Problema este că oamenii caută prea mult să facă ceea ce iubesc, în loc să se concentreze pe cum iubesc ceea ce fac. (…) Pentru că asta auzim. Eu am crescut cu Steve Jobs care ne spunea că trebuie să faci ceea ce iubești. (…) Dacă ești Steve Jobs e normal, dar nu suntem toți Steve Jobs. A încuraja oamenii să facă ceea ce iubesc (…) e o cale ușoară spre nefericire. Destul de sigură, din păcate. Eu n-am auzit foarte multă lume care să te încurajeze: „Uită de «Fă ceea ce iubești!» și concentrează-te să-ți placă ceea ce faci, caută ceva bun în ceea ce faci”. Nu prea auzim asta. Auzim foarte multe încurajări de genul: „Găsește-ți pasiunea!” Doar că asta e o chestie atât de vagă… Și eu cred că, din păcate, ne face foarte rău. 

 

 

Bogdan este antreprenor și investitor. Conversația noastră a plecat de la o discuție între noi despre această dilemă între a face ce iubești sau a iubi ce faci. Bogdan crede că se pot face lucruri extraordinare atunci când înveți să iubești ceea ce faci. Istoria lui personală e o dovadă a acestei credințe: în primii ani ai carierei, a tranformat Colliers Romania în unul dintre cele mai performante birouri ale rețelei globale de real estate. A „inventat”, practic, platforma de birouri din nordul Capitalei. Și nu avea vreo aplecare anume către piața imobiliară. 

A cofondat Bookster, compania care a dus cărțile și cititul la angajații a sute de companii din România. Din nou, n-a fost ideea lui favorită, dar a transformat-o într-un fenomen. Din Novel Ventures, incubatorul de idei pe care l-a fondat, s-au născut două startup-uri remarcabile, Solo și Zitamine. Altele n-au mers mai departe, chiar dacă a crezut că are un model infailibil de construcție de organizații. 

Am vorbit cu el despre smerenia de a recunoaște când nu ai dreptate, despre prietenie, iubire și cât de mult contează oamenii în preajma cărora stăm. Dar și despre cum să îți alegi bătăliile în business, testul relevant pentru a recruta oameni extraordinari, principiile simple pe baza cărora a crescut companii, longevitate, educație și multe altele. E una dintre cele mai diverse, mai personale și mai frumoase conversații pe care le-am avut despre viață și despre business.  

Idei principale

1. Dacă așteptăm să facem ceea ce iubim, o să ajungem la pensie. În realitate, plăcerea în muncă e o chestiune de percepție, nu e ceva tangibil, măsurabil. Modul în care percepem munca depinde de felul în care privim lucrurile. Putem să ne uităm la ceea ce facem dintr-un unghi îngust, din care lucrurile ar putea părea anoste sau chiar întunecate, ori putem să descoperim unghiuri care să pună ceea ce facem într-o lumină nouă, astfel încât să vedem și să apreciem aspectele pozitive. În plus, chiar dacă am găsi ceea ce ar putea părea că este jobul ideal, o pondere mare a acestuia va fi ocupată tot cu aspecte de rutină, mai puțin atrăgătoare, inerente în orice activitate. Dacă așteptarea este ca tot timpul să ne placă neapărat ceva, o să fim dezamăgiți.
2. Rolul factorilor igienici și aspiraționali în motivația la locul de muncă. Orice job trebuie să bifeze câteva criterii de bază, fundamentale – să nu țipe șeful la tine, să primești salariul la timp, să nu-ți fie frig la birou sau în zona de lucru etc. Aceștia sunt factorii igienici, care dacă nu sunt îndepliniți, e destul de greu să reziști pe termen lung într-un job. În categoria factorilor aspiraționali intră cei care țin de misiune, de sens – să te simți bine făcând ceea ce faci, să simți că ai un impact. Un exemplu clasic de oameni care nu au factorii igienici, dar îi au pe cei motivaționali sunt cei care lucrează în ONG-uri. Sunt foarte multe ONG-uri care nu sunt bine organizate, n-au salarii bune, ceva nu funcționează ca factori igienici, dar există chemarea și misiunea care țin vie motivația.
3. „First get the right people on the bus, and then see where the bus is going.” Ia-ți oameni faini lângă tine, alături de care vei putea să navighezi în orice valuri vin. Acesta este fundamentul metodei create de Bogdan Georgescu și dezvoltate de acesta la Colliers, iar și după aceea la Bookster. Metoda conține foarte multe modele personalizate și adaptate la nevoile existente în companiile respective. Primul pas constă în formarea unei echipe de oameni inteligenți, super smart, iar următorul în crearea și implementarea unui sistem care să-i ajute să crească. Disciplina de proces e foarte importantă. Trebuie să te asiguri că oamenii folosesc soluțiile și procedurile create. Degeaba ai metodă dacă nu se poate implementa, nu se poate verifica. O metodă bună este cea care e ușor de implementat și de păstrat. 
4. Principalul predictor de succes în orice meserie este IQ-ul. Al doilea e conștiinciozitatea. Oamenii cu IQ-ul ridicat vor avea o performanță mai bună decât cei cu IQ-ul mai scăzut, inclusiv într-un job simplu, care nu necesită capacități intelectuale deosebite. Însă cu cât este mai creativă activitatea, cu atât diferența va fi mai mare între aceștia. În cazul unei activități super simple – în care oricât de deștept ai fi, nu prea ai ce face –, diferența nu e mare, dar există. În IT însă, de exemplu, e de 10x, chiar de 100x mai mare. Un star, un om inteligent și bun în meseria lui nu e un pic mai bun, nu e de două ori mai bun, ci e de 10 ori, de 100 de ori mai bun decât altul.
5. Alege-ți bătăliile. În negocieri, dar și în interacțiunile zilnice, trebuie să ne dăm seama când suntem pe punctul de a crea un conflict, când lupta nu merită. Să facem trei pași în spate și să ne înțelegem motivațiile. Să înțelegem că, de fapt, insistența noastră e fie încăpățânare, fie un soi de egocentrism, fie o plată pentru o poliță mai veche. Răspunsul la întrebarea „ce vrei cu adevărat?” e un mod de a alege la ce bătălii putem renunța. Însă e nevoie de foarte multă analiză și reflecție. N-avem obișnuința de a ne pregăti, de a ne gândi la ce vrem, la ce contează cu adevărat. Deși pare simplu să ne luăm un timp de gândire, de cele mai multe ori nu facem asta. Și intrăm într-o inerție, în care credem că noi știm ce avem de făcut, în mod natural – ne supraestimăm foarte mult capacitatea și experiența și subestimăm importanța pregătirii. 
6. Referințe interne și externe. Dacă este ceva ce ar fi bine să-i învățăm pe copiii noștri este cum să fie independenți de opinia celor din jurul lor, cum să aibă încredere în opinia proprie. Cum zice Warren Buffett: „inner scorecard versus outter scorecard”. Cu alte cuvinte, sistemul de măsură a valorii personale trebuie să fie dat de criteriile proprii, nu de criteriile celor din jur. Una dintre bolile grave ale societății în care trăim este faptul că depindem atât de mult și din ce în ce mai mult de ce cred alții. Avem o dependență de opinia publică. Și aici, Instagram-ul, Facebook-ul au fost instrumente puternice. 
7. Impactul managerilor trece dincolo de granițele companiei. O mare parte din modul în care oamenii se simt la muncă, dar și în afara ei, ține de manageri. Aceștia nu realizează de multe ori ce impact mare au, nu doar asupra oamenilor pe care îi conduc, ci și asupra familiilor acestora. Dacă te porți frumos cu oamenii tăi, aceștia merg seara acasă încântați de ei și se poartă frumos cu familiile lor. Dacă le faci viața mizerabilă, se duc acasă supărați, stresați și țipă la copii și la soție. Trebuie să înțelegi ce mare e impactul tău ca manager și să-ți pui întrebarea: „Cum fac să fiu mai bun?”. Apoi, să accepți că nu știi asta natural. Trebuie să înveți. Nu știm să dezvoltăm natural relații bune nici cu munca, nici cu colegii, nici cu partenerii de viață, dar putem învăța.

---

Acest podcast este susținut de Dedeman, cea mai mare companie antreprenorială, 100% românească, ce crede în puterea de a schimba lumea prin perseverență și implicare, dar și în puterea de a o construi prin fiecare proiect – personal sau profesional, mai mic sau mai mare. Dedeman promovează inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partenerul de încredere al The Vast&The Curious aproape de la început.

Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne ajută să evoluăm și să devenim mai buni, ca oameni și ca organizații. 

****

Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la Bursă. E o companie românească, fondată acum 25 de ani la Cluj de antreprenorul Voicu Oprean. AROBS a crescut constant și s-a extins internațional, astfel că astăzi e o companie internațională, cu birouri în nouă țări și mai mult de 1.200 de oameni și parteneri în Europa, Asia și America. AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung. 

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Această conversație a fost transcrisă folosind platforma Vatis Tech

---

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Bună, Bogdan!

Bogdan Georgescu: Servus, Andreea!

Andreea Roșca: Ce mă bucur că ne reîntâlnim!

Bogdan Georgescu: Și eu mă bucur și îți mulțumesc pentru invitație! 

Andreea Roșca: Cu mare plăcere! Și eu îți mulțumesc! Aș vrea să plecăm de la ceva ce probabil că e important pentru oamenii care nu mai știu unde ești și ce faci după Bookster. Tu ai fondat Bookster și ai plecat în 2018. Ce faci acum? 

Bogdan Georgescu: Le zic prietenilor că sunt șomer. ☺ Am început un incubator în 2020, imediat după pandemie, în ideea de a construi incubator un pic diferit de cele clasice pentru start-upuri, un incubator pentru oamenii care și-ar fi dorit să facă un business, să fie antreprenori, dar aveau scuza că n-au idei sau n-au bani. Atunci aveam în telefon – am întotdeauna – o listă cu zeci de idei de afaceri pe care le-am tot adunat în timp, cred că erau peste 40. Am vorbit cu mai mulți prieteni cu care lucrasem în trecut sau pe care îi cunoscusem în diverse ocazii, oameni cu care mai colaborasem. Le-am spus că vreau să fac acest incubator în care, chiar dacă n-ai o idee, eu îți trimit lista de idei, îți alegi ceva la care vrei să lucrezi, eu o să finanțez fiecare idee cu o sumă de bani, 300.000 de euro, pentru câteva luni în care va trebui să găsim un model de business. Așa am început incubatorul. L-am reluat, de fapt. Îl începusem și în 2011, când am plecat de la Colliers. Atunci era un incubator cu o tentă de afaceri sociale, mai degrabă. Acum am vrut să testez această idee de a construi un incubator în care nu vin oamenii cu ideile lor, cărora le dai niște bani și îi lași să-și facă treaba, ci vin oameni care vor să lucreze la un proiect, au experiență în spate, nu sunt chiar juniori, iar eu îi ajut, pe lângă finanțare, cu o metodă, cu o structură de lucru. Așa am început incubatorul, în care am testat mai multe idei, două au mers mai departe: Solo și Zitamine. 

Solo Fintech este prima aplicație complet digitală de administrare a unui PFA, în special contabilitate și partea inițială de set-up a PFA-ului, de la înființare și tot ce ține de organizare. Zitamine e un proiect de nutriție personalizată, pe un model foarte popular în America și în țările din vest, pe care l-am adus și îl dezvoltăm acum și în România. Ambele proiecte sunt conduse de echipe de cofondatori – oamenii care au venit în incubator și au lucrat la aceste proiecte. În ambele se descurcă foarte bine fără mine. Prin urmare, mi-au spus să-i las să le conducă ei. De acum un an m-am retras din partea operațională de zi cu zi. Mă întâlnesc o dată pe lună cu echipele, facem o întâlnire – îi zicem noi, întâlnire de scorecard –, în care analizăm progresul din ultima lună. 

În rest fac kombucha, kimchi, kineto – cei trei „k” ☺ – și mă pregătesc să lansez produsul de contabilitate Solo pentru SRL-uri, pentru companii. 

Andreea Roșca: O să mă întorc la toate lucrurile acestea, dar aș vrea să facem o paranteză în care să vorbim despre altceva care mi se pare foarte interesant și la care m-am gândit mult de când ne-am văzut ultima oară. Ideea de „Fă ceea ce iubești!” sau „Iubește ceea ce faci!”. Cred că e o discuție importantă pentru oamenii care își caută menirea și sensul în viață. Tu ai condus Colliers timp de foarte mulți ani, dar când te-ai angajat, nu iubeai deloc imobiliarele – de la asta a și plecat discuția noastră. De ce te-ai angajat la Colliers?

