Am învățat un lucru: îți trebuie foarte multă consecvență. (…) Mi-am dat seama că făcând câte un pas și având răbdare, lucrurile se întâmplă. Deci e simplu, dar nu-i ușor. (…) Și e foarte important să ai un cadru, să știi unde mergi, dar, în același timp, în tot acest cadru, e important să lași foarte mult spațiu pentru neprevăzut, pentru ce o să se întâmple. Să te lași surprins. Pentru că dacă ești prea încremenit în proiect, în planul tău, nu vezi ce se întâmplă și nu te poți bucura sau te sperie neprevăzutul. E un fel de disciplină în care, din când în când, îți dai voie să pierzi controlul. Și ții controlul, dându-ți voie să pierzi controlul. 

 

Alexandru e un explorator în cel mai propriu sens al cuvântului. E un om teribil de curios într-o lume infinit de vastă. Din jungla Amazonului în pustiul Siberiei, și de la Carnavalul de la Rio la Beijing, a cutreierat planeta în căutare de răspunsuri. A scris două cărți, ambele prezențe constante pe listele de best sellers: ”Căzuți din Junglă” și ”Călătorie în jurul omului”. Ambele sunt jurnale de călătorie și explorări ale naturii umane, ale culturii și relațiilor.

Explorând lumea, spune Alexandru, descoperim geografia ființei noastre, cu continentele ei luminoase sau întunecate. Poate că, în calitate de ornitolog, ia parte la expediții pentru a studia păsările. Dar, ca om, se întoarce din junglă cu povești pline de sens despre prietenie, iubire, maturizare, frică, viață și moarte, divinitate și sensul nostru în toată această geografie.

Alexandru e biolog, are o licență în teologie, un master în filozofie și o formare în psihologie pozitivă. Plus o colecție de cranii. E profesor de biologie la Universitatea Babes Boylai.

Am vorbit cu Alexandru în martie 2023, într-o conversație live, la Teatrul Apollo111, despre ce descoperim și învățăm dincolo de granițele cunoscute și confortabile.

Idei principale

1. Un pas în fața celuilalt, cu răbdare și consecvență. Să ajungem unde ne-am propus poate fi simplu din perspectiva stabilirii pașilor de urmat, dar greu când vine vorba de pus în practică. Însă, cu disciplină, urmărind planul pas cu pas și având răbdare, lucrurile se întâmplă.
2. Frica de „monstrul de sub pat”. Există două feluri de tipologii umane atunci când vorbim despre raportarea lor la frică. Sunt unii oameni care atunci când se gândesc că este un monstru sub pat, se acoperă cu plapuma, și stau acolo, și tremură toată noaptea. Și sunt alții care se uită sub pat. Ca să evoluăm, trebuie să decidem din care categorie facem parte.
3. Soartă versus destin. Soarta sau circumstanțele sunt cele pe care nu le-am ales. Destinul este ce facem cu ce ne este dat, cu soarta. Momentul nașterii noastre existențiale este momentul în care ne dăm seama că putem face ceva cu ceea ce ne-a dat soarta.
4. Teama de moarte poate fi bună. Dacă ne e frică că vom muri, ne dăm seama că până să murim, avem o viață și începem „să ne dăm un destin” – vrem să facem ceva cu viața noastră. Teama de moarte ne poate mâna înainte, să facem lucruri, să investim în noi. Investind în noi, devenim tot mai mult.
5. Cheia sensului vieții este la noi. Dacă ne gândim că viața n-are niciun sens, că suntem degeaba pe pământul ăsta, poate să ne copleșească depresia. În același timp însă, gândul acesta ne poate elibera: „Nu am ce să ratez, că oricum nu este niciun sens”. Și să ne facă, așa cum zice Noica, să căutăm noi sensul vieții, să-i dăm noi un sens.
6. Frica și panica îngustează orizontul. Când suntem într-o situație în care ne este frică de ceva, sau în care suntem bolnavi, sau în care suntem prinși de-o nesiguranță teribilă, dacă vine cineva și ne spune ceva care ne întinde un fir de speranță, ne prindem cu toată ființa de el. Asta se întâmplă și atunci când suntem manipulați de oameni sau de instituții, în momentele noastre cele mai grele. 
7. Teme-te doar de pericolele de care te poți feri. De restul nu ține de noi să ne ținem departe din calea lor. Trebuie să ne gândim și să ne concentrăm doar pe ceea ce putem noi controla, pe ceea ce ține de noi. Degeaba ne gândim la restul, fiindcă n-avem ce să facem legat de ele. 
8. Tribalismul ne poate ajuta să depășim tribalismul. Dacă ne gândim că nu trebuie să protejăm doar oamenii, ci să încercăm să protejăm fiecare formă de viață, să extindem cercul tribului nu doar la oamenii din jurul nostru, nu doar la oamenii din cultura noastră, ci la toți, iar după aceea să integrăm și tot ce-i viu, atunci s-ar putea ca chiar tribalismul să ne salveze.
9. Să rămânem tot timpul pe drumul unui ideal. Să luăm deciziile în funcție de idealuri ne poate salva. Dacă ne facem agenda zilnică în funcție de obiective, la sfârșitul zilei, dacă pe unele nu le-am atins, ne gândim că am ratat. Pentru că obiectivele se pot atinge și alții le-au atins. Dacă ne facem agenda în funcție de idealuri, știm că nimeni niciodată nu le-a atins. Și atunci, n-avem cum să ratăm. Nu putem să ne atingem idealurile, dar ele au sens în viața noastră pentru că felul în care societatea merge de la bine spre mai bine e datorită idealului, că tindem spre un ideal.

---

Conversațiile live The Vast&The Curious sunt susținute de BCR. BCR e alături de antreprenori la fiecare pas de la idee la un business inteligent, pentru a obține finanțarea de care au nevoie. În ultimul an și jumătate, a consiliat, mentorat și finanțat 10.000 de companii, care creează 600.000 de locuri de muncă.

Partenerul nostru este de asemenea MedLife, cel mai mare sistem medical privat din România. O organizație construită cu pasiune și îndrăzneală de către un grup de antreprenori români care cred că împreună putem să facem România bine.

Evenimentele live vă sunt prezentate și de Autonom, o companie de familie, cu o experiență de peste 16 ani în furnizarea de soluții de mobilitate „ca la carte”. Autonom crede în impactul pozitiv pe care îl poate avea prin învățare continuă și implicarea directă în comunitate, prin susținerea educației și a antreprenorilor cu viziune.

Conversațiile live sunt susținute de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații. 

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify. O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

---

Transcriere

Andreea Roșca: Alexandru Stermin, bine ai venit! Aș vrea să începem cu începutul, cu locul unde ai crescut. Vorbește-ne puțin despre de unde vii. Avem o poză foarte frumoasă cu Alexandru, cu gâște și cu iepuri.

Alexandru Stermin: Aveam 14 ani. Atunci mi-am făcut buletin și am chemat pe cineva cu un aparat foto să-mi facă poze. Și mi-am făcut poze prin toată curtea. 

Andreea Roșca: Astea-s pozele tale de buletin? ☺ 

Alexandru Stermin: Da. ☺ Eu am copilărit într-un sat foarte mic, 200 de familii. Era undeva exact la distanța dintre cei mai mari munți, Moldoveanu, și Olt. La Olt, mama niciodată nu m-a lăsat să mă duc, pentru că acolo se înecau o groază de oameni, și i-a fost frică. Dar am hălăduit mult pe deal și pe munte. Cred că locul ăsta, așa ca locul tuturor copilăriilor, este idilic. Și nu cred că e idilic pentru că era locul așa, ci pentru că noi, când suntem copii, suntem abia căzuți din Rai și nu prea știm ce înseamnă responsabilitatea, și lumea, și limitele. Și atunci, de câte ori mă gândesc la acasă, mă gândesc la cum eram eu acasă. Așa cum, de câte ori mă gândesc la orice alt loc prin care am fost și mi-e dor de locul ăla, de fapt, îmi dau seama că nu mi-e dor de locul ăla neapărat, ci mi-e dor de felul în care eu sunt în locul ăla. Cum, de exemplu, mi se întâmplă când mi-e dor de anumiți oameni. Mi-e dor de felul în care ei mă fac să mă simt. Și cred că așa e și cu locul ăsta în care am copilărit. A fost o perioadă foarte frumoasă din viața mea și l-am asociat mult cu aceasta. 

Am avut marele noroc că m-am născut într-o perioadă în care se schimbau generațiile. Bunica și bunicul meu au făcut agricultură toată viața lor, iar părinții mei au terminat liceul și au început să lucreze într-o fabrică. Toată ziua erau plecați de acasă și eu trebuia să-mi fac de lucru. Când nu stăteam cu gâștele, mă duceam pe deal. Stăteam pe deal cu animalele și cu tufărișurile. Și așa am învățat să mă apropii de natură. 

Andreea Roșca: Spune-mi de bunicul tău și de povestea cu bivolița. Este unul dintre oamenii care te-au influențat și te-au învățat foarte mult. 

Alexandru Stermin: Da, m-a influențat foarte mult, pentru că el nu prea vorbea, foarte rar vorbea, dar făcea lucruri și mă lăsa să stau cu el când făcea lucrurile astea. A rămas orfan de la 7 ani și niște oameni dintr-un sat de lângă Viștea l-au luat slugă. Asta însemna că îl puneau să aibă grijă de animale. Și el a copilărit având grijă de vitele oamenilor ăstora. Când a făcut 17 ani, s-a întors înapoi în sat, în casa părinților lui și acolo s-a căsătorit. Era boar – lua viței de vacă, îi creștea până se făceau enormi și îi punea la jug. Erau atât de mari taurii ăștia, încât era foarte greu să pui jugul pe capul lor. Bunicul meu i-a învățat să se lase-n jos și să ia jugul. Și așa a ajuns celebru. Toată lumea îl cunoștea. Veneau oameni din alte sate să cumpere boi de la el. Și în felul ăsta, trăia și făcea banii. El niciodată nu mi-a zis că trebuie să iubesc animalele, dar mi-a arătat. Vedeam cum interacționează cu ele, erau parte din viața lui, erau mâinile lui animalele astea, erau mintea lui. Așa își câștiga existența. 

Acolo, pentru că era frig, foarte multă lume creștea bivolițe, fiindcă sunt mai rezistente decât vacile. Și aveam o bivoliță care era foarte sălbatică. De fiecare dată când venea ciurda, noi trebuia să ne ascundem. Toți copiii de pe uliță se ascundeau că ne împungea. La un moment dat, pe mine m-a prins ciurda pe drum. Am vrut să vin acasă, dar bivoliță m-a văzu și a venit înspre mine cu capul. Un vecin m-a salvat. Atunci mama și tata au decis că trebuie să vindem bivolița, că „Doamne ferește, omoară copiii!”. Și au vândut-o. Țin minte că m-am trezit de dimineață, trebuia să mă duc la școală, au venit cu un camion, au luat bivolița, au pus-o în camion și au plecat cu ea. A doua zi dimineața, s-au întors cu camionul pentru că bivolița fătase în camion și n-au putut s-o scoată, atât era de turbată. Bunicul meu s-a dus, a intrat în camion, a dezlegat bivolița și a venit cu vițelul și a dus-o în grajd. 

Trebuia să facă ceva să rezolve problema. A doua zi când am venit de la școală – părinții mei nu erau acasă, bunica mea nu era prin curte –, m-a luat de mână, m-a băgat în grajd, mi-a băgat mâna într-o găleată cu apă și după aceea mi-a pus tărâță pe mână. M-a dus în fața bivoliței. Bivolița s-a întors și s-a uitat la mână. Și bunicul mi-a zis: „Întinde mâna!”. Sunt câteva cuvinte pe care mi le aduc aminte din tot ce mi-a spus el toată viața lui și astea sunt jumătate dintre cuvintele pe care mi le aduc aminte. ☺ Am întins mâna și atunci bivolița a început să-mi lingă tărâța de pe mână. Am mai făcut asta încă o dată și a doua zi, și tot așa, și mi-am dat seama că m-am împrietenit cu bivolița. Am înțeles atunci, și cred că de fapt eu asta încerc să fac acum – încerc să împrietenesc oamenii cu natura, așa cum bunicul meu m-a împrietenit cu bivolița. Pentru că cu forța nu poți să oprești animalul ăla – te nenorocește. Exact așa e și cu natura – trebuie să o faci într-un fel în care să respecți lucrul, să te raportezi cu respect și la bivoliță, și la natură. Asta cred că am învățat de la el, sentimentul ăla în care îți învingi frica și întinzi mâna ca să se întâlnească lucrurile, să se facă o relație acolo. 

Andreea Roșca: Apropo de călătoriile tale, ai stat o lună plecat în Brazilia, într-un trib. 

Alexandru Stermin: Am stat două săptămâni în Rio și două săptămâni în tribul Wapo. Încă sunt acolo, nu m-am întors. ☺ Acum tai niște frunze de palmier să acoperim coliba dacă plouă. ☺

Andreea Roșca: Îmi povesteai că te-ai întâlnit cu un cunoscut care ți-a spus, cumva cu reproș, că tu faci lucrurile să sune mult prea simplu, cu toate călătoriile, și cărțile, și explorările tale. Și când am vorbit data trecută, erai sub impresia acestei conversații și ai zis că nu e drept și nu e corect. Vorbește-mi, te rog, despre asta și despre ce e în spatele acestui „faci lucrurile să fie foarte simple”. 

Alexandru Stermin: Sunt mulți prieteni care-mi spun: „Sandule, eu nu pot să te ascult pentru că pare că totul e foarte simplu la tine”. Și că se nasc așa lucrurile, și că apar așa cărțile, și că se întâmplă așa călătoriile.

Mi-am dat seama că poate ar fi important să lămuresc lucrul ăsta. Într-adevăr, e simplu, dar nu este ușor. Și am învățat un lucru: îți trebuie foarte multă consecvență. Dacă vorbim, de exemplu, despre cartea „Călătorie în jurul omului”, la 26 de ani, când m-am gândit că o să fac călătoria asta, mi-am deschis un cont de economii și am strâns 4 ani de zile bani în contul ăsta. I-am strâns foarte ușor. De ce i-am strâns ușor și simplu? Pentru că eu știam că-i strâng pentru o călătorie. Decât să dau banii pe nu știu ce, mai bine strângeam banii acolo, să mă duc în călătorie. După care m-am dus în călătoria asta, pe care mi-am organizat-o. Am venit acasă și am început să scriu. Un an de zile am scris. După ce am scris, am păstrat eseurile. După asta, m-am înscris la formare în psihoterapie pozitivă. Și am făcut 5 ani de formare ca să am curaj să public cartea, să pot să stau lângă ea, s-o susțin. Că acum, dacă mă uit în ea, mi-e rușine. Așadar, cartea asta are o poveste de 10 ani.

A fost totul foarte simplu, pentru că totul am făcut plăcere, dar am fost consecvent.

La fel și cu povestea cu tribul – m-am gândit de acum un an de zile că vreau să merg acolo. E destul de complicat cu hârtiile de la guvern, nu prea ai voie să intri într-un trib așa oricum. Atunci am găsit pe cineva care m-a ajutat, care avea experiență de antropolog, care fusese în triburile ăstea. Am făcut lucrurile pas cu pas. Și m-am bucurat de fiecare pas. M-am bucurat că l-am găsit pe Dag, care a fost în trib. După care m-am bucurat când mi-a zis că a găsit pe cineva care să intermedieze legătura noastră cu tribul. Și mi-am dat seama că făcând câte un pas și având răbdare, lucrurile se întâmplă. Deci e simplu, dar nu-i ușor. 

Andreea Roșca: Da, e o chestie de disciplină. Cred că asta este lecția pe care eu o tot învăț. Un pas în fața celuilalt. 

Alexandru Stermin: Și în disciplina asta, e foarte important să ai cadru, să știi unde mergi. Dar, în același timp, în tot acest cadru, e important să lași foarte mult spațiu pentru neprevăzut, pentru ce o să se întâmple. Să te lași surprins. Pentru că dacă ești prea încremenit în proiect, în planul tău, nu vezi ce se întâmplă și nu te poți bucura sau te sperie neprevăzutul. E un fel de disciplină în care, din când în când, îți dai voie să pierzi controlul. Și ții controlul, dându-ți voie să pierzi controlul. 

Andreea Roșca: Cred că asta e ceva foarte important și atunci când pleci în genul de călătorii în care pleci tu, nu?

Alexandru Stermin: Da, e. Absolut. Și-n felul ăsta nu ți-e frică.

Andreea Roșca: Este foarte complicat să prevezi ce o să se întâmple când te duci într-un loc complet necunoscut, cu un om complet necunoscut, așa cum ai fost tu. Nu? A fost prima călătorie cea de 6 zile cu Roberto. Nu vă cunoșteați, nu știai cine e.

Alexandru Stermin: Asta a fost prima călătorie în junglă, da. M-a așteptat la marginea Amazonului, m-a luat cu barca și am plecat amândoi. M-a întrebat de ce am venit acolo. M-am uitat la el și mi-am seama că nu știam. Și atunci mi-a venit să-i zic: „Ce-ar fi să mergem să căutăm papagalii ăștia?”. Știam că sunt niște papagali foarte rari. Zice: „Dar ca să căutăm papagalii ăștia, trebuie să mergem 6 zile prin junglă”. Și zic: ,,Mergem!” ,,Și ai hamac?” ,,Am hamac.” Și am plecat așa. 

Andreea Roșca: Tu ai inventat atunci că vrei să vezi papagalii?

Alexandru Stermin: Da, eu voiam să fiu în junglă. N-am știut că trebuie să am un obiectiv în jungla aia. Dacă am ajuns acolo, mie mi-era destul. Dar el era fixat pe sarcină. 

Andreea Roșca: Ai în carte la un moment dat o secvență în care îți dai seama că este un om complet necunoscut, că tu ești într-o lume complet necunoscută împreună cu el și că, într-un fel, trebuie să creezi o relație. Și povestești de momentul în care v-ați băut cafeaua în prima dimineață. Spune-mi despre asta și despre cum te-ai gândit tu să construiești încrederea între tine și el, partenerul tău, omul în mâna căruia, practic, viața ta a fost timp de 6 zile. 

Alexandru Stermin: Eu aveam încredere că el o să aibă grijă de mine, dar mai era ceva – ceva mult mai important decât încrederea că el o să aibă grijă de mine. Era faptul că eu voiam să văd jungla prin ochii lui. Mi-a fost foarte greu să-l găsesc pe Roberto. Voiam să găsesc o călăuză care să fi crescut în junglă. Am găsit o groază de oameni care făceau ghidaj, care erau din Manaus sau care ajunseseră în Manaus dintr-un oraș din Brazilia. Dar eu voiam pe cineva care a stat acolo ca să văd jungla prin ochii lui. Și atunci, ajungând la întâlnirea asta cu el, mi-am dat seama că numai dacă ne împrietenim, el o să poată fi sincer cu mine și o să-mi spună toate lucrurile astea. Aveam nevoie de ochii și de mintea lui. Ca să ai ochii și mintea cuiva, trebuie să ai o relație de încredere, să nu-l folosești ca pe un obiect. Atunci mi-am dat seama că trebuie să ne împrietenim și am făcut-o încercând să fiu foarte firesc cu el. 

Andreea Roșca: Vorbești despre prima dimineață la cafea, când te-ai străduit cumva, ca să creați apropierea asta între voi, să-i oglindești gesturile și să-l oglindești. Și apoi e o secțiune foarte frumoasă în carte, despre neuroni în oglindă. 

Alexandru Stermin: E deformația mea profesională. ☺

Andreea Roșca: Care din ele? ☺

Alexandru Stermin: Neuroștiințele. Da, poate că l-am manipulat un pic, dacă mă gândesc. 

Andreea Roșca: Ai făcut-o?

Alexandru Stermin: Am făcut-o. Țin minte că încercam să ridic cafeaua atunci când își ridica și el cafeaua, că încercam să-i arăt lucruri și să-i captez atenția. Și vedeam că se uita după lucrurile la care eu mă uitam. Și așa, inconștient, ne-am conectat. Exact asta am făcut și acum când am fost cu oamenii ăștia în trib. Însă acum, mi se pare că am făcut-o un pic inconștient. A devenit ceva firesc să mă las prins acolo de oameni. 

Andreea Roșca: Ai spus la un moment dat ceva de genul că „sociabilitatea noastră are o față întunecată”. Ți-aduci aminte ce ai vrut să spui cu asta?

Alexandru Stermin: Nu-mi aduc aminte. Dar aș putea să mă gândesc despre ce să zic. ☺

Andreea Roșca: Cred că este vorba despre tribalism. Tu vorbești foarte mult în cărți despre asta ca fiind ceea ce ne-a salvat – pentru că așa am supraviețuit –, dar, în același timp, este și ceea ce ne dezbină. 

Alexandru Stermin: Da, da, știu unde am spus asta. Când am vorbit despre oxitocină. În momentul în care devenim un tot cu cei din jurul nostru, începem să-i iubim foarte mult. Dar pe măsură ce ne atașăm de ei și iubim mai mult pe cei din tribul nostru, îi urâm cu atât mai mult pe cei din afara tribului. Și am ajuns aici datorită evoluției. Am observat lucrul ăsta și acum când am fost în Brazilia. Am fost în trei triburi. În momentul în care le ascultai povestea, aveai impresia că toată lumea s-a făcut în jurul lor, că ei sunt singuri, ei sunt „Tribul”, și toți ceilalți sunt celelalte triburi. Unii sunt sălbatici, alții sunt prea sălbatici, unii sunt vânători. Te duceai, vorbeai cu vânătorii și îți spuneau că totul s-a întâmplat în jurul lor și că cei care fac agricultură sunt niște leneși și că le este frică să se ducă în pădure. Și atunci, partea asta întunecată este faptul că iubindu-i pe ceilalți, îi protejăm, dar îi urâm pe cei care sunt diferiți de noi. 

Andreea Roșca: Aș vrea să mergem la începutul călătoriilor tale. Ai vorbit mai devreme de frică, și scrii în „Căzuți din junglă” despre faptul că la 30 de ani, de frica morții, ai pornit să cauți „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. De ce, de frica morții? E o motivație interesantă ca să pornești prin lume așa, de unul singur.

Alexandru Stermin: Pentru că nu puteam să o mai tolerez. Sunt două feluri de tipologii umane atunci când vorbim despre raportarea lor la frică. Sunt unii oameni care atunci când se gândesc că este un monstru sub pat, se acoperă cu plapuma și stau acolo și tremură toată noaptea. Și sunt alții care se uită sub pat. Eu sunt din categoria celor care se uită sub pat. 

Când eram acasă, în sătucul în care am crescut, eu știam cine sunt, pentru că lumea îmi spunea cine sunt, și aveam o identitate. Ce s-a întâmplat la 30 de ani a fost că, după ce am venit la facultate în Cluj, mi-am dat seama că nu știu cine sunt și că pot să fiu orice. Și așa a început criza mea de identitate. Prima dată am început să îmi chestionez lucrurile legate de credințele existențiale. Și m-am dus la teologie. Eram în anul trei la biologie, când am început teologia. Am terminat cu teologia și am rămas biolog. M-am dus la filozofie și acolo am descoperit minunea asta, că poți să te împrietenești cu întrebarea și s-o iei cu tine, să mergi mai departe. 

Tot căutând așa, am început, fără să-mi dau seama, să-mi creez o identitate. Mi se pare că, cu identitatea, e ca atunci când te îndrăgostești. Știi. Exact așa a fost la mine. Am simțit când vine criza existențială și când nu știu cine sunt. Și am început să caut. Te îndrăgostești, investești în relația asta de îndrăgostire și, la un moment dat, într-o zi, te trezești că iubești, dar nu știi când s-a întâmplat, nu știi de când ai început să iubești. Exact așa a fost. M-am trezit dintr-o dată că parcă știu cine sunt, că parcă am o identitate, că sunt niște lucruri în care cred, că sunt niște cărți care m-au format, că sunt niște valori care mă țin. Și în momentul în care ai o identitate, ce se întâmplă? Îți dai seama că mori, c-o s-o pierzi și că o să ajungi în punctul în care ai fost înainte s-o ai. 

Andreea Roșca: Filozofia e o cale destul de sigură ca să ajungi la genul ăsta de întrebări. 

Alexandru Stermin: Și, Slavă Domnului, măcar știm că e o cale sigură. Atunci, mi-am dat seama că o să mor. Și m-am tot confruntat cu frica asta de moarte. Mă gândeam: „Ce-o să se întâmple? Cum o să fie? Ce-i cu viața asta? Ce-i cu lumea asta? De ce suntem aici?” Biologii văd lucrurile și le întorc pe toate părțile. Și-atunci mi-am spus: „Ce ar fi să mă duc eu în jurul lumii, să o întorc pe toate părțile, să văd ce cu lumea asta și din ce e făcută?” Și am zis: „Ce-ar fi s-o iau cum am luat-o noi, în evoluția noastră?” Să încep din junglă – să mă duc o săptămână junglă –, după care să mă duc în alte tipuri de junglă, pe care le-am construit noi oamenii. Întâi am ales un oraș în care e libertatea asta anarhică, Los Angeles, unde ai voie să faci absolut tot ce vrei. Și, după aia, un oraș în care nu ai voie să faci absolut nimic, Beijing. Așa am plecat ca să văd „monstrul de sub pat”. Și l-am văzut. 

Andreea Roșca: Și când te-ai întors, ce era diferit? Dacă ar fi să te gândești la ce știai când ai venit și nu știai când ai plecat, ce ai spune?

Alexandru Stermin: Când m-am întors, m-am întors bulversat. Dar m-am întors cumva, cum se întorc studenții mei din bursele Erasmus: cu capul sus că am reușit, n-am murit. Măcar asta era important – m-am întors, n-am murit, am făcut față. Ca să înțeleg ce s-a întâmplat, am început să scriu. Țin minte că sâmbăta aveam momente în care începeam să-mi aduc aminte. Mă uitam peste poze și scriam. Și în timp ce scriam, înțelegeam.

Andreea Roșca: Vorbești de momentul în care ai început să scrii cartea? 

Alexandru Stermin: Da, dar eu nu știam că scriu o carte. Eu scriam eseuri despre lucrurile la care mă gândeam. Așa am început să înțeleg ce mi se întâmplă. Marea minune a fost că eseurile astea eu le integram în niște povești pe care le aveam din alte cărți, în niște idei. Și mi-am dat seama că dacă cineva vorbește despre sensul vieții, eu m-am confruntat în povestea mea cu sensul vieții. Dacă cineva vorbește despre poezie, eu am simțit un moment din ăsta în călătoria mea. Și cumva, n-am făcut decât să mă proiectez într-un plan cultural pe care-l aveam în cap. Scriind, am înțeles ce mi s-a întâmplat, și de asta am scris. Într-adevăr, când scrii o carte, ea te scrie pe tine, nu tu o scrii pe ea. Cel puțin în cazul meu.

Andreea Roșca: Așa e. Are nevoie de foarte mult din tine.

Alexandru Stermin: A început să-mi placă foarte mult. Și am zis că o să încerc să fac în așa fel încât în august, după un an, să termin toate eseurile și să închei cu povestea asta pentru că deja mă obosea. Era ca o obsesie, numai la asta mă gândeam. Aveam câte două-trei săptămâni în care mă gândeam numai la tot felul de teme din călătoria asta. 

Andreea Roșca: Întorcându-mă la motivul pentru care ai plecat, am vorbit la un moment dat exact despre subiectul ăsta cu frica de moarte și mi-ai spus: „Să știi că i-am spus terapeutei mele despre povestea asta cu frica de moarte și am rugat-o ca, indiferent ce se întâmplă, asta să mi-o lase. Să-mi lase frica de moarte”. De ce e bună frica de moarte?

Alexandru Stermin: Păi dacă îți e frică că mori, îți dai seama că până să mori ai o viață și începi să-ți faci un proiect, începi să-ți dai un destin – vrei să faci ceva cu viața aia. Cu cât ai impresia că moartea e mai aproape, cu atât începi să faci lucruri și te investești. Și investindu-te în viața ta, devii tot mai mult, și tot mai mult. Pe mine frica de moarte mă mână înainte. Frica de moarte mă face să mă trezesc dimineața din pat și să mă duc. 

Andreea Roșca: În ce sens? În sensul în care știi că timpul este doar cel care este?

Alexandru Stermin: Da. Și în sensul în care mă văd pe axa asta a vieții mele. Mă gândesc cam cât mai am. S-au făcut medii, știm cam cât. Și încerc să merg înainte și să fac ceva cu mine.

Andreea Roșca: Ai spus: „să îți dai un destin”. Poți să spui mai multe lucruri despre ce înseamnă „să-ți dai un destin”? Că e o formulare neobișnuită. 

Alexandru Stermin: Dar nu e mea. 

Andreea Roșca: Știu. ☺

Alexandru Stermin: Când am scris „Călătorie în jurul omului”, ziceam că nu cred în povestea asta cu soarta și destinul, pentru că pentru mine atunci, lucrurile ăstea erau tot una. Cum adică să fim predestinați? Adică nu avem o soartă… După care a apărut o carte care se numește „Ce gândește Dumnezeu. Puțină teologie”, scrisă de Gabriel Liiceanu. Cartea asta face diferența dintre soartă și destin. Am găsit acolo, în formularea asta, „a-ți da un destin”, că e felul în care tu te investești în viața ta și vrei să faci ceva cu ea. Dar vrei să faci ceva cu ea, mă gândesc, pentru că știi că o să se termine. Că dacă am trăi la nesfârșit, poate că n-am vrea să ne dăm un destin. 

Andreea Roșca: Soarta sau circumstanțele sunt cele pe care nu le-am ales. 

Alexandru Stermin: Da, și destinul este ce facem cu ce ne este dat și cu soarta. 

Andreea Roșca: Acum câteva luni, exact pe locul pe care stai acum, a fost Mircea Miclea, care a spus, la un moment dat, ceva de genul că trebuie să ne gândim să facem ceva cu ceea ce a făcut soarta din noi. Vine un moment în care trebuie să te hotărești să faci ceva cu ceea ce a făcut soarta din tine. Mi-a plăcut foarte mult. Și distincția asta dintre soartă și destin, de asemenea, mi se pare că clarifică lucrurile într-un fel. 

Alexandru Stermin: Pentru că ăsta este momentul nașterii noastre existențiale – momentul în care îți dai seama că tu poți să faci ceva cu ceea ce ți-a dat soarta. 

Andreea Roșca: E un moment despre care scrii, cred că în „Călătorie în jurul omului”. Mi s-a părut foarte frumos pentru că ai folosit un păianjen ca să vorbești despre iubire. Momentul în care chiar ai crezut că mori. Vorbește-ne un pic despre înțepătura de păianjen. În care dintre călătorii a fost?

Alexandru Stermin: Eram pe insula cea mare lângă Brazilia, în Atlantic. Acolo, mai este un petic de pădure atlantică, iar insula asta este monument UNESCO. Două săptămâni am traversat insula. Ne-au dus cu barca – eram patru oameni –, ne-au lăsat la marginea insulei și ne-au zis că peste două săptămâni, vin după noi pe cealaltă parte. În mijlocul insulei, era un munte peste care trebuia să trecem ca să ajungem pe cealaltă parte. În fiecare zi, pentru 6 ore, ne opream într-un anumit punct stabilit de niște geologi pe hartă, și întindeam plasele ca să prindem păsările, să le luăm câte o picătură de sânge și să le inelăm. Regulile au fost simple – era o singură regulă – niciodată nu plecăm singuri. De asta eram patru, ori plecam toți patru, ori plecam câte doi. 

Într-o seară, ne-am pus tabăra și mie mi s-a făcut sete. Nu mai aveam apă la mine, și am zis că mă duc până la izvor – erau un pârâu la 200m – ca să iau apă. Am plecat așa, cu mâinile goale, singur, și-mi făceam loc prin vegetație. La un moment dat, am simțit cum îmi intră un cui în picior – eram cu bocancii. Mă durea foarte tare. M-am oprit, m-am uitat, am văzut că nu am niciun cui și dintr-odată am simțit cum începe să-mi pulseze mâna și cum îmi urcă o furnicătură pe mână și mi se duce pe picior, pe toată coloana. M-am uitat și mi-am dat seama că mă mușcase un păianjen. Chiar am crezut atunci că o să mor. Mă gândeam că dacă urlu după colegii mei să vină, ce puteau să facă? Muream în agonie. Am zis măcar să mor liniștit. În secunda în care te gândești că mori, e incredibil de puternică frica. Apoi nu te mai gândești la tine, ca să-ți schimbi frica. Eu m-am gândit că ce-o să zică ai mei, săracii, c-o să mor. Și mi-am zis: „Ce-ar fi să le las un mesaj, să le înregistrez un video?” Și cum scoteam eu telefonul și mă gândeam la ce o să le zic, frica creștea și s-a transformat în panică. În secunda aia, când am simțit panica cum parcă mă depășește, nu o mai puteam conține, efectiv am văzut fețele oamenilor pe care-i iubesc în jurul meu – erau acolo, se uitau la mine. M-am uitat la ei și m-a liniștit. 

Am căutat, după ce m-am întors acasă, să văd ce s-a întâmplat atunci. Și studiile spun că există o diferență între frică și panică. În momentul în care ți-e frică, frica poți să o conții. Dar panica, pe lângă faptul că ți-e frică de moarte, te simți total abandonat și singur. Și că dacă poți în momentul ăla să te conectezi cu cineva, panica se transformă în frică și poți s-o conții. Eu cred că inconștient i-am adus pe oamenii ăia lângă mine. Erau vreo cinci. După un an și jumătate, mi-am dat seama că unul dintre ei nu mă iubește. ☺ Și m-am întrebat de ce au venit. Mi-am dat seama că nu ei au venit, ci că eu i-am adus, că de fapt dragostea mea i-a adus acolo. La vreun an și jumătate, am participat la o conferință a lui Irvin Yalom, care a zis că „cel mai frumos lucru în viață nu e să fim iubiți, este să iubim, pentru că atunci când iubești, dragostea ta se întoarce înspre tine exact atunci când nu te aștepți”. Și așa s-a întâmplat. Oamenii ăia au venit acolo și dragostea pe care le-o dădeam lor s-a întors înspre mine. Eu am putut să-mi conțin frica, m-am liniștit, și după tot momentul ăsta, mi-am dat seama că sunt bine și că nu mă mai doare nimic. Mi-am băgat telefonul înapoi și m-am dus să beau apă. 

Andreea Roșca: N-ai înregistrat niciun mesaj. 

Alexandru Stermin: N-am înregistrat, nu. ☺ M-am dus să beau apă și când mi-am pus mâna în pârâu, am simțit iarăși că mă prinde ca o menghină, dar mi-a trecut. Am înțeles că atunci am trăit pe viu iubirea necondiționată. 

Andreea Roșca: Ce frumos! Trebuie să ajungem în situații limită uneori, ca să distingem ce e adevărat, de ce nu e adevărat.

Alexandru Stermin: Sau să înțelegem ceva ce unii oameni spun și nu putem să înțelegem. 

Andreea Roșca: Tot în legătură cu frica, este ceva ce cred că Roberto ți-a spus, nu mai știu exact. Scrii așa: „Erau multe pericole în junglă, dar trebuia să mă tem doar de cele de care mă puteam feri, de celelalte nu avea rost să mă tem pentru că nu le puteam controla, nu ținea de mine să mă țin departe din calea lor”. 

Alexandru Stermin: Eram în jungla din Brazilia cu un indigen care, dintr-odată, mi-a făcut sinteza stoicismului. Mi-a zis că e important să te gândești la lucrurile pe care tu le poți controla și care țin de tine, restul n-ai ce să faci cu ele. 

Andreea Roșca: Îmi imaginez că jungla era la fel de necunoscută, zgomotele noaptea erau aceleași, pericolele erau aceleași. Cum s-a schimbat felul în care ai parcurs această călătorie?

Alexandru Stermin: Știi ce cred că se întâmplă? Când suntem într-o situație în care ne este frică de ceva, sau în care suntem bolnavi, sau suntem prinși de-o nesiguranță din asta teribilă, dacă vine cineva și-ți spune ceva care-ți întinde un fir de speranță, te prinzi de el. Eu cred că eram atât de speriat și de nesigur pe tot ce se întâmplă, încât când a venit Roberto care mi-a spus lucrul ăsta, conștiința mea fiind îngustată, m-am prins și m-am ținut de el. Cred că așa se întâmplă cu noi atunci când suntem manipulați de tot felul de instituții și de tot felul de oameni în momentele noastre cele mai grele. Și te întrebi: „Cum a crezut așa ceva?”

Dacă omul ăla era în suferință și cineva a venit și i-a întins o mână, s-a prins cu toată ființa lui de ea. Exact așa m-am prins eu, cu toată ființa mea, de fraza asta pe care mi-a aruncat-o Roberto. Eu altceva nu mai vedeam. Credeam și voiam să-mi zică ceva, și m-am linișit. Am zis că așa e, cum zice el, că altă variantă nu aveam. Și rațional, nu mai eram acolo cu totul. A fost după prima noapte în junglă, în care am avut primul meu atac de panică. Și atunci, orice mă putea face să mă relaxez era perfect. Am mers pe fraza asta și am zis că are dreptate. Dar n-am stat să mă gândesc prea mult. 

Andreea Roșca: Mă întreb dacă asta te-a ajutat să te bucuri mai mult de experiență, adică să vezi toate lucrurile din jur atâta timp cât aveai această certitudine de la Roberto, faptul că frica și panica îngustează orizontul. Dacă asta ți-a deschis, cumva, orizontul. 

Alexandru Stermin: Nu, altceva a fost. Când am dormit în prima noapte, am avut atacul ăla de panică. Am crezut că o să mor și am zis că dimineață, când mă trezesc, mă duc acasă. ☺ A doua zi, dimineață, m-am trezit și am văzut că sunt viu. Și când am văzut că sunt viu, mi s-a părut extraordinar de frumos că sunt viu. Mi se părea că asta este cea mai mare putere a mea, că sunt viu, și că n-o s-o pierd ușor. Asta m-a făcut să fiu atent. Și faptul că era Roberto lângă mine. Dar momentul ăla în care am conștientizat că n-am murit, și sunt acolo… 

Andreea Roșca: De ce colecționezi cranii? Ai o colecție de cranii. Câte ai? Apropo de frica de moarte.

Alexandru Stermin: Cred că acum am vreo 120. 

Andreea Roșca: Povesteai înainte să intrăm în sală că vii cu diverse cranii în valiză, prin diverse frontiere.

Alexandru Stermin: Nu știu de ce le colecționez. De când eram copil, le colecționam. La început, le țineam afară, pentru că mama nu mă lăsa să le duc în casă. Până când, la un moment dat, am fost după ciuperci și am găsit un craniu de urs. Am venit cu el acasă, unde era un vecin de-al nostru care era pădurar. Când m-a văzut mama cu craniul de urs, a început să țipe să scot mortăciunea din casă. Și vecinul ăsta i-a zis: „Tu știi cât costă un craniu din ăsta, dacă vrea să-l vândă? Trebuie să-l pună undeva, că dacă-l lasă afară la soare, se îngălbenește și se strică”. Și atunci, mama m-a lăsat să duc craniul ăla în casă. Și s-a deschis ușa, și a început un fluviu de oase și de cranii să intre în casă. ☺ De atunci, am început să colecționez. Le studiam oasele, le știam. 

Am ajuns la facultate, la biologie, la primul meu curs de anatomie comparată. A început profu’ să vorbească despre oase. A fost primul om din viața mea care vorbea serios despre oase. Și am zis: „Când o să mă fac mare, din ăsta vreau să mă fac”. Și m-am făcut. ☺

Anatomia comparată este o materie foarte plictisitoare, dacă stai să te gândești. Vorbim despre oase, două ore vorbești despre inima peștilor, două ore vorbești despre oasele frontale de la mamifere. Și mi-am dat seama că atunci când aduc craniile astea și le arăt studenților, și încep să le spun povestea, deja li se aprind ochii: „Să vedeți cum eram nu știu unde, și-am găsit craniul ăsta, și l-am adus acasă, și l-am fiert, și puțea a mortăciune în tot blocul, și s-au întrebat vecinii ce fac”. Deja când se uită și iau craniul ăla, ei nu se mai uită la craniu, ci se uită la poveste. Și asta îi prinde, și sunt atenți. De două-trei ori pe săptămână, când sunt la școală, vin și îmi bat studenții la ușă să le mai arăt niște cranii, să mă mai întrebe ce am adus și cum am adus. 

Andreea Roșca: Pentru ca ei să fie în călătoriile în care ai fost, pe urmele animalelor de la care provin craniile respective?

Alexandru Stermin: Da. Nu știu de ce. E bună întrebarea. Poate că are legătură cu ce rămâne după noi și că e ceva ce justifică faptul că acolo a fost cândva viață. 

Andreea Roșca: Da, nu știu. Poate nu ai să afli niciodată, dar, cum spuneai, întrebarea e importantă. Fiind în anul trei la facultatea de biologie, te-ai hotărât să faci teologie. Și ai rămas, de fapt, până la urmă, biolog. Sunt multe locuri în care vorbești despre relația noastră cu religia, vorbești despre creștinism și influența lui, apropo de relația cu natura, și vorbești despre faptul că creștinismul a inventat frica de moarte. E un moment în care, în călătoria din Siberia, ajungeți undeva lângă o pădure. Cred că de pădurile de brazi siberieni vorbești când spui că „am ridicat pe toată planeta biserici și catedrale și am uitat că, de fapt, cea mai frumoasă catedrală este cea făcută deja de natură”. Cred că despre călătoria în Siberia vorbești. Te las pe tine să apuci de unde vrei tema asta cu felul în care creștinismul ne-a îndepărtat de natură. Mi se pare important.

Alexandru Stermin: Ne-a îndepărtat de natură, pentru că creștinismul împarte lucrurile în alb și negru, în sfinți și în păcătoși. Când vorbim despre a păcătui și despre păcat, păcatul a venit tot timpul, cumva, prin tot ceea ce înseamnă natură, prin ce înseamnă corpul nostru care ne împinge înspre ispită. Și s-a ajuns la un moment dat la repudierea totală a corpului. Odată cu repudierea corpului, repudiam tot ce însemna natură.

Eu n-am zis că creștinismul a inventat frica de moarte, ci am zis la un moment dat… am zis că creștinismul a exploatat foarte mult cuvântul ăsta: „moarte”. L-a exploatat folosindu-l ca un fel de prag pe care îl sari fără să te gândești. Dacă mă întrebi pe mine, ca biolog, ce e moartea, eu o să-ți spun că moartea nu există și că moartea este finalul vieții. Dacă noi doi vorbim aici despre finalul vieții, și vorbim despre viața de după moarte, atunci ar trebui să zicem că viața continuă și după ce ea se termină. Și asta nu e logic. Dar dacă spui că viața continuă și după moarte, ți se pare logic. Și în felul ăsta, te gândești că mai este o viață dincolo de moarte, în care toți ne dorim să ajungem și unde e un paradis. Și uităm să ne bucurăm, de fapt, de viața asta de acum și să ne gândim că n-are logică povestea asta cu continuarea vieții după ce ea se termină. Cu povestea asta a morții, creștinismul ne-a făcut să ne imaginăm și să ne proiectăm o viață dincolo de asta, dar o viață spirituală care n-are nicio legătură cu materia și cu toate corpurile transfigurate. De parcă, într-adevăr, tot răul ar sta în carne, în materie, și în tot ceea ce înseamnă natură.

Andreea Roșca: Asta a creat separarea de care tu vorbești între om și natură, de fapt. Care nu exista dacă ne uităm la credințele străvechi. Tot tu vorbești despre stoicism și faptul că în stoicism nu există distincție între om și restul naturii. 

Alexandru Stermin: În stoicism avem cosmosul, care e un fel de ființă, Theon, din care noi facem parte și care funcționează după niște legi care sunt Logos-ul. Dar noi facem parte din acest mare „Tot”. Asta s-a demonstrat și în știință prin ciclul carbonului. Noi când stăm acum și vorbim, respirăm, avem nevoie de energie. De unde luăm energia asta?

Suntem construiți din atomi de carbon, din catene de carbon. Unele sunt proteine, altele sunt lipide, altele sunt glucide. Ca să luăm energie, rupem un atom de carbon din catenele astea și atunci se eliberează energie. Carbonul ăla nu se agită în noi, ci se leagă de un oxigen și-l expirăm sub formă de dioxid de carbon. Deci noi ne descompunem prin expirație.

Dioxidul ăsta de carbon se duce și intră, prin respirație, într-o frunză de lalea. Iar laleaua, prin fotosinteză, rupe carbonul și-l leagă de o moleculă din ea. Noi ne descompunem în timp ce trăim. În 3 ani de zile nu mai avem niciun atom din corpul nostru, toți au fost reînnoiți. Deci suntem parte dintr-un mare „Tot”. Creștismul a venit și a luat lucrurile astea și le-a transformat. A zis că Theon este Dumnezeu Logos-ul este Hristos și noi suntem diferiți de toate celelalte pentru că Dumnezeu a suflat peste noi suflare de viață. Că, de fapt, numai noi, oamenii, avem suflet. O mare problemă din cele patru probleme existențiale ale noastre este că suferim mult atunci când pierdem pe cineva iubit. Deci frica asta de atașament și de faptul că îl pierzi pe cel pe care-l iubești. În creștinism ți se spune să stai liniștit, că dacă iubești pe cineva și moare, ai să te întâlnești cu el în Rai. Dar asta e raportat numai la oameni, pentru că animalele nu au suflet și de ele nu trebuie să ne atașăm. Și atunci, asta face diferența. Noi trăim etern, celelalte mor. Asta e o formă de îndepărtare și de a ne pune undeva deasupra tuturor, de antropocentrism. Prin excelență, creștinismul este o religie antropocentrică. 

Andreea Roșca: Am să leg ceea ce spui acum de unul dintre momentele în care călăuza ta, Caio, îți spune că tu ești un „caboclu”, un spirit al oamenilor care au trăit în junglă și care au fost vraci. Și vorbești despre faptul că vracii sunt un fel de mijlocitori, niște traducători, de fapt, între lumi. Vreau să vorbim puțin despre ideea asta de arhetipuri și despre felul în care, pe parcursul călătoriilor tale, ai descoperit diverse arhetipuri și le-ai chemat în ajutor. Să începem de la discuția pe care ai avut-o cu Caio. Ce ți-a spus și ce a însemnat asta pentru tine?

Alexandru Stermin: Mergeam la un moment dat prin junglă și făceam cu rândul atunci când spărgeam vegetația cu maceta. Era rândul meu să tai vegetația și mergeam înainte. La un moment dat, am văzut niște păsări negre cu ochii roșii. M-am întors înspre ei și le-am spus: „Trebuie să fugim!” Și au fugit după mine, fără să le dau nicio explicație. Am fugit și ne-am oprit după vreo 200 m. M-au întrebat de ce am fugit și le-am zis că mergeam pe o armată de furnici. S-au uitat înapoi, la un buștean căzut, și au văzut cum furnicile ies de sub frunze și trec peste bușteanul ăsta.

O armată de furnici sunt niște furnici care formează ca o pată enormă, uneori are 200 m. Și ele merg pe sub frunze și mănâncă tot ce prind. Și mușcă și înțeapă foarte tare, îți atacă sistemul nervos și e nasol. Caio s-a uitat la mine și m-a întrebat de unde am știut că mergem pe armata de furnici. I-am zis că am văzut păsările alea care urmăresc armata de furnici. Atunci s-a uitat la mine și mi-ai zis: „Tu ești un «caboclu»”. Și mi-a povestit cum bunicul lui venea dintr-un trib în care credeau în patru tipuri de spirite ale junglei, printre care și caboclu. Caboclu erau un fel de vraci care cunoșteau foarte bine oamenii, dar, în același timp, cunoșteau foarte bine și natura. Când era momentul, interveneau să salveze fie oamenii, fie natura. Deci era un fel de mediator.

M-am uitat la Caio și i-am zis: „Da, dar ăștia, de fapt, sunt niște biologi. Biologii cunosc și oamenii, și natura”. Iar relația asta dintre om și natură este o știință foarte nouă, ecologia umană. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, toate lucrurile pe care noi le vedem acum există, și evoluează, și se schimbă. Așa m-am dus cu gândul la arhetipuri. 

Andreea Roșca: Tu ești biolog, om de știință. În același timp, vorbești despre credința ta în gândirea magică. Cum vin astea două împreună? 

Alexandru Stermin: Asta am experimentat-o și am înțeles-o un pic acum când am fost în trib. 

Andreea Roșca: Scrii: „Le spun studenților de la Facultatea de Biologie, că orice facultate de științe e o școală de magie”. ☺

Alexandru Stermin: Da, pentru că, de fapt, înțelegi ce se întâmplă în spatele legăturilor. Le înțelegi și vezi legăturile pe care înainte oamenii le intuiau. Dacă vorbim despre legătura dintre spirit și trup, despre asta s-a discutat foarte mult în filosofie. Foarte mulți filozofi acum sunt interesați de neuroștiințe, pentru că par că explică ce e cu spiritul și cu trupul. 

Andreea Roșca: E o cale de acces.

Alexandru Stermin: Da. Și oamenii au intuit lucrurile astea de-a lungul timpului. Evident că e important să le știm, să ne bucurăm de ele. Dar problema este atunci când trebuie să luăm decizii legate de viața noastră și de viața celorlalți. Atunci când trebuie să luăm deciziile astea, eu merg pe mâna științei. Când este vorba despre o stare, despre o comuniune, despre o bucurie, despre o experiență, mă bucur și de partea asta de gândire magică. Dar mai e ceva.

Mintea noastră nu este doar în capul nostru. Despre asta vorbesc și psihiatrii, și neurobiologii, și cei care se ocupă cu filozofia minții. Nu-i doar în capul nostru, e undeva în afara noastră, în legătură cu celălalt. Noi doi când povestim acum, mintea mea este cumva conectată cu tine și invers. Și mi-am dat seama că în locurile în care oamenii trăiesc foarte mult într-un spațiu al superstiției și înțeleg altfel lucrurile, încep și eu să cred în magie.

De exemplu, am fost în trib și s-a întâmplat o nenorocire. Soția șefului de trib a fost mușcată de un șarpe, un jararaca. Ăsta e unul dintre cei mai periculoși șerpi din junglă. A fost îngrozitoare ziua aia. A trebuit să o ducă la spital. Am vrut să mergem cu mașina, dar era un arbore căzut. Ne-am întors cu mașina la trib și a dus-o Casic cu barca. A ajuns la spital unde a stat 3 zile. Nu știam câte zile o să stea. Cât ea a lipsit din trib, era o tăcere și o tristețe adâncă peste noi toți. Eu trebuia să fac un singur lucru, să am grijă să nu intre maimuțele să mănânce porumbul. Și păzeam porumbul. La un moment dat, maimuțele urmau vină să mănânce și am văzut că unele dintre ele aveau pui. Erau vreo cincisprezece, și patru dintre ele aveau pui. Am avut un moment în care mi-am zis: „Ce-ar fi să le las să mănânce, că și lor le e foame?” Și am făcut asta pentru că am văzut de multe ori cum Casic, când mergeam cu el prin junglă, se oprea, vedea o frunză care cade și o luam în dreapta. Că așa simțea el, că-i spunea Haipuku. Și am zis: „Cred că Haipuku îmi spune că de data asta trebuie să le las să mănânce fiindcă au pui”. 

Andreea Roșca: Ce e Haipuku?

Alexandru Stermin: Haipuku e zeul lor. Și le-am lăsat. Să vezi ce bucurie a fost! Au intrat, au furat, au luat fiecare câte un știulete de porumb, s-au dus și le-au pus în junglă laolaltă. Chițăiau, se bucurau. Și-n ziua aia au adus-o în trib pe soția șefului de trib. Se făcuse bine. Vreau să spun că am simțit că și datorită mie au adus-o, pentru că am lăsat maimuțele să mănânce din porumb. Acum, dacă mă întrebi, știu că n-a fost așa. Dar acolo, în momentul ăla când au adus-o, și s-au pus la masă, și am mâncat toți, eu puteam să particip activ și să mă bucur enorm de faptul că era acolo pentru că știam că, cumva, am făcut și eu ceva ca ea să fie acolo. În felul ăsta, dacă fiecare a accesat într-un oarecare fel gândirea asta magică și a simțit că a făcut ceva ca să o aducă în trib, noi deja eram împreună, eram conectați mai mult decât dacă ne-am fi gândit că s-a făcut bine la spital și a ajuns acasă și noi n-am făcut nimic. Și mi-am dat seama cum gândirea asta magică uneori ne ajută. Trebuie numai să avem grijă când s-o accesăm și s-o folosim. Dar dacă atunci mă luai de la masă și mă întrebai, puteam să jur că așa a fost. Pentru că toți gândeau la fel, totul era un semn – se rupea o creangă, zbura o pasăre.

Andreea Roșca: Și asta ne face să aparținem, să fim în aceeași poveste și să participăm.

Alexandru Stermin: Da, să fim participativi, să dăm un destin tribului prin felul în care noi participăm acolo.

Andreea Roșca: Mergând pe povestea legată de arhetipuri, să vorbim puțin despre Carnavalul de la Rio unde, de data asta, n-ai mai fost vraci, ci ai fost prinț. Scrii: „am avut privilegiul să intru în parada școlii care a câștigat competiția, în costum de prinț, cu alți 2.000 de oameni”. Numești „aventură inițiatică” această experiență a Carnavalului de la Rio și această intrare în arhetipul regelui. Vorbește un pic despre asta, despre de ce e aventură inițiatică. 

Alexandru Stermin: La Carnavalul de la Rio, mi-am dat seama că tot ce noi ne imaginăm există. Tot, absolut tot. Și că se poate, acolo, în Carnavalul de la Rio, dacă ți-ai imaginat ceva, să-l aduci pe lume – să fie, să pui mâna pe el și să-l vezi. Dincolo de asta, mi-a mai dat seama că, la urma urmei, Jung avea dreptate când vorbea despre toate arhetipurile și că ele sunt în noi.

Toate arhetipurile sunt în noi, dar, pentru că așa ne-a dus viața, folosim de obicei unul sau două dintre ele. Însă Carnavalul de la Rio, și cred că toate celelalte carnavalele care se făceau în comunitate, aveau rolul de a te face să scoți din tine și celelalte arhetipuri pe care nu le folosești.

De exemplu, pe lângă arhetipul regelui, avem arhetipul eroului, care ne face să fim câteodată viscerali, să luăm atitudine și să fim categorici, să ne păstrăm limitele și să ni le protejăm; este arhetipul vrăjitorului, care, într-o situație în care ai impresia că nu mai există scăpare, te face să relativizezi totul, să te dai la distanță, se vezi cum, în marele ciclu al lumii, asta e o poveste care acum a început și imediat se termină, dar o să continuie într-un anumit fel; sau, mai este arhetipul eroticului, al amantului, care pune în scenă erotismul, seducția. Cred că acolo, în carnaval, și dincolo de asta, în toate ritualurile din care pleacă acest carnaval, noi exersam arhetipurile și vedeam că putem să fim altcineva.

Când eram acolo, în paradă, eram un prinț care am eliberat sclavii. Erau mii de oameni în jur, și toată lumea aplauda, și se bucura, și se uitau la mine. Ei vedeau arhetipul în mine, nu mă vedeau pe mine. Dar eu eram arhetipul ăla și fiecare dintre noi putea să fie. 

M-am întors din tribul ăsta îndrăgostit. Îmi vine să vorbesc non-stop despre trib, de parcă vreau să îl aduc aici. Și ei făceau asta în dansurile lor, și se costumau în tot felul de animale de la care împrumutau tot felul de însușiri ca să gestioneze relația lor cu lumea. Că ăsta e rolul arhetipurilor – ne ajută să interacționăm cu lumea, să ne păstrăm self-ul sănătos și, în același timp, să mergem înainte. 

Andreea Roșca: În finalul uneia dintre cărți, cred că în „Căzuți din junglă”, spui că în toate călătoriile astea, ca să-ți găsești răspunsurile, a trebuit să te cauți în toate arhetipurile. Și n-ai fost niciodată singur pentru că ai avut cu tine puterea tuturor poveștilor arhetipale. Am vorbit despre arhetipuri și capacitatea lor de a ne da reziliență, de a ne da resurse. 

Alexandru Stermin: Și de a genera diversitate, atâta vreme cât ele sunt patru. Te gândești cum de patru forțe pot să dea o diversitate atât de mare. Diversitatea este dată de felul în care noi le punem în scenă și le combinăm. Pentru că ele rămân aceleași, dar mediul se schimbă. Ca să interacționăm cu mediul și să mergem înainte, trebuie să luăm de la fiecare câte o parte. E ca și cum le-ai mixa într-un fel de rețetă ca să faci față la mediu. Și fiecare mix e diferit de cel pe care l-ai făcut înainte. Așa te adaptezi, asta e reziliența. 

Andreea Roșca: Apelând la magician, apelând la erou, apelând la rege, la amant/amantă. 

Alexandru Stermin: Da. Și le combini și poți să interacționezi cu situațiile noi din mediu.

Andreea Roșca: Care e legătura cu ideea de diversitate? Mă gândesc la diversitate în viața fiecăruia dintre noi și la paralela pe care tu o faci destul de des cu diversitatea naturii. Vorbești de pădurile care au un singur fel de copac, sunt monospecifice, și de faptul că aceea nu e o pădure sănătoasă pentru că nu are diversitate. 

Alexandru Stermin: Atunci când Darwin a formulat teoria evoluției speciilor prin selecție naturală, noi am crezut că marea minune a frumuseții lumii vii este selecția naturală care vine și selectează. Și asta am înțeles-o, știm că-i așa. Dar din ce selectează? Din diversitate. Selecția vine și din marea diversitate alege câte ceva. Alege de miliarde de ani și, în același timp, diversitatea nu se pierde. Ai impresia că selecția selectează și ar trebui la un moment dat să se ajungă la omogenitate. În momentul în care o specie ajunge la omogenitate, dispare. Ca să continue să existe, trebuie să-și păstreze diversitatea din care selecția să selecteze. Așadar, viața există pe Pământ datorită faptului că, de miliarde de ani, selecția naturală selectează ce vrea ea și totuși viața își păstrează diversitatea. Diversitatea este, de fapt, secretul existenței noastre și al rezilienței noastre. 

Andreea Roșca: Aici aș face o paralelă cu discuția despre tribalism și de ce, oricât de mult putem, cu tot ce putem, ar trebui să creăm punți. Pentru că tribalismul e omogenitate.

Alexandru Stermin: Da, dar tot tribalismul poate să ne ajute să depășim tribalismul. Pentru că tribalismulul e un concept care gândește în categorii. Și, atunci, ce-ar fi să ne gândim că nu trebuie să protejăm doar tribul oamenilor.  Să ne gândim: „Ce-ar fi să protejăm tot ce-i viu?” Să ne raportăm dintr-o perspectivă tribală la viață, să încercăm să protejăm fiecare formă de viață. Nu neapărat să o protejăm, că asta pare puțin desuet, ci trebuie s-o respectăm. Bunicul meu nu proteja bivolița – că o mulgea, o punea la jug –, dar o respecta. Se folosea de ea și o respecta, și o integra, era parte din el.

Dacă extindem cercul tribului nu doar la oamenii din jurul nostru, nu doar la oamenii din țara noastră, nu doar la oamenii din cultura noastră, ci la toți, și după aia integrăm și tot ce-i viu, atunci s-ar putea ca chiar tribalismul să ne salveze. 

Andreea Roșca: Spui că „lipsa de sens a vieții ne sperie, dar ar trebui să ne liniștească încărcătura de semnificație a momentelor – dacă ai ratat un moment, mai ai unul; dacă ai ratat sensul, ești pierdut”. Și apoi, spui: „teoria sensului vieții mi se imposibilă, fatalistă și criminală. Călătoria mea n-a avut niciun sens.”

Alexandru Stermin: Problema asta cu sensul vieții este una dintre cele patru mari probleme ale noastre. Una e frica de moarte, a doua este sensul vieții, a treia este legată de libertate – avem libertate, dar libertatea vine cu consecințele alegerilor noastre – și a patra e legată de atașament și iubire. Ce mi se pare mie, crescând în creștinism, este că creștinismul a rezolvat toate problemele astea și ne-a dat și sensul vieții. Sensul vieții noastre este să trăim după regulile astea ca să ajungem în Rai. Dacă faci asta ai câștigat, dacă nu, ai ratat. Deci poți să-ți ratezi sensul. În momentul în care te gândești că viața n-are niciun sens, poate să te copleșească depresia, să te gândești că suntem degeaba pe pământul ăsta. Dar, în același timp, gândul ăsta poate să te elibereze: „Nu am ce să ratez, că oricum nu este niciun sens”. Și să te facă, așa cum zice Noica, să-i dai tu un sens, să cauți tu sensul. 

Am scris cartea asta acum 7 ani, lucrurile s-au mai schimbat în mine. E ideea aceea cum „că îmi dau seama că acum 10 ani am fost mai prost și că trebuie să treacă încă 10 ani ca să-mi dau seama că și astăzi am fost un pic mai prost”. ☺ Povestea asta cu sensul vieții este că trebuie să-l cauți și să încerci să îți găsești direcția pe care îți cauți sensul. Adică să-l cauți în sistemul care îți dă cea mai mare libertate și cea mai mare putere. 

Andreea Roșca: Și ar trebui să ne liniștească încărcătura de semnificație a momentelor? Tu ai spus asta. 

Alexandru Stermin: Da, ar trebui. A zis-o Cioran mai bine decât mine. El a zis că eternitatea unei clipe nu o dă nici timpul și nici spațiul, ci intensitatea emoției cu care trăiești momentul ăla. Și atunci, cred că în momentul în care se întâmplă ceva în viața noastră, avem o experiență, dacă dăm semnificație experienței ăleia și o proiectăm cumva în absolut, în planul ăsta cultural în care se mișcă umanitatea, atunci momentul ăla are semnificație și are sens, în sine, dincolo de sensul pe care poate sau nu să-l aibă viața noastră pe termen lung.

Andreea Roșca: Cum folosești tot ceea ce ai aflat, în viața de zi cu zi? Cum te gândești la sens? La modul foarte practic. Pentru că da, are tot sensul ce vorbim, dar ce fac cu toate informațiile astea dimineața, când mă trezesc și-mi beau cafeaua?

Alexandru Stermin: Mă trezesc dimineața și-mi beau cafeaua, sunt la birou și trebuie să iau niște decizii. Și mă gândesc ce decizie să iau. Și atunci, decizia pe care o iau mă duce înspre un obiectiv pe care pot să-l ating sau nu. Însă, ca să iau cea mai bună decizie, eu încerc să văd ce este dincolo de obiectiv. Iar dincolo de obiectiv, este idealul înspre care mă duce decizia asta.

Cred că acum sensul vieții mele este să rămân cu ochii înspre un orizont în care sunt idealurile spre care eu tind. Și nu doar idealurile înspre care eu tind, ci idealurile spre care au tins oamenii pe care eu îi admir. Deasupra biroului am niște portrete cu Brâncuși, Cioran, Oliver Sacks, Freud și Jung. Când trebuie să iau o decizie, mă uit la ei și îi întreb ce să fac. Cel mai mult îmi vorbește Cioran și cel mai mult tace Brâncuși. ☺ Și ei, cumva, mă ajută să iau decizia ca să merg înspre ideal. De ce? Pentru că uitându-mă la ei, eu văd idealul spre care au tins ei. Și este idealul spre care tind și eu. Iar ei au ajuns mai aproape de el decât sper eu să ajung vreodată. 

Cred că asta e povestea cu sensul. Trebuie să știm care sunt idealurile spre care tindem. Toată lumea spune că dacă vrei să fii fericit trebuie să ai o mașină, o casă și să te căsătorești. Sunt foarte mulți oameni care fac asta și nu sunt fericiți. De ce? Pentru că să ai o mașină e un obiectiv. Dar de ce ai mașina aia? Ca să fii liber. Ce înseamnă libertatea? Cum poți să fii liber? Poți să fii liber având mașina aia, dar niciodată n-o să atingi libertatea absolută.

Vrei să ai o casă. De ce? Ca să ai un spațiu în care să te simți bine, în care să te simți confortabil, în care să aparții și care să-ți aparțină. Ăsta-i idealul, e greu de atins. Vrei să te căsătorești sau să ai o comuniune civilă. De ce? Ca să iubești. Trebuie să vedem dincolo de obiectivele astea.

De multe ori, așa se întâmplă povestea sensului pentru mine. Încerc să iau majoritatea deciziilor în funcție de idealuri. Asta ne salvează. Dacă ne facem agenda zilnică în funcție de obiective, la sfârșitul zilei, dacă pe unele nu le-am atins, ne gândim că am ratat. Pentru că obiectivele se pot atinge și alții le-au atins. Dacă ne facem agenda în funcție de idealuri, noi știm că nimeni niciodată nu le-a atins. Și atunci n-ai cum să ratezi dacă nu le-ai atins. 

Mă uit și la studenții mei și le spun că îmi doresc ca ei să nu mai copieze la examen. De ce copiază? Pentru că vor să ia nota 10, vor să ia notă mare. Au venit la facultate ca să ia notă mare. Ăsta e un obiectiv. Dacă ei s-ar gândi că au venit la facultate ca să învețe și să cunoască, nu o să mai caute să atingă obiective și o să tindă înspre niște idealuri. Și dacă văd că nu-s fericiți încercând să cunoască, au șansa să se oprească, să încerce să facă altceva, nu să se cramponeze acolo.

Cred că la nivelul vieții mele așa se întâmplă povestea cu sensul. Încerc să rămân tot timpul pe drumul unui ideal. Evident, niciodată nu putem să le atingem, dar ele au sens în viața noastră pentru că felul în care societatea merge de la bine spre mai bine e datorită idealului, că tindem spre un ideal. Și ele ne ajută și să judecăm drept, cred. Chiar dacă nu se pot niciodată manifesta, ele ne ajută să judecăm drept. Și, acum cel puțin, cred că ăsta e sensul: să stau pe drum și să merg înspre idealurile astea înspre care au mers și alții înaintea mea. 

Andreea Roșca: Hoazinul, pasărea dintre lumi, este pasărea despre care spui că dă povestea vieții tale. Ce înseamnă ea pentru tine?

Alexandru Stermin: După ce am povestit despre hoazin în „Căzuți din junglă”, a apărut un articol în „Nature”, în care oamenii au început să ia în serios pasărea asta și să-și dea seama că nu știu unde s-o pună în arborele vieții. Din punct de vedere evolutiv, noi, biologii, am creat un arbore al vieții pe ale cărui ramuri punem organismele în funcție de cum sunt ele înrudite unele cu altele. Pasărea asta a fost, la un moment dat, încadrată la găini. N-a mers. I-au testat ADN-ul și au zis că nu-i găină. Au pus-o la un alt grup de păsări, tot așa. Și nu știu unde s-o pună. De ce? Pentru că este o pasăre ai cărei pui au trei degete la fiecare aripă când ies din ou. Și sar din cuib, înoată, mănâncă tot felul de plante, după care se cațără în copaci exact așa cum se cățărau dinozaurii din care au evoluat păsările. Deci, pasărea asta este, în timpul vieții ei, și dinozaur, și pasăre. Exact așa cum fiecare dintre noi este, în timpul vieții sale, și pește, și amfibian, și reptilă, și mamifer. De ce? Pentru că atunci când suntem embrioni, avem arcuri branhiale ca peștii; după care, începe să ne crească o coadă și avem patru picioare, arcuri branhiale și o coadă – suntem amfibieni; după care, arcurile branhiale se resorb și rămânem reptilă. În felul ăsta, spunem că ontogenia, adică formarea noastră ca ființă, repetă, pe scurt, filogenia. Ne e greu să credem asta pentru că noi nu ne-am văzut pe noi când eram embrioni, dar dacă căutăm poze pe internet, găsim cu alții.

Însă pasărea asta e vie. După ce iese din ou, ea ne arată cum a evoluat din reptilă în pasăre. Și de ce-mi place mie așa mult e că ne demonstrează că suntem ca toate celelalte. Și că în noi e viața din toate câte sunt – e aceeași viață sub alte forme. Și că eu, în timpul vieții mele, am fost și pește, am fost și reptilă și așa mai departe. Și asta mi se pare splendid, și mă conectează cu toate. 

Andreea Roșca: Și te smerește cumva. 

Alexandru Stermin: Și te smerește, da. 

Andreea Roșca: Alexandru, e ceva cu care ai vrea să încheiem, ca mesaj? Poate ceva despre care n-am vorbit. Poate, dacă ai găsit tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte? ☺

Alexandru Stermin: O să vă anunț. ☺ Ce aș vrea să vă zic este că vă mulțumesc foarte mult că ați venit, și chiar dacă mi-au bătut luminile astea în ochi, am simțit că vă uitați la mine. Am aici o insignă cu Van Gogh, ca să-mi aduc aminte de faptul că vă uitați la mine ca la un tablou. Atunci când ne uităm la un tablou, noi nu vedem ce e în tablou, ci vedem ce este noi. Așa că, dacă în seara asta a fost ceva ce v-a plăcut și ați simțit că se aprinde în voi, și că vă impresionează foarte tare, să știți că lucrul ăla nu este al meu, e al vostru. Să vă duceți cu el acasă și să-l faceți să ardă, pentru că este ceea ce aveți nevoie. Vă mulțumesc foarte mult! 

Resurse

Află mai multe informații despre Alexandru Stermin:

De pe paginile sale de Facebook și Instagram sau din prezentarea de pe pagina editurii Humanitas.

Urmărește prezentarea sa despre natură și fascinația vieții, susținută în cadrul conferinței TedxZorilor sau acest reportaj din cadrul emisiunii „România, te iubesc!” (de la minutul 29:07). 

Cărți scrise de Alexandru sStermin

Jurnalul unui ornitolog
Călătorie în jurul omului
Căzuți din junglă. Poveștile unui explorator

Cărți recomandate de Alexandru Stermin

Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie – Gabriel Liiceanu

Bonobo și ateul. În căutarea umanismului printre primate – Frans de Waal

Granița pădurii – Ben Rawlence

Regele și cadavrul – Heinrich Zimmer

Mențiuni în conversație

Manaus

Irvin D. Yalom

Cabloco

Șarpe jararaca

Haipuku – personaj/zeu din mitologia popoarelor indigene din Brazilia; Crearea omului de către Haipuku/Haipucu

Cele 12 arhetipuri ale lui Carl Jung

Oliver Sacks, Sigmund Freud, Emil Cioran, Constantin Brâncuși

Hoazin – The Bizarre Bird That’s Breaking the Tree of Life

Dezvoltarea embrionului uman

Vincent van Gogh

Mircea Miclea, la The Vast & The Curious Live: „Nu contează atât de mult ce face viața din noi, contează mai mult ce facem noi cu ceea ce a făcut ea din noi.” (de la min. 41:20)