu nu fac o singură chestie. Din contră. Fac absolut orice, absolut orice trebuie, absolut orice nimeni altcineva nu vrea să facă – fac eu. Cam asta e frumusețea poziției pe care o am. De la experiența de acum două săptămâni când am asamblat periile de WC pentru toată compania (tocmai veniseră de la Ikea și cineva trebuia să le asambleze) până la niște rapoarte financiare pe care trebuie să le fac astăzi. Diferă atât de mult lucrurile pe care le fac și sunt atât de variate încât e imposibil să te plictisești. Și e imposibil ca atunci când o chestie te termină să nu poți să treci pe alta. Și atâta timp cât te obișnuiești cu ideea că astea sunt jucăriile tale, astea sunt lucrurile cu care te joci – azi ne jucăm cu finanțe, azi ne jucăm cu ingineria, azi ne jucăm cu arhitectura, azi ne jucăm cu a învăța leadership, în aceeași zi ne jucăm cam cu toate, devine second nature.

În general, în fiecare săptămână încerc ca ziua de sâmbătă, măcar jumătate, să mă rup aproape complet de companiile în care mă aflu și de munca în care mă aflu zi de zi. Și de obicei cele mai multe idei vin atunci când mă aflu în alte medii. În continuare călătoresc. Chiar acum, o frumusețe a faptului că avem Paștele într-o perioadă diferită față de multe alte țări este că de Paște poți să mergi în foarte multe țări ce nu au Paștele atunci. Iubesc să lucrez în timpul vacanțelor pentru că sunt foarte puțin deranjat. E o perioadă în care pot să planific foarte bine, în care pot să proiectez foarte bine, pentru că sunt mai puțin întrerupt. De exemplu, cele mai mari progrese pe care le am, de obicei se întâmplă în vacanța de Crăciun. Așa că mă încarc cu a varia foarte mult lucurile pe care le fac, mă încarc cu faptul că după ce un task mă stresează foarte mult mă ridic, merg șapte-opt metri și ajung la pianul meu sau mă duc și-i bat la cap pe alți colegi care după aia mă ceartă că n-au putut să-și termine treaba fiindcă i-am ținut eu de vorbă. All the common things like that. Recunosc, mai am un avantaj foarte mare, cu care să zicem că am fost binecuvântat, am noroc ca în spatele lucrurilor pe care le-am făcut, în spatele succesului și safety net-ul din spatele prăbușirilor pe care le-am avut în ultimul timp să se afle aceeași persoană de șase ani de zile. Ea mă ține bine pe linia de plutire și înțelege lucrurile pe care le fac și contribuie la ele. Nu lucrăm în aceleași domenii, nu vrem să lucrăm în același domenii, dar știu că la 11 noaptea, când eu încă sunt la birou, dacă am nevoie să nu fiu singur, n-o să fiu singur.

Andreea Roșca: Ne apropiem de final și mai am două întrebări. Eu am crescut fiind, și sunt încă, o persoană foarte timidă. Dacă ar fi să fiu într-un grup mare de oameni, în fața unei săli, la un cocktail, la o întâlnire, aș vrea să stau într-un colț și să vorbesc cu un singur om. Nu mă simt confortabil cu oamenii și știu că mi-ai spus că și pentru tine e cumva la fel. Și felul în care apar pentru ceilalți oameni poate părea arogant. Și știu că e un lucru foarte personal, dar am același sentiment în ceea ce te privește. Și vreau să verific dacă ai mai păstrat ceva din nesiguranța aceea pe care ai avut-o când erai un copil neacceptat poate sau pe care ceilalți îl luau în râs. Mie mi s-a întâmplat asta și n-a dispărut. Și simt cumva că e un fel de siguranță de sine în tine care poate părea câteodată arogantă.

Cornel Amariei: Da. Nimeni nu mă crede când zic că sunt un introvertit. Nimeni nu mă mai crede când zic asta. Și eu tot le repet că chiar sunt. Au fost câteva perioade din viață, acum mult timp toate, în care, aflându-mă în medii în care toată lumea era cu câteva niveluri bune peste puterile familiei mele, am dezvoltat acest strat de protecție, singurul pe care îl mai găseam, pentru că nu erau vremuri ușoare, care era, într-adevăr, aroganța. Și foarte greu te lepezi de ea, foarte greu. Dar, în același timp, e bună în anumite contexte. Și depinde foarte mult de cultură. Noi venim dintr-o cultură în care să ieși în evidență nu e un lucru bun. La noi, istoric dacă ne uităm, să ieși în evidență nu era bine. Dar există alte culturi în care e un lucru chiar apreciat. Cu cât mergem mai către Vest și dacă mai trecem și un ocean chiar devine foarte apreciat. În anumite contexte. Și încerci să te lepezi de ea, dar mi se pare absolut uimitor cum, purtând atât de multă o mască, ajungi să te definească. În ziua de azi nimeni nu mi-ar mai zice vreodată că sunt introvertit. Când mă aflu într-o sală cu sute de oameni sau, mai degrabă, o petrecere cu sute de oameni, primul meu gând este cum să plec de acolo. Dar o să fiu cel care o să salute fiecare om și o să stea de vorbă cu fiecare om și o să mă duc la fiecare și toată lumea o să știe că sunt acolo și o să fac un networking incredibil de bun. Dar nu înseamnă că îmi place. Plăcerea mea este când sunt singur cu laptopul meu în brațe sau cu o singură persoană. Acolo mă simt bine, nu când sunt cu sute.

Andreea Roșca: Da, te înțeleg, mulțumesc că ai spus asta. Spune-mi te rog, la ce lucrați acum? În ce fază este .lumen și ce te entuziasmează în momentul ăsta la ceea ce faceți?

Cornel Amariei: Cel mai mult mă entuziasmează faptul că aducem oameni noi. Și că aproape săptămână de săptămână mai avem minimum un om nou, ceea ce e foarte exciting. Faptul că vin oameni noi și că avem perspective diferite și că creștem din ce în ce mai mult puterea pe care o avem împreună ca un grup ca să facem chestii absolut incredibile. Ce facem acum? La începutul anului viitor vrem să fim gata cu iterația de pre-producție, care înseamnă produsul, până la urmă. O să începem un pilot internațional cu acea iterație și după aceea începem iterația de producție, care înseamnă că, împreună cu o companie de manufacturare, lucrăm pentru a porni liniile de asamblare și alte lucruri necesare pentru a pune pe piață, pentru a manufactura produsul. Asta din punct de vedere tehnic.

Bine, sunt o mie și ceva de task-uri, chiar le avem scrise, sunt o mie și ceva de task-uri pe care le avem împărțite între oameni – o grămadă dintre ele fiind pentru oameni ce încă nu există la noi în companie, dar știm că vor veni în curând –, deci e multă muncă. Avem încă foarte multă cercetare de făcut pe anumite aspecte. Cercetarea de obicei se întâmplă înaintea dezvoltării, de aia e research & development, nu development & research. Dar foarte multe se poate întâmpla și în timpul dezvoltării. Anumite chestii le poți schimba până foarte târziu, anumite chestii nu le poți schimba și cele pe care nu le mai poți schimba le cam știm deja. Mai avem acum vreo două luni de anumite întrebări pe care vrem să le rezolvăm. Vestea bună și frumoasă este că absolut fiecare mare semn de întrebare pe care l-am avut când am pornit totul acum aproape doi ani, toate au fost rezolvate. Ceea ce e foarte important. Pentru că acum doi ani am început cu foarte multe semne de întrebare care ziceau că dacă asta merge, s-ar putea să se poată. Nu mai avem azi niciun astfel de semn de întrebare. Stiu că merge. E doar vorba de a pune toate la un loc și de a dezvolta toată chestia asta. Cam ăsta e planul pe research & development. Acum sunt și multe alte lucruri pe care le facem. Studii psihologice pe care le facem pentru a înțelege poate și alte probleme interesante pe care sistemul le poate rezolva. Pe partea de market entry și de business development, în general: Cum ajungem într-un mod rapid pe piețe? Care vor fi primele piețe? Care sunt low-hanging fruits, care sunt legislațiile locale în anumite țări? Foarte multe chestii.

Lucrăm foarte intens acum pe partea de recrutare, pentru că vrem să recrutăm o grămadă de oameni. Și avem o regulă care zice că angajăm unu la sută. La 1.000 de aplicanți câți am avut în ultimele 3-4 săptămâni, noi luăm 10 oameni, suntem foarte selectivi. Este un proces mai lung decât de obicei. Poate să dureze 4-5 zile din momentul în care ai aplicat până devii un angajat al nostru. Dar trebuie să fii un anumit tip de om care poate să facă foarte multe în acele 4-5 zile ca să ajungă la noi. E un proces cu 4 etape.

Andreea Roșca: Le puneți obstacole în cale, în așa fel încât să se filtreze singuri, să ajungă la voi oamenii cu care vreți să lucrați?

Cornel Amariei: Procesul e în felul următor. Oamenii aplică. Cu 10% dintre cei care aplică vrem să ne auzim într-un call informal de 20 de minute, în care ne dăm seama ce gen de om este. Dacă ne plac oamenii, îi invităm la un challenge. Nu e un test, cât este un task foarte open, care poate fi făcut într-o infinitate de moduri, și fiecare are 10 ore să îl facă. 10 ore timp de 10 zile. În total durează 10 ore să-l facă, dar pot să lucreze când vor, cum vor, oricând vor, au 10 zile se ne trimită o soluție. Dacă ne place soluția pe care o trimit, ne auzim din nou într-un interviu de o oră și la finalul interviului ne dăm seama dacă îl luăm sau nu. Ăsta e procesul cu absolut toată lumea, indiferent de poziție. Și da, am avut 200 de oameni pe o poziție într-un anumit context. Și am ales unul. Unul care mi-a scris în timpul acestui podcast întruna, pentru că lucram ceva.

Andreea Roșca: Mulțumesc foarte mult! Cumva, parcă mă simt puțin parte din povestea voastră și cred că o să mă simt puțin parte din succesul vostru pentru că mă bucur foarte mult că se întâmplă lucruri de genul ăsta aici, în Cluj, cu echipă românească, cu tehnologie înaltă, gândită, creată și lansată din România. Așa că baftă și îți mulțumesc foarte mult!

Cornel Amariei: Să fie! Mulțumesc mult!

Resurse

Află mai multe despre Cornel Amariei:

Pe pagina sa de Facebookhttps://www.facebook.com/cornelam, din aceste articole de pe G4Media, ZF și Mediafax sau din acest TEDTalks

Găsești mai multe detalii despre companie și produsul dezvoltat de el și echipa sa, ochelarii .lumen:

Pe site-ul dotlumen.com, pe pagina de Facebook dotLumen și pe startupcafe.ro

Every Steve Jobs video

Oameni menționați în conversație:

Mihai Ivașcu – Chairman of the Board .lumen