Bogdan Georgescu: Da, e un subiect sensibil acesta, legat de „Fă ceea ce iubești!” versus „Iubește ceea ce faci!”. Mult timp îmi părea doar o chestie de semantică. La Colliers aveam câte o prezentare anuală pe o temă pentru anul ce urma. Într-unul din acești ani, am prezentat această temă chiar la sfârșit, când plecam, 2008-2009. Am primit o reacție foarte puternic negativă din partea colegilor. Până atunci, de obicei le plăceau temele pe care le propuneam. Una care a entuziasmat colegii fusese „a fi” versus „a face”. Dar această idee a avut reacții foarte puternice, negative, din partea colegilor mei. Eu susțineam că e periculos și nu ne face bine să mergem pe ideea de „Fă ceea ce iubești!” și că e mult mai important pentru modul în care ne simțim și pentru fericirea fiecăruia dintre noi să căutăm să iubim ceea ce facem.

M-am angajat la Colliers când aveam 21 de ani. Eram student la ASE în anul trei. Deja avusesem diverse activități antreprenoriale înainte și visam să lucrez la Big Four. Visul meu era să lucrez la o companie de prestigiu, la o bancă. Mai vorbesc cu Alex și mai fac mișto de el sau cu Bogdan de la Ernst & Young – aplicam și la Ernst & Young, și la PricewaterhouseCoopers, iar pe vremea aceea primeam scrisorile acasă, în poștă: „Vă mulțumim pentru că ați aplicat, o să păstrăm CV-ul dvs. în baza de date, dar din păcate…”. ☺ Deci nu m-am putut angaja acolo unde îmi doream și a apărut ocazia să mă angajez la Colliers, care era o agenție imobiliară. În ’96, când m-am angajat eu, la 21 de ani, nu știam că există și o piață comercială. Credeam că piața imobiliară înseamnă să vinzi garsoniere în Berceni, ceea ce mi se părea cumva departe de potențialul meu. Eu eram olimpic în liceu, învățam bine, făceam o facultate foarte bună în București, părinții mei aveau pentru mine ambiții să fiu președinte dacă se poate. Prin urmare, să fiu agent imobiliar nu părea chiar direcția pe care mi-aș fi dorit-o când era mai mic. Ai mei voiau să fiu medic, cumva aveau planuri mult mai intelectuale decât era percepută atunci piața imobiliară. Așadar, a fost o alegere mai degrabă determinată de faptul că nu era altceva și a sunat interesant din punctul de vedere al banilor. La 21 de ani n-aveam niciun ban. Părinții mei erau pensionari de când eram eu mic. M-au făcut foarte târziu și au ieșit la pensie încă din comunism, iar după Revoluție o perioadă bună de timp pensiile nu au fost actualizate, așa că nu câștigau foarte mult. Prin urmare, nu prea aveam bani. Mâncam două garnituri când stăteam la cămin, la cantină. N-aveam bani să cumpăr și carne – și fel principal și garnitură. Cumpăram două garnituri în fiecare zi. Și atunci, nevoia de a face niște bani, de a nu mai sta la cămin, de avea și eu o mașină era mai mare decât jena de a fi agent imobiliar. 

Andreea Roșca: Și ai învățat să iubești ceea ce faci. De aici și prezentarea.

Bogdan Georgescu: Conștientizarea a venit mult mai târziu. Cred că mi-au trebuit 10 ani. Au fost 10 ani de învățare și din perspectiva celor din jurul meu. Mama mea a avut și are în continuare un impact foarte mare în viața mea. E mama, o iubesc, dar e o mamă foarte puternică și foarte încăpățânată. În primii 7-8 ani în care am lucrat la Colliers, le spunea tuturor celor din familie și prietenilor ei că lucrez la Ambasada Americii. 

Andreea Roșca: Ca să nu le spună că lucrezi în industria imobiliară.

Bogdan Georgescu: Era o rușine în momentul acela să spui că lucrezi la o agenție imobiliară. Deja construisem casa din Brașov, viața lor se schimbase destul de mult în bine de când eu lucram la Colliers, dar nu putea să zică lucrul acesta. Eu nu știam că le spune asta, dar m-am prins fiindcă mă tot sunau diverse rude să le pun o pilă să facă rost de viză de America. Și se supărau, crezând că eu nu vreau de fapt să le pun pile să-și ia viză. Mi-aduc aminte că într-o zi când m-a sunat, tot așa, un văr din Mangalia să-l ajut să-și ia viză, am sunat-o pe mama și i-am spus: „Te rog eu mult, înțelege și tu că vacanțe, casă, tot ce ai tu vine din acest loc de muncă al meu, care e foarte fain, e respectabil”. Apăream în ziare – cum voia ea să apar în presă –, compania creștea, am rugat-o să nu îi mai fie rușine cu asta. Dar avea această percepție, și nu numai ea. Acum lucrurile s-au schimbat destul de mult, dar pe atunci agentul imobiliar nu avea o imagine foarte bună. Erau și foarte mulți țepari, era o industrie grea, complicată, care nu avea o imagine bună. 

Cu toate astea, am observat că pe măsură ce lucram la Colliers și dezvoltam compania, dezvoltam echipa, noi aveam – cel puțin în interior – o imagine foarte bună despre noi. Și vedeam în jurul nostru clienți, companii, cu oricine interacționam, care aveau o imagine foarte bună. Atunci am început să mă gândesc – îmi dorisem cu totul altceva, făceam ceva ce nu mi-am dorit niciodată, dar îmi plăcea foarte mult. Observasem și în cadrul firmei că erau foarte mulți oameni care voiau un departament anume – de ex. voiau numai evaluări, nu voiau investment sau hoteluri. Fiecare avea o idee că vrea ceva anume. Eu încercam să-i pun pe poziții sau pe joburi unde eu credeam că s-ar potrivi. Dar ei, nu. 

Mi-aduc aminte că Oti – un prieten foarte bun de-ai mei, fratele lui Francisc Peli de la PeliPartners –, care fusese profesor de matematică în Brașov, venise la noi în firmă, la Colliers, să lucreze agent în divizia de închiriere de spații de birouri. Era divizia cumva vedetă. În orice agenție imobiliară, spațiile de birouri sunt cea mai bună, cea mai mare piață – sau erau atunci, acum Investment-ul a crescut și el. Oti a venit să lucreze la această divizie, dar după vreun an de zile mi-am dat seama că nu se potrivea cu jobul respectiv. Era un job în care relaționai cu persoane foarte importante. El era un pic mai timid, mai matematic în gândire, fiind profesor de mate la bază. Într-o zi i-am spus: „Eu te-aș muta de pe poziția asta. Dezvoltăm pentru tine un job nou, o divizie nouă de licitații de investiții în terenuri mari, în platforme industriale”. La câțiva ani după aceea – eu deja uitasem de asta – mi-a mulțumit. Mi-a zis: „Dacă nu erai tu să observi că nu mă pricep la asta și să mă pui să fac cu totul altceva, într-o zonă nouă… Pe moment te-am urât, nu am vrut, dar am avut încredere că tu știi mai bine și am mers pe mâna ta”. În câțiva ani a devenit numărul doi în Europa ca agent, după Horațiu Florescu. A fost o performanță incredibilă prin această schimbare. 

Asta mi-a întărit această convingere că ideea de a căuta să faci doar ce îți place e foarte periculoasă. De multe ori nu știi ce îți place, de multe ori nu ai ceva ce îți place neapărat. Inclusiv în cazul meu. Eu credeam că îmi place să fiu auditor într-o companie – ar fi fost un dezastru pentru mine. 

Andreea Roșca: Și cred că introduce și ideea că atunci când cauți ce îți place, dacă ai norocul să găsești și să faci ce îți place, tot timpul ar trebui să fie o plăcere. 

Bogdan Georgescu: Asta e altă discuție. Fata mea cea mică, Ana, are 25 de ani și tot caută acel job ideal, jobul visurilor ei. Și tot încerc să îi explic că și dacă va găsi jobul ideal, 90% din jobul ideal e tot muncă care n-o să-i placă foarte mult. Dat telefoane, scris mailuri… Deci bucățica aceea de flavour care-ți place cu adevărat e de 10%. Dacă așteptare este ca tot timpul să-ți placă neapărat ceva, o să fii dezamăgit. Dar în primul rând ideea de a face ceea ce îți place versus a iubi ceea ce faci eu cred că pleacă de la faptul că foarte puțini oameni au cu adevărat un vis când sunt mici. 

Andreea Roșca: Ți-am povestit că eu n-am avut decât rareori aspirații care să mă tragă spre ele. 

Bogdan Georgescu: Și de multe ori visul pe care îl avem când suntem mici este creat pe niște premise care n-au nicio legătură cu ce ne dorim noi ca adulți. Oamenii se schimbă de câteva ori în viață, apropo de principii și dorințe. Cred că o dată până pe la 15-20 de ani, când suntem încă mici și ne creăm o imagine romanțată despre viață – vrem să fim pompieri, eu voiam să fiu antrenor de fotbal, fiecare ce visează. După care, pe la 25-30, ne luăm niște modele – vrem să fim Becali sau Elon Musk ☺. Și cumva, la 40-45 de ani, când ne mai maturizăm un pic și-avem înțelepciune, începem să înțelegem cu adevărat ce ne dorim să facem. Așadar, sunt două-trei schimbări majore pe care le facem în dezvoltarea noastră, iar dorința aceea de când eram mici rămâne cumva pentru mulți ca fiind visul lor. Dar în realitate, și cei care ajung să facă ceva în legătură cu visul lor, de multe ori au o totală nepotrivire cu viața lor reală, cu ceea ce își doresc ei ca adulți. Dar, cum ziceam, pentru cei mai mulți, visul din copilărie să fie pompier nu e un vis real și îți dai seama rapid de chestia asta. De fapt, tu ești într-o lume în care tot auzi din toate părțile – de exemplu, de la domnul Steve Jobs, care e super fun și pe care îl iubesc foarte mult: „Trebuie să faci ceea ce iubești!”. 

Andreea Roșca: „Găsește-ți pasiunea!”

Bogdan Georgescu: În realitate, tu ai 20 și ceva de ani și nu ai pasiunea aceea. Și vine Simon Sinek care spune același lucru, și Ken Robinson ș.a.m.d. Tot vin oameni care îți spun asta și îți dau tot felul de chestionare care la sfârșit îți spun care e pasiunea ta. Completezi chestionarul și la sfârșit rezultatul îți spune că trebuie să fii într-un mediu legat de oameni. Adică nu te ajută cu nimic acele chestionare în realitate, dar tu te simți cumva incomplet, parcă ești defect – „Eu nu am o pasiune…”.

Andreea Roșca: Mai ales dacă ai oamenii în jurul tău care par că iubesc ceea ce fac și care par că și-au găsit drumul și pasiunea.

Bogdan Georgescu: Din ce în ce mai puțini în ziua de azi, din păcate, dacă ne uităm în jur. Eu nu am mulți astfel de oameni. Apropo și de pragmatism, că asta e o chestie pragmatică: dacă tot aștepți să faci ceea ce iubești, o să ajungi la pensie. În schimb, dacă înveți să iubești ceea ce faci, să vezi lucrurile bune… Totul e o chestiune de perspectivă până la urmă. 

Andreea Roșca: Asta voiam să te întreb. După atâta timp și reflecție, dacă te-ai gândit vreodată la asta, dacă există un drum ca să ajungi să iubești ceea ce faci?

Bogdan Georgescu: E o teorie despre motivație la locul de muncă, care e destul de clasică, dar pare că nu e destul de bine studiată sau înțeleasă. Această teorie împarte factorii de impact la un job în două categorii: factorii igienici și factorii motivaționali, inspiraționali. Factorii igienici sunt: să nu țipe șeful la tine, să primești salariul la timp, să nu-ți fie frig la birou, să ai un scaun decent ș.a.m.d. 

Andreea Roșca: Sunt cei de bază.

Bogdan Georgescu: Da. Se numesc igienici. Dacă aceștia nu sunt îndepliniți, e destul de greu să reziști pe termen lung acolo. În categoria a doua, cea de factori motivaționali, sunt cei care țin de misiune, de sens – să te simți bine făcând ceea ce faci. Să simți că ai un impact, de exemplu, e un factor important din punctul acesta de vedere. Eu le zic acestor factori inspiraționali pentru că îți ating o coadă și rezonezi cu ei. Un exemplu clasic de oameni care nu au factorii igienici, dar îi au pe aceștia motivaționali sunt oamenii care lucrează în ONG-uri. Sunt foarte multe ONG-uri care nu sunt bine organizate, n-au salarii bune, ceva nu funcționează ca factori igienici, dar chemarea, misiunea, e acolo. Și e foarte greu să trăiești pe termen lung când n-ai factorii igienici. Invers, în categoria a doua, cred că suntem majoritatea sau sunt foarte mulți oameni – au un job la corporație, la multinațională, un salariu bun, un scaun bun, birou în centru, se duc la costum, locuri de parcare și vând țigări. Știind că omoară oameni în fiecare zi, prin munca aceea. Nu toți omoară oameni, alții vând altceva. 

Andreea Roșca: Sau nu găsesc satisfacție, sau e un mediu de lucru toxic… 

Bogdan Georgescu: Munca pe care o faci o percepi ca nefiind ceva corelat cu plăcerea. Și apropo de cum găsești ceva care să-ți placă, cum faci să-ți placă ceea ce faci… 

Andreea Roșca: Zi-mi cum ai făcut tu. Care a fost pentru tine călătoria aceasta? Care au fost ingredientele care au contat? 

Bogdan Georgescu: Gândește-te că, în realitate, plăcerea de care vorbim e o percepție, nu e ceva tangibil, nu e ceva măsurabil în kilograme. E un mod în care te face să te simți munca pe care o faci tu. Deci până la urmă e percepția ta asupra a ceea ce faci. Eu eram agent imobiliar. Puteam s-o percep ca fiind un job în care toată ziua vând case sau puteam să o percep ca pe un job în care lucrez cu oameni faini, dezvoltăm sisteme interesante, schimbăm modul în care o piață funcționează, lansez produse noi, câștig – la 25 de ani – licitația pentru privatizarea BCR-ului împreună cu un consorțiu internațional și ei mă aleg pe mine versus alte companii cu experiență.

Andreea Roșca: Cum adică licitația pentru privatizarea BCR-ului?

Bogdan Georgescu: Când s-au privatizat toate băncile din România și toată industria mare, exista câte un consorțiu de consultație care asista fie la început cumpărătorii, fie după aceea statul. Era un Investment Bank ca J.P. Morgan sau Daiwa la BCR sau Goldman Sachs, care erau de obicei niște băieți smart din Londra și din New York. Ei veneau în România și angajau niște consultanți locali pe diverse bucăți. La tot ce se vindea în România, principala valoare era patrimoniul imobiliar. Și atunci aveau nevoie de un partener, un consorțiu, care să le spună cât face banca respectivă. În afară de patrimoniul imobiliar nu era mult în plus, foarte multe companii nu aveau mare lucru altceva. Aveau un drept de a opera în România, cum era la Distrigaz, de exemplu. 

Andreea Roșca: Deci spui că modul în care percepi munca depinde de felul în care privești lucrurile. 

Bogdan Georgescu: E o alegere. Ca și iubirea care e o alegere în relație. Nu poți să alegi să iubești pe oricine, desigur. De asta cred că factorii igienici sunt importanți. Trebuie să ai un job care să-ți bifeze anumite criterii importante pentru stilul de viață. Dar când ne referim la partea inspirațională, cred că cu cât e mai specifică nevoia, iubirea ta, ce îți dorești să faci, cu atât e mai greu s-o atingi. Cu cât e mai generală, cu atât e mai ușor să faci lucrul acela. Cu alte cuvinte, dacă eu îmi propun să lucrez într-un domeniu inovativ – ceva care e foarte general – pot să aleg să consider că modul în care îmi fac contabilitatea la firmă e inovativ. Eu acum practic sunt contabil. Am fost agent imobiliar, după aceea am fost bibliotecar, acum sunt contabil. Când eram mic, nu visam la asta.

Andreea Roșca: Depinde cum te uiți.

Bogdan Georgescu: Da. Am înființat o bibliotecă, am fost bibliotecar. Acum am înființat o firmă de contabilitate, care într-un an și jumătate a devenit cea mai mare firmă de contabilitate din România ca număr de clienți – avem 7.000 de clienți. Exact ce ai spus tu acum – depinde cum te uiți! Din punctul de vedere al nomenclatorului, dacă faci o bibliotecă, ești bibliotecar. Dacă faci o firmă de contabilitate, ești contabil. Dar eu n-am văzut-o ca fiind un simplu bibliotecar. M-am gândit cum pot să transform biblioteca clasică, învechită, într-un instrument care să inspire oamenii să citească, să se dezvolte. Deci am luat o chestie normală și m-am uitat la ea dintr-o perspectivă care pe mine mă atrăgea. Pe mine mă atrăgea ideea de a revoluționa. Asta mă atrage pe mine personal – să schimb status quo, să iau un lucru care merge într-un anume mod de 50 de ani și să-l schimb. Unul dintre visurile mele este să revoluționez un sport, de exemplu. Vreau să revoluționez industrii învechite, asta îmi place mie, mi se pare cool. Și atunci mă fac bibliotecar și revoluționez biblioteca, mă fac contabil și revoluționez contabilitatea. 

Am intrat pe piața imobiliară, care la momentul respectiv era văzută foarte prost, și în câțiva ani, am transformat Colliers România într-o companie la care aplicau mulți absolvenți de Harvard – nu unu-doi, aplicau mulți absolvenți la Harvard. A venit un tip superfain, Blake, din Noua Zeelandă. S-a mutat în România ca să lucreze la Colliers România, având oferte de la Colliers din foarte multe birouri din lume. Era printre cei mai de succes tineri din sistemul Colliers. A vrut să vină în Europa și a avut oferte din Londra, din Germania, din Polonia, dar a venit în România. Deci când am început, era o industrie prăfuită și am transformat-o în ceva superatractiv. 

Andreea Roșca: Care a fost pentru tine rolul curiozității în tot demersul acesta de a iubi ceea ce faci? Ai vorbit despre ideea că vrei să iei lucruri care funcționează învechit și să vezi cum pot fi transformate. Pe mine asta m-a dus cu gândul la a pune întrebări. 

Bogdan Georgescu: Sigur. Dar acesta e cazul meu personal. Mă întorc la „a iubi ceea ce faci” versus „a face ceea ce iubești”. E o poveste drăguță – la Bookster am descoperit-o – se numește „Johnny the Bagger”. E un film scurt, o poveste cu un băiat care avea sindromul Down și lucra la un supermarket în Anglia, punea produsele în pungi. Multe țări mai dezvoltate, pe vremea când încă existau case de marcat cu oameni, angajau oameni cu diverse dizabilități să ajute la case. Managerul de magazin a observat că la casa la care lucra Johnny, băiatul acesta, era tot timpul coadă față de celelalte case. Lumea mergea la această casă și aștepta la coadă să le pună Johnny produsele în pungi. La început ai fi crezut că o fac din simpatie, fiind un băiat cu o dizabilitate. Dar managerul a verificat un pic ce face Johnny. Acesta tot timpul zâmbea, era cu zâmbetul pe buze, deși făcea o muncă destul de neplăcută. Și a observat, apropo de clienți, că Johnny punea în pungă la fiecare client câte un bilețel cu un mesaj. În fiecare seară, acasă, Johnny scria de mână pe foi de hârtie, niște mesaje încurajatoare, pozitive pentru oamenii aceștia. Iar oamenii alegeau să meargă la casa lui Johnny. Astfel a transformat o muncă relativ neplăcută sau mai puțin plăcută în ceva foarte interesant pentru el. Era o comunitate, îi știa pe oamenii respectivi și cumva a găsit o cale prin care să-și facă munca într-un fel care să-i placă. Știi și povestea cu taximetristul din București care avea în mașină bomboane, apă, ziare, reviste. E o bucurie să mergi cu el cu mașina și el se simte apreciat când oamenii se urcă în mașină și vorbesc frumos cu el. 

Andreea Roșca: Ăsta e un alt lucru despre care voiam să te întreb. Gândindu-te la experiența ta, există oare vreo legătură între a avea succes, a-ți ieși, a fi satisfăcut de rezultat, a simți că povestea aceea funcționează și ideea de a începe să iubești ceea ce faci? E legată oare de succes? 

Bogdan Georgescu: Cred că succesul este rezultatul. 

Andreea Roșca: Adică ele se auto-alimentează cumva? Succesul alimentează faptul că-ți place și faptul că-ți place alimentează succesul. Sau cum vezi asta?

Bogdan Georgescu: Cel puțin din experiența mea – tot la Colliers am observat asta – în primii ani, munca pe care o făceam mie mi se părea interesantă, găsisem modul de a o face interesantă. Dar în realitate, noi eram agenți imobiliari. Prin urmare, împreună cu colegii noștri – eram și foarte tineri, ne permiteam orice fel de vis, și eram visători – ne propusesem ca în loc să căutăm să vindem cât mai mulți metri pătrați, să căutăm să ne facem treaba foarte bine. Și a fost mulți ani această dilemă la noi: Excellent versus Best. Vrei să fii cel mai bun sau vrei să fii excelent? Excelent însemna că puteai să fii și numărul trei, nu trebuia să fii the best. Noi ne-am dorit să le avem pe amândouă la un moment dat, eu eram foarte ambițios. Cumva mi-am dat seama repede că „best” însemna ca într-o clasă în care cel mai bun avea nota șase, tu să ai șapte. Șapte nu e excelent însă niciodată. Și atunci am mutat focusul de pe a fi cel mai bun pe a face lucrurile cât mai bine posibil, în ideea că succesul va atrage după sine și rezultate bune și banii. Deci, apropo de succes, dacă tu îți faci foarte bine treaba, succesul o să vină și apoi să vină și rezultatele, o să vină și banii. Și atunci, focusul a fost întotdeauna pe: să fiu mulțumit, să îmi fac bine treaba. 

Fac aici o scurtă paranteză. De multe ori mă întreb cum de lucrurile sunt așa, poate ai observat și tu. Eu am observat când eram într-o vacanță în Irlanda, făceam un roadtrip în jurul Irlandei și dormeam în sătuce. Era un traseu super de coastă, de câțiva mii de kilometri, făcut superfain pentru turiști. După o săptămână-două în Irlanda, am observat că în orice pub din Irlanda mergeam, în orice sătuc, avea un meniu cu mâncare supercreativă. Când am plecat, așteptarea mea era să mănânc cârnați cu fasole, și erau de fapt fructe de mare cu o tentă franțuzească. În primul rând că erau toate pub-urile super curate. Cumva, senzația era că proprietarul acelui pub punea suflet. Nu a putut să nu mă gândesc că la noi în România, când mergi într-o câșmă într-un sat, într-un orășel, îți trântește un meniu unsuros pe masă și mâncarea e rareori supercomestibilă. Serviciile și calitatea locului sunt total diferite. Oare de ce? Senzația mea era că oamenii aceia din Irlanda au ceva, își sfințesc locul. Ideea că omul sfințește locul. Până la urmă, nu locul sfințește omul, nu ceea ce faci te face, ci tu ca om poți să faci munca ta să fie faină. Ei tot cârciumari sunt, tot bucătarul unui pub e, dar omul acela o face cu drag. 

Andreea Roșca: Tot ceea ce îmi spui are cumva legătură și cu experiența mea. Eu simt că am trecut prin același proces care a implicat și că pe măsură ce am devenit competentă a început să-mi placă din ce în ce mai mult și să iubesc din ce în ce mai mult ceea ce fac. Adică atașamentul, și bucuria, și plăcerea vin și cu competența, când începi să te pricepi. Totul e cât se poate de bun simț și are tot sensul din lume. Dar îmi spuneai mai devreme de fata ta care caută ceva să iubească. De ce nu facem toți asta? De ce nu urmăm toți această cale? Unde se rupe filmul? 

Bogdan Georgescu: Păi, tocmai, eu cred că asta e o problemă. 

Andreea Roșca: E interesant că ea te are pe tine ca părinte care știi toate lucrurile acestea. 

Bogdan Georgescu: Acesta e un handicap foarte mare. Având un părinte care a avut succes profesional foarte mare, e foarte greu ca tu, copilul, să te mulțumești și cu ceva mai micuț. Visul e să aibă la fel de mult succes ca mine, dar nu neapărat și fel de multă muncă. Efortul nu e corelat cu rezultatul. Generația actuală n-a trăit cu foamea, prin urmare n-au percepția aceasta că trebuie să înveți non-stop ca să faci ceva în viață. Și e greu să vezi corelația – mai ales în cazul tinerilor – că pentru succes e nevoie de multă muncă. Așteptarea este ca pe Instagram – pui o poză și ai 3.000 de like-uri în două ore. Aici muncești două săptămâni și zici: „Încă nu m-au promovat”. „Păi abia te-ai angajat”. 

Eu cred că tocmai asta e problema: oamenii caută prea mult să facă ceea ce iubesc, în loc să se concentreze pe cum iubesc ceea ce fac. Și Anuța mea, și mulți din generația ei, sunt nemulțumiți de faptul că nu găsesc ACEL job, ACEA activitate care să le placă foarte mult. 

Andreea Roșca: Eu asta spun, că are tot sensul ce discutăm noi aici și totuși este atât de multă lume – uneori incluzându-mă și eu în acest „atât de multă lume” – care începe să o ia exact pe calea inversă, adică așteaptă să găsească ceva ce să iubească. 

Bogdan Georgescu: Pentru că asta auzim. Eu am crescut cu Steve Jobs care ne spunea că trebuie să faci ceea ce iubești, Simon Sinek cu „Find Your Why”, Sir Ken Robinson cu „Descoperă-ți Elementul”, care nu sunt idei rele. Știi că ziceam: „Always be yourself, unless you can be Brad Pitt.” ☺ Dacă ești Steve Jobs e normal, dar nu suntem toți Steve Jobs, cei mai mulți nu suntem Steve Jobs. A încuraja oamenii să facă ceea ce iubesc, din păcate, în mod pragmatic, în mod practic, e o cale ușoară spre nefericire. Destul de sigură, din păcate. Eu n-am auzit foarte multă lume care să te încurajeze: „Termină, uită de «Fă ceea ce iubești!» și concentrează-te să-ți placă ceea ce faci, caută ceva bun în ceea ce faci”. Nu prea auzim asta. Auzim foarte multe încurajări de genul: „Găsește-ți pasiunea!” Doar că asta e o chestie atât de vagă… Și eu cred că, din păcate, ne face foarte rău. 

Andreea Roșca: Dă-mi câteva repere despre compania Colliers, cum era când te-ai dus tu acolo? 

Bogdan Georgescu: M-am dus la 21 de ani, când s-a deschis biroul din România. La 24 de ani am preluat managementul, am fost pus director pe România. A fost o împrejurare, un noroc. La 24 de ani nu știam mare lucru, dar a fost o împrejurare. Compania avea doar manageri internaționali, country manageri erau doar americani sau canadieni. Chris, americanul care era în România, un tip superfain, a plecat cumva peste noapte. N-aveau pe cineva pregătit. România în ‘99 era un fel de Congo, cred, astăzi. Nu aveau un american sau un canadian care să vină în România peste noapte, așa că m-au pus pe mine. Mă știau cumva, cei din Canada mă cunoscuseră cu un an înainte. M-au pus provizoriu country manager până găseau pe cineva, până în toamnă, care să preia job-ul, compania. La început, după 3 ani de zile, ajunsese să aibă o cifră de afaceri cam de 500.000 dolari și cheltuia cam 800.000, deci avea o pierdere de 300.000 de dolari. O mare parte provenind din taxele plătite la stat, din păcate. 

Andreea Roșca: Tu ai condus-o câți ani? 

Bogdan Georgescu: 11.

Andreea Roșca: Și când ai plecat, cum arăta? 

Bogdan Georgescu: A crescut de 60 de ori, de la 500.000 am dus-o la 30 de milioane de dolari. A crescut foarte mult.

Andreea Roșca: Și era profitabilă?

Bogdan Georgescu: Era foarte profitabilă, aveam o marjă de profit de aproape 50%. 

Andreea Roșca: Te întreb toate lucrurile acestea pentru că ai vorbit un pic mai devreme despre ideea de metodă și că ai vrut să aplici la incubator o metodă pe care ai dezvoltat-o la Colliers și după aceea la Bookster. Vorbește un pic despre asta. 

Bogdan Georgescu: E o metodă la care încă lucrez. Metoda asta depinde foarte mult de obiective. La Colliers am obiective să construiesc o companie de succes ca să facă mulți bani. La 24 de ani, când am început să conduc compania, nu știam mai nimic. Eram tânăr român, fără studii serioase – că ASE-ul a fost o glumă – și atunci am început să citesc. Citeam diverse cărți. Am început cu Jim Collins – pe vremea aceea erau „Built to last” și „Good to great”. de la care am învățat ideea de a avea oameni foarte buni în companie și ideea de misiune și valori. Cumva am rămas cu această idee că trebuie să fie misiunea mea, a șefului, a CEO-ului – el alege misiunea, valorile care trebuie să fie cumva comune cu angajații. Ideea respectivă, care mi-a plăcut foarte mult, era: First get the right people on the bus, and then see where the bus is going. Cu alte cuvinte, nu îți propune neapărat exact unde vrei să ajungi, că viața te duce în foarte multe direcții. Ia-ți oameni faini lângă tine, alături de care vei putea să navighezi orice valori vin. Am început cu ideea de angaja oameni de foarte bună calitate. Cum angajezi oameni la 24 de ani, foarte buni? Am un prieten foarte drag, Dragoș Iliescu, cred că îl știi pe Dragoș. 

Andreea Roșca: Da. Care se ocupă de psihologie organizațională. E și fondatorul Brio. 

Bogdan Georgescu: Dragoș a fost coleg de clasă cu mine în liceu. Și cu Ferry, cum ziceam. Și cu Mihai Pană. În timp, tot vorbim, ne vedem și povestim, fiindcă suntem prieteni dragi. L-am întrebam despre succes – ce face ca oamenii să aibă succes? Mi-a spus că principalul predictor de succes este IQ-ul în orice meserie ai avea. Cu alte cuvinte, și dacă lucrează la McDonald’s și întorc hamburgeri, oamenii cu IQ-ul ridicat vor avea o performanță mai bună decât cei cu IQ-ul mai scăzut. Desigur, cu cât este mai creativă activitatea, cu atât e diferența mai mare. Al doilea predictor de succes e conștiinciozitatea. 

Andreea Roșca: Da, știam de acest binom. 

Bogdan Georgescu: E o diferență mare între ele, ca impact. La McDonald’s – la o activitate super simplă, la care oricât de deștept ai fi, nu prea ai ce face – diferența nu e mare, dar e o diferență, să zicem 20%. În IT este de 10x, chiar de 100x. Asta era o lecție la unul dintre cursurile pe care le-am făcut în ultimii ani apropo de oamenii cu adevărat buni. Ceea ce ca manageri nu înțelegem este că un star, unul bun în meseria lui, nu e un pic mai bun, nu e de două ori mai bun decât altul, e de 10 ori, de 100 de ori mai bun decât altul. Atunci am înțeles că trebuie să fie oameni foarte isteți, astfel că atunci când am început să creștem la Colliers – apropo de cum am început, de metodă –, am pus anunț de recrutare în România liberă, care în vremea respectivă era Best Jobs-ul sau E-Jobs-ul de azi. Eu am 24-25 de ani, cumva mă percepeam ca fiind și eu foarte tânăr, compania cunoscută, trebuia să fim creativi. Și am pus un anunț un pic diferit de anunțurile clasice. Erau oricum foarte ieftine, deci l-am pus un pic mai mare decât trebuia și l-am scris într-un mod un pic mai haios, cred că am pus și salariul. L-am făcut interesant. Am primit 800 de aplicații în prima zi, pe e-mail. A fost un pic panică. Când primești 800 de mail-uri într-o zi… a fost neașteptat. Și atunci am venit cu ideea de a da un test de logică, un test pe modelul GMAT, test care se dă la admitere la MBA în America, prin care să facem o primă selecție. E un test pe care îl dau și astăzi în companiile mele. Acesta a fost primul instrument, aporpo de metodă. Practic sortam oamenii inteligenți matematic, în primul rând. Puțini trec testul acesta, atunci treceau mai mulți. A scăzut dramatic rata. Eu pot să observ fiindcă îl dau de 20 și ceva de ani. Am observat în timp că procentul scade. Îl facem din ce în ce mai ușor testul și îl trec din ce în ce mai puțini oameni. Acum îl trec 2% testul. După aceea veneau interviurile în care testam inteligența emoțională, dar de fapt testam potrivirea cu noi ca echipă, ca cultură. 

Așadar, în metodă, primul pas este să fie oameni foarte buni, super smart. După care, oamenii aceștia supersmart – ce am observat eu în timp e că au nevoie de ghidare, nu știu ce să facă. Dacă nu agajezi oameni cu experiență…, mai ales că noi angajam oameni de 25 de ani, de vârsta mea sau chiar mai tineri decât mine. Prin urmare, ei erau superisteți, supersmart, dar nu știau cum să lucreze în piața imobiliară. Și atunci am început să lucrez la o metodă de lucru care să-i ajute, ziceam eu, să facă din oameni normali, vedete, staruri. În industria în care eram eu era obiceiul de angaja staruri, vedete, se furau de la o companie la alta. Când era unul mai bun, îl fura cineva, îl lua cineva-l putea plăti puțin mai bine. Noi n-am mers pe ideea să luăm din altă parte. Am zis că angajăm oamenii noștri, îi creștem intern și îi dezvoltăm. Am avut o rată de retenție de peste 99%. A plecat cred că un om în 10 ani de bună voie. Le plăcea oamenilor mediul acesta, iar metoda a crescut în timp. Am avut noroc că în 2001 am fost la un curs în Polonia, la un tip pe care îl cheamă Verne Harnish – între timp a devenit destul de celebru, dar atunci era și el tânăr și avea prima lui carte „Scaling up”. 

Andreea Roșca: Da, e celebru pentru metodologia de creștere, de scalare a companiilor. 

Bogdan Georgescu: Am luat acea teorie pe care am ascultat-o la el în 2001 și am aplicat-o de atunci la toate companiile mele. Astăzi este biblie, este manual. Am și dezvoltat metodologia. Ce mi-a plăcut la teoria lui Verne Harnish este că pe lângă faptul că are o mapare clară – priorități, date și ritm – despre cum să crești, avea și foarte multe formulare: cum să faci minuta ședinței, cum să stabilești agenda unui retreat de management.

Andreea Roșca: Ca un rețetar.

Bogdan Georgescu: Exact. Și noi am luat toată metoda aceasta a lui și am dezvoltat-o ulterior. La Bookster, mai ales, am dezvoltat foarte multe elemente pe lângă, ca să o completăm cu nevoile noastre, am adaptat-o nevoilor noastre. Deci oameni foarte deștepți, foarte smart și apoi scaling up e o metodă de disciplină și organizare de fapt. Așadar, oameni și disciplină sunt cele două componente importante. Disciplina de fapt înseamnă – cum ziceam la Bookster unde aveam teme trimestriale și aveam o glumă internă – disciplină de proces. Cu alte cuvinte, avem un proces, o divizie și aveam un mod de lucru, o metodă. Cred că o dată pe an aveam o prioritate de trimestru în care ne disciplinam. Noi aveam un fel de flux de lucru, dar oamenii nu prea îl respectau tot timpul. Astfel că un trimestru pe an toată echipa se asigura că procedura e scrisă corect și e făcută să fie respectată ușor. 

O mare parte din problemă – asta învățat la Colliers – este că degeaba ai metodă dacă nu se poate implementa, nu se poate verifica. O metodă bună e cea care e ușor de implementat și de păstrat. E ca și cu dietele. Degeaba ții dietă trei luni dacă după aceea începi să mănânci la fel ca înainte. O dietă bună e aceea care te ajută ca toată viața să înveți cum să mănânci sănătos. Îți dau un exemplu. La Bookster construisem o aplicație prin care măsuram satisfacția clienților – se numește Net Promoter Score (NPS). Am dezvoltat intern în cadrul companiei această aplicație, care după fiecare interacțiune cu un client, o dată la trei luni, îi trimitea o întrebare despre cât de mulțumit e de compania noastră, dacă ar recomanda-o unui prieten, să dea o notă de la unu la 10. Toate rezultatele se înregistrau într-un sistem informatic și acolo vedeam câți oameni sunt nemulțumiți. O notă sub șapte însemna că sunt nemulțumiți. Aveam un sistem care în mod automat aloca orice client nemulțumit unui coleg care trebuia să sune clientul în 24 de ore. După ce îl suna, trebuia să introducă în acest sistem informatic ce a vorbit cu clientul și să aleagă un motiv pentru care e nemulțumit, niște motive indexabile. Aveam șase motive – n-avem destule cărți, n-a venit cartea la timp, nu livrăm la el în birou etc. Acesta a fost sistemul creat. 

Andreea Roșca: Și acesta e un exemplu de sistem care e ușor de urmărit. 

Bogdan Georgescu: O să vezi imediat de ce. Întâi am făcut sistemul acesta. La fel poți să ai un sistem prin care să suni clienții, să trimiți oferte, să faci contracte. La Colliers, de exemplu – că de la Colliers a început toată chestia asta – agenților noștri le plăcea să vândă, dar nu le plăcea să facă facturi, acte administrative. Nu duceau la capăt procesul și trebuia să încasăm banii, erau probleme. Revenind la exemplul cu Bookster, am făcut procedura aceasta, am creat sistemul IT în care practic întrebam clientul dacă e mulțumit, iar pe cei nemulțumiți îi sunam. Conform teoriei din cartea lui Fred Reichheld despre Net Promoter Score, trebuie să suni să afli de ce e nemulțumit. E superimportant follow-up-ul. Totul până aici era ok, am făcut o metodă de lucru. Dar după trei luni de zile am observat că jumătate din clienți nu erau sunați. Colegii nu au implementat-o, deși știau ce au de făcut. Am vorbit cu ei, știau că e important. Cum cu toții știm că e important să facem sport, să mâncăm sănătos, dar nu o facem în fiecare zi. Așa și colegii mei – erau oameni și ziceau că au avut treabă, găseau un motiv pentru care nu-și făceau treaba. 

Atunci am adăugat ultimul element care a completat metoda. Dacă nu sunai clientul în 24 de ore, după 24 de ore ți se bloca calculatorul și nu mai vedeai decât un singur ecran care spunea: „Dragă Mihai, ca să poți să-ți faci mai departe treaba în compania în care lucrezi, la Bookster, trebuie să suni acești doi clienții. După ce îi suni și bagi în sistem datele lor, vei avea acces din nou la sistemul nostru”. Deci am creat un sistem care se asigura singur că este implementat. De atunci nu mai e niciun client nesunat. Și dacă suna și nu răspundea, alegea că n-a răspuns, iar după un număr de zile îi reapărea mesajul să-l sune. Eu nu îi spun constrângere, constrângere este când oamenii nu vor să-și facă treaba. La Bookster, dacă cineva nu voia să sune clienții, era scos de pe listă. Nu îi obligam să sune. Aveam colegi care spuneau că nu vor să sune că nu le place. Deci primeau mesajul numai cei care voiau să sune clienții. 

Îți dau alt exemplu. Avem un sistem de recrutare. La noi recrutarea e super importantă, mai totul e automatizat, fiindcă avem sute, mii de candidați. Lumea află că e un loc fain de muncă și vin mulți – cum ziceam, 800 la primul anunț în 2000 cred că era. Și acum aplică foarte mulți oameni. Acum primesc testul automat, nu mai stă cineva să se uite. Sunt un număr de pași. În procesul de recrutare, de obicei există un interviu. La proiectele mele sunt două-trei-patru interviuri cu oameni diferiți. Ce am observat în timp este că acest procest durează mai mult de o săptămână-două. După trei-patru interviuri, ai o discuție cu cei care au făcut interviul, ca în orice companie, să discuți dacă angajezi sau nu candidatul. Și de multe ori auzeam: „Cine era, că nu mai știu? L-am văzut acum 3 săptămâni, dar nu mai știu”. Atunci am creat un formular care trebuia completat după interviu, creat pe sistemul nostru de valori. Valoarea numărul 1 – In love with Bookster – știa de Bookster? Cât de bine știa? Și i se dădea o notă notă. Valoarea numărul 2 – Be kind – E un om fain? Valoarea numărul 3 – work smart – Cum ți s-a părut? Practic scriai niște comentarii după interviu ca să nu le uiți. Am făcut sistemul, i-am dat drumul, trei luni mai târziu nimeni nu completa formularul respectiv. Ce crezi că am făcut?

Andreea Roșca: Le-ai blocat computerul. ☺

Bogdan Georgescu: Dacă nu completau formularul, nu mai avea acces la restul sistemului. Repet, poate suna a constrângere. La Colliers era mult mai multă constrângere, aici eu îl văd ca pe un reminder – te ajută să-ți faci treaba. Pentru că oamenii vor să-și facă treaba, vor să aibă succes. Colegii mei din toate companiile în care am lucrat sunt bucuroși că au un sistem care îi ajută. Îi ajută să fie disciplinați practic.

Andreea Roșca: Deci metoda este așa: angajează cei mai buni oameni, ajută-i să crească… 

Bogdan Georgescu: Nu cei mai buni. Oameni inteligenți. E o diferență mare. Oamenii fără experiență sunt cei mai buni de fapt, că sunt dispuși să învețe. Modul meu de lucru e foarte diferit. Oamenii cu experiență când vin și aud ce trebuie să facă pleacă, că nu le place. Oamenii care vor să învețe, dar sunt inteligenți, se simt foarte bine. Că sunt ghidați. 

Andreea Roșca: Deci oameni inteligenți pe care-i ajuți să crească pe baza unui sistem. Apoi e disciplina. După care este un sistem de proces ușor de implementat. Mai e ceva în metodă?

Bogdan Georgescu: Metoda conține foarte multe teorii din cărți.

Andreea Roșca: Chiar chiar am vrut să te întreb. Cât de mult a contat că tu ești un mare cititor? 

Bogdan Georgescu: A contat fiincă am adus în metodă diverse idei din cărți. De exemplu, „Lean Startup”, a lui Eric Ries, vorbește despre MVP. De acolo am învățat că nu mă apuc să construiesc un sistem fără să-l testez înainte într-o versiune simplificată. Întâi manual, după aceea în excel și abia după aceea dezvoltăm o aplicație. Am făcut multe aplicații pe care le folosea nimeni și aruncam banii pe geam. Deci am aplicat multe teorii. De la Jim Collins ideea cu cei mai buni oameni, de la Scaling up, cartea lui Verne Harnish, aplicăm aproape tot. Am aplicat foarte multe, dar, repet, am luat acele idei, acele teorii și am construit pentru fiecare un mod de a fi util. Asta cred că asta e valoros. 

Andreea Roșca: Personalizarea și un soi de adaptare.

Bogdan Georgescu: Personalizarea și sistemul. Cu toți colegii mei, orice metodă nouă încercăm să implementăm – în fiecare trimestru avem o procedură nouă; facem bugetare, de exemplu, la sfârșit de an – și ne gândim cum o facem să funcționeze. Cum facem un buget ca după primul trimestru să putem în continuare să-l folosim – în foarte multe start-up-uri, la fiecare trimestru cifrele o iau razna. Cum îl faci dinamic? Teorii în cărți toată lumea citește, dar să le aplici efectiv și să faci oameni să le aplice, să le folosească aia e partea grea. De asta am dat exemplul cu forțarea, cum i-ai zis tu – eu îi zic încurajare, reminder. Iei teoria și găsești un mod de a o implementa care să funcționeze în compania ta și chiar să-l folosească oamenii. Asta e important.

Andreea Roșca: Ai vreun sfat? Contează ca sistemul de aplicare la compania ta să fie colaborativ? Ai vreun trick? Dacă ar fi să spui cuiva: „Fii atent ce contează dacă vrei să iei o teorie și să o faci reală pentru tine!”.

Bogdan Georgescu: Eu știu doar ce am făcut eu și ce cred eu. E opinia mea, nu-i un adevăr universal. În experiența mea, ca sistemul să meargă trebuie ca CEO-ul sau persoana cu viziunea – orice companie are la bază un fondator cu o viziune – sistemul merge dacă pleacă de sus. Dacă omul de sus îl gândește și-l folosește. Pasiunea, sufletul pe care-l pui tu, atenția pe care o pui tu în a face un sistem să meargă nu o poate face nimeni în compania ta. Cel puțin nu la început. Eu cred în teoria cu „prima linie știe cel mai bine”. Dar ca oamenii din prima linie să aibă această dorință de a face lucrurile uau, trebuie să vadă undeva chestia asta. La Bookster, îmi aduc aminte că în echipa de logistică, băieții care puneau bucăți în cutii – o muncă complicată, grea – în ultimii ani au venit cu o groază de inovații super faine. Dar în primii ani mă vedeau cum săptămânal stăteam cu ei și puneam cărți în cutii ca să înțeleg cum numerotăm rafturile mai eficient. Nu-i lăsam pe ei să facă asta, că la început nici ei nu știau și era rolul meu să gândesc o metodă care să le facă lor viața mai ușoară, până la urmă, că de aceea o făceam. Dacă fondatorul nu are pasiunea de a construi sisteme care să facă munca eficientă și ușor de făcut, e greu. Iei un consultant, consultantul n-are experiență, oamenii din cadrul firmei le fac ca să fie făcute și nu au o viziune unitară – și asta e o chestie importantă. Deci trick-ul este ca fondatorul să aibă încredere. În primul rând că nici eu nu știam, nimeni nu știa. Ai încredere că pasiunea ta și motivația ta sunt puternice și asta te va ajuta să le faci. Trebuie să implementezi soluția, să mergi până la capăt, nu doar să faci o procedură, să te gândești cum va fi implementată, cum te asiguri că oamenii o folosesc, care e sistemul. 

Andreea Roșca: Vreau să ajung la povestea cu incubatorul că mi se pare că toate lucrurile acestea sunt foarte valoroase. Ce mi se pare interesant este că metoda a funcționat atât de bine și îmi spuneai că în momentul în care ai făcut incubatorul, tu știai că investițiile de tipul acesta au o rată de succes de una din zece sau două din zece, dar că tu ai mers pe ideea că vrei să ai nouă din zece pentru că știai această metodă. 

Bogdan Georgescu: Eram romantic, un pic naiv, poate prea încrezător. ☺

Andreea Roșca: Cum a funcționat?

Bogdan Georgescu: Este vorba de execuție. E important să facem distincția. Aveam încredere și am în continuare încredere în metodă. N-am o problemă cu metoda, cred că e foarte bună și până acum a funcționat în foarte multe industrii în care am lucrat eu. Incubatorul n-a funcționat cum mi-am dorit eu la început. Ceea ce am visat să fac, nu am reușit să fac. De ce n-am reușit? Asta e o chestie importantă și apropo de ceea ce ne dorim să facem în viață – a iubi ceea ce faci versus a face ceea ce iubești. Eu am căutat să fac ceea ce îmi place. Și eu tot visez la ce zice Steve Jobs. Prin urmare, incubatorul a fost această viziune a mea despre ce mi-ar plăcea mie să fac. Dar fără să țin cont de ce îmi place mie cu adevărat să fac. Cred că în cele mai multe interacțiuni din viața noastră și cu alții, dar și cu noi înșine, noi ne raportăm la persoana noastră într-un mod în care ne-am dori să fim. 

Andreea Roșca: Fără să dăm atenție la cum suntem în momentul acesta, de fapt.

Bogdan Georgescu: Puțini oameni sunt mulțumiți de ei așa cum sunt. Pe vremuri eu aveam o definiție a autenticității. Definiția clasică era „Be true to yourself”, și eu o schimbasem în „Be true to the man you want to become”. Cu alte cuvinte, ziceam: „Eu așa cum sunt acum, nu sunt mulțumit de mine, că încă nu sunt destul de politicos cu alți oameni, nu sunt un prieten foarte bun pentru prietenii mei, nu am răbdare, nu sunt blând, nu sunt kind, n-am empatie. Eu îmi doresc să fiu un astfel de om”. Și dacă îmi propuneam să fiu „true to the man I want to become”, o să devin din ce în ce mai bun. Și în continuare îmi doresc acest lucru. Dar problema cu asta este că în viața de zi cu zi, când vorbesc despre mine, când îți spun ție despre cum fac eu lucrurile, de multe ori mi-e greu să fac diferența între cum mi-aș dori să fiu și cum sunt cu adevărat. Asta fac toți oamenii, am observat eu. Cu toții cunoaștem oameni cu care vorbim și care zic niște povești de zici că sunt Petre Ispirescu care a scris Basmele românilor. Tu știi că omul acela nu-i așa, îl auzi cum vorbește despre compania lui, dar în realitate compania lui nu e așa cum o prezintă. Dar omul nu e cu rea voință, el visează la ceva. 

Andreea Roșca: Se raportează la varianta ideală, la aspirație, la locul unde vrea să ajungă. 

Bogdan Georgescu: Exact. Când am început incubatorul, eu mi-am dorit să fiu mentor pentru mai multe start-upuri. Era cool, la modă să fii angel investor, să consiliezi tinerii care vor să fie antreprenori și mi se părea foarte cool și foarte fain. Ce am învățat după 2 ani de incubator a fost că mie nu îmi place această activitate. 

Andreea Roșca: ☺ De unde se vede cât de mult contează să încerci orice crezi. 

Bogdan Georgescu: Vorbeam în weekend cu un prieten, cu Voicu Oprean, am fost la munte împreună. 

Andreea Roșca: E unul din partenerii pentru podcast.

Bogdan Georgescu: Superfain. Da, chiar știam asta. Și-l întrebam: „Mai poți să muncești, că și tu muncești nonstop, ai succes?”. Și zicea: „Da, Bogdane, că și eu muncesc foarte mult, că am multă treabă și îmi place”. Era o discuție faină despre dorința de a face lucrurile mai bine, și a munci mai mult. Dar în realitate, cum ziceam, în cazul meu, în cazul muncii mele, a fost nevoie să trec printr-un proces dureros în care să înțeleg că ceea ce eu îmi doream să fac, ceea ce credeam că îmi place, și ce-mi place cu adevărat sunt lucruri foarte diferite. Dar numai experimentând asta am putut să înțeleg. Începând să lucrez cu diverși antreprenori, mi-am dat seama că eu nu sunt făcut pentru asta. Activitatea de a sta, și a explica oamenilor, și a-i îndruma… Am echivalat-o cu a fi membru în diverse board-uri de companii – nu-mi place deloc activitatea de board. Asta zicea și Voicu: „Urăsc să fiu într-un board”. Nu e pentru mine. Îmi place să predau, am făcut-o de multe ori și știu că îmi place să predau. Dar să stau cu un manager, cu un CEO, să-i explic cum văd eu că ar trebui să facă, după care, după trei luni de zile, să văd că n-a făcut nimic din ce i-am zis eu, nu îmi place deloc, mă enervează, mă stresez. În schimb, îmi place să construiesc, să fac sisteme, să ajut oameni să crească lucrând cu ei în fiecare zi. Ce am înțeles eu în incubator și de ce n-a mers incubatorul de fapt, este că eu nu eram persoana potrivită să fac această activitate. 

Andreea Roșca: Ai spus că ai clădit incubatorul acesta pe ideea că există o listă lungă de idei de afaceri pe care le aveai la dispoziție, resurse financiare – 300.000 euro pe care îi puteai da cuiva ca să înceapă –, și tot ce avea omul de făcut era să intre în incubator, să ia o idee și să lucreze la ea. 

Bogdan Georgescu: S-o testeze. S-o valideze, cum ziceam noi.

Andreea Roșca: Cum a funcționat chestia asta? Apropo de cum funcționează antreprenorii și antreprenoriatul. 

Bogdan Georgescu: Zâmbeam în timp ce spuneai, fiindcă mi-am dat seama că – apropo de a face ceea ce iubești versus a iubi ceea ce faci – eu am căutat oameni care să vină și să-mi confirme teoria, și anume că poți să iubești ceea ce faci. 

Andreea Roșca: Exact asta voiam să te întreb. ☺

Bogdan Georgescu: Nu știu de ce n-a funcționat. Cred că n-a funcționat pentru că eu nu am fost persoana potrivită, n-am avut răbdarea să stau cu ei să punem pe picioare acel proiect. Oamenii nu veneau pentru că iubeau acea idee, veneau că voiau să fie independenți, voiau să fie antreprenori. Îi atrăgea, fiindcă au ales dintr-o listă mai lungă, i-a atras ceva, nu era că nu le plăcea deloc, dar nici nu a fost visul lor neapărat. Dar nu cred că de asta nu a mers proiectul. Și, stai puțin, avem două proiecte care merg foarte bine. Din șapte. 

Și mai e ceva, când zic că nouă din 10 start-upuri eșuează, nu cred că din cele șapte începute au eșuat cinci. Eu deocamdată sunt la două din două, n-avem foarte multe. De ce? În orice start-up normal, cred eu, ai nevoie de timp – de una, două, trei luni până la așa-zis-ul Demo day, în care încerci să validezi că ideea de afacere pe care ai avut-o la început e fezabilă sau nu e fezabilă. Noi asta am făcut, de asta am oprit cinci proiecte. Am lucrat trei luni de zile, echipa a lucrat, aveam o listă de 17 puncte pe care trebuia să le atingă – apropo de metodă – și după aceste 17 puncte urma un Demo day în care ei răspundeau la cele 17 întrebări: Cât de mare piața? Cine e clientul? Ce nevoi are? și așa mai departe. Erau interviuri – la Solo au fost 150 de interviuri cu potențiali clienți – ca să înțelegem nevoia. Și la cinci din șapte proiecte după aceste trei luni ne-am oprit. Am spus „nu” din diverse motive. 

Am avut o idee foarte faină despre cum să construim un sistem, un fel de Booking sau AirBnB pentru evenimente corporate. Dacă vrei să faci un teambuilding sau un training, omul care îl organizează trebuie să găsească locație, meniu, facilitatorul, transportul, diverse chestii – toate de la alți furnizori. Și noi am vrut să facem o platformă care să integreze aceste nevoi într-o singură platformă. Răspunsul din piață a fost foarte bun. Toate companiile cu care vorbeam ziceau: „Ce fain! Ne-am dori asta”. Doar că atunci când am vrut să și testăm, să construim un prototip, ne-au spus: „Suntem în 2021, după pandemie, avem buget zero de evenimente, încă nu vin oamenii la muncă”.

Andreea Roșca. Aici a fost și timing-ul o problemă.

Bogdan Georgescu: Da, timing-ul nu era bun și acolo am oprit proiectul. Nu zic că a fost un eșec pentru noi. A fost o foarte bună lecție. Echipa s-a mutat pe alt proiect, mai departe. sÎn continuare cred că modelul pe care eu l-am promovat, am vrut să-l fac, are șanse bune, dar trebuie să găsești oamenii cărora să le placă să conducă start-upuri pe modelul de un fel de Board of Directors. Adică să nu fii implicat tu zi de zi, ci să-i lași pe ei să facă și doar să-i îndrumi. Mie nu mi-a plăcut asta. 

Andreea Roșca: Am vorbit acum mai mult timp, într-o conversație anterioară, cred că în 2017, și îmi spuneai atunci că erai într-o perioadă în care ceea ce te preocupa era să-ți curatoriezi cumva cercul de prieteni și de oameni apropiați. Aș vrea să-mi spui dacă ai făcut lucrul acesta, de ce aveai preocuparea asta, care este rolul acestui cerc în viața ta? Ce e o prietenie? 

Bogdan Georgescu: Asta e o întrebare bună – „ce e o prietenie?”. Mă întreba recent un prieten drag, Ștefan, care are un băiețel de 4 ani: „Bogdane, din ce știi tu despre viață până acum, ce-ar trebui să-l învăț eu pe Victor, cum să-l cresc?” Era o discuție haioasă, cumva. Gândindu-mă la copiii mei am spus „ca părinte, ai un impact foarte mare în viața copilului, desigur, dar dacă este ceva ce poți să-l înveți, dacă aș avea o baghetă magică să-mi învăț copiii ceva și am un singur lucru, i-aș învăța cum să fie independenți de opinia celor din jurul lor, cum să aibă încredere în opinia proprie”. Cum zice Warren Buffet: „inner scorecard versus outter scorecard”. Cu alte cuvinte, sistemul de măsură a valorii mele să fie dat de criteriile mele, nu de ale celor din jurul meu. Și aici, apropo de prieteni și influența celor din jurul nostru, cred că una dintre bolile mai grave ale societății în care trăim noi este faptul că depindem atât de mult și din ce în ce mai mult de ce cred alții. Știi vorba aceea cu „îmi cumpăr lucruri de care n-am nevoie ca să impresionez oameni de care nu îmi place”. Avem această dependență de opinia publică. Și aici, Instagram-ul, Facebook-ul au fost instrumente puternice. 

Andreea Roșca: Cred că e și ceva în cultura noastră. 

Bogdan Georgescu: Nu e numai în România, să știi. E în toată lumea, oamenii au nevoie de validare, au nevoie de admirație, cu siguranță. Doar că senzația mea este că nevoia și nivelul la care s-a ajuns deja este exagerat, ca dependență. Nu mai știu cine sunt, ce îmi doresc eu cu adevărat. Tot ce fac e să fac pe plac unor oameni care îmi dau like-uri. Deci influența celor din jurul nostru e foarte importantă. Și, din păcate, cum zicea Peter Attia recent – am citit Outlive, în ultimul timp citesc des despre longevitate și sănătate – zicea că dieta poate să aibă un impact negativ puternic, dar pozitiv nu prea. Dacă mâncăm bine, sănătos, trăim bine, nu trăim în plus neapărat. Cu prietenii nu e așa. Prietenii au și un impact pozitiv, dar aș spune că senzația mea, din jurul nostru, e că mai degrabă eu încerc să-i feresc pe copii și pe mine de impactul negativ al mediului în care trăim. Sigur, teoric, dacă înlocuiești ceva negativ cu ceva pozitiv, automat impactul e bun. Dar deocamdată eu văd această problemă mai degrabă în partea negativă, și anume, cum să scapi de oameni toxici din viața ta? Cum să scapi de Instagram-ul – apropo de copii – în care văd tot felul de prieteni cu o viață aparent senzațională și ei sunt triști că nu au viața aceea senzațională. 

Andreea Roșca: Ai spus că te preocupă cum să păzești copiii de influență negativă. 

Bogdan Georgescu: Acum sunt mari, mă preocupă, dar nu mai am ce face. Când erau mai mici, mă preocupa mai tare.

Andreea Roșca: Ai unul-două lucruri despre care ai spune că funcționează?

Bogdan Georgescu: Îmi aduc aminte de o prezentare a unui guru indian care a fost în România acum ceva timp și care vorbea despre, culmea, cum îți educi adolescenții, copiii. Foarte interesantă discuție. Zic culmea, fiindcă părea că are sute de ani, era un om înțelept. Mi-au rămas în cap foarte mult, foarte puternic acea idee și prezentarea lui. A spus că după o anumită vârstă, după 7-8 ani nimic din ce le spui nu mai poate să-i atingă în vreun fel. Singurul mod în care poți să-ți ajuți copiii e prin exemplu personal. Ei nu mai reacționează la ce le spui, la ce vrei să-i înveți. Reacționează doar la ce văd și oricum puțin și la asta. Deci, apropo de ce poți să faci, în primul rând să fii atent la exemplu personal – să încerci să te compoți într-un fel pe care ei să-l perceapă ca fiind pozitiv și să îl caute și în prietenii lor. La rândul tău, tu să ai prieteni în asemenea fel încât ei să-și dorească prieteni ca ai tăi. Ăsta e un prim pas important. Al doilea este că trebuie să vorbești copiii despre asta. E o discuție complicată pentru că ei te vor întreba de ce să nu vorbească cu un om, până la urmă, pentru că omul acela nu știu ce face sau nu-mi place mie. Dar vorbim cu ei chiar dacă sunt rezistenți. Copiii ne iubesc și țin minte, ascultă de asta. 

Andreea Roșca: Îl ajuți să-și creeze singur un sistem propriu de filtre. Cumva, în timp. 

Bogdan Georgescu: Da, din păcate, experiența mea a fost că la început ei nu au un sistem propriu, au sistemul tău de filtre și-l aplică pe ăsta oarecum orbește și nu se regăsesc în el. După ce aplică sistemul tău de filtre, ca părinte, nu sunt confortabil cu el și vine un moment în care nu se mai simt bine că au și prieteni care îmi plac mie, dar nu le plac lor, îi schimbă pe cei care le plac lor, care sunt aceia nocivi. Întâi merg prea mult la plus, după aia prea mult la minus, dar la urmă încep să ajungă la o cale comună. Sigur că extremele acestea diferă de la copil la copil. Dar asta a fost observația mea, că vorbind o să-i influențezi. Mai ales când sunt mici, te ascultă și încep să aplice ce spui tu și nu se simt bine. Dar, în timp, vor găsi acea cale de mijloc. Repet, exemplul personal este foarte important și cum te compoți tu ca sistem de valori, și ce prieteni ai. Și doi, vorbește cu ei tot timpul, explică-le ce e important, nu te opri din vorbit. E ca și la job, așa e și acasă cu copiii. 

Andreea Roșca: De ce e așa de important pentru tine? Îmi aduc aminte că mi-ai spus-o ca pe o preocupare importantă aceasta de a-ți selecta și a curatoria în permanență oamenii din jurul tău. 

Bogdan Georgescu: Ce am observat – și cu mine în primul rând, dar și cu prieteni de-ai mei, și cu copiii – este că oamenii au această credință și percepție că majoritatea nu ni se aplică nouă. 

Andreea Roșca: O fi așa, dar e cazul celorlalți, nu al meu.

Bogdan Georgescu: E și un studiu făcut – 80 dintre șoferi nu conduc bine, dar nimeni nu crede asta despre el. Teoria că ne influențează negativ, sau pozitiv cei din jurul nostru, toată lumea o știe și o acceptă, dar oamenii cred că „nu mi se aplică mie”. Eu știu să fac diferența sau pe mine nu mă va influența. Chit că-mi petrec foarte mult timp cu un anumit tip de oameni, eu n-o să devin ca ei. Avem credința aceasta. Acum ceva ani, când mă preocupa asta, observasem deja că aveam multe comportamente negative, mai ales în contextul în care petreceam timp cu oameni care aveau acele comportamente. Îți dau exemplu. Mergeam cu băieții în weekend, la mare sau la o bere undeva. Dacă ei flirtau mai ușor cu diverse fete, chit că erau căsătoriți, atunci începeam și eu ușor-ușor să mi se mai pară o problemă, chiar dacă eram într-o relație și eu îmi propusesem să fiu loial, să nu-mi înșel partenera, cumva în mediul acela parcă eram oarecumun pic mai deschis la idee. Prima oară îi criticam când mergeam cu ei, a doua oară nu-i mai criticam. A treia oară eram un pic mai deschis și a 15-a oară aș fi putut să spun: „Dacă toți o fac, sunt prost să n-o fac și eu?” Am observat asta în mai multe situații legate de valorile mele și de viața mea. Și atunci, ușor-ușor am început să mă întreb dacă sunt atât de puternic pe cât zic eu că sunt sau în realitate sunt și eu un om. Asta am observat-o mod practic, fiindcă stând în acel mediu, cu acel gen de oameni deveneam ușor-ușor ca ei. Poate nu 100%, poate doar 50%, dar eu voiam să fiu la zero pe acea valoare, nu voiam să fiu la 20%. Adică pe anumite sisteme, pe anumite valori, să mint numai un pic. N-ar trebui să fie negociabile. Valorile ar trebui să ne definească cumva. Și atunci, înțelegând că comportamentul acesta al unui grup de oameni are un efect negativ asupra mea, am căutat să mă retrag. Cred că în primul rând este acceptarea, apropo de curatorie, de alegere, de cum îmi aleg prietenii. Ce am înțeles după acea discuție și după ce am început să fac un pic de ordine în viața mea, a fost că luând atât de rece și matematic – valori, sistem, ăia-s, ăia nu – o să rămâi singuri. Există riscul acesta. Dacă nu vrei singur, începi să adaugi oameni noi. Doar că de la o vârstă încolo… 

Andreea Roșca: E mult mai greu. 

Bogdan Georgescu: Găsești oameni faini. Eu acum, mai ales prin YPO, sunt cu foarte mulți oameni foarte faini în viața mea, doar că de la o vârstă încolo, dacă nu suntem apropiați de mici ca prietenie, oamenii au familii, au copii. Cu Fady de la Regina Maria, care e un prieten drag și pe care îl apreciez foarte mult, suntem și vecini, dar n-apucăm să ne vedem pe cât ne-am dori, fiindcă avem vieți ocupate, aglomerate. Prietenii dragi pe care îi dezvolți un pic mai târziu în viață, îți rămân apropiați, dar nu mai ai aceeași legătură, fiindcă fizic e mai complicat. Cu Mihai Pană sau cu Laurențiu, cu Paul sau cu George, prietenii din copilărie, cumva reușim. Fiindcă poți să suni la 21:30, să spui: „Am o seară proastă, hai să ne vedem la o plimbare”, că sigur vine cu mine. Și pe Fady pot să-l sun, că sigur vine, dar cumva nu îmi vine fiindcă știu că are doi copii. În fine, pe măsură ce renunț la prietenii ăștia vechi, rămâne un gol și nu e ușor de umplut golul acela. Și ce-am făcut a fost că am mai adăugat un criteriu, pe lângă aceste criterii tehnice – să nu aibă un caracter nociv care să mă ducă și pe mine în direcția aceea –, am adăugat iubirea. Am încercat să găsesc oamenii care să simt că mă iubesc cu adevărat. Și sunt foarte puțini, dar eu sunt norocos să am câțiva oameni din aceștia în viața mea. La oamenii aceștia am încercat să mă uit la modul: „Au și comportamente care nu-mi plac, dar dacă le înțeleg și le accept, deci sunt conștient de ele, încerc să nu le încurajez deloc – când le manifestă față de mine sunt destul de ferm și de clar – și construiesc relația noastră pe bază de iubire, de fapt”. 

Andreea Roșca: Și atunci asta devine cumva un criteriu mult mai important. Și cum știi că e o relație de iubire?

Bogdan Georgescu: Cum știi că te iubește cineva? Teoretic, aș spune că simți. Practic cred că – chiar mă gândeam astăzi, că știam că urmează să ne vedem și mă uitam puțin pe idei – mi de pare că cel mai bun prieten al meu din punctul acesta de vedere este mama. Mama, care mă sună din iubire, deși mă enervează că mă tot bate la cap. Apropo de importanța iubirii la prieteni, am avut o realizare acum ceva ani. Aveam o perioadă puțin mai grea, nu mai știu de ce, și mi-am dat seama într-o zi că Mihai Pană, Miță, prietenul meu din copilărie, mă suna nu chiar în fiecare zi dar cu siguranță de 2 ori pe săptămână, să vadă ce mai fac. Trecuse un an și ceva de când făcea asta. Noi suntem ca frații, aproape. Culmea, că mulți frați nu se sună așa de des. Dar când am stat să mă gândesc am avut acea realizare că omul acesta… Mi-am dat seama în clipa aia cât de mult mă iubește. Am avut o senzație de iubire necondiționată, care e foarte rară și foarte valoroasă.

Lecția asta a lui Mihai către mine m-a făcut să mă gândesc la cum vreau eu să fiu ca prieten pentru alții din viața mea. Atunci am înțeles că e mai important să mă gândesc pentru cine vreau să fiu un prieten bun. Întrebarea „Cum îmi aleg prietenii?” este de fapt, „Pentru cine aș vrea eu să fiu un prieten cu adevărat bun?” Că n-am resurse nelimitate. Și al doilea lucru: când îi aleg pe oamenii aceia, aleg că pentru acești oameni am iubire necondiționată, indiferent ce-ar face în viața lor. Această decizie a schimbat dramatic relația mea cu ei. Pur și simplu nu-i mai critic când fac prostii – e ușor din afară să judeci oamenii, e foarte ușor să-i critici. Nu înseamnă că le validez comportamentul, dar sunt acolo lângă ei ca să-i ajut când au nevoie. Nu sunt acolo ca să-i critic. Această schimbare de mindset – în loc să mă gândesc că ei nu sunt prieteni buni pentru mine, să mă gândesc pentru cine vreau eu să fiu un prieten adevărat și ce înseamnă asta pentru mine. Pentru mine înseamnă să-i ofer iubire necondiționat, pentru că am primit-o de la Mihai și am văzut câte puternică e. Și m-am simțit atât de bine. Am fost la un curs la IMD acum 2 ani, și am aflat conceptul de secure base. 

Andreea Roșca: IMD Laussane. 

Bogdan Georgescu: Da. Baza asta de siguranță se pierde pe măsură ce trec anii. La început sunt părinții, după aceea poate să fie meseria, jobul. În timp, simțeam o durere că am pierdut un pic din punctul acesta de vedere. Prin Mihai, și prin modul în care el mi-a arătat că mă iubește și afișează prietenia noastră, am realizat cât de valoroasă e. Atunci am spus: „Pot să o dau și eu mai departe?”. Nu sunt un prieten cum mi-aș dori, apropo de „Be true to yourself” sau „Be true to the man you want to become”. Dar măcar am conștientizat că față de copiii mei, de exemplu, față de Mihai, față de George, față de Laur, față de Paul – sunt super norocos că am CÂȚIVA oameni în viața mea – am ales că orice ar face ei vreodată, eu îi iubesc necondiționat. 

Andreea Roșca: Mai am o grămadă de chestii să te întreb și încerc să-mi dau seama pe care să le prioritizez. Am să te întreb despre povestea cu „Alege-ți bătăliile!”, care nu mi-a atras atenția când ar fi trebuit, dar mi-a atras-o acum. De sfatul pe care l-ai primit de la unul dintre directorii tăi de când lucrai la Colliers, care ți-a spus: „Alege-ți bătăliile!”. Eu am reținut și că acesta a fost unul dintre momentele importante din viața ta. Ai început să te gândești care sunt bătăliile care contează și care sunt cele în care nu merită să intri? Cum te gândești acum la asta? Eu una, cel puțin, tind să mă răspândesc în diverse cauze care se dovedesc a fi minore. 

Bogdan Georgescu: E și acesta un subiect complicat. Acum câțiva ani am făcut coaching o perioadă cu Adi Stanciu. El începe coaching-ul cu un chestionar de profilare. La profilarea mea, la competitivitate și perfecționism eram aproape de maximum. În urma discuțiilor cu Adi am rămas cumva cu ideea că sunt prea competitiv, oamenii mă consideră un pic prea dur și nu mă plac suficient de tare – cum îmi doream eu – și poate aș putea încerca s-o las mai moale. Începusem asta oricum, când plecasem din Colliers. Ce am învățat însă după aceea este că parcă nu mai eram eu, parcă nu mă mai regăseam. Eu sunt fericit când câștig, când dovedesc ceva, când schimb un sistem, când fac să meargă ceva. Când mi-a spus Neal în 2002-2003, deci foarte devreme – aveam 26-27 de ani: „You have to choose your battles!”, era pentru că nu cedam nimic. Negociam contractul meu atunci și la fiecare punct din contract avem argumente despre de ce trebuie să fie ca mine. Ăsta obosise săracu’ și, după ce am semnat, după ce am agreat totul, mi-a zis: „Ca sfat de viitor, you have to choose your battles, că obosește lumea lângă tine și nu poți să faci afaceri cu un om de care nu-ți place”. Eu eram un tip plăcut, simpatic, dar dacă ești atât de… La un moment, trebuie să fie un win-win, cumva, nu poți să câștigi tot. De acolo am început să mă gândesc la asta și am ajuns la un moment dat la o extremă în care lăsam de la mine pentru orice situație. Vine și Esther Perel care spune celebrul: „Do you want to be right or do you want to be married?” 

Andreea Roșca: Care este în ideea de a lăsa de la tine.

Bogdan Georgescu: Și am ajuns într-o perioadă să las foarte mult de la mine. Mi se părea mie. Acum, dacă-i întrebi pe cei din jurul meu s-ar putea să aibă opine ușor diferită. ☺ 

Andreea Roșca: Dar față de față de a câștiga toate punctele, probabil că pentru tine însemna că lași mult de la tine. 

Bogdan Georgescu: Da, exact. A fost o schimbare. Acum întrebarea este: Cum alegi ce contează și ce nu contează? E o întrebare destul de complicată. O carte spectaculoasă pe care am citit-o, „Crucial Conversations”, m-a învățat despre cum să administrezi conflictul. Oamenii cred în general că sunt două variante în conflict: „Nu zic nimic, tac din gură, nu vreau să creez o problemă” sau „Îi dau peste nas, îi zic eu două”. De obicei, agresiv. Cartea prezintă și o cale de mijloc în care spui ce îți dorești într-un mod frumos și și obții ceea ce vrei. Și te învață cum să faci asta. La baza acestei teorii stă o întrebare: „What do you really want?” Ce-ți dorești cu adevărat? Mi-aduc aminte că într-o zi aveam o negociere importantă cu Regina Maria – le-am construit o clinică pe Enescu și mergeam să negociez contractul de închiriere. Eram într-o asociere cu câțiva prieteni mea și rolul meu era să negociez contractul cu Regina Maria. Având un pic de experiență din piața imobiliară, s-au gândit că ar trebui să negociez eu contractul. Eram la a nu știu câta întâlnire. Era dificilă negocierea cu Regina Maria – ei aveau o poziție de forță, fiind Regina Maria, noi eram trei antreprenori români care voiau să facă o clădire pentru ei, o clinică, și de acasă până la biroul lor, pe drum, am repetat de 100 de ori întrebarea: „What do you really want?”. Am vrut să mă asigur că înțeleg în acea negociere că nu e important să câștig, să fiu eu cel mai deștept din sală, ci aveam niște puncte pe care voiam să le ating. Trebuia să pun în contract indexarea – azi au înțeles partenerii de ce era importantă. În vremea aceea, acum câțiva ani, era inflația 2%, 1%/an indicele inflației. 

Andreea Roșca: Da, cu 15-16% inflație, e important. 

Bogdan Georgescu: Azi partenerii mei m-au sunat și mi-au spus: „Clauza aceea pe care ai pus-o acolo și ai insistat ne-a ajutat foarte mult acum.” Eu aveam de fapt câteva chestii de obținut dintr-o listă lungă de probleme. Și repetând și înțelegând care sunt obiectivele mele clare și că restul sunt detalii, acesta e un mod de a alege la ce bătălii poți să renunți, la ce nu contează cu adevărat. Să te gândești: „Ce contează pentru mine? Ce-mi doresc eu?” Nu e ușor. Îți trebuie foarte multă analiză și reflecție. Nu vine natural – asta apropo de modul în care oamenii iau decizii, că vorbeam un pic la începutul discuției noastre. N-avem obișnuința de a ne pregăti, de a ne gândi. „Stau o juma’ de oră să-mi fac un plan pe luna asta. Vreau să-mi caut un job nou, cum ar trebui să arate compania în care lucrez? Ce contează cu adevărat?” Deși pare atât de simplu și putem sta o juma’ de oră să ne gândim, nu facem asta. Și intrăm într-o inerție, credem că noi, natural, știm – „Știu, io!” – ne supraestimăm foarte mult capacitatea și experiența și subestimăm importanța pregătirii. Deci în decizii, apropo de „Choose your battles!”, m-am obișnuit de când și cu cartea asta, și din experiența de până acum, și de la Esther Perel, să mă gândesc: „Ce doresc eu în seara asta?” 

Mi-aduc aminte de un curs la Colliers foarte fain. Mă certam foarte des cu prietena mea pe vremea respectivă, că mie îmi plăcea să beau seara o cană cu lapte, cu pâine, unt și gem. De când era mic, am plăcerea asta. Mă supăram pe Georgiana și îi ziceam: „Nu cumperi și tu niciodată lapte sau pâine. Tot timpul eu trebuie să cumpăr. Dacă eu nu cumpăr, n-avem lapte în casă”. La cursul respectiv pe această temă cumva, despre ce ne dorim versus ce obținem în viață, ne-a pus să dăm un exemplu. Eu am zis că mă duc acasă și mă cert de multe ori cu Georgina că n-a cumpărat lapte, și îmi era poftă să beau lapte. Și omul acela mă întreabă: „Auzi, dar dacă bei ceai și e armonie și liniște în casă, nu crezi că e mai bine?”. O chestie atât de simplă parcă mi-a deschis ochii. 

Andreea Roșca: E ca și cum e ca și cum nu ți-ai fi putut imagina. E un răspuns simplu, dar nu ți-l imaginezi.

Bogdan Georgescu: A fost incredibil. Apropo de luptelele pe care le alegi, dacă te gândești la ce îți propui în viață, această mică perioadă de gândire în care să îți dai seama ce îți dorești în situația dată ajută enorm ulterior la execuție și la implementare. Aseară mă plimbam cu prietena mea pe stradă și vorbeam despre ceva, îi criticam o decizie, de fapt. Și la un moment dat, în timp ce mergeam și criticam, am stat să mă gândesc: „Eu ce îmi doresc de fapt în seara asta? Să se simtă ea prost că o critic sau să am o plimbare și o cină frumoase? Chiar contează chestia asta?” M-am oprit și mi-am cerut scuze: „Scuze! Am avut o zi mai proastă, probabil e un fleac. Iartă-mă că am fost critic. Hai să vorbim despre ceva vesel”.

Andreea Roșca: Că nu e ca și cum când am învățat ceva vine automat. Nu. Trebuie s-o reînvățăm, s-o practicăm din nou și din nou. 

Bogdan Georgescu: Da, și aici ai nevoie de foarte mult self-awareness. Asta e o parte complicată. Să ne dăm seama când creăm un conflict, când lupta nu merită. 

Andreea Roșca: Trebuie să ai capacitatea să te dai trei pași în spate – pentru mine asta e foarte greu – și să înțelegi că, de fapt, e fie încăpățânare fie este un soi de egocentrism, fie este pentru că te răzbuni pentru ce s-a întâmplat acum 3 ani. Adică să îți înțelegi motivațiile. Mie mi-e foarte greu să fac asta și un efort continuu. 

Bogdan Georgescu: Da. Celor mai mulți oameni cred că le e greu. Cei cu adevărat înțelepți deja au interiorizat-o. Eu reușesc să o fac in real-time, deja. Adică în timp ce lupt, mă gândesc: „Ce fac aici? Stai un pic!”. Când sunt situații importante, mă gândesc înainte ce-mi doresc. Când mă pregătesc de o luptă, de exemplu, stau și îmi fac o listă – stau efectiv și scriu ideile principale: Ce îmi doresc cu adevărat? Ce se poate întâmpla rău? Asta e o întrebare importantă. Știu că în negocierea cu Regina Maria e un tip la masă care mă provoacă, mă înțeapă. Îi place lui chestia asta. Știind asta, că el mă provoacă, nu reacționez. Dar mă gândesc înainte, altfel pe moment o să reacționez dacă nu-mi propun să evit asta. 

Andreea Roșca: Mai am întrebări, dar cred că o să le păstrăm pentru o conversație viitoare. E vreo altă carte pe care ai recomanda-o, la care te întorci, care ți-e dragă, alta decât cele despre care am vorbit?

Bogdan Georgescu: Este. Se numește „Cum îți vei măsura viața?” (How Will You Measure Your Life?), a lui Clayton Christensen. E o carte care mie chiar mi-a schimbat viața.

Andreea Roșca: E a doua oară când apare, chiar în două conversații foarte apropiate. 

Bogdan Georgescu: Eu mă laud cumva că am popularizat cartea aceasta în România. Clayton a scris întâi un articol în Harvard Business Review (HBR), pe care l-am citit și mi-a plăcut foarte mult, l-am trimis la foarte mulți prieteni. După doi ani a scris și cartea. Am fost și la cursul lui Clayton de la Harvard, pe această temă. Era ultimu lui curs – când făceau o casă de MBA, la ultimul curs ținea această prelegere despre cum ne măsurăm viața. Mie, cum ziceam, mi-a schimbat viața cartea asta. E o carte simplă și în același timp foarte profundă despre valori și despre modul în care ne raportăm la ce e valoros pentru fiecare. Eu o recomand o căldură tuturor oamenilor, prietenilor mei, dar nu numai. Pe mine m-a pus pe gânduri și m-a făcut să-mi reevaluez atât prietenii, cât și modul în care muncesc, impactul în muncă – ce contează apropo de să faci ceea ce-ți place versus să iubești ceea ce faci, cât de important e rolul unui manager într-o organizație. Vorbim puțin despre asta, dar sunt multe companii în care lucrează foarte mulți oameni. De fapt, o mare parte din modul în care oamenii se simt la muncă ține de manageri, de oamenii care conduc companiile alea și care de multe ori nu realizează ce impact mare au în modul în care se simt oamenii. Nu cât câștigă, ci cum se simt oamenii când merg seara acasă. Clayton spune în carte că cel mai important rol din lume este cel de manager. Pentru că dacă te porți frumos cu oamenii tăi, ei merg seara acasă încântați de ei și se poartă frumos cu familiile lor. Dacă le faci viața mizerabilă, se duc acasă supărați, stresați și țipă la copii, la soție. Nu realizezi ce mare e impactul tău ca manager. Și dacă realizezi asta, trebuie să-ți pui întrebarea: „Cum fac să fiu mai bun?”.

Andreea Roșca: E la fel ca la prieteni.

Bogdan Georgescu: Da. Și după aceea trebuie să accepți că nu știi natural. Trebuie să înveți. Nu știm să dezvoltăm natural relații bune nici cu munca, nici cu colegii, nici cu partenerii de viață, dar putem învăța. 

Andreea Roșca: Deși presupunem că ele ar trebui să meargă de la sine. 

Bogdan Georgescu: Avem această supraestimare a experienței, a capacității proprii. Și deși, dacă ne uităm în jurul nostru, vedem că cele mai multe relații merg prost – și personale, și la muncă –, cumva credem că noi suntem diferiți, că la noi nu se aplică. Dacă accepți că ești un om normal, cu bune și cu rele și că pentru a merge, o relație bună – cu soția, cu soțul, cu colegii – se poate învăța, poți să o faci mai bună.

Andreea Roșca: Asta e ipoteza sănătoasă, de fapt.

Bogdan Georgescu: Da. 

Andreea Roșca: E ceva – un mesaj, o idee, o întrebare –, ceva ce n-am întrebat, ceva ce simți că ai fi vrut să vorbim și n-am vorbit? Ori poate să fie o frază de final? 

Bogdan Georgescu: Am atins puțin subiectul iubirii, apropo de prietenie. În ultimii ani, lucrul care mi se pare mie că mă schimbă și care mă ajută să fiu pozitiv și să văd viața mai frumos, e ideea că iubirea e tot ce contează, de fapt, în viață. În tot ceea ce facem, în tot ceea ce fac eu, pornesc cumva de la iubire. Vorbeam despre decizii, de exemplu. De foarte multe ori când luăm decizii, în spatele deciziei noastre stă fie frica, fie iubirea. Eu încerc să mă gândesc tot timpul și caut să iau decizii din iubire, nu din frică. Conștientizez că frica e de trei ori mai puternică decât iubirea. Daniel Kahneman a demonstat că teama de a pierde ceva e de trei ori mai puternică decât dorința de a câștiga – de trei ori mai mulți bani trebuie să câștigi, să fie premiu, ca să să riști să pierzi. Cam la fel e și cu iubirea, și cu deciziile. Eu am sentimentul că mie îmi schimbă viața în bine atunci când aleg iubirea versus a alege frica. Nu e ușor, repet, pentru că natural ne frica – e cea care ne duce, e mai puternică. Dar conștientizând asta, gândindu-mă la asta, am senzația că e mai luminoasă cumva viața. Iubirea te încălzește, aduce oamenii mai aproape de tine. E o idee care mie îmi place, o văd și în jurul meu și o simt. Oamenii care sunt plin de iubire îi simt, sunt mai blânzi, mai calzi, mai înțelegători, sunt mai iubibili. 

Andreea Roșca: Îți mulțumesc foarte mult! Am o grămadă de chestii la care să mă gândesc. Foarte bună conversație. 

Bogdan Georgescu: Și eu mulțumesc! A zburat timpul. A fost o plăcere și, cum ziceam de când mi-ai trimis câteva idei, am apreciat foarte mult profunzimea asta, faptul că ai reușit să scoți niște idei la care nici eu nu mă gândisem, modul în care le-ai scos din prima conversație. Chiar am apreciat foarte mult profesionalismul și profunzimea cu care te-ai uitat la ideile acestea. A fost o mare plăcere, începând cu modul în care ai pus întrebările. Mulțumesc!

Andreea Roșca: Mulțumesc mult!

Resurse

Află mai multe informații despre Bogdan Georgescu:

De pe pagina sa de LinkedIn, sau dintr-o conversație anterioară cu acesta.

Companii create sau/și dezvoltate de Bogdan Georgescu

Colliers

Solo Fintech

Zitamine

Bookster

Cărți menționate în conversație

Simon Sinek – Find Your Why

Sir Ken Robinson – Descoperă-ți Elementul

Jim Collins – Built to last, Good to great

Verne Harnish – Scaling up

Fred Reichheld – The Ultimate Question

Eric Ries – Lean Startup

Peter Attia – Outlive

Joseph Grenny, Kerry Patterson, Ron McMillan – Crucial Conversations