David Neacșu. Magia de a trăi deplin fiecare clipă a vieții și de a descoperi puterea din noi

Fraților, putem. Avem putere în noi de n-aveți idee. Dacă un om a făcut ce-a făcut – și nu printr-o carte și prin niște vorbe –, dacă a putut, poate oricine. Nu pe munte. Muntele multora reprezintă doar viața. Să urcăm în viață. Putem să urcăm, dar urcăm mai întâi în noi – să ne înțelegem pe noi, să fim noi muntele.

David este alpinist și explorator. A organizat prima expediție românească pe Everest și alte zeci de expediții pe 50 dintre munții mari ai acestei lumi, de la Kilimanjaro, la McKinley și de la Ruwenzori la Klucevskaia. A explorat zone mai puțin cunoscute și a urmărit viața populațiilor indigene din Peru, până în Papua Noua Guinee sau Alaska.

Cutreieră munții din nevoia de a cunoaște și a înțelege lumea. Spune că patima aventurii vine din dorința de a trăi fiecare clipă a acestei vieți. Este fondatorul Himalaya, primul magazin de echipament montan din România. Și un pasionat pescar. Este, de asemenea, autorul cărții „Cartea Înălțimilor”, o poveste fascinantă despre peste trei decenii de explorare a lumii.

O conversație despre risc, putere personală, aventură, depășirea limitelor, cunoaștere de sine și echipe extraordinare.

Am vorbit cu David la Teatrul Apollo 111, într-o discuție live, cu public, în februarie 2024.

Idei principale

Mergând pe munte, te înalți în tine. Oamenii care merg pe munte știu că fiecare centimetru pe care îl urci, chinuiala aceea – tragi de tine, transpiri, ți-e sete, ți-e foame, te bate vântul, ți-e frig – de fapt te înalță în viață. Nu urcăm pe munți, ne înălțăm. Fiecare succes împinge un pic mai încolo ce e posibil.
N-avem idee câtă putere și energie avem în noi, de care nu suntem conștienți. Răzbate la suprafață, de multe ori spre surprinderea noastră, când viața ne pune în situații limită, când suntem nevoiți să înfruntăm condiții dure și reușim, cumva, să ne găsim resursele pentru a merge mai departe.
Compania e mai importantă decât destinația sau călătoria. Oriunde ne ducem, e important să mergem cu oameni mișto, cu oameni care sunt ca noi. Timpul nostru este măsurat – să încercăm să petrecem cât mai mult timp de calitate, cu oameni de calitate.
Toate lucrurile frumoase și mari au în spate o echipă. Dincolo de plan, de pregătire, cel mai important lucru în orice călătorie sau în business e echipa care pune pe roate proiectul respectiv. De cele mai multe ori, sunt vizibile doar vârfurile, dar oamenii din spatele acestora sunt la fel de importanți.
Esența managementului de risc pe munte e să nu mori. Niciodată nu trebuie să riști tot. Dacă te bate muntele cu 1-0, nu mai ajungi acasă. Asta e diferența dintre sport și joc. Alpinismul e un sport, fotbalul e un joc. Dacă pierzi la fotbal, pierzi prima de joc. Pe munte, miza e viața.
Psihicul este mai important decât fizicul. Și e important să-l antrenăm. Îl antrenăm trecând și răzbind prin condiții dificile. Atunci se antrenează nu doar trupul, ci mai ales capul. Pentru că în condiții bune, toată lumea poate. E frumos când mergem pe munte și e frumos, dar experiența vine din înfruntarea vremii potrivnice.
Faptul de a nu le avea face lucrurile prețioase. Considerăm că civilizația vine din confortul dat de tehnologie. Dar cum ar fi să se oprească toate odată? O vom lua razna cel puțin jumătate din noi. Atunci o să ne dăm seama fiecare cine suntem. Și o să ne dăm seama de lucrurile mărunte pe lângă care trecem astăzi.
Măsura unei civilizații este dată de relația dintre om și natură. Oricât de mare și de avansată e, oricât progres ar fi realizat o civilizație, ea poate oricând să dispară. Vezi civilizația Maya. Azi, cel mai civilizat loc de pe planetă l-am putea găsi în triburile din Jungla Amazoniană, acolo unde oamenii au respect față de natură și trăiesc în simbioză cu aceasta.

Conversațiile live The Vast&The Curious sunt susținute de BCR. BCR construiește mecanisme și produse pentru a crea o Românie mai inteligentă financiar. A avut conversații cu 600.000 de oameni și zeci de mii de companii despre viața lor financiară și afacerile lor.

Sistemul lor de consiliere și coaching financiar este deschis oricui, de la liceeni, la antreprenori și a contribuit deja la o viață mai bună pentru 200.000 de oameni care au beneficiat de un plan personalizat în mod gratuit. .

Partenerul nostru este de asemenea MedLife, cea mai mare rețea de servicii medicale private din România. O organizație construită cu pasiune și îndrăzneală de către un grup de antreprenori români, dar și de medici buni, care cred că împreună putem să facem România bine.

Evenimentele live vă sunt prezentate și de Autonom. O companie de familie, fondată de Dan și Marius Ștefan în 2006, la Piatra Neamț, azi singura rețea națională de servicii de mobilitate, cu 3.000 de clienți și un grad de loialitate de 90%. Autonom este acel gen de succes „peste noapte” care a rezultat după 20 de ani de muncă susținută. Azi, oferă soluții, servicii și produse care susțin companiile în orice moment s-ar afla pe drum.

Podcast editat

Andreea Roșca: David, bine ai venit! Vreau să începem conversația noastră dintr-un punct care mi s-a părut că e important și că e ceva ce ai dus cu tine toată viața. Vreau să vorbim puțin despre tatăl tău, care a fost un pescar pasionat și despre care spui că „avea în ochi sclipirea care apare în ochii celor pasionați. Cred că de atunci am rămas cu credința că orice pasiune, dacă nu o îmbrățișezi 100%, este pierdere de timp”. Spune-ne câteva cuvinte despre tatăl tău și despre cum te-a format.

David Neacșu: Prima mea amintire e cum stăteam la masa nașului meu, care meșterea la niște lansete, mulinete, și lingurițe făcute din bani de argint, înconjurat de prietenii lui, printre care și tata. Era nașul meu de botez și stătea în bloc cu mine. Pe atunci, era președintele AGVPS-ului, Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România, o instituție mare și respectată. Și nașul, cu tata și alți prieteni de familie stăteau și vorbeau despre pasiunea lor. Nici nu conta ce pasiune era – ei vorbeau despre pescuit. Aveam 4-5 ani, stăteam la colțul mesei și-i ascultam. Mi-a rămas în amintire sclipirea acelor ochi. Tata a avut sclipirea asta. A fost un om pasionat nu numai de pescuit, ci de tot ce făcea. Din păcate, la 12 ani am rămas orfan. Proveneam dintr-o familie de muncitori, tata fusese mecanic. Am început să fac ceea ce ar trebui să facă orice copil normal – sport. Cred că asta m-a făcut pe mine întreg la minte și la trup. Sportul m-a echilibrat.

Andreea Roșca: Dar crezi că are legătură tot ce ai făcut până acum cu sclipirea aceea?

David Neacșu: Da, n-are cum altfel. Îmi aduc aminte permanent. Și nu e doar de fanfaronadă ce vă spun. Pentru că e prima mea amintire, și prima amintire trebuie să-ți rămână undeva în suflet. Uneori n-o recunoaștem, dar o avem. Amintirea mea este legată de ochii aceia sclipitori ai unor oameni pasionați. Atunci am învățat că dacă nu ești pasionat 100%, nu te dedici 100%, înseamnă că nu ești pasionat, ci doar faci un hobby.

Andreea Roșca: Apropo de asta, vreau să te întreb despre altceva ce ai spus, care mi-a plăcut foarte mult: „Principalul motiv pentru care cutreier munții și lumea este să pot cunoaște nemijlocit realitatea. Cu ochii mei, cu palmele mele, cu tălpile mele și cu nările, vreau să ating aerul, pământul, apele și pădurile. Este un fel de a-mi însuși lumea”. Ce ai vrut să spui?

David Neacșu: Am spus că dacă nu trăiesc 100% în momentul acela – oriunde mă aflu, pe orice continent, la antipozi, în emisfera nordică, oriunde – am plecat degeaba. Și chiar gust din aproape orice. Nu pot să spun că din tot, că nu pot să gust din orice, dar am niște simțuri foarte bine dezvoltate. Contează foarte mult pentru mine și mirosul.

Andreea Roșca: Care e muntele care ți-a rămas în minte ca „cel mai frumos mirositor”, așa cum i-ai spus?

David Neacșu: Muntele Illimani din Bolivia, pe care l-am urcat în 2005. M-a impresionat tocmai prin mirosul lui pătrunzător, de ceva ce n-am mai întâlnit în altă parte a lumii. Eram la 5.000 m și mirosea fantastic. Am tot încercat să redescopăr mirosul acela, dar nu e decât acolo. Am descoperit acolo și o populație extrem de muncitoare, acei incași care trăiesc la 4-5.000 m, niște oameni foarte frumoși. Dar mirosul acela mi-a rămas.

Eu am dat nume munților pe care i-am urcat. De exemplu, McKinley din Alaska este „Muntele pe care n-aș mai urca niciodată” ☺. Muntele Aconcagua este „Muntele fericit”. „Muntele cu cel mai frumos miros” este Illimani. Acesta e numele lor, în capul meu. „Muntele Splendid” din viața mea este Ruwenzori din Uganda. Am fost de șapte ori și vreau să mă mai duc – trebuia să mă duc acum, dar sunt atentate acolo. Everest este „Cea mai mare mămăligă din lume” ☺. Asta mi-a trecut prin cap. Mi-era foame, mi-era sete, mi-era frig, asta mi-a trecut prin cap.

Andreea Roșca: Ce înseamnă mămăligă?

David Neacșu: O chestie mare. „Cea mai mare mămăligă din lume” este Everestul. Am stat luni de zile la poalele lui, mă uitam la „mămăligă” și spuneam: „Na, ai vrut să o vezi, fraiere!” Exact acestea erau cuvintele în mine. Numai când ești acolo, când ajungi acolo, îți dai seama că s-ar putea să fi greșit.

Eu mi-am dat seama mai devreme că am greșit. Acolo, zi de zi, secundă de secundă, vedeai nenorocirea aceea peste capul tău, la 45km distanță. Și noi ne uitam la 45°. Ca și când ne-am fi uitat la Ploiești, undeva la 45° – cam asta era distanța de aici până la munte. Și ziceam: „Doamne, mai departe nu-l puneai, fir-ar al naibii de munte?!”. Mi l-am dorit toată viața și când am ajuns acolo… O zi-două e frumos, faci poze, e nemaipomenit, e superb, le arăți fanilor. După 3 luni de zile ți se ia.

Andreea Roșca: Trei luni de zile? Cât ați stat acolo?

David Neacșu: Am stat 72 de zile la peste 5.600m După două săptămâni jucam fotbal cu nepalezii, făcusem echipe, îi băteam pe elvețieni. Vă garantez că i-am bătut. ☺ Erau și ei acolo, dar nu se aclimatizaseră.

Andreea Roșca: Nu se aclimatizaseră?

David Neacșu: Da, pentru că ei au făcut matematică la viața lor. ☺ Și când te duci pe Everest, pe partea tibetană, cum am fost noi… Eu fusesem cu exact un an de zile înainte singur, să văd care e treaba, să miros muntele. Când suntem pe munte – montaniarzii care sunt în sală știu la ce mă refer –, noi ne întrebăm pe noi înșine: „Bă, poți?”. Și nebunul din tine, omul din tine îți răspunde – poți sau nu poți. Ținem foarte mult la intuiția asta. Dacă simțim că nu putem, nu ne ducem. E atât de frumoasă viața. De ce să mergem să ne sinucidem pe un munte de 8.000m doar pentru că are 8.000 de metri?

Andreea Roșca: Dar după ce știi că poți sau nu poți? Că doar nu l-ai urcat niciodată când ești prima oară acolo.

David Neacșu: După experiență.

Andreea Roșca: Adică?

David Neacșu: Picioarele și mâinile astea au văzut mult frig, multe furtuni, multe ploi, multe nenorociri. Au văzut și au simțit și multe lucruri frumoase. Ochii și mintea mi s-au deschis la fiecare ieșire a noastră, în miile de ieșiri pe care le-am avut până să plecăm. Ca să ajungi pe Everest, trebuie să urci niște trepte care sunt multe. Nu – te-ai născut azi, faci fitness, bei apă chioară și mănânci varză și mărar. Nu. Trebuie să te chinuiești, să vezi munții și să-i simți. Muntele trebuie simțit.

Andreea Roșca: „Pot” sau „Nu pot” e ceva ce-ți spui numai când ajungi acolo?

David Neacșu: Și până acolo. Dar acolo vezi vârful. Și când vezi vârful, și vezi că din două în două zile vine furtuna, îți faci socoteala cum și-o face un prieten de-ai mei când se aruncă în mare – s-a aruncat și a scăpat, a înotat până la o insulă. Eu mă uitam ca fraierul la marea aceea și nu-mi dădeam seama de ce se uită acest om la ea. Și s-a aruncat. A zis: „Acum a trebuit să intru în mare pentru că erau niște valuri imense”. Așa și noi pe munte.

Andreea Roșca: Apropo de „Pot” sau „Nu pot,” e un moment pe care îl povestești, legat de vârful muntelui Aconcagua.

David Neacșu: Da, Vârful „Fericit”. ☺

Andreea Roșca: Dacă îmi aduc bine aminte, e un episod în care vorbești de o noapte în care ai dormit cu briceagul în mână ca să nu vă ia vântul corturile.

David Neacșu: Eram singur.

Andreea Roșca: Și apoi ai hotărât totuși să urci. E ceva ce spui și sunt foarte curioasă să te întreb despre asta, fiindcă mi se pare important când urci munți și faci lucrurile pe care tu le faci. Spui: „Suntem doi, eu și el, un Dumnezeu de piatră – te acceptă sau te aruncă în prăpastie, devine o prezență aproape vie pe care nu o poți ignora. Stând așa – te gândeai dacă să mergi sau nu mai departe și erai singur –, aud o voce care îmi spune: «Atinge stânca aceea și o să capeți putere»”. Întrebarea mea este legată de relația ta cu Dumnezeu, orice ar însemna el pentru tine.

David Neacșu: Ieri m-a întrebat cineva dacă mi-e frică, că eu am curaj. Am zis: „Eu n-am curaj, am teamă”. Dacă n-aș avea teamă, cum făceam de 20 de ani până acum? Noi urcăm cu teamă și avem teama în noi. Relația cu Dumnezeu e în noi. Putem să ne dăm cu capul de pereți, să zicem că noi credem, dar, de fapt, cel mai frumos e s-o ai în suflet, fraților. Cum se întâmplă pe planeta asta, noi ajungem la el doar când ne e greu. Trebuie să o avem în noi, eu o am în mine permanent.

Andreea Roșca: Ai avut tot timpul partea acesta spirituală sau e ceva ce ai dezvoltat urcând pe munți?

David Neacșu: Muntele e biserica mea. Oamenii cu care am mers împreună știu lucrul acesta. Noi nu cucerim nimic, de fapt. Totul e cucerit. Nu suntem exploratori decât de oameni și de ziua aceea când mergem printr-un loc deja cucerit și deja explorat. Ne cățărăm și mergem pe urmele altora, în spatele altora. Dar ce simți în secunda aceea este unic, pentru că e a ta. Pentru mine, muntele meu este biserica. Orice munte. Dar mai biserică ca munții din țara noastră nu există. Garantez. E cea mai sfântă biserică, credeți-mă. Iubiți-vă munții aceștia, că nici nu știți ce pierdeți. De-abia după ce vii din toată lumea îți dai seama, de fapt, de ceea ce avem lângă noi. Avem o natură fantastică, avem o țară de ne-ar cumpăra-o ăștia cu toată averea pământului. N-au bani să ne cumpere țara asta. E frumoasă rău. Și merită să aibă și oameni buni. Noi, tu putem fi acei oameni. Noi, copiii noștri. Să dăm mai departe ce am primit de la ăia mai vechi ca noi și s-o lăsăm curată. Te doare sufletul când vezi atâta gunoi, atâta mizerie în biserica ta. Îmi pare rău că spun asta și vă întristez puțin, dar știți despre ce vorbesc.

Andreea Roșca: Vreau să mă întorc un pic la povestea asta cu frica și la Alaska. Ai spus că e locul în care nu te-ai întoarce niciodată. Și dacă îmi aduc aminte de povestea despre Antarctica, este mult despre frică.

David Neacșu: Am fost în 1997 în Alaska, în prima expediție românească pe McKinley, cel mai înalt vârf din continentul nord-american. Denali sau McKinley. În ‘97 am avut cea mai mare diferență de temperatură din viața mea într-o zi – 87°, între -47° noaptea și +36° ziua. Ziua, la +36°, eram căpăciți de căldură. Și pe gheață e cel mai rău. Nu pe plajă, nu în oraș. Pe gheață, pe zăpadă e cel mai rău când suferi de căldură. Pentru că zăpada radiază căldura care îți vine în față, zici că ești într-un cuptor cu microunde. Iar noaptea la -47°, e o diferența de 87°. Niciun suflet de pe planeta asta nu rămâne întreg după așa o diferență în 24 de ore. Ne-a căpăcit, ne-a chiaunit de cap. Și asta nu o zi, două, trei. Șase zile. Și pe urmă viscol. Să stai 6 zile în cort din cauza viscolului la -40°… Alaska pentru mine a fost un chin. Asta mi-a rămas în cap și de-aia am dat și Muntelui McKinley denumirea de „Muntele pe care n-aș mai vrea să urc niciodată”.

Dar în 2007, niște nebuni de englezi mi-au propus să merg în Antarctica. E complicat cum am ajuns eu acolo, că mie mi-a fost frică de frig din ‘97 când am venit din Alaska. Am zis că nu mai vreau frig. M-am ferit. M-au bătut la cap niște prieteni un an de zile. Eram în Papua, într-o expediție. „Hai în Antarctica!” „Duceți-vă voi! Vă dau bani, dar lăsați-mă în pace. Eu mă duc la Tenerife. Nu mai vreau frig.” M-am întors din Papua și am zis că merg. Era singurul continent unde nu făcusem o expediție. Cei doi băieți care m-au convins n-au mers. Și m-am dus. Știți cum e omul când e nebun și habotnic, se duce până la capăt. Nevastă-mea spune câteodată că sunt ca un taur, dau cu capul în zid până trec dincolo.

Era în criză, erau bani mulți, m-a costat o avere, dar m-am dus. Pentru că dacă nu faci când poți, când ai putință… Toată viața o să strângem – trebuie să fac carieră, trebuie să fac bani, să-mi iau apartament, să-mi iau mașină, să-mi iau… Eu le-aveam pe toate, pentru că muncisem. Am zis că dacă nu mă duc acum, când pot, când sunt sănătos, când încă sunt în putere și vreau… M-am dus în Antarctica și m-am dus cu frică, cu teama de acel frig pe care îl pătimisem în toți munții mei de dinainte. Și n-a fost așa, a fost cu totul diferit. Antarctica e cel mai frumos loc, un loc unde m-aș mai duce dacă aș mai putea și aș avea și cu cine. E o unicitate a acelui continent și o unicitate a locului în care mă aflam. Eram în mijlocul continentului.

Antactica e cam cât Australia și în mijloc e un munte, cel mai mare munte din Antarctica, Vinson. Dacă nu-l faci pe ăla, nu ești întreg la cap. Așa consideram eu. Așa zic și acum, că trebuie să-l faci. M-am antrenat un an de zile cu niște prieteni foarte buni și am muncit de mi-au sărit capacele ca să strâng bani. Am făcut pe naiba în patru și mi-am plătit taxele și m-au primit ăia. Că nu te primesc doar că ești tu blond, cu ochii verzi. ☺ Trebuie să știe că meriți. Trebuie să meriți. Și am meritat. Când ți se spune că meriți să ajungi acolo, ești mândru. Pentru că faci parte dintr-o expediție de opt oameni care merită să fie acolo.

Andreea Roșca: Ce ai vrut să spui despre Antarctica când ai spus că realizezi că frica e mai puternică decât euforia?

David Neacșu: Frica e cel mai puternic sentiment. Nu vă recomand, dar poate vă ajută Dumnezeu să vedeți vreodată un lup sau un urs. Vă spun eu că frica bate tot ce vreți. Frica ne ține în viață. Teama, frica să nu cădem, să nu…

Andreea Roșca: Dacă nu ți-ar fi frică pe munte, probabil că ai fi murit de mult.

David Neacșu: Vă garantez. De aceea și teama mea e să nu-mi nenorocesc genunchii, spinarea. Mă rog, spinarea mi-am nenorocit-o.

Andreea Roșca: Și ce faci cu ea?

David Neacșu: Teama e sentimentul pe care-l am în mine tot timpul chiar dacă nu-l arăt. Mie mi-e teamă acum, că cine știe ce întrebare îmi mai pui. ☺

Andreea Roșca: Și n-ai să știi răspunsul. ☺

David Neacșu: Chiar mi-e teamă, și nu e vrăjeală. Uite, de o săptămână m-am întors din Borneo, unde am fost pentru a treia oară. Dar am fost cu teama. Mă întrebam dacă o să fie la fel ca a doua oară – jungla, oamenii. Mi-a depășit orice așteptări. Și e mișto când îți este depășită așteptarea cu care pleci de acasă, oriunde te duci. Am venit plin de multe lucruri.

Andreea Roșca: Cred că asta e frumusețea cu frica, că în partea cealaltă a ei sunt descoperiri de genul acesta.

David Neacșu: Descoperiri frumoase. Îmi descopeream fiecare pas care l-am făcut acum 13 ani. Am hotărât să mă duc în Borneo fiindcă nu mă puteam duce în Uganda, deoarece au fost niște atentate și am zis că e frumoasă viața. ☺ Dar mă duc la anul.

Andreea Roșca: Crezi că toată aventura asta a ta și toată viața asta de explorat, și urcat munți, și făcut lucruri pe care nu credeai că poți să le faci ți-au schimbat părerea despre limitele tale și limitele noastre ca oameni?

David Neacșu: Mi-ai ridicat mingea la fileu. ☺

Andreea Roșca: Vezi? Ți-era frică de întrebare. ☺

David Neacșu: Nu. E o întrebare foarte interesantă. Acum, după 58 de expediții – ce veți găsi în carte reprezintă 10% din experiență –, mi-am dat seama că noi când o să zicem că am ajuns la limită, de fapt o să fim pe partea cealaltă. Nici n-aveți idee și nici n-aveți habar câtă putere, câtă energie avem în noi și nu suntem conștienți. Noi suntem extrem de puternici, numai să fim conștienți oleacă de capacitățile omului. Mi-am dat seama pe munte, în condiții extrem de dure – când aveam iataganul la gât, vorba aia, și săgeata în ochi – câtă energie și câtă putere am găsit în mine și nu credeam. Fiecare pas pe care îl făceam atunci când spuneam „Mor, gata, nu mai pot, mă-ntorc, mă sinucid, mă-ntorc”. Să te întorci de pe munte, înseamnă că ești neantrenat, înseamnă că nu te-ai dus chitit, că te-ai dus la mișto – cum am făcut noi în primul an în Corsica și ne-am dat seama că muntele e mai puternic decât noi și că trebuie să ne antrenăm ca să ne ridicăm la înălțimea lui.

Andreea Roșca: Îți vine în minte o poveste, o experiență legată de un moment în care ai zis „Mă întorc, nu mai pot”?

David Neacșu: De fiecare dată. Și acum în Borneo. Eram pe ultimul urcuș, o oră și jumătate mai aveam până la vârf, vedeam niște piscuri în ceață, ploua și mi-am zis: „Ce cauți, mă, tâmpitule aici? Ești a treia oară aici. Ce vrei să dovedești?” Eram cu încă trei prieteni. Mi-am zis: „Dacă tot ai venit la Cuca Măcăi, urcă și a treia oară”. Și-am urcat. Dar cel mai elocvent am simțit-o în Aconcagua, în 1996, când am făcut prima expediție românească în Aconcagua. Am fost singur. În cortul acela nenorocit în care am stat cu o noapte înainte de vârf, bătea vântul… Eram pe o coamă pe undeva. Acolo, cine o să ajungă o să vadă, nici la budă nu te poți duce oriunde, trebuie să te duci după un anumit bolovan, că altfel faci pe tine, îți vine-n ochi.

Este una dintre întrebările pe care mi le-au pus cei cu care am plecat în Antarctica – „Unde te duci la budă în Aconcagua?” Nu-i de râs. E cel mai înalt munte din America de Sud, cu cea mai scăzută presiune atmosferică. Toată lumea care se duce în Antarctica pentru Mount Vinson are nevoie de pregătire – că nu primește pe oricine. Și Aconcagua e unul dintre munții importanți. Ca să te prindă dacă minți sau nu, te întreabă unde ai fost la budă acolo și tu trebuie să știi – bolovanul din dreapta. E un bolovan unde vântul nu te bate, că altfel te speli pe ochi instantaneu. Chiar e foarte important.

În noaptea aceea a bătut vântul atât de tare… Eram la 300 de km de Pacific înspre Chile, iar în partea dreaptă era Argentina. Dacă îmi lua cortul – eu am văzut oameni zburând cu cort cu tot –eram în Pacific, mă ucidea. Eram la 5.600 m. Dacă mă lua, eram ca și cu o parașută. De-aia am dormit cu briceagul în mână, că dacă simțeam că se desprinde cortul, să-l tai, să ies. Altfel, parașuta aia de cort m-ar fi aruncat în prăpastie. Am supraviețuit în noaptea aceea singur. Nu mă întrebați ce-am făcut că nu mai știu. Cu o noapte înainte, în tabăra de bază, îi tăiase picioarele unui englez.

Andreea Roșca: Da, așa e. În cortul de lângă tine. Încurajator…

David Neacșu: Și mi-am pus întrebarea: „Ești nebun? Unde te duci? Lu’ ăsta îi taie picioarele și tu pleci mâine?” Dar am hotărât să mă duc. Acela degerase și se nenorocise pe viață. În noaptea următoare a fost furtuna aia. În ziua următoare, la șase, am plecat spre vârf, și la 3:14 am fost pe vârf. În fiecare zi, la ora 3:14 mie îmi sună ceasul. Ce zi e azi?

Andreea Roșca: Marți, 27 februarie.

David Neacșu: Fraților, în 1996, pe 27 februarie, la 3:14 am pus piciorul pe Aconcagua. Astăzi se împlinesc…

Andreea Roșca: 27 de ani. Uau!

David Neacșu: Ia gândiți-vă! Câți aveți sub 27 de ani și nu știați? ☺ Uite ce întâmplare fericită. De-aia spun eu că avem fiecare câte un înger pe umăr. Atunci, cu vreo oră înainte de vârf – eram în Canaletta, un culoar vertical – eram singur, chiaun, căpăcit de sete, de foame și de frig. M-am așezat pe o stâncă cu gândul să renunț. Am zis că mănânc un biscuit și mă întorc. Habar n-aveam cât mai aveam. Eram singur. În carte scrie foarte mișto – Ruxandra Hurezean a scris –, că în momentul acela parcă mi-a venit din spate o voce și mi-a zis: „Gândește-te la toți prietenii și oamenii care și-au pus nădejdea în tine și te-au ajutat să ajungi aici”. Asta apropo de Dumnezeu. Să nu credeți că sunt dus cu pluta sau mi-a sărit lanțul, dar chiar asta am simțit, că o voce mi-a spus: „Mângâie stânca aia din spatele tău!”. Am mângâiat-o, Andreea, și am luat putere. Într-o jumătate de oră eram pe vârf.

Andreea Roșca: Trebuie să crezi în ceva când ești singur. Sau chiar și când nu ești singur.

David Neacșu: Unii mai deștepți spun: „Eu cred în mine”.

Andreea Roșca: Da, doar că mi se pare periculos să crezi numai în tine uneori. Pentru că faci lucruri neinteligente când crezi numai în tine.

David Neacșu: Mai cred și în mine, că am scăpat din 50 și ceva de expediții. ☺

Andreea Roșca: Evident, că fără asta nu se poate.

David Neacșu: E experiența, viața trăită pe munte. Și toate nebuniile. Că e frumos când mergi pe munte și e frumos. Dar când e nasol pe munte, ce facem? Stăm în casă și bem bere? Nu. Mergem pe munte. Pentru că pe vreme bună toată lumea poate. Pe vreme aiurea, atunci îți antrenezi trupul și mai ales capul. Psihicul este mai important decât fizicul, am constat asta în mai toate ieșirile.

Andreea Roșca: Și pe ăsta cum îl antrenezi?

David Neacșu: Mergând singur mulți ani. Prietenii mei zic că-s masochist. Ce cap am avut că ani de zile mergeam cu apă la mine, în rucsac, dar nu beam. Uneori prietenii îmi mai dădeau o palmă după ceafă: „Bea, mă, apă!”. Cald, frig, iarnă, nu beam. De ce? Că poate nu o să găsesc apă unde mă duceam. Așa e, dar corpul meu se deshidrata, corpul meu suferea, muncea mai mult decât dacă aș fi băut apa aia nenorocită. Eu n-o beam și n-am băut-o zeci de ture, zeci de ieșiri la munte, fiindcă aveam eu în cap că s-ar putea să nu găsesc apă pe unde merg și că trebuie să fiu antrenat. O vrăjeală!

Andreea Roșca: Ai legat-o de antrenamentul mental?

David Neacșu: Da, am legat-o de antrenantul mental. De-aceea prietenii îmi spun că sunt masochist, că mă chinuiesc. Îmi place să mă chinuiesc, dacă pot spune așa. Mă duc pe munte și trag de mine până îmi cade lanțul. ☺

Andreea Roșca: De ce ai face asta?

David Neacșu: Pentru că altfel poate n-aș fi făcut ceea ce vorbim aici.

Andreea Roșca: Și ce vorbim aici e mai important decât frica?

David Neacșu: Chiar ieri, m-a întrebat cineva: „Ce-i mai important, frate, destinația sau călătoria?” Și-am găsit eu. Ca să vezi cât de deștept sunt. ☺ Am zis: „Nu, frate. Compania!”.

Andreea Roșca: Da, foarte adevărat.

David Neacșu: Am descoperit lucrul acesta și mi-am impus – oamenii care mă știu știu lucrul ăsta bine de tot – că dacă tot te duci unde te duci, du-te, mă, nene, cu oameni care sunt ca tine. N-am făcut-o niciodată pentru bani și ei știu lucrul ăsta. Mai îmi dau câte-o bere câteodată, dar rar. ☺ Sunt cei mai buni prieteni ai mei. Sunt oameni mișto, fraților. Pentru că nu mergi cu oricine. Timpul nostru este măsurat și – cum mi-a zis un prieten de-ai mei – dacă tot îți petreci un timp, să-l petreci cu oameni de calitate. Timp de calitate.

Andreea Roșca: Timpul de calitate mi se pare foarte important, dar cred că sunt și alte lucruri, dacă tot vorbim despre asta. Tu spui de multe ori în carte, și te-am auzit vorbind despre asta, că dincolo de mâncare, de plan, de pregătire, de apă, cel mai important lucru când te duci pe munte și în orice călătorie sau când faci business e echipa. Tu cum alegi oamenii? Poți să te gândești la o expediție anume? Ce e important pentru genul acesta de încercare, ce fel de oameni?

David Neacșu: Eu am avut o încercare în viața mea și aceea se numește Everestul. Știu bine lucrul acesta, e și un capitol special în carte și mulți îl știu. Mi-am scuturat pomul Everest – l-am denumit pom – de toate frunzele și a rămas gol. Am început să pun frunze în el, ca să știu eu de la început, cum e acea expediție. Logistica este una, dar cel mai important într-o expediție a fost caracterul acelui om ales de mine.

Andreea Roșca: Ce înseamnă asta? Ce cauți?

David Neacșu: Eu aveam nevoie atunci de niște oameni speciali pentru Everest. Acum jocurile sunt făcute. După 2003, nu mai aleg. Ne alegem între noi. Dacă mergi o dată, mergi de două ori, de trei ori și te simți mișto cu gașca aia.

Andreea Roșca: Deci caracter. Ce altceva?

David Neacșu: E vorba de putința omului ca pregătire fizică. Și dacă avem aceste două calități, hai să mergem și împreună.

Andreea Roșca: Să vedem dacă putem să stăm unul cu celălalt o perioadă lungă de timp în condiții nasoale.

David Neacșu: Vezi cât de important e lucrul acesta?

Andreea Roșca: E o carte despre care am tot vorbit și care mi se pare că e una dintre cele mai bune cărți de leadership pe care le-am citit. Este despre expediția lui Shackleton în Antarctica.

David Neacșu: Oh, păi Shackleton a fost cel mai deștept băiat pe care-l știu. Acum 3 zile a fost ziua lui. În Antarctica, am avut onoarea să-l cunosc pe nepotul lui care a traversat continentul cu busola bunicului său în mână. Am stat 7 zile degeaba ca să-l aștept.

Andreea Roșca: În carte cred că este cel puțin un capitol despre cum și-a ales oamenii când a gândit expediția. Unul dintre criterii a fost că i-a pus să vină într-o zi de weekend, undeva unde trebuia să ia un tren ca să ajungă, și asta a fost o probă. Un alt lucru pe care l-a făcut a fost că a ales niște chestii foarte ciudate – unul trebuia să spună glume, altul să cânte la nu știu ce instrument. A făcut o combinație de personalități diverse și de abilități, dincolo de ce știau să facă efectiv. În momentul în care au rămas blocați în ghețuri, în Antarctica, aia a fost de fapt ce i-a ținut împreună – faptul că erau oameni diferiți și că fiecare dintre ei a venit cu o putere, un talent. Astfel au putut cumva să treacă peste perioada aceea împreună. Acela a fost geniul Shackleton, că i-a dus pe toți acasă, nevătămați, după 18 luni, cred, în gheață. Mi s-a părut foarte frumoasă bucata aceea din povestea lui Shackleton – multe sunt impresionante – despre cum și-a construit echipa ca să poată trece peste cele mai grele lucruri.

David Neacșu: Sunt convins că a făcut și el greșeli. Și eu în Everest am făcut greșeli, dar în peste 90% din ce am făcut am gândit-o bine. Caracterul a fost prioritar pentru mine și este prioritar în orice călătorie în care plec.

Andreea Roșca: Când spui caracter, la ce te referi mai specific? Cum îți dai seama dacă cineva are sau nu caracter? Sau ce cauți când vorbești despre caracter?

David Neacșu: Habar n-am. Știi cum e, de la o anumită vârstă încolo parcă simți altfel. Și eu simt altfel. Nu am o gașcă foarte mare. Eu chiar vreau să intru în alte găști, dacă se poate. Pentru că una e gașca de pescuit, cu care merg în junglă, alta este gașca de munte din Borneo, alta e gașca de mers în Kyrgyzstan. Sunt oameni diferiți. Dar toți sunt oameni mișto. Uite, am cunoscut o gașcă acum 4 zile. Îi cunosc de 4 zile și parcă-i cunosc de o viață. Le-am și spus asta.

Suntem toți oameni frumoși, nu ne datorăm nimic decât prietenia. Dacă eu pot să fiu bun cu tine în călătoria asta, de ce să fiu rău? De ce trebuie să ne certăm? Tu bei Cola, eu beau bere. Tu mănânci friptură, eu mănânc salată dacă ăsta e cheful meu. Dar când faci acea pungă comună – casa, caseria, cum zicem noi – atunci se vede de fapt unitatea grupului, echipa. Fac găști mișto sau particip în trupe frumoase.

Andreea Roșca: Mă întorc un pic la ce vorbeam mai devreme, apropo de frică și curaj. A fost un moment în carte, în care m-am întrebat cum te gândești tu la risc. Erați în Kamchatka, cred, când v-ați trezit într-o dimineață, între locul unde vă puseserăți voi cortul și munte se săpase un hău.

David Neacșu: Se surpase pământul.

Andreea Roșca: Și acela era locul unde ar fi trebuit să puneți corturile inițial.

David Neacșu: A fost Intuiția.

Andreea Roșca: Intuiția, da. Și felul în care te gândești la risc.

David Neacșu: A fost o loterie de fapt. Îmi amintesc perfect asta. Gândește-te că – tot în carte scrie – cu o zi înainte de nebunia asta, am mers pe mâna celorlalți doi – eram trei inși și am dat cu banul – care au rătăcit poteca, luându-se după o busolă amărâtă. De fapt, am mers o zi întreagă cu totul și cu totul aiurea, pe muchie. A trebuit să ne întoarcem tot pe muchia aia, și numai de urcat nu mai aveam noi chef, că nu mai aveam mâncare – de 7 zile mâncam hrișcă, eram în gheață și beam apă din gheață, eram degerați. Când au considerat ei că au greșit și ne-am întors, când am ajuns lângă piatra aia, ei au zis să punem acolo cortul. Eu am zis: „Nu. Ați greșit de mai multe ori zilele astea. Acolo punem cortul”. Și am făcut bine. Am zis: „Lăsați să treacă vântul pe lângă noi să ne ocolească, hai la 20 m mai încolo”. Și de dimineață, exact la baza acelei stânci unde s-au gândit ei să pună cortul inițial, s-a căscat pământul. În Kamchatka e un teritoriu geografic care se schimbă radical, nu din an în an, ci din zi în zi. E munte vulcanic, e vulcan activ. Muream, ne înghițea pământul. Eram ruși acum. ☺ Dar am scăpat. De ce? Pentru că greșiseră cu o zi înainte și ne-am dat bojocii pe jos când am urcat coama aia, așa că le-am spus că de acum facem ce spun eu, nu ce spun ei.

Andreea Roșca: Asta e tot?

David Neacșu: Da. Dar am simțit ceva. Pentru că știu că mai bine să stai în mijlocul unei poieni decât lângă stâncă, fiindcă poate veni un trăsnet și lovește în stâncă. Iar noi am fi fost la baza stâncii. Sau vine vântul dinspre nord, vine în stâncă și se întoarce în cort. Am zis să ne mutăm, să fie curent în jur.

Andreea Roșca: Deci e experiența, până la urmă. Tu îi spui intuiție, dar…

David Neacșu: Glumesc. Atunci aproape că ne-am dat cu pioleții în cap, dar contează că a doua zi și-au dat seama că David are dreptate. ☺

Andreea Roșca: Dar de unde știi până unde să împingi lucrurile? În viața de zi avem anumite concepte despre risc care mi se pare că nu se potrivesc foarte bine cu experiența ta și cu ce faci tu.

David Neacșu: Suntem mulți cu experiență. Am ajuns eu mai cunoscut datorită cărții.

Andreea Roșca: În lumea asta de expediții, de alpinism, de munți înalți, de teritorii necunoscute, cum te gândești la risc, la ce este rezonabil și ce nu?

David Neacșu: Nu-mi aduc aminte să fi riscat tot vreodată pe munte. Tot am riscat în alte conjuncturi, dar nu pe munte. Pe munte, dacă te bate muntele cu 1-0, nu mai vii acasă. Ai varianta 0-0 sau i-ai tras-o. Eu i-am tras-o până acum, dar vedeți că și asta e diferența între sport și joc. Noi suntem sportivi. Alpinismul e un sport. Joc e când joci fotbal, pierzi cu 3-0 și nu-ți mai iei prima de joc. La handbal, la fel sau la alte jocuri. Dar pe munte, ne pierdem viața.

Andreea Roșca: Deci esența managementului de risc e să nu mori.

David Neacșu: Să n-o mierlești, zicem noi. ☺ Asta este vorba pe care o avem tot timpul – să nu ne ducem naibii. Pentru că acasă ne așteaptă cineva. Sau și dacă nu ne așteaptă – e atât de frumoasă viața!

Andreea Roșca: Ideea este ca atunci când planifici să planifici totul în așa fel încât să nu mori.

David Neacșu: Te apropii de coana cu coasă, dar să fii departe de ea, să nu te vadă. Câteodată își mai arată ea vârful, cum a fost astă-vară. Dar uite că am scăpat. Și suntem fericiți. Expediția de pe Everest, expediția Medlife de astă vară, orice lucru frumos are în spate o muncă titanică.

Andreea Roșca: Ați fost cu 800 de oameni la Vârful Omu.

David Neacșu: 756. Într-o jumătate de oră trebuia să băgăm cât mai mulți. Atâția au încăput. Mulți au renunțat, mulți n-au putut intra în răstimpul acela, dar a fost un record de Guinness Book. Cu un an înainte am pus-o cap la cap. Și oamenii din spate… Toate lucrurile frumoase și mari au în spate o echipă. Oamenii aceia sunt importanți. Noi suntem săgeata, dar pe cei din spate îi vede cineva?

Andreea Roșca: Da, noi asta vedem, poza de final.

David Neacșu: Niciodată n-o să poți spune secundă de secundă ce-ai trăit, munca aia titanică ca să pui pe roate locomotiva numită Everest sau Medlife pe Vârful Omu.

Andreea Roșca: Zi-mi de românii pe care i-ai întâlnit. Am rămas foarte impresionată că ai întâlnit un poștaș român în Siberia.

David Neacșu: De fiecare dată am întâlnit români în Siberia. Am fost de două ori. Ultima dată ne-am oprit la o cantină să mâncăm ciorbă la împinge tava. Și a venit un nene care ne-a cântat în românește. Eram în mijlocul Kamchatkăi, iar el era din Galați sau făcuse armata la Galați. În 2002, în prima expediție în Kamchatka, am întâlnit un poștaș, Vasile, care făcuse armata la Chișinău.

Andreea Roșca: Și Julius Popper, în Țara de Foc?

David Neacșu: Julius Popper e un personaj despre care trebuie să citiți. A fost interzis până în ‘90, la Revoluție. Este unul dintre cei mai mari exploratori români. Un nene de prin secolul 19, care a plecat din România, a ajuns la Havana, la New Orleans, a făcut arhitectură, instalații, și a ajuns în Patagonia, în Tierra del Fuego, adică în ultimul loc de pe planetă. El a trasat granița între Chile și Argentina. S-a apucat să caute aur și a găsit și aur.

Andreea Roșca: E o legendă acolo.

David Neacșu: Nu, e realitate. E muzeu. Eu am cărți aduse de-acolo despre Julius Popper. Când am fost în Argentina, am cunoscut un argentinian, reporter la un ziar, care era îndrăgostit de România – știa mai multă istorie despre țara noastră, decât știam eu.

Andreea Roșca: Cum te face să te simți asta? Noi ne vedem ca un fel de bloc de lume, periferie de Europă.

David Neacșu: Păi suntem. Pentru că nu vrem să fim altfel. Nu vrem. Individual. A tras de mine domnul Stolojan ani de zile să mergem și în Asia Centrală. Am fost de două ori până acum și m-aș mai duce. Și la vară aș pleca. Am descoperit Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan. Când am venit de acolo, stăteam la o bere la Istanbul și ne întrebam cum le spunem noi românilor cât de inculți suntem.

Andreea Roșca: De ce?

David Neacșu: Pentru că e de ajuns să te duci la Humanitas, să cumperi cărți despre Asia Centrală și o să citești niște lucruri. Și dacă ajungi acolo, îți dai seama de fapt cine a fost cu adevărat Timur Lenk, ce a vrut Genghis Khan pe planetă, cine a fost fiul lui Timur Lenk sau nepotul său. Cine-i Samarkand, cine-i Bukhara, cine e Khiva? Și de ce turnul din Pisa, despre care știm noi că e cel mai important, e o piatră…

Andreea Roșca: Ce spui este că sunt bucăți întregi de lume despre care nu știm.

David Neacșu: Într-o zonă al cărui nume ne e frică să-l pronunțăm. Uzbekistan – cum ți se face pielea? Dar du-te acolo și o să vii și n-o să-ți ajungă banii să cumperi cărți, să citești despre zona aia. Cum să le spui românilor să lase Italia, Spania, Franța, să meargă în Uzbekistan, unde o să le cadă istoria în cap și cultura? Și să-ți dai seama că, de fapt, Timur Lenk a fost băiat deștept de a ajuns el la porțile Istanbulului.

Andreea Roșca: Ai spus – nu mai știu dacă în carte sau în altă parte – că atunci când ai ajuns și ai văzut ruinele civilizației Maya, gândul tău a fost că oricât de mare și de avansată e, oricât progres ar fi realizat o civilizație, ea poate oricând să dispară. Și că, de fapt, măsura unei civilizații este dată de relația dintre om și natură.

David Neacșu: Exact.

Andreea Roșca: Care e locul cel mai civilizat pe care l-ai întâlnit din perspectiva asta?

David Neacșu: Văzut de mine?

Andreea Roșca: Da, pe care l-ai întâlnit.

David Neacșu: Păi a venit vorba de Maya. Câți ani are civilizația Maya? 3.000 de ani? Păi ce înseamnă 3.000 de ani în istoria omenirii? O secundă. Ce însemnăm noi în istoria omenirii? Eu, tu, noi? O minime de secundă, nimic. Păi nu e normal să dispară și civilizația Maya? Și s-a dus. Noi ne uităm acum la Piramida Soarelui și a Lunii, de la Teotihuacán, de la Chichén Itzá, de la Tikal. Ne uităm, pentru că sunt făcute acum câteva mii de ani de niște oameni care n-aveau roata, n-aveau calul. Știi bine că au fost aduse de spanioli, de conchistadori.

Cel mai interesant și mai civilizat loc de pe planetă eu l-am cunoscut în Jungla Amazoniană.

Andreea Roșca: Acolo unde oamenii se tem să nu calce pe zei?

David Neacșu: Da. Oamenii aceia sunt conectați ca în Avatar, filmul. Pe mine mă impresionează întotdeauna când își bagă ăla coada în cal, în delfin, pentru că așa am simțit eu în Amazon, când am fost prima dată la tribul Machiguenga. Dacă vreți să citiți despre Machiguenga, citiți „Povestașul” a lui Llosa. Aceea a fost cartea care mi-a intrat mie în cap și după cartea aia am plecat. E cartea care m-a dus pe mine la Machiguenga.

Când am ajuns acolo, am ajuns la un trib care nu se uita la mine pentru că eu nu existam – eram un nenorocit de alb, care a venit cu mizeria lui de ciocolată. Mi-am dat seama cât de tâmpit am fost că m-am dus cu ciocolată la copii și ei nu știau ce să facă cu staniolul. Am făcut o greșeală să punem un film pe un laptop. Noi vărsam toate fotografiile pe care le făceam într-un laptop, dar aveam și un film salvat. La un moment dat, în timp ce ne uitam, în spatele nostru s-a adunat tribul. A venit biologul cu care eram și ne-a zis să închidem laptopul că îi omorâm pe oamenii ăia. Ei nu știau ce sunt imaginile mișcătoare. Ne uitam la un film făcut în Tokyo, cu niște zgârie-nori, cu mașini. O greșeala catastrofală, a zis biologul, pentru că nici avioane nu trec peste Amazon, darămite să vadă imagini mișcătoare și tehnologie.

Andreea Roșca: Crezi că populațiile din Amazon sunt cele mai civilizate pentru că au această reverență, acest respect față de natură?

David Neacșu: Din punctul meu de vedere, da. Dar trebuie să mergi acolo ca să vezi. Eu am fost la vânătoare și la pescuit opt zile cu oamenii din trib. Ca să fim primiți în trib – noi stăteam afară din trib – trebuia să trecem niște teste. Unul dintre teste era să mergem la vânătoare cu ei. Cu arcul și cu săgeata, nu cu pușca. Noi trăgeam după ciori, vă dați seama. Ei vânau și pescuiau cu săgeata. Nu înțelegeam cum vedeau peștele în apă de la 20 m. După vânătoare ne-au primit, ne-au dus la șaman și am făcut testul ayahuasca. În noaptea aia nu știu ce mi s-a întâmplat. ☺ Nu te îmbeți de la ayahuasca, dar o iei razna. În momentul când am zis că ne culcăm, am pus capul jos, m-am ridicat și era zi. De parcă tot ce s-a întâmplat din momentul când am pus capul jos a durat o miime de secundă, de fapt. Am fost în altă lume și-am visat toți același lucru – asta e interesant. Eram patru români și toți am visat același lucru.

Andreea Roșca: Există o conștiință colectivă, probabil.

David Neacșu: De dimineața ne-am trezit și ne-a întrebat șamanul ce-am visat. Toți visaseră același lucru, numai eu Zâna Măseluță. ☺ Mi-am amintit de filmele copilăriei mele, de Mihaela și de Zâna Măseluță cu bagheta fermecată. Nu știu dacă ați văzut filmul.

Andreea Roșca: Cum să nu?!

David Neacșu: Eu l-am văzut și l-am trăit. ☺ Atunci mi-a spus: „Ești șaman alb și ai dreptul să intri în sat.”

Andreea Roșca: A fost un test.

David Neacșu: Da, tot ce ni s-a întâmplat în Amazon au fost teste, pentru că satul acela nu avea ideea să primească străini, mai ales niște amărâți de albi.

Andreea Roșca: De aceea spui: „Călătoria asta a fost și spre noi”?

David Neacșu: A fost inițiatică pentru mine. În sufletul meu am simțit atunci că oamenii aceia trăiesc cel mai frumos pe planeta asta. N-am văzut riduri pe fruntea lor și n-aveau decât o grijă să aibă ce mânca. Asta era grija lor.

Andreea Roșca: Apropo de oameni, sunt câteva povești în carte – și presupun că sunt mult mai multe, de fapt – despre fel de fel de oameni pe care i-ai întâlnit. Pe mine, cel puțin, m-a impresionat foarte tare o poveste despre o fetiță din Peru, căreia i-ai dat bolul tău de orez.

David Neacșu: Pe insula Amantani. Am fost prima dată în ’98 și am stat la familia ei. Ea avea un an, iar maică-sa ne făcuse tot ce avea mai bun în casă, adică un bol de orez cu un ochi. Eram trei români. Mâncarea se făcea sub casă, fiartă. Insula Amantani este fantastică, este insula lor sfântă, acolo se află două mameloane – Pachamama și Pachatata – unde-l așteaptă pe Isus, Isusul incașilor, Viracocha. În mod normal, acea insulă ar trebui să fie un fief de bogăție, dar ei erau săraci, cei mai săraci oameni. Noi stăteam pe 30 dolari toți trei ca să ajutăm familia. N-am putut mânca un bob de orez, i-am dat bolul fetiței.

Copilul ăla de un an, care de-abia învățase să meargă în picioare, n-a scăpat un bob de orez pe jos. Cu mânuța mânca. Am mai văzut-o pe urmă. În 2016, dacă nu mă înșel, am văzut ultima dată, avea deja copii. Am fost de trei ori acolo. Anul trecut, când am fost cu Alex, n-am reușit s-o văd. Am fost vizavi pe insula Taquile, altă nebunie. Atunci am spus – și o repet – că sărăcia nu are față de adult, are față de copil. Cu toate astea, în lumea aia săracă, năpăstuită, vezi cele mai frumoase lucruri de pe planetă.

E frumos să te duci în Italia, în Dolomiți, să te duci în Spania, la plajă, în Maldive. Dar du-te, măcar o dată, să vezi natura pură, natura aia de la început. Noi nu o mai știm. Am mai zis eu că noi considerăm că civilizația e că avem lumină, că ne filmează, că vedem o imagine pe un ecran, că avem un telefon. Asta e civilizația? Credeți-mă că nu e asta. Cum ar fi să se oprească toate odată? O luăm razna cel puțin jumătate.

Andreea Roșca: Atunci o să ne dăm seama fiecare cine suntem.

David Neacșu: Atunci o să ne dăm seama ce înseamnă mărul, banana, iaurtul. Atunci o să ne dăm seama de lucrurile mărunte pe lângă care trecem astăzi. Cât mi-am dorit eu paharul ăsta cu apă și nu l-am avut. Mă uitam acum și-mi ziceam – să beau, să nu beau, uite o să beau. ☺ Poate v-ați dorit paharul ăsta cu apă dacă nu l-ați avut. Și când ați venit, ați băut 2l de apă și ați uitat de el. Și vorbim de apă, nu vorbim de un măr.

Andreea Roșca: Da. Faptul de a nu le avea face lucrurile prețioase. Doar un singur lucru vreau să te întreb despre Everest. Ai organizat prima expediție românească acolo. Rata medie de deces pe Everest este de 1 din 6 oameni. Voi v-ați întors toți acasă. Pentru tine e un eșec sau un succes?

David Neacșu: Eu am suferit mult pe Everest, și sufăr și acum. Sunt câțiva oameni, printre care și soția mea, care știu cât am suferit, mai ales după. Eu n-am ajuns pe vârf din cauza terțului. Normal că e un lucru neîmplinit pentru mine, ca pentru oricine. E ca un adevărat scriitor care n-a luat Nobelul sau ce premiu se ia de scriitori. Durerea și faptul că n-am putut să ajung acolo, durerea din timpul expediției și faptul că n-am putut să ajung pe vârf sunt un mini eșec. Dar un succes în schimb pentru voi. Garantat 100%, e un succes pentru voi ca români. Noi am dovedit atunci în 2003, vouă, celor care aveți capul pe umeri, și mai ales tinerilor, că se poate – nu sunt pumni în piept și pioane în tâmplă. Se poate. Noi putem și în țara asta, unde știți bine că majoritatea ne spune că nu se poate, Se poate. Important e să ne strângem oameni adevărați. Unde lucrați voi să fiți acea echipă și acel nucleu de oameni mișto. Noi am dovedit copiilor în primul că se poate. Pentru că ei merită mai mult decât noi ăștia maturi.

Andreea Roșca: Și fiecare succes împinge un pic mai încolo ce e posibil.

David Neacșu: A merge pe munte și-a urca fiecare centimetru și chinuială aia, și hârâiala aia de metru pe care îl urcăm… Oamenii care merg pe munte știu că – tragi de tine, transpiri, ți-e sete, ți-e foame, te bate vântul, ți-e frig – hârâiala aia, de fapt, te înalță în viață. Noi nu urcăm pe munți, noi ne înălțăm. Mergând pe munte, tu de fapt te înalți în bine. Când vom înțelege lucrul acesta, o să putem să le spunem și oamenilor de afară, să le explicăm că și în țara asta se poate – noi am dovedit-o atunci – ăsta e succesul. Insuccesul că n-am reușit eu e mic. Succesul e pentru ce am dovedit și pentru că, pentru prima dată, steagul acela românesc, tricolorul românesc a fluturat acolo.

Andreea Roșca: Și pentru că v-ați întors toți acasă întregi, vii.

David Neacșu: Faptul că ne-am întors acasă e bașca.

Andreea Roșca: Vreau să te întreb ceva anume despre magazin, despre Himalaya. L-ai deschis în 1993 cu banii din prima expediție în care ar fi trebuit să te duci pe Everest, dar care nu s-a mai întâmplat.

David Neacșu: Ni s-a dat țeapă. Mi-au rămas 3.000 dolari și am făcut o amărăciune de magazin. Din amărăciunea aia s-a dezvoltat și am făcut până în 2021, etalonul outdoor-ului românesc. Am fost primul magazin de outdoor. În momentul de față eu nu mă mai regăsesc în Himalaya. Nu mai am niciun fel de legătură, pentru că valorile pe care eu le-am construit 30 de ani nu se regăsesc la noii oameni.

Andreea Roșca: Acesta e unul dintre motivele pentru care ai vândut?

David Neacșu: Nu, eu chiar am fost cu bună credință. Dar nu mă mai regăsesc acum, de mai bine de un an.

Andreea Roșca: Deci după ce ai vândut.

David Neacșu: Da. Îți dai seama că am pus mult suflet acolo și îmi pare rău.

Andreea Roșca: Era o lume întreagă, o comunitate întreagă în jur.

David Neacșu: Acolo era energie, nu era magazin. A fost un model de viață pentru majoritatea oamenilor care au îndrăgit natura, care au mers vreodată pe munte. Ziceau că vor să trăiască „à la Himalaya”.

Andreea Roșca: Ce frumos!

David Neacșu: Da. Eram prieten cu oamenii care au lucrat în Himalaya.

Andreea Roșca: Spui că la voi, până și contabila mergea pe munți.

David Neacșu: Da, pentru că prima regulă era că trebuie să fii pasionat de ceea ce faci. Ce m-a învățat viața asta este că dacă nu faci cu pasiune, degeaba faci. Spun asta din punctul meu de vedere. Eu am făcut cu pasiune și am făcut bine. Și cunosc foarte mulți oameni, printre care și tu, și încă mulți oameni de pe planeta asta, care cu pasiune au făcut ce-au făcut, pentru că au simțit că e bine că fac treaba respectivă și pentru că s-au regăsit în ea.

Andreea Roșca: Ce voiam să te întreb despre Himalaya, și are legătură cu ce spui, este legat de fondatorul firmei Garmont, cel care-ți dădea bocancii și-ți spunea „Lasă că îmi dai tu banii”?

David Neacșu: Da. Mi-a zis: „Atâta mă costă să te cunosc”. Gândiți-vă că era 1998.

Andreea Roșca: E ceva ce am impresia că ai făcut și tu după aceea.

David Neacșu: Tot timpul am făcut asta, nu știu dacă știe cineva.

Andreea Roșca: Ce înseamnă „Doar atât mă costă să te cunosc”?

David Neacșu: Uite, vin eu la tine, la sfârșit, și-ți cer 100.000 de euro. Tu zici: „N-am, dar îți dau 20.000 sau îți dau 1.000 de euro”. Eu am făcut tâmpenia să dau. Am dat bocanci, am dat rucsaci am dat foale… Știți ce era în Himalaya înainte. Venea un tânăr student, îl vedeam că-i curgeau balele pe aici după un rucsac sau o pereche de bocanci, dar n-avea suficienți bani și aștepta să strângă din bursă. Asta se întâmpla în perioada de aur a Himalayei. Îi dădeam rucsacul sau bocancii și îi spuneam să îmi aducă banii în rate sau când poate el. Mă-ntreba de fac asta. Și îi spuneam: „Prietene, știi care e treaba? Eu am bălit după rucsacul ăsta și știu ce înseamnă pentru tine să-ți dorești ceva și să zici că nenorocitul ăla îl vinde prea scump. Îmi dai tu banii când vrei”. „Domnule, dar dacă nu-ți mai dau banii?” „Aâta mă costă să te cunosc.” Și-mi aducea banii. Ultima țeapă mi-am luat-o acum doi ani.

E foarte bine să dai încredere, dar, încă o dată, nu o luați de bună, nu faceți tâmpenia să dați 100.000 de dolari nimănui. Ideea e să dai bunătate dacă poți. Și dacă îți permiți să faci treaba asta, fă-o. Pentru că omul acela îl câștigi nu de client, ci îl câștigi ca prieten. Acela îți va da „Bună ziua!” pe munte încă 50 de ani de acum încolo, fiindcă merge pe munte. Și pe munte sunt altfel de oameni. Știți bine, cei care mergeți pe munte.

Andreea Roșca: Dacă ar fi să spui un mesaj de final, o idee, un ultim cuvânt pentru întâlnirea noastră, care ar fi?

David Neacșu: Vă mulțumesc foarte mult pentru onoarea de a mă lăsa să vorbesc! Mă bucur mult că sunteți mulți. Chiar sunt onorat și sunt foarte fericit că prietenii mei buni sunt aici în sală. E vorba de domnul Theodor Stolojan, omul care a avut încredere să meargă acum 20 de ani cu mine și uite că nu ne mai despărțim și mergem în continuare, un om pe care îl respect enorm, și despre care am vrut neapărat să scriu în cartea asta, pentru că mi-am petrecut o treime din viață cu el pe munte. Ne-am chinuit împreună și poate ne-a fost sete împreună, dar ne-a fost și bine, și frumos – chestii care nu se uită și fac gașca mișto.

Este vorba de Nini Marcu, de la Medlife, prietenul meu de suflet și omul care mi-a tras șuturi la propriu în zona dorsală, ca să scriu cartea. Mă suna săptămânal: „Te-am sunat să-ți spun că trebuie să scrii cartea”. E ceva invizibil care ne leagă, o coadă ca cea din Avatar ☺. El știe despre ce vorbesc.

Apoi e Alex Medelean, un om pe care îl respect enorm și care m-a trimis la Cluj să scriu cartea. E omul care mi-a deschis mintea atunci când am făcut pasul hotărâtor și am devenit din antreprenor scriitor.

Andreea Roșca: Neștiind ce problemă ți-a creat. ☺

David Neacșu: Un alt om e nevastă-mea. Îi mulțumesc și mamei. Dar în primul rând, îmi doresc să rămâneți cu ceva în cap: Fraților, putem! Avem putere în noi de n-aveți idee. Dacă un om a făcut ce-a făcut – și nu printr-o carte și prin niște vorbe –, dacă a putut, poate oricine. Nu pe munte. Muntele multora reprezintă doar viața. Să urcăm în viață. Putem să urcăm, dar urcăm mai întâi în noi – să ne înțelegem pe noi, să fim noi muntele.

Andreea Roșca: David, îți mulțumesc! A fost o încântare. Sper să ne mai vedem curând și sper să merg cu tine. Mă iei cu tine în călătorie? ☺

David Neacșu: Da. ☺

Andreea Roșca: Îți mulțumesc foarte, foarte mult!

Resurse

Află mai multe informații despre David Neacșu:

De pe pagina sa de Wikipedia sau din descrierea de pe site-ul său, neacsudavid.ro.

Cartea scrisă de David Neacșu:

Cartea înălțimilor. Povestea unei vieți de explorator

Urmărește și acest rezumat al primei expediții integral românești în Himalaya – Everest 2003.

Cărți recomandate de David Neacșu:

Povestașul – Mario Vargas Llosa

Alte cărți recomandate în conversație: