Dacă faci un lucru bun, rezultatul, recompensa materială vine oricum, pentru că oamenii au nevoie de lucruri bune. Eu asta am învățat. Și asta am învățat lucrând zi de zi la Musette și netrecând peste acest concept – de a face un lucru bun.
La finalul lui 2022, Cristina Bâtlan a fost votată al doilea cel mai de succes CEO din România. În ultimii ani, a devenit foarte cunoscută datorită rolului de jurat și investitor la Imperiul Leilor și, foarte recent, ca protagonist al unui episod din emisiunea ”Șef sub acoperire” de la ProTV.
Dar, pentru a înțelege ce e esențial pentru Cristina, trebuie să mergem dincolo de ”vitrine”: Musette e o combinație complicată între creatori care nu se gândesc niciodată la preț când imaginează colecțiile, obsesie pentru perfecțiune și un sistem de producție brutal de eficient, al cărui rol este să facă din creații produse cu un preț decent. Iar ceea ce nu știți despre Cristina Bâtlan este că are o filozofie de business și viață care merge, uneori, împotriva curentului. A ales să păstreze Musette o afacere mică, e un adversar al comsumerismului, într-o lume care trăiește din a consuma mai mult, a ales minimalismul, inspirată fiind de cultura japoneză. A creat o colecție întreagă din resturile colecțiilor anterioare. Crede în reinventare și recreare continuă, în profesie și în viață.
Cristina s-a pregătit pentru avocatură, dar a devenit antreprenor la 20 de ani. A cofondat Musette în 1992 și este, de 20 de ani, directorul creativ al companiei. Despre momentul când a renuțat la facultate pentru a deveni antreprenor spune că a vrut să nu existe drum de întoarcere. Această convingere că lucrurile trebuie făcute 100% sau deloc o caracterizează și azi.
Idei principale:
- Lucrurile mari depind de lucrurile mici, făcute foarte bine. La fel cum un produs de succes este compus din mai multe piese mici executate foarte bine, tot așa, fiecare zi este alcătuită din multe lucruri simple și mici. Cu cât suntem mai ocupați, cu cât avem răspundere mai mare, cu atât avem tendința de a trece foarte ușor peste ele. Dar ar trebui să facem astfel încât lucrurile simple și mici să fie importante, fiindcă sunt cele care predomină în viața noastră. Fericirea înseamnă și să reușim să vedem frumusețea în majoritatea lucrurilor care ni se întâmplă zi de zi, oricât de mici ar fi.
- Să învățăm să privim obiectiv orice problemă. Să ne detașăm și să nu mai tratăm emoțional problemele cu care ne confruntăm. Astfel vom putea lua decizii mai bune. E important să întoarcem problema pe toate părțile și, ori de câte ori ne raportăm la ceva, să ne raportăm din diferite unghiuri, să schimbăm perspectiva. Practicarea constantă a meditației ne poate ajuta la a face mai ușor diferența între ce se întâmplă și emoția față de ce se întâmplă.
- Dacă facem un lucru bun, recompensa materială va veni oricum. Un produs sau un serviciu bine făcut, cu pasiune și pricepere, cu focus pe calitate și atenție la detalii, își va găsi cumpărător, pentru că oamenii au nevoie de lucruri bune. Chiar dacă rezultatul material nu e în centrul preocupărilor noastre, dacă ceea ce facem e un lucru bun și util, banii vor veni oricum.
- Decizia de a rămâne mic. Într-un moment foarte favorabil, când ar ar avut șansa să se dezvolte foarte repede, și, teoretic, varianta China era una corectă, fondatorii Musette au luat decizia de a nu se extinde, punând pe primul loc confortul echipei de management și siguranța locului de muncă a celor din echipa extinsă. Au ales să rămână la un nivel mai mic ca mărime a companiei, menținându-și însă ambiția de a excela și de a inova permanent.
- O companie solidă, crescută organic, dispare foarte greu. O greșeală de strategie sau o greșeală de politică într-un sezon nu face ca o companie crescută solid să dispară. Trebuie foarte multe greșeli repetate pentru a o distruge. De cealaltă parte, o companie crescută nesustenabil e ca un zid înalt și plin de goluri – oriunde te duci, dacă intri într-un gol și apeși puțin, golul acela se face imens, iar zidul se poate dărâma în orice moment.
- Nu există valoare fără oameni. Modelul de business Musette se bazează pe o cultură organizațională foarte solidă și investiția constantă în oameni. Deviza companiei este: nu putem să ne ocupăm de alți oameni, înainte să ne ocupăm de oamenii noștri – pentru noi sunt cei mai importanți. Toate resursele, tot surplusul se duc înspre echipă. În companie, în teritoriu și pe bandă, oamenii au grijă unii de alții. Și fiecare are grijă de cel de lângă el.
- În business, e ca într-un cuplu. Trebuie să întoarcem dragostea pe care o primim, pentru că altfel se termină. Îl iubești pe cel căruia îi oferi produsul, și el te iubește pe tine când ți-l cumpără. Este egal, nu e niciunul mai presus decât celălalt. Și dacă doar unul din parteneri iubește și celălalt nu iubește, până la urmă parteneriatul se termină.
- Nu experimenta în businessul care îți aduce pâinea. Orice creator de produs trebuie să pornească cu ceea ce știe cel mai bine, nu cu ceea ce știe cel mai puțin bine. Acea bază la care aproape nu greșește, aceea ține fiecare companie. Trebuie să ai baza cu care să pornești și care te ajută să fii la breakeven point. Cu baza lucrezi breakeven, iar cu inovațiile și invențiile, te duci peste. Pentru că altfel periclitezi situația companiei, și nu-ți poți permite să faci asta.
- Războaiele transformă moda înspre cu ce este familiarizat omul în timpul unui război, pe de-o parte – culoarea kaki, desenul de camuflaj, lucrurile practice, care te ajută să supraviețuiești. De cealaltă parte, este zona foarte happy, în culori stridente și foarte vesele, și în pasteluri, a celor care se împotrivesc războiului și refuză complet să-l înțeleagă și să-l accepte. Moda este, așadar, o formă de comunicare. Prin modă comunicăm foarte mult unii cu alții, fără să ne dăm seama.
- Fast fashion, moda pe repede-nainte. De la două la șase colecții pe an, cu greu mai e timp pentru calitate în modă, în ultimii ani – timp pentru creații originale, pentru perfecționare, pentru atenție la detalii. Consumăm moda foarte repede și asta duce, bineînțeles, la un consum mare de materii prime și multe deșeuri. Nu mai facem lucruri care să reziste în timp, pentru că pur și simplu le tratăm superficial, le aruncăm mai repede. Noi încă putem să analizăm și să discernem între un produs de calitate și un produs care nu-i de calitate. Pentru că pe cel de calitate l-am văzut odată și știm cum e. Dar ce ne facem cu cei care vin din urmă?
Conversațiile live The Vast&The Curious sunt susținute de BCR. BCR e alături de antreprenori la fiecare pas de la idee la un business inteligent, pentru a obține finanțarea de care au nevoie. În ultimul an și jumătate, a consiliat, mentorat și finanțat 10.000 de companii, care creează 600.000 de locuri de muncă.
Partenerul nostru este de asemenea MedLife, cel mai mare sistem medical privat din România. O organizație construită cu pasiune și îndrăzneală de către un grup de antreprenori români care cred că împreună putem să facem România bine.
Evenimentele live vă sunt prezentate și de Autonom, o companie de familie, cu o experiență de peste 16 ani în furnizarea de soluții de mobilitate „ca la carte”. Autonom crede în impactul pozitiv pe care îl poate avea prin învățare continuă și implicarea directă în comunitate, prin susținerea educației și a antreprenorilor cu viziune.
Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify
O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.
Transcriere
Andreea Roșca: Bună seara! Cristina Bâtlan, bine ai venit!
Cristina Bâtlan: Mulțumesc foarte mult! Abia aștept conversația dragilor, mă bucur că sunt împreună cu voi. Sunt încântată că sunt foarte multe femei în sală. La ultima mea prezentare am avut aproape numai bărbați în sală și a fost ciudat pentru mine. Am făcut față, mi-era frică că n-o să n-o să iasă bine, însă a fost ok, dar mă bucur că voi sunteți aici și că am susținerea voastră. Am văzut pantofii, am văzut gențile, știu că sunteți cu mine. Vă iubesc!
Andreea Roșca: Am descoperit recent, când a apărut și catalogul, că ești al doilea cel mai admirat CEO din România, conform clasamentului de la Business Magazin. Ești jurat la Imperiul Leilor și protagonista primului episod din noul sezon al show-ului Șef sub acoperire de la Pro Tv. Ai fost deghizată în propria ta companie.
Cristina Bâtlan: Exact, a fost un personaj, nu am fost eu. Este complet altceva. Experiența e complet alta. Oamenii sunt deschiși, dezinvolți. Mi-a plăcut la nebunie. Dacă până acum îmi iubeam oamenii, acum îi ador. Cred că am cel mai frumos colectiv, cea mai frumoasă echipă pe care și-o poate imagina un antreprenor.
Andreea Roșca: Spune-mi ce „aha” ai avut la Șef sub acoperire, că mi-ai spus că ai avut un „aha” pe care nu vrei să-l povestești decât în sală.
Cristina Bâtlan: Andreea spunea afară, că nu înțelege cum unii oameni, pot face ceva timp de 20 de ani. Și atunci i-am zis: o să-ți povestesc eu care este definiția statorniciei pentru mine, după experiența Șef sub acoperire. La Musette avem oameni care lucrează din prima zi, de când s-au angajat, sunt în continuare în echipa noastră. Bineînțeles că mulți oameni au plecat, mulți oameni s-au întors. Noi niciodată nu închidem ușa unui om, pentru că fiecare om are dreptul să se dezvolte, are dreptul să facă alegeri, este liber, nu este proprietatea nimănui. Adică avem un sistem de a vedea oamenii și a lucra împreună cu ei extrem de democratic și normal. Și atunci, la acești oameni m-am gândit și eu și am zis: da, dar la noi sunt oameni care lucrează de peste 20 de ani, cum e posibil ca timp de 20 de ani să vii să faci aproape același lucru? Și m-am pus în locul lor și am zis: oare eu aș putea? Este foarte greu să faci același lucru în fiecare zi, și mulți dintre noi facem în fiecare zi multe lucruri la fel. Însă atunci când ai o fire creativă cum este a mea, când ești un creativ, asta înseamnă sinucidere. E ca și cum cineva m-ar pune într-o cușcă și mi-ar spune: de mâine să stai aici. Și am zis: dar de ce oare văd lucrurile în felul acesta? De ce atât de puțin? Și oamenii care vin de peste 20 de ani văd atât de mult? Cine are o problemă? Și atunci am stat, și am analizat, și am experimentat o zi de lucru cu ei în fiecare fabrică. Am fost în toate fabricile și în magazine, adică în toate zonele de operare – de la magazie până la magazin, fabrică, producție, diferite secții de producție. Și la un moment dat, în cadrul secției de cusut, la Huși, cineva a greșit o piesă. Și doamna care răspundea de bandă, dar răspundea și de mine să mă învețe – de Elena, nu de mine (n.e. personajul Cristinei la Șef sub acoperire) – a spus: „piesa asta este greșită”. Și-am zis: „și ce o să faci acum? Mergi mai departe, treci peste. Ce dacă e greșită? E mică, nu se vede”. Și a zis: „nu, noi nu putem să facem asta, nu facem asta”. Și s-a întors, s-a dus la om și i-a spus: „Ai greșit. Te rog, fii atent, uite ți-a scăpat asta”. Dar atât de frumos, și atât de blând, și atât de cald. A fost imensă o lecție pentru mine. A luat piesa și împreună cu mine, a mers să îmi arate care este procesul de producție în momentul în care se greșește o piesă. Am intrat în toate fazele de producție, de la A la Z. Nu a sărit nicio fază de producție, nu a sărit nicio fază de control, pentru o piesă atât de mică. O pereche de pantofi are peste 80 de piese și, pentru „nimic”, nu a încălcat regulamentul.
Andreea Roșca: Se fac manual?
Cristina Bâtlan: Facem aproape totul manual, chiar dacă avem roboți de sute de mii de euro. Avem foarte mulți roboți, pentru că industria de încălțăminte este o industrie super specifică, în care un milimetru înseamnă o greșeală foarte mare, mai mult de un milimetru înseamnă rebut. Deci este extrem de complicat și specific să faci o calitate înaltă. Și atunci vă dați seama cât de mult am apreciat tot parcursul și toată dăruirea pe care a avut-o și căldura cu care i-a spus omului că a greșit. Însă am stat și am analizat: toată această întâmplare, de fapt, unde m-a dus și ce-mi spune? Oamenii stau de 20 de ani în același loc pentru că ei lucrează într-un sistem organizat, în care primul om face o manoperă, o operație, după care o dă următorului. Iar următorul, dacă continuă operația, știți ce-i spune? „Ai făcut bine, mergi mai departe.” Următorul om, al treilea, o ia de la al doilea, pentru că al doilea a făcut-o bine și continuă procesul. Și asta ni se întâmplă tuturor. Și de asta avem nevoie în fiecare secundă pentru a continua, indiferent dacă stăm acasă, indiferent de job-ul pe care îl avem, de poziția pe care o ocupăm într-o companie. Avem aceleași nevoi. Și sunt nevoi primare. În compania noastră, nevoia primară este la locul ei. Oamenii sunt apreciați. Nu sunt apreciați o dată pe an sau de trei ori pe an de proprietari, de șefi care le dau o primă, sunt apreciați în fiecare secundă de colegii lor care spun: „îți mulțumesc, ai făcut bine, mergi mai departe”.
Andreea Roșca: Extraordinar. Deci stau pentru ceilalți oameni și stau pentru sentimentul că ceea ce fac contează.
Cristina Bâtlan: Da, și asta cred că ni se întâmplă tuturor. Și, de fapt, asta e frumusețea. Să vedem că lucrurile mari stau de fapt în lucrurile foarte mici.
Andreea Roșca: Făcute foarte bine.
Cristina Bâtlan: Exact. Și să nu trecem peste ele, pentru că cu cât suntem mai ocupați, cu cât avem răspundere mai mare, avem și tendința de a trece foarte ușor peste lucrurile care sunt simple și mici. Dar lucrurile simple și mici sunt cele care predomină în viața noastră. Și nu e păcat să nu ne ocupăm de ele și să facem ca ele, de fapt cele care predomină, să fie într-adevăr importante pentru noi? Asta, de fapt, înseamnă fericire, să reușești ca majoritatea lucrurilor care ți se întâmplă să fie frumoase, tu să le percepi frumoase. Ele sunt frumoase, dar depinde cum le percepi. Și asta am învățat în tot parcursul meu de antreprenor, că e important să întorci o problemă pe toate părțile și ori de câte ori te raportezi la ceva, să te raportezi din diferite unghiuri, să schimbi perspectiva.
Andreea Roșca: Poți să dai un exemplu din viața ta reală?
Cristina Bâtlan: Asta am învățat la Vipassana, pentru că nu știam. Am pornit la 18 ani ca orice tânăr. 18 ani este o vârstă extrem de mică. Vrei să treci peste timp, planurile tale sunt de două luni sau de o lună. Nu există un tânăr antreprenor care să își facă un business plan pe 5 ani. Nu crede că trăiește 5 ani, adică nu-și pune problema, 5 ani e ceva îngrozitor pentru el. Și n-o să cred niciodată că tinerii se schimbă pentru că s-a schimbat generația. Nu se schimbă nimic, oamenii tot timpul sunt la fel. De la Seneca și până acum. Tot ce citim în Seneca e viața noastră. Adică nu ne schimbăm. De 2300 de ani nu ne schimbăm, darămite de la o generație la alta. Și asta am învățat la Vipassana, că la orice lucru trebuie să te uiți obiectiv, să te detașezi de acel lucru și să nu mai tratezi emoțional o problemă. Ori de câte ori reușești să faci asta, totul este foarte, foarte simplu. Poți să tratezi obiectiv, îți permiți să fii bun, îți permiți să fii drept, îți permiți să fii exigent, pentru că ori de câte ori o faci, tu de fapt te uiți obiectiv la problemă și nu mai ești afectat emoțional astfel încât să iei decizii care nu sunt perfecte.
Andreea Roșca: Cât timp te-ai antrenat în meditație? Că presupun că de meditație vorbești. Sau de retreat-uri Vipassana?
Cristina Bâtlan: De când am învățat prima oară, mi-am dat seama că sunt benefice oricui.
Andreea Roșca: Cât timp ți-a luat până când ai reușit să faci această diferență între ce se întâmplă și emoția ta față de ce se întâmplă?
Cristina Bâtlan: După prima sesiune de 11 zile de silent meditation, în care meditezi 13 ore pe zi. Ni se spunea că probabil după a treia zi gândurile încep să se împuțineze. Avem 90.000- 100.000 de gânduri pe zi. Ajungi la 3.000. 3.000 de gânduri e ca și cum nu gândești. Tendința sau nevoia ar fi să ajungi la 0, să nu ai gânduri. Să fii ca o cameră foto, asta înseamnă meditație. Tu ești ca o cameră foto. Când captează o imagine, camera foto n-o judecă: asta e frumoasă, floarea e roșie, mai departe, mai aproape. Deci nu ai niciun fel de judecată, nu raportezi nicio emoție la imagine. Și atunci, totdeauna ești obiectiv și te uiți. Am luat-o ca pe o imagine, o analizez pur și simplu din toate punctele de vedere și atât. Și asta înseamnă obiectivitate. Mie nu mi s-a întâmplat nici după 3 zile, nici după 10 zile. Cred că în ziua a noua am avut așa o stare din asta de euforie sublimă, ceva inimaginabil.
Andreea Roșca: În ziua a noua, după 13 ore pe zi de meditație.
Cristina Bâtlan: 13 ore pe zi. Programul foarte strict. Silent meditation, nu aveai voie să ai nicio altă practică în afară de meditații. Adică îți spuneau că nu poți nici măcar să te rogi, să nu faci niciun fel de exercițiu fizic, să fii absolut „in”, adică să fii în această tehnică, să înveți și să-ți creezi măiestrie pe tehnica asta, dacă se poate spune că există asta. După care am mai stat două săptămâni în India, pentru că nu am vrut să plec și să vin într-un oraș cum este Bucureștiul, de exemplu, foarte aglomerat. Eu îi spun busy city. Busy city îți face busy mind. Mintea noastră tot timpul se duce în toate direcțiile pentru că suntem foarte influențați de mediul în care trăim. De obicei, retreat-urile astea sunt așezate în mijlocul pădurii, unde este liniște, nu te deranjează absolut nimic. Și poți într-adevăr să practici. Mi s-a întâmplat să ajung la ceea ce spuneau ei că ar fi trebuit să se întâmple după 9 zile, abia în următoarea săptămână, adică după vreo 15-16 zile. Și am simțit, îmi simțeam toate celulele din corp, adică fiecare celulă în corp simțeam cum se mișcă. Exact cum Buda a spus că suntem energie și astăzi toată lumea acceptă asta. Ne-a luat 50 de ani de la Einstein să recunoaștem – să măsurăm de fapt, nu să recunoaștem –, să putem măsura asta. Și într-adevăr simți. Dar dacă nu practici, pierzi. Te întorci din nou la monkey mind, îi spunem. Busy mind e monkey mind. E ca mintea unei maimuțe care vrea să facă de toate. Ați văzut vreodată un comportament de maimuță? E peste tot în același timp. M-am uitat în India, sunt mainuțe peste tot. Chiar în locul în care stăteam, în fața camerei mele, la balcon, vedeam un trib de maimuțe și vedeam care este comportamentul familiilor de maimuțe – deci busy mind: mâncau cu două mâini; în timp ce mâncau, se scărpinau; în timp ce se scărpinau, alergau. Și mă uitam. Deci ești foarte, foarte prezent. Dacă trăiești la București și vezi un trib de maimuțe, nu îți dai seama că e ceva ciudat la comportamentul lor. Pe când, dacă stăteai acolo, ai stat două săptămâni, imediat totul te afecta.
Andreea Roșca: Asta a fost călătoria despre care îmi povesteai, din 2016, momentul când ai spus: „am înțeles de ce fac bani”.
Cristina Bâtlan: Da. Eu pot, puteam și pot și acum, să fac bani în orice situație. Puteai să mă lași oriunde și inventam ceva. Și am crezut că asta are legătură cu talentul și cu faptul că așa sunt eu sau că are legătură cu o genă, cu ceva pornit de acasă, învățat acasă sau așa ceva. Însă mi-am dat seama că de fapt e un fel de traumă și că e o lipsă de securitate, este o formă de insecuritate pe care o ai. Pur și simplu, e cauzată ori de mediul extern, ori de familie, ori de traume din copilărie. Și de ele mi-am dat seama chiar la Vipassana, pentru că ai timp să fii cu tine, ai timp să îți vezi toate problemele, toate traumele, înțelegi de unde sunt, le accepți, știi să te porți cu ele și cu tine. Și mi-am dat seama că, de fapt, situația asta nu e ceva normal oamenilor, e ceva anormal. Nu e normal că dacă cineva nu poate să facă asta, înseamnă că acel om are o problemă. Nu. Eu aveam o problemă. Și am văzut-o la mine, și am înțeles cum să lucrez cu ea și cum s-o folosesc astfel încât să fie benefică celorlalți oameni, să-mi fie mie benefică și să nu facă rău de fapt nimănui. Pentru că oamenii care au această abilitate pot ajunge la un moment dat, pur și simplu să facă, să se antreneze atât de bine încât să nu le pese și să nu-i deranjeze ce lasă în urmă, cum impactează societatea, oamenii de lângă ei, familia și așa mai departe. Ceea ce nu e genul meu. Adică pe mine chiar mă interesează, nu fac lucruri pentru bani. În India mi-am dat seama că am bani să trăiesc 200-300 de ani. Și n-o să trăiesc 300 de ani, deci nu e nicio problemă. Pentru trei generații, adică și Adi, și probabil și copiii lui au suficient de mulți bani astfel încât să nu avem nicio problemă. În India am cheltuit 5 dolari pe zi. Și am stat la hotel, și a mâncat la restaurant. Și am cheltuit 5 dolari pe zi. Și mi-a făcut foarte bine lucrul ăsta, că am înțeles că poți să trăiești cu 5 dolari pe zi foarte bine. Mâncam numai bio, deci foarte bine. Am zis: wow, 5 dolari pe zi! Și e foarte bun un șoc de genul acesta pentru un om, ca să înțeleagă. Reset your mind! Adică schimbă-ți, frate, mintea! N-ai nevoie să faci milioane, miliarde, pentru că tot atât mănânci, tot o dată dormi, tot un pat îți trebuie și așa mai departe.
Andreea Roșca: Și dacă ar fi să vorbești despre motivația ta – ai lămurit-o, cumva, ai lămurit rolul banilor în viața ta și relația ta cu ei. Dacă ar fi să te întrebe cineva: spune-mi ce te motivează azi, ce i-ai răspunde?
Cristina Bâtlan: E clar că dacă astăzi faci ceva, trebuie să existe un motiv pentru care faci. Pentru că nu există o viață corectă, normală și înțeleaptă dacă nu are o țintă. Trebuie să ai o țintă. Însă ținta mea s-a schimbat. Și am primit chiar o întrebare de la urmăritorii mei. O întrebare care mi-a mers la inimă și am zis: da, asta e. Ce te ține să faci în continuare? Am primit exact aceeași întrebare. Și mi-am dat seama că business-ul pentru mine a devenit un fel de artă. Înainte mă gândeam: e o joacă. Dar nu e chiar o joacă, este un fel de artă. Adică nu mă interesează atât de mult rezultatul material – care și dacă nu te interesează, dacă arta e bună, există public și există cumpărător. Deci ea vine oricum.
Andreea Roșca: Dacă faci lucru bun.
Cristina Bâtlan: Dacă faci un lucru bun, rezultatul, recompensa materială vine oricum, pentru că oamenii au nevoie de lucruri bune. Eu asta am învățat. Și asta am învățat lucrând zi de zi la Musette și netrecând peste acest concept – de a face un lucru bun. Asta ne-a interesat în primul rând și asta era menirea noastră, nu să facem bani. Aveam moduri de a face bani mult mai ușor, mult mai repede, dar nu ne reprezentau pe noi acei bani, nu erau pentru noi. Și am învățat că orice nu ți se întâmplă nu e pentru tine. Ia doar ce e pentru tine, pentru că așa ți-e – nu știu dacă se poate numi destin – așa ți-e scris. Așa se spune, așa spun toți oamenii. Și asta învățam și eu de acasă. Dacă ceva nu ți-e dat să ai, e clar că nu-i pentru tine.
Andreea Roșca: Nu-i drumul pe acolo. Dacă nu iese și nu iese, nu-i drumul pe acolo. Vorbește-mi un pic despre decizia de a nu crește. Rareori întâlnesc un antreprenor cu o astfel de mentalitate. Îți poți aminti momentul, sau contextul, sau care a fost raționamentul?
Cristina Bâtlan: În 2006, Musette trecea printr-un moment foarte favorabil și ar fi avut șansa să se dezvolte foarte repede. Șansa era China, bineînțeles. Aveam un brand foarte bun, eram numărul 1 în România aproape de când existam, de când lansasem prima colecție. Și atunci astea erau premise corecte ca să te poți gândi la o expansiune în afara țării. Aveam Bulgaria care performa și lucra foarte bine, aveam Viena, aveam Paris și ne gândeam cum să ne extindem, unde să ne extindem.
Pentru noi, problema extinderii nu era legată doar de magazinele unde să ne extindem activitatea, ci și de producție. Deci aveam nevoie de o nouă capacitate de producție cu care să ne extindem, pentru că noi întotdeauna am produs mai puțin decât nevoia din piață. Niciodată nu am avut suficient de multă marfă astfel încât să putem oferi clienților noștri la momentul potrivit sau cât mai repede posibil. Există multe nuanțe ale capacității de producție pe care le poți ajusta astfel încât să fii și mai eficient. Și noi nu eram foarte eficienți. Cu toate astea, aveam cel mai mare succes și ne încăpățânam să menținem acest model de business pe care îl inventaserăm noi, pentru că nu exista în niciun manual de business un astfel de business.
Am făcut ședință, bineînțeles, cu asociații mei, cu Roberto și cu Alin, și aveam opțiunea de a deschide fabrici și magazine în China. Expansiunea noastră ar fi fost enormă. Dacă la acel moment aveam 30 de magazine, în China am fi avut 300. Atât de mare este China și așa de mare este puterea de consum și puterea de cumpărare. Aveam și conexiunile perfecte pentru a face o fabrică acolo. Apăruseră deja ziare cu titlul: Musette se gândește să se mute în China. Vă dați seama ce greu a fost pentru oamenii noștri să citească un astfel de titlu? Și n-avea nicio legătură cu realitatea. Ei munceau din greu, adică noi munceam și sâmbetele, și duminica. Nu era că voiam să ne mutăm în China ca să închidem fabricile din România. În sfârșit…
Am făcut o analiză și am zis: business-ul are nevoie de o expansiune și, teoretic, varianta China pentru business-ul nostru e una corectă. Însă pentru noi ca oameni, pentru că noi reprezentăm până la urmă business-ul, care e varianta corectă? Noi ce vrem? Am pus omul înaintea afacerii, și am pus omul înaintea banilor. Alin a spus că el este foarte confortabil cu ceea ce are acum, că nu vrea să aibă nimic mai mult, că viața lui este bună și că lui îi place să trăiască în România. Obiectivul lui era să rămână în România. Roberto îmi spunea ce greu ar fi să ne mutăm în China, ce groaznic ar fi să o luăm, totuși, de la început și așa mai departe. Dacă ei doi au spus că nu ne mutăm și că nu facem niciun pas în sensul acesta, am fost de acord. Pentru că noi așa conducem compania, doar în unanimitate, și doar când suntem toți trei de acord, indiferent de părțile sociale pe care le avem sau procentele pe care le deținem în companie. Așa a fost întotdeauna și ne înțelegem foarte bine. Ne certăm foarte tare pentru binele companiei, dar asta nu înseamnă că nu ne înțelegem bine. Ne înțelegem foarte bine.
Andreea Roșca: Fac o paranteză. Spui că v-ați certat o dată 10 zile în continuu.
Cristina Bâtlan: Da, deci ne certăm de cad pereții. Nu vă puteți imagina cât de ambițioși suntem toți, fiecare dintre noi. Și nu e că vrem să ne impunem punctul de vedere. Nu ieșim din cameră până când nu suntem convinși că soluția pe care o dorim e una corectă față de companie. Pentru noi, compania este mai mult decât noi. Au fost momente când am decis, cum a fost cazul Chinei, că rămânem în România și asta e. Noi, de fapt, am ales să rămânem la acest nivel, să ne mulțumim cu ceea ce avem, să performăm, să facem un produs cât mai bun posibil și pentru oamenii din România, preponderent pentru oamenii din România, pentru că nu avem o capacitate de producție care să poată fi multiplicată de cinci ori, să facem așa cu un băț magic și să spunem: Musette ori cinci. Dacă ar fi posibil, am fi în toate orașele lumii, dar nu-i posibil. Calitatea se face foarte greu.
Andreea Roșca: Cum v-a schimbat asta deciziile de business? Pentru că dacă nu ai focus pe creștere de cifră de afaceri, de număr de magazine – cred că și la nivel de cifră de afaceri sunteți cumva destul de constanți – deci dacă nu „mai mult” și „mai departe” sunt obiectivele, cum influențează această decizie – de a rămâne în România, și de a rămâne la nivelul ăsta – deciziile voastre?
Cristina Bâtlan: Pe lângă refuzul nostru de a pleca în China și a ne dezvolta, am avut bineînțeles și nenumărate oferte de a fi cumpărați de fonduri de investiții, de grupuri mai mari decât noi. Și am zis: nu suntem pregătiți să stăm degeaba, să rămânem fără business. Nu vrem asta, pentru că Musette este copilul nostru. Noi nu vrem fără companie. Adică ne place, e compania noastră, știm cum să o conducem. Am crescut atât de organic și suntem o companie atât de sănătoasă încât ea funcționează așa foarte bine. Adică asta e important, mi se pare. După atâția ani de Musette, îmi dau seama că o companie atât de solidă e foarte greu să dispară. Adică pur și simplu, că faci o greșeală, sau că faci două greșeli de strategie, sau o greșeală de politică într-un sezon, asta nu face ca o companie să dispară. Trebuie să faci foarte multe greșeli repetate ca să distrugi o companie care e crescută solid. Pe când o companie care e crescută ca un zid din acela înalt, plin de goluri, oriunde te duci, intri într-un gol și apeși puțin, golul ăla se face imens. La noi golul ăla devine o mică găurică și toată lumea se concentrează s-o repare. Suntem un semi-sistem japonez, totul funcționează din interior.
Andreea Roșca: Și-atunci, cum vă stabiliți, cum vă faceți planurile, gândurile? Unde puneți mizele?
Cristina Bâtlan: Creștem în fiecare an însă ne place să creștem, iarăși, sănătos. În ce sens? Și asta am învățat de câțiva ani încoace, că e important să creștem și să crească cu noi toată echipa noastră. Deci toate resursele, tot ceea ce avem în plus, se duc înspre echipă, și înspre oamenii noștri. Noi spunem că nu putem să ne ocupăm de alți oameni înainte să ne ocupăm de oamenii noștri. Și pentru noi sunt cei mai importanți. Și nu numai pentru noi, ca proprietari. Așa sunt directorii, șefii de departament. Toată lumea e așa. De asta și în companie, în teritoriu, și pe bandă, oamenii au grijă unii de alții. Și fiecare are grijă de cel de lângă el. Și asta mi se pare că am reușit la Musette. Dacă Musette este un model de business, acesta este modelul de succes Musette. Este modelul în care cultura organizațională este foarte solidă, pentru că lucrăm cu mulți oameni. Întotdeauna ne-am mândrit că avem mulți oameni. Pentru un business care face douăzeci de milioane de euro, să ai 600 de oameni nu e așa o mândrie, dar pentru noi este o mândrie, pentru că asta e schimbarea de paradigmă pe care o face Musette. Nu există valoare fără oameni.
Andreea Roșca: Ați construit cultura asta conștient sau au fost lucruri pe care le-ați făcut mai degrabă instinctual și ați constatat că ați ajuns aici?
Cristina Bâtlan: Bineînțeles că începi să faci instinctual, pentru că noi am început la 18 ani. Gândește-te, la 18 ani ce să știi? Dintr-o clasă, te-ai mutat într-o companie. Cum erai la școală, voiai să fie și aici. Probabil că asta a fost dorința noastră, să avem același mediu frumos, creativ, curat și în companie. Și noi întotdeauna am fost foarte apropiați de oameni, nu am fost autoritari, nu i-am pedepsit, nu le-am tăiat niciodată salariile. Adică nu am făcut niciodată lucrurile acestea, deși eram învățați de oameni cu experiență – care conduceau colective, chiar poate de pe vremea lui Ceaușescu – că nu se poate, că trebuie să ai o normă de lucru, că trebuie să-i plătești în raport de cât au produs. Și spunem: ”păi eu nu-l văd că stă pe omul ăsta, cum aș putea să-i spun să facă ceva mai repede decât face acum?”. Ni se părea că ăsta e doar un mod în care poți să îi faci pe oameni să te urască și să-i faci să ajungă să creeze sisteme prin care să te păcălească. Și noi învățaserăm, și eu, și Roberto, că ne place să vedem că oamenii noștri sunt fericiți. Adică nu puteam să ne ducem și să-i vedem triști. Și probabil că și dacă aveau probleme acasă, în momentul în care ne vedeau că stăm cu ei, uitau de probleme.
Andreea Roșca: Vorbește-mi și despre partea cealaltă. Am citit undeva – corectează-mă dacă greșesc – că din punctul de vedere al vânzărilor, de exemplu, ca vânzare pe metru pătrat în magazin, sunteți aproape la fel de performanți ca un magazin Apple.
Cristina Bâtlan: Nu. Ca un magazin Zara. Chiar eram mai performanți. Acum nu știu dacă cifrele s-au schimbat pentru că ei și-au redecorat magazinul, nu știu acum ce densitate de produse au pe metru pătrat, dar ca valoare de vânzare pe metru pătrat, da, suntem unul dintre cele mai rentabile magazine din Băneasa, care e cel mai rentabil din România.
Andreea Roșca: Mie mie mi se pare senzațional că există această cultură de organizație, care-i destul de freestyle, dar în același timp că există produse și colecții precum cea dedicată lui Brâncuși…
Cristina Bâtlan: Pielea acestei colecții asta trebuia să imite bronzul din care Brâncuși a sculptat. E colecția ”Mademoiselle Pogány”, colecție închinată lui Brâncuși, înainte ca Brâncuși să devină trendul modei. A fost trendul cultural, trendul anului, după 2 ani de la lansarea acestei colecții.
Noi aveam magazin la Paris, lângă Muzeul Pompidou, și eram brand românesc. În timpul Săptămânilor Modei, toți criticii de modă mergeau la toate brand-urile, bineînțeles. Și se punea problema cum să vină și la Musette. Și eu le spuneam: dacă vreți să veniți din proprie inițiativă și de plăcere, pentru că noi o să vă tratăm bine, veniți; dacă nu, să nu veniți. Și nu se așteptau la chestia asta. Adică era un șoc. Eu știam că n-am nicio altă șansă. Oricum nu mă cheamă Dior, nu mă cheamă Prada. De ce ar veni ei să participe la expoziția noastră? Trebuia să ne ducem totdeauna cu lucruri originale, nemaivăzute, să le rămână în memorie, astfel încât să poți ajunge undeva fără să plătești un editorial de modă. Un editorial de modă la Vogue, la Collezioni, costa, cât să vă zic, cât vânzarea de la 10 magazine pe o jumătate de an. Nici nici nu se punea problema.
Oamenii trimiteau ceasuri Patek Philippe sau eu știu ce ceasuri pentru cei care stăteau în first row, și limuzine și nu mai știu ce, ca să vină la show. Noi știam că ne iubim clienții să că vrem să stăm cu ei, nu cu reporterii de la reviste. Pentru că ei într-adevăr ne iubesc fără să le facem cadouri exorbitante. Noi, la rândul nostru, trebuie să o întoarcem, pentru că altfel se termină. E ca într-un cuplu. Dacă doar unul din parteneri iubește și celălalt nu iubește, până la urmă se termină parteneriatul. Așa e și în business. E o regulă simplă, de termen lung: tu-l iubești pe cel căruia îi oferi produsul și el te iubește pe tine când ți-l cumpără. Și este egal, nu e niciunul mai presus decât celălalt.
Și când o piele normală costa 20 de euro metrul, cea folosită de noi la colecția aceasta costa 89. Pentru că arată ca un metal, este o piele lustruită, finisată cu un lac pe bază de apă. Adică nici măcar nu e toxică. Și e făcută de cea mai importantă tăbăcărie din lume.
Andreea Roșca: Deci voi ați făcut această nebunie de colecție Brâncuși. Vreau să vorbesc despre ea, pentru că aș vrea să vorbim un pic despre sistemul vostru de producție. Tu creezi încă toate colecțiile?
Cristina Bâtlan: Acum lucrez cu 5 băieți. Suntem 6 în total. Eu acum lucrez foarte puțin la creație. Modelele create de mine sunt încă în colecție. Nu sunt modestă la asta deloc.
Andreea Roșca: Spui că porniți de la creație, porniți de la ceea ce vreți, de la inspirație, de la artă și totul merge în urmă, se eficientizează, astfel astfel încât în magazin să ajungă la un preț bun. Poți să explici, te tog frumos, cum faceți lucrul ăsta? Mi se pare foarte interesant.
Cristina Bâtlan: În fiecare sezon, te duci în fața publicului tău, a audienței cu o propunere. Cu o propunere de personaj, cu un motiv. Tu trebuie să îți creezi un motiv pentru care te duci în fața omului și el să te aleagă pe tine. Trebuie să fii diferit, frumos, nou, special. Pornim de la baza noastră, de la ADN, de la primele noastre colecții. De ele ținem cont întotdeauna, pentru că ele reprezintă clientul care se potrivește cu modelul nostru de companie. Lucrăm cu bazele noastre, calapoadele cu care începem și de la care pornim fiecare colecție. Și asta e o regulă pentru orice creator de produs. El trebuie să pornească cu ceea ce știe cel mai bine, nu cu ceea ce știe cel mai puțin bine, pentru că în fiecare colecție există lucruri experimentale, lucruri pe care tu atunci le înveți, care sunt probabil inventate de alte companii.
Cum ar fi acest material: când am lucrat noi cu pielea asta, abia fusese inventată. Știam puțin despre acest material, însă foarte puțin știa chiar tăbăcăria care l-a inventat. Pentru că ai nevoie de experiență ca să înțelegi ce fel de material este, cum se poartă în timp, ce se întâmplă. Există teste de laborator la fiecare material, dar experiența practică e complet diferită. Și nu e suficient să ai teste de laborator. Mai există alți parametri de care n-ai ținut cont, cu siguranță.
Deci există baza la care aproape nu greșești și aceea ține fiecare companie. Trebuie să ai baza cu care să pornești și care te ajută să fii la breakeven, să spun. Cu baza lucrezi breakeven. Și cu specialitățile, cu lucrurile astea inovative, cu toate inovațiile și invențiile, te duci peste. Pentru că altfel periclitezi, de fapt, situația companiei. Și nu-ți poți permite vreodată să faci așa ceva.
Andreea Roșca: Deci nu experimentezi în businessul care îți aduce pâinea.
Cristina Bâtlan: Exact. Indiferent ce companie ai, ești obligat să ai grijă de compania ta și de oamenii tăi, pentru că ai o răspundere foarte mare în fiecare zi. Și atunci îți imaginezi cel mai frumos pantof.
Țin minte că pentru această colecție am intrat în fabrică astăzi, cum ar fi, și am plecat abia peste 10 zile. Începeam la 5 dimineața, plecam la 11 seara. Eram cu toată echipa de design, de italieni care făceau tipare, desenam calapoadele, realizam, vedeam prototipul, spuneam „da” sau „ba” și mergeam mai departe.
Cam în 10 zile am reușit să terminăm câte un picior din fiecare model. În 10 zile cu 300 de oameni. Deci este îngrozitor să faci de la zero ceva. Și ceva nemaifăcut, pentru că de fapt despre asta era vorba în această colecție. Nu era ceva ce văzusem, ce știam. Când le spuneam că asta e Mademoiselle Pogány, și pantoful acesta ori de câte ori se întoarce, el reprezintă sculptura… Cum să-ți imaginezi așa ceva? Și atunci i-am desenat tocul rotund și forma pe care o deschidea tocul era fix ochiul, și în față, partea aceasta era ochiul, și aici avea un ochi, și aici, și toată legătura aceasta cu plexi, cu părțile transparente, făcea ca doar ochiul să se vadă. Pentru că acesta a fost cel mai important mesaj al lui Brâncuși. El este cel mai important sculptor și primul sculptor modern care a realizat un portret exact cum e Mademoiselle Pogány, un ou turtit cu 2 ochi mari. Și spunea doamnei: v-am reprezentat aici! De unde toată lumea desena fiecare fir la sprânceană perfect și totul era realizarea perfectă, mai frumos decât fotografia. Și cum domnișoara Pogány s-a văzut în această sculptură care a reprezentat începutul artei moderne.
Trebuia să venim cu această metaforă și cu toate elementele legate de tradiția noastră, de ceea ce avem frumos și putem să arătăm. Și a fost superbă. A fost cea mai frumoasă prezentare și am apărut și în Collezioni. Am avut 2 pagini A3 în Collezioni, pe gratis, pentru că au ales colecția. Noi ne-am făcut treaba bine și Brâncuși e al nostru, al tuturor, și am știut să îl scoatem în față și să îl folosim. Și poate că am ajutat cumva la… Mai târziu, peste două sezoane, Brâncuși a fost laitmotiv pentru toate colecțiile, pentru tot ce înseamnă artă, creație și așa mai departe.
Andreea Roșca: Apropo de asta, vreau să te întreb despre altceva despre care tu vorbești destul de des, și anume despre nevoia de a evada cumva și de a pleca. Spui: ”făcând ceea ce eu, trăiesc tot timpul în viitor”. Ai nevoie să evadezi din când în când, ca să poți să trăiești în prezent. Vorbește-mi un pic despre asta. Mi s-a părut foarte neobișnuit, și frumos în același timp, și complicat.
Cristina Bâtlan: Moda este un domeniu extrem de concurențial. Știu că există competiție și în alte domenii, însă în modă totul se întâmplă extrem de rapid. Dacă înainte făceam două colecții pe an, am ajuns apoi să facem patru, iar acum facem șase colecții pe an. La 6 colecții pe an, nici nu ai timp să te gândești și deja sezonul a trecut. Deci cumva tot timpul trebuie să fii în viitor. Ce s-a întâmplat acum față de cum era până acum? Atunci când făceam 2 colecții pe an, lucram foarte mult în avans, pentru că am început cu țesături. Când vinzi țesături – noi vindeam materie primă pentru fabrici – lucrezi cu două sezoane înainte. Deci dacă suntem în 2000, eu știam moda din 2000 în ’98. Și trăiam tot timpul în viitor. Adică pentru mine tot ce era în piață nu avea nicio valoare, pentru că eu trăiam numai în domeniul meu, nu vedeam altceva, nu mă interesa un alt domeniu. Eram atât de avidă de cunoaștere, și de a învăța, și de a înțelege cât mai bine acest domeniu, încât nu mă interesa nimic altceva, absolut nimic. Și eram foarte, foarte implicată în acest proces. Și orice-mi arătai, era ceva ce văzusem. Mergeam la toate târgurile, toate conferințele, știam tot ce înseamnă trenduri. Lucrez cu trenduri de 12 ani, cu cele mai mari companii de trenduri din lume.
Andreea Roșca: Lucrurile care apăreau în realitate erau trecut de fapt pentru tine.
Cristina Bâtlan: Adică tot ce se întâmplă astăzi, eu știu deja că o să se întâmple. Știam deja de 2 ani sau de 3 ani. Și vă dați seama că nu e ușor să spui cuiva: știi că peste 2 ani tu o să vorbești despre Isus Hristos și o să fie un trend. Și chiar dacă astăzi nimeni nu știe ce este yoga, peste 2 ani toată lumea va practica yoga și vor apărea „n” forme de yoga – goat yoga, gyan yoga și tot felul de prostii care sunt de fapt marketing. Pentru că oamenii ajung să facă chestia asta în nebunia de a promova, de a fi diferiți, încât uită și… Am dat exemplul cu yoga pentru că yoga chiar este ceva ce nu poți să transformi, că nu există altă formă de yoga, e doar de un singur fel. În sfârșit, cum noi respirăm oxigen și o să vrem oxigen la capsulă, oxigen la tub, oxigen la nu știu ce… gândiți-vă că e non-sens. E doar o formă de a ne fura mintea, nu e ceva real, de care avem nevoie.
Și-atunci trăiești tot timpul în viitor și nu-ți place nimic. După Vipassana, bineînțeles, mi-am dat seama că e atât de greșit să fii doar în viitor. Pentru că poți să înțelegi viitorul și să fii în prezent. Însă dacă ești în prezent îți pierzi puțin din creativitate. Creativitatea asta, care este ceva nemaivăzut, inspirația pe care o iei de… nu știam de unde vine. Mă gândeam: deci de unde am eu inspirație? De ce mai pot să fac un sezon, că fac de atâtea sezoane, de ce mai pot să fac? De unde vine inspirația? I-am întrebat pe Alin, pe Roberto: de unde vine inspirația? Și am zis: cred că inspirația e ceva ce ni se întâmplă tuturor, și există undeva un filon de energie, inspirație, gânduri, nu știu ce, și toată lumea se hrănește de acolo. Adică nu puteam să-mi explic. Până la urmă e clar că dacă îți dorești foarte mult și transformi și gândești fără să folosești ceea ce știi, ceea ce este foarte greu…
Andreea Roșca: Gândești fără să folosești ceea ce știi?
Cristina Bâtlan: Doar atunci poți să fii original. Altfel nu ai cum să fii original.
Andreea Roșca: Poți să explici un pic asta?
Cristina Bâtlan: Prietenul nostru foarte bun de familie este premiat cu Medalia Fields în matematică – noi toți 3 suntem foarte buni la matematică. Noi făceam tot timpul probleme – cum unul spune o glumă, noi ne spuneam câte o problemă. În plus, băieții făceau concurs și cu anii de istorie, cu toți domnitorii, cu toată istoria lumii. Deci pe lângă faptul că știu foarte bine matematică, ei, spre deosebire de mine, știu și foarte multă istorie. Eu nu știu istorie, eu știu altceva, istoria modei, modă, tot ce-i vizual. Deci pentru mine istoria nu înseamnă… nu pot să rețin niște ani. Nu m-a interesat niciodată. Și el spunea mereu că poți să fii original doar dacă gândești fără să folosești ceea ce știi, adică să-ți scoți absolut totul din minte astfel încât gândirea ta să fie unică și originală, ceea ce e aproape imposibil. Și atunci eu ca să mă apropii cât mai mult de această stare, ce făceam? Nu mă uitam la nimeni, în jur niciodată. Și aveam conflict cu Roberto și cu Alin care spuneau: tu ești foarte arogantă, pe tine nu te interesează ce fac ceilalți, concurenții noștri au și ei magazine lângă noi. Și eu spuneam: dar nu mă interesează, dar nu vreau să văd, nu vreau să mă poluez. Eu doar asta spuneam: nu vreau să mă poluez cu ideile lor, pentru că nu știu când vreodată o să folosesc acea informație fără să fie un lucru conștient. Pentru că asta ni se întâmplă. De multe ori, spunem: vai, am ideea asta! Și dacă stai, și ești foarte obiectiv, și ești dur cu tine, îți dai seama de unde ai ideea, că ai mai văzut-o într-un jurnal, într-o călătorie în avion, în picioarele cuiva. Așa sunt ideile.
Andreea Roșca: Și cumva încercai să limitezi numărul de stimuli care ajung la tine în așa fel încât să controlezi ce intră în conștiința ta.
Cristina Bâtlan: Ceea ce desenam original nu fusese niciodată, în nicio formă făcut. Și făceam totul de la zero – adică de la piele până la idee, toc, desenul tocului, proporția, tot, tot, tot.
Andreea Roșca: Dar te hrăneai cu alte feluri de informație ca să poți să…
Cristina Bâtlan: Eu lucram doar cu cu trendurile sociale. Știam care este direcția socială. De exemplu, o altă direcție socială – ca să o simțiți și voi mai mult, să vedeți cum e și să le vedeți de acum încolo – sunt războaiele, de exemplu. O să vedeți că războaiele transformă moda înspre cu ce este familiarizat omul în timpul unui război: cu culoarea kaki, cu desenul de camuflaj. Le vedeți tot timpul: o parte din modă este camuflaj, este kaki, este foarte trist, foarte practic, adică poți să folosești. În timp de război oamenii cumpără lucruri practice, pentru că alea care sunt fancy nu te ajută să supraviețuiești. Este o trăire a noastră inconștientă. Sau mai există și un alt curent, totdeauna sunt amândouă în modă. O să vedeți și zona aceea foarte happy, pentru cei care se împotrivesc războiului și refuză complet să înțeleagă, să accepte acest război, pentru că ei nu îl pot controla, și nici nu îl pot schimba, dar nici nu vor să țină seama de el. Și o să vedeți cele două ipostaze – de real și de ireal, de ce nu ne dorim, de vis. Și în cadrul visului o să vedeți culori stridente, foarte stridente, adică foarte vesele, pasteluri – pui o culoare pastel undeva înseamnă bucurie, înseamnă veselie. Când pui kaki sau camuflaj, este clar că e tristețe. Nu suport camuflajul, adică nu-l suport, pur și simplu știu cum apare și nu-l suport și nu vreau să încurajez ca acest camuflaj să devină o normalitate. Pentru că se poate întâmpla. Moda are o putere enormă. Și prin modă comunicăm unii cu alții fără să ne dăm seama, foarte mult.
Andreea Roșca: Apropo de originalitate, dacă ai spune cuiva care nu lucrează în modă, dar care vrea să fie mai original, cum să limiteze, ce fel de inputuri să limiteze, ce fel de infromație să încurajeze în viața, ce i-ai spune?
Cristina Bâtlan: Eu v-am spus cum făceam eu: îmi limitam accesul la informație din domeniul meu, din domeniul meu real, nu din domeniul meu imaginar. Deci eu aveam acces la tot ce înseamnă imaginație. Puteam să pornesc de la orice și știam că asta e abilitatea mea cea mai mare. Și de asta nu mi-a fost niciodată frică de nicio concurență și nu mă interesa să intru în alte magazine. Pentru că nu mă interesa, pur și simplu. Nu voiam să copiez, nu asta era intenția mea. Și atunci puteam să pornesc o colecție de la absolut orice element. Camera asta, pot să fac o colecție pornind de aici.
Un alt mod de a face lucrul acesta ar fi cum face, de exemplu, Casa Prada, Miuccia Prada. Ea angajează oameni care lucrează cu trenduri, să-i aducă toate trendurile din piață pentru ca ea să le evite. Deci un alt mod de a te feri de a replica lucruri este să le cunoști. Și atunci să știi sigur că tu le faci altfel. Moda este subiectivă și superficială totodată. Adică faptul că facem șase colecții într-un an este foarte mult. Nu ai timp să fii profund, devii superficial fără să vrei. Aveam timp să gândim, 3 luni gândeam o colecție sau 4 luni. Acum avem timp două săptămâni. N-ai cum! Informația, totul se mișcă cu așa mare viteză. Și faptul că unii munceau câte 6 luni iar alții luau pe de-a gata și doar schimbau 2 nasturi, 3 pense și ieșeau cu colecția chiar înaintea celui care o concepuse a făcut ca și casele de modă să simtă această nevoie de a produce un fel de fast fashion. Și nu mai e vorba de modă acum, e vorba de o modă de consum rapidă, pe care o schimbi tot timpul, care nu e deloc bună.
Andreea Roșca: Și totuși, toată accelerarea asta…? Adică în mod cert dacă nu mai ai timp să gândești, atunci nu mai ai timp să perfecționezi ceea ce faci, nu mai ai timp să dai atenția detaliilor, să te răzgândești.
Cristina Bâtlan: Nu mai ai timp să faci calitate. Dacă o să vă uitați acum la ultima prezentare a casei Chanel, este o colecție cap-coadă, aceeași colecție a lui Karl Lagerfeld. Că e în cinstea lui Karl Lagerfeld. Păi, că în cinstea oricui, că orice… nu se putea întâmpla asta pe vremuri. Dar eu vă spun, nu au avut timp să facă colecția, asta se întâmplă. Nu au timp efectiv să facă 80 sau 100 de outfit-uri de la cap la coadă, originale, inovative, cu mesaj, cu structură. Nu, e imposibil. Și se întâmplă de multe ori.
Andreea Roșca: Asta înseamnă că durează mai puțin, înseamnă că le aruncăm mai repede. Adică totul durează cel puțin de două ori mai puțin. Cum te descurci cu asta?
Cristina Bâtlan: Faptul că există acest fast fashion, adică o modă care se consumă, pe care o consumăm foarte ușor. Nu se consumă singură, noi o consumăm. Răspunderea e la noi. O consumăm foarte repede. Asta duce la un consum, bineînțeles, de materii prime, multe deșeuri, până la urmă un comportament nesustenabil. O dată, exact cum ai spus, nu mai punem așa de mare accent pe calitate, pentru că nu avem timp să gândim profund și să facem niște lucruri care să reziste în timp, pentru că pur și simplu le tratăm superficial. Și al doilea, dacă tot trebuie să dureze puțin, de ce furnizorii de materii prime să-și mai bată capul să facă niște materii prime care să reziste zeci de ani?
Andreea Roșca: Și voi cum vă raportați la această dilemă?
Cristina Bâtlan: Există companii tradiționale care au etică și care nu încalcă principiile calității. Ei în continuare fac aceeași calitate cu care s-au obișnuit și acum 30 de ani. E foarte important. Pentru noi este bine că putem să analizăm și avem discernământul acesta, între un produs de calitate și un produs care nu-i de calitate. Pentru că pe cel de calitate l-am văzut odată, știm cum e. Dar cei care n-au văzut niciodată cum fac? Astăzi, în foarte multe magazine sunt haine care imită lâna – o imită, nu sunt de lână. Am făcut o colecție după ce am văzut că 1-2-9 magazine fac asta, brand-uri mari de unde oamenii cumpără. Am zis: Doamne, deci tineretul n-o să știe ce înseamnă lână. Și în pandemie, am făcut o colecție de haine de casă din lână, măcar să înțeleagă câteva mii de oameni care e lâna, să nu o uite. Atât, ăsta era scopul. Pe mine nu mă interesa să fac haine de casă. Și am făcut o colecție de papuci de blană care au devenit trendsetter și sunt în continuare la toate casele. Și sunt lansați de noi, nu a avut nimeni până atunci papuci de blană naturală. Dar din blană naturală. De ce? Că fac câțiva și din blană sintetică. Niciodată să nu vă luați din sintetică, chiar dacă nu aveți bani, mai bine mergeți desculți. E mai sănătos. Blana naturală o dată că nu se murdărește, pentru că e blană de oaie – voi ați văzut oile cum stau ani de zile afară și sunt curate, firul de lână conține o lanolină care face ca praful și apa să nu se lipească de acel fir. Și noi am făcut papuci albi pentru că blana nu se murdărește. Dacă mergi cu ei pe stradă, ei rămân curați. Țin cald, au calități antibacteriene, deci nu faci niciun fel de ciuperci, niciun fel de bacterii, dacă mergi cu pantofi din blană naturală, reglează temperatura termic. Deci asta fac lâna și blana naturală. Eu știam toate lucrurile astea de acasă, pentru că mama mea a studiat textile și mie îmi povestea tot timpul. Eu știam la 6 ani să fac diferența între poliester, bumbac, in, mătase. Îmi plăcea să fiu diferită de colegii mei, cred, și să spun: cum e ăsta? Ah, bumbac. Păi nu, asta e un alt tip de bumbac. Sau vâscoza este vegetală și mătasea naturală este naturală. Care-i diferența între natural și vegetal? Ăsta a fost avantajul meu competitiv când am deschis Musette. Nu știa nimeni, niciun copil de vârsta mea la 18 ani, ce sunt alea fibre, ce sunt alea țesături, câte feluri de țesături, cum se țes. Și că ai zis de drept, e clar că nu îmi plăcea dreptul, față de asta. Eu mergeam de la 6 ani cu mama în fabrică, mă duceam la ea în vizită. Și pentru mine ăsta era cel mai mare cadou pe care putea să mi-l facă. Putea să-mi dea orice, pentru mine, să mă ia la fabrică era cel mai mare cadou. Și cred că de atunci m-am îndrăgostit de mașinile, de utilajele alea și să văd sute de oameni. Și uite, astăzi Musette arată fix așa. Deci nu e întâmplător și ne afectează foarte mult toată relația noastră pe care o avem cu părinții. Ea vine cumva în viața noastră și e tot timpul cu noi. Și tot ceea ce vedem și validăm când suntem copii. Copilul are o minte pură, are o minte neîntortocheată, el vede, alege foarte bine între rău și bine. Și atunci, probabil că dacă lucrul ăla ți se întâmplă cumva în viața adultă, te atașezi foarte ușor de el. Și cred că așa m-am atașat și eu de primele utilaje când le-am văzut. Pentru că utilajele la pantofi sunt niște utilaje mari, adică nu sunt niște mașinuțe, sunt niște utilaje complexe, sunt roboți de sute mii de euro care fac câte o operație sau o jumătate de operație. Deci trebuie 2-3 ca să faci o anumită fază. Și costă foarte mult. Și sunt inventate de 150 de ani, nu se schimbă tehnologia așa de repede. Deci de 100 de ani nu cred că s-a schimbat nimic. Doar că le mai schimbă vopseaua, că unele-s gri și altele-s maro. Dar noi le avem pe toate. Adică ne place, avem utilaje ca niște jucării. Nici eu, nici Roberto nu aveam jucării când eram mici. Cel puțin Roberto n-avea deloc. Mama lui profesoară și tatăl lui croitor. Mama lui avea numai cărți, ei în afară de cărți nu aveau nimic în casă, de joacă, nimic absolut. Eu mai aveam niște jucării, dar îmi făceam. Eu distrugeam casa, deși maică-mea nu știa la ce să se aștepte. Ori de câte ori venea acasă, nu știa ce o așteaptă.
Andreea Roșca: Pentru că ai spus de utilaje, cumva, nu știu de ce, îmi imaginez acum mai bine cum ați greșit prima fabrică, cum ați făcut o fabrică unde totul era greșit. Poți să spui pe scurt povestea, te rog?
Cristina Bâtlan: Prima fabrică am făcut-o cu un tehnician care ne-a consiliat, bineînțeles că n-o făceam de capul nostru. Ne-a spus care ar fi utilajele de care avem nevoie, ce muncitori – prima echipă pe care am avut-o, cu care am început să lucrăm. Și una era pe hârtie și alta era în realitate. Eu arătam desenul și când vedeam pantoful spuneam: dar nu seamănă. „Păi nu, că aici nu putem, că…” Domne, ce nu putem? Noi nu vrem pantofii ăștia, îi vrem p-ăștia – adică un pantof italian, cu toc subțire, vârf ascuțit, exact ce port eu acum. Nu se puteau face industrial în momentul acela. Am zis: da, e clar, avem nevoie de alte utilaje.
Andreea Roșca: Dar voi n-ați știut când le-ați luat că alea erau niște utilaje de făcut adidași, de fapt.
Cristina Bâtlan: Primele pe care le-am cumpărat erau așa și așa. După care am cumpărat o fabrică care a falimentat sau s-a închis și am cumpărat utilajele. A fost un deal foarte bun, am cumpărat utilajele și acum noi, fericiți că avem toate utilajele într-un spațiu perfect, ne apucăm de pantofii ăștia. Și nu ieșeau sub nicio formă.
După care Roberto, stând printre muncitori – pentru că atunci când ai foarte multe probleme în fabrică, ce faci? Te muți în fabrică și știi toate operațiile, și toți muncitorii, și știi tot despre pantofi, pentru că tu trebuie să gândești de 3-4 ori mai repede și să rezolvi problemele în timp util, astfel încât ele să nu devină o cangrenă. Și asta fac toți antreprenorii, fiecare în domeniul în care lucrează. Chiar dacă nu se pricep foarte tare, la matematică se pricep, trebuie să le meargă în mintea repede.
Și la un moment dat, Roberto află de la muncitor că e unu’ Ivano care face niște pantofi – păi, mamă, cum îi face ăla! Cine-i Ivano Vreau să-l caut pe Ivano. Până la ora 4, Ivano a fost la noi în fabrică. Asta înseamnă dorință, știi? Când a venit, a făcut un tur de fabrică, a văzut ce produse vrem să facem și am făcut cu el o mică ședință. Tot în ziua aia, nu vă gândiți că peste o săptămână. Nici nu mai puteam să respirăm. Și ne-a spus: „nu știu dacă o să mă credeți, dar tot ce ați cumpărat nu e bun de nimic. Astea sunt echipamente pentru adidași.” Și noi dăduserăm toți banii pe care-i aveam la momentul ăla. Am înnebunit. Deci a fost ceva îngrozitor.
Roberto, ca să nu fac o criză sau ceva, nu știu, cred că m-a văzut că mai am puțin și cad, zice: „vino puțin, vino puțin.” Și am ieșit. „Tu chiar îl crezi? Adică crezi că are dreptate?” Și am început să vorbim între noi. Cum adică tot ce am luat e la gunoi? Am tras aer în piept, ne-am liniștit și am început să discutăm cu el, că-l vedeam că avea 60 și ceva de ani, spre 70 de ani. Am zis: omul ăsta n-are niciun interes să ne spună prostii, de ce ne-ar minți? Adică la ce i-ar folosi? Și începem să discutăm cu el: „Spune-ne ce putem face, care-i soluția? Că ne-ați spus că e prost, am înțeles. Ok, dar bine ce e, ce putem face cu ele?” Și a zis: „uite mașina asta o ținem, pe astea trebuie să le scoatem”. Astea erau cele mai scumpe. Erau 500 și ceva de mii de euro sau 300.000 de euro. Ceva enorm. Și zic: tocmai astea cele mai scumpe să le dăm afară? Și a zis: „nu le dăm afară, băiatul meu lucrează la o companie de utilaje, o să le schimbăm, astea de fapt sunt cele mai scumpe utilaje.” Noi aveam cele mai scumpe utilaje, dar nu erau bune pentru noi. Și a zis: „astea, fiindcă sunt scumpe, avem o șansă să le schimbăm și le schimbăm cu alea de care avem noi nevoie”.
De la discuția noastră au trecut două luni. Și în două luni, în luna august, când în Italia e închis, am chemat toți tehnicienii de la acea fabrică de utilaje din Italia, toți oamenii pe care îi aveam noi, plus acest tehnician. Am schimbat utilajele, le-am dat pe alea, le-am adus pe astelalte, am mai dat și niște bani și am început să probăm, să facem pantofi cu utilajele astea. Și nu vă spun ce calapod era, ceva… Cruella, ascuțit, poate cel mai subțire vârf posibil. Până atunci nu se făcuse niciodată un pantof ascuțit cu utilaje. Tot timpul se făceau manual. Noi am fost pionieri, noi am fost cobai pentru acești pantofi. Dar lucram cu tehnicieni, toți erau ingineri, nu lucram cu muncitori. Și am început fabrica, aveam pregătite fețe, 400 de perechi, calapoade și tot, și a pornit. Că totul este ca la Charlie Chaplin – știți secvența aceea cu banda…? Fiecare operație e la locul ei și se mișcă într-un ritm anume. Și-a pornit banda, și pun primii pantofi. Se rupeau calapoade, totul, se aruncau pe jos. Ceva… M-a luat plânsul. Zic: eu nu pot să văd așa ceva, cum e posibil după atâta efort și așteptare…? Și italianul ăsta foarte tare spunea: „nu opriți, nu opriți!”. Țipa în gura mare, peste utilaje, peste zgomotul ăla de utilaje. „Nu opriți, continuați continuați!” Și după 100 și ceva de perechi au reușit să regleze utilajele. Dar dacă te opreai la 50, erai pierdut, nu mai făceai niciodată. Te considerai învins și n-ai mai fi putut să te repari niciodată.
Andreea Roșca: Bună lecție!
Cristina Bâtlan: Am stat și m-am gândit cum e când mergem pe banda de alergare. Știi? Îți pui un program de 30 de minute, cu pantă, și pe la jumătate zici: dar parcă mai aveam ceva de făcut, hai că ajunge pentru astăzi, să mă dau jos. Și nu-ți dai seama că dacă te dai jos, frustrarea pe care o ai că n-ai continuat e imensă, te dărâmă, te îmbolnăvește mai rău decât sedentarismul, că n-ai mers pe bandă, că banda aia merge fără tine. Deci niciodată nu trebuie să te dai jos de pe bandă. Asta am luat-o cu mine, povestea asta, și ori de câte ori am ceva de făcut, mi-amintesc de cazul ăsta și zic: nu, trebuie să stau pe bandă până îmi fac treaba mea, pentru că altfel banda merge fără mine, ceea ce e foarte rău.
Și astăzi e Musette așa. Acest tehnician a stat la noi ani de zile până s-a pensionat, la 70 și s-a pensionat, că noi nu-l lăsam să plece. Îl chemam Pavarotti, pentru că țipa dintr-o clădire, de-l auzeam în cealaltă. Și îi iubea pe oameni, însă avea acest stil de a conduce cu țipete. A desenat linii pe jos și a zis: „toți românii sunt inventivi, dacă nu au un loc clar stabilit pe podea în care să stea și nu dai un ritm rapid la bandă, ei mai fac o operație în plus, care nu există”. Și atunci la noi totul era în viteză și cu linii clare, fiecare unde trebuia să fie.
Andreea Roșca: Să nu fie loc de creativitate.
Cristina Bâtlan: Dar asta este calitatea unui tehnician bun, un om care într-adevăr cunoaște locul în care lucrează și e adaptat locului. Nu vine el cu strategii din Italia, care nu se potrivesc în România. Dar era foarte bun. Cu el am performat și facem acești pantofi. Am fost primii care am făcut industrial.
Andreea Roșca: Legat de minimalism și de pasiunea ta pentru Japonia și arta ceaiului. De unde ideea asta de minimalism? Și cum cum ai încadrat-o în viața ta? Ah, și vreau să te întreb dacă e adevărat că nu ai mobilă verticală în casă și că asta îl disperă pe băiatul tău care reamenajează de câte ori pleci?
Cristina Bâtlan: Da, exact. Nu știam că am apucat să spun asta undeva. Designer-ul cu care am lucrat, pe care îl chema Jean Paul Barriol, am lucrat două colecții cu el, era un designer francez. El mi-a spus că: simplu e cel mai greu. Ok, fiind în primul sezon, nu prea înțelegeam cum anume simplu. La el totul era simplu. Nu punea nimic, niciun accesoriu, nimic. Zic: oamenilor le place cu accesorii. Nu, nimic. Mergeam cu el la târg, furnizorii noștri tradiționali aveau standurile foarte încărcate. El intra în stand și spunea: „așa mizerie nu am văzut niciodată”. Eu mă făceam albastră și spuneam: „dar de ce trebuie să-i jignești pe oameni? Adică de ce nu poți să te abții?” „Faptul că le-am spus este un serviciu.” Francezii sunt toți așa. Adică lor li se pare că îți fac un serviciu dacă îți spun că ceva nu e bine. Că e bine nu prea se înghesuie să-ți spună. Că mai bine decât ei nu face nimeni. Și cam așa era cu el. Dar am învățat de la el: linia simplă e cea mai importantă. Și de ce nu am continuat cu el? Pentru că era super fixist. Era talentat, dar superfixist. Noi probam pantofii după mărimea de mijloc care este 37, probam cu 3-4 oameni care purtau 37. Și spuneam: „pantofii sunt mari, la toată lumea”. Și el spunea: „nu, așa este piciorul perfect”. Și spuneam: „Domne’, tu nu vezi că nu sunt buni?” Că pantoful e făcut să încalțe și să te simți bine cu el, să mergi cu el. „Nu, așa e piciorul perfect.” Și am zis că înnebunesc dacă mai fac încă câteva calapoade care au diferență de măsură – și de asta doamnele care cunosc pantofii noștri știu că la anumite calapoade avem și cu jumătăți de numere – pentru că nu puteam să scăpăm de gura lui, că ăla e pantoful perfect, și-l chema 37, și el era 37 jumate. Și asta e, am închis cu el, însă a fost importantă lecția. Pentru că, într-adevăr, să faci simplu e cel mai greu.
Cristina Bâtlan: După care am călătorit în Asia, în Japonia și în Taiwan. Am simțit că sunt de acolo și că accept tot ceea ce fac, că mi se potrivește foarte bine stilul lor, că mă integrez perfect și că aș putea rămâne acolo. Asta simt când un loc mi se potrivește, eu îl tratez ca și cum de mâine aș trăi acolo: cum este, cum mă simt, și evaluez foarte profund lucrurile astea. Și în Japonia, bineînțeles, totul este super minimalist. Nu doar pentru că nu au spațiu, și că sunt suficient de mulți, și că trăiesc într-o țară mică. Nu. Pentru că așa e cultura lor. Da, less is more e cea mai importantă idee și mi se pare că mi se și potrivește foarte bine. Oricum nu sunt genul care să risipesc, care să-mi bat joc de ceva. Nu-mi place să consum repede. Mi-am făcut casa și mi-am decorat-o așa cum îmi place mie să mă simt bine. E ca un templu casa mea. Am o cameră Tatami. Are doar un tatami și un dulap în care îmi pun saltelele pe care stau pe tatami. Și acolo beau ceai. În rest nu am mobilă. Într-adevăr, fiul meu când plec, ia mobila de grădină și-o bagă în casă și-și face el un fel de mobilă. Și mereu când mă întorc îmi spune: „da, tu nu te-ai gândit să decorăm și noi living-ul ăsta, să ne luăm și noi o canapea?”. Că eu am numai perne japoneze care se pliază și pe care stai pe jos. Și pozele de la ceremonia ceaiului de unde sunt? Sunt chiar de pe tatami, din camera Tatami.
Andreea Roșca: Ah, sunt de la tine de acasă.
Cristina Bâtlan: Da, chiar de la mine de acasă. În spate am un perete construit de mine din in, cu rame de lemn. Acele saltele, partea aia de jos, sunt saltele de cocos. Tatami așa sunt în casele japoneze. De asta la mine în casă am numai lemn pe jos, numai materiale naturale. Și te simți bine să te descalți, să stai desculț în casă, e cald. Pernele astea sunt fotoliile pe care le am eu. Astea sunt singurele mele obiecte pe care poți să stai, dar sunt extrem de comode. Sunt japoneze și se întind. Ceaiul? Da, asta este ceremonia ceaiului. Este o tehnică care se numește Gongfu Tea. Este o tehnică chinezească, de la maeștri Shaolin din China. Ceainicul este foarte mic și este din lut. În momentul în care pui apă foarte fierbinte, el este foarte încins, și toate ritualurile, și toate aceste tehnici te ajută să fii prezent, pentru că dacă nu ești prezent de arzi. Ceainicul e atât de mic încât o să pui apa pe afară. Ceștile sunt foarte mici, sunt ca niște cești de jucărie. Prima oară când cineva mi-a spus, maestrul meu mi-a spus: „haide să cumpărăm un ceainic. Tu nu poți să cumperi un ceainic din România?”. Am zis: „ba da”. Și m-am dus la un magazin de ceai și am venit cu unul de un litru. Și zice: „nu, ăsta e foarte mare, mai mic”. Mai mic? Am înțeles. Și am adus de jumătate de litru, dar nu atât de jucărie. Mi s-a părut de jucărie. Apoi am importat din Taiwan unul. Și era un ceainic ca de păpușă. Și asta este ceremonia ceaiului. Trebuie să fii prezent, trebuie să ții ceașca într-un anumit fel, astfel încât să nu te arzi. Toate simțurile îți sunt activate, pentru că în momentul în care bei ceai, ai toată atmosfera, prezența, culorile, tot ceea ce ai în față. Pe lângă, ai parfumul, ai mirosul, deci îți e activat și acest simț. Plus simțul tactil, și plus toată liniștea. Nu știu dacă ați auzit de Emoto, un om de știință japonez care a studiat molecula de apă înghețată, cum apa are memorie și preia informațiile din jur. Apa sfințită e diferită de apa poluată și așa mai departe.
Andreea Roșca: Apa cu care vorbești într-un fel e diferită de apa care stă la muzică frumoasă.
Cristina Bâtlan: Noi conținem 70% apă. Deci este evident că molecula de apă din corpul nostru ia anumite forme în funcție de mediu, de gândul pe care cineva doar îl gândește despre tine. N-ați simțit să fi intrat undeva unde e o energie rea, adică să nu vă simțiți bine? Sau opusul – să vă simțiți foarte bine, fără să aveți o explicație pentru asta. Și asta se întâmplă atunci, așa explicăm științific acest fenomen. Iar în timpul ritualului, bineînțeles că maestrul, pe lângă faptul că alege o apă foarte bună, o apă pură, îți și transferă în apă un gând care ajunge la tine. Nu am fost niciodată la o ceremonie a ceaiului în care să nu mă simt bine. Iar ori de câte ori am cumpărat ceaiul de la ceremonie și l-am făcut acasă era altceva. Deci se schimbă foarte tare. Bei acolo, ești într-o atmosferă, ești cu anumiți oameni care au același interes. Pentru că e foarte important când stai cu oameni lângă tine, ei să aibă aceleași interese, să vină acolo pentru că își doresc ceva ce e compatibil și cu tine.
Andreea Roșca: Și contextul schimbă experiența foarte mult.
Cristina Bâtlan: Exact. Da și fac asta în fiecare zi. În fiecare zi beau ceai. Îmi place să mă scol cu două ore înainte, cel puțin dimineața să am timp pentru mine, să citesc, să beau ceai. Dimineața e liniște și poți să gândești. Poți într-adevăr să fii cu tine fără să fii bulversat de tot ceea ce se mișcă în jur.
Andreea Roșca: Cristina a fost un privilegiu, o bucurie. Îți mulțumesc foarte mult că ai acceptat, pentru timp și pentru toate lucrurile pe care le-ai împărtășit cu noi. Îți mulțumesc!
Cristina Bâtlan: Îți mulțumesc și eu!
Resurse
Află mai multe informații despre Cristina Bâtlan:
Pe LinkedIn, pe Facebook, pe Instagram
Urmărește reportajul Acasă la Cristina Bâtlan, difuzat în cadrul emisiunii LaMăruță, sau acest episod din Cursul online de design pantofi cu Cristina Bâtlan, organizat de DallesGo.
Cel mai admirat CEO din România, Business Magazin
Decoperă produsele Musette
Colecția Musette primăvară-vară 2015, colecție închinată lui Brâncuși
Mademoiselle Pogány – Brâncuși
Emisiuni TV:
Mențiuni în conversație:
Charlie Chaplin – Factory Scene – Modern Times (1936)
Cărți recomandate de Cristina Bâtlan
Seneca, Alt timp nu am – „Dacă lipsește ținta, viața e o rătăcire.”
Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși – „Unele lucruri se străduiesc să se nască, altele să dispară. Și din ceea ce se naște, ceva deja începe să dispară.”; „Sapă în interiorul tău. În interiorul tău este izvorul binelui și întotdeauna are puterea de a țâșni, dacă ai să sapi întotdeauna. ”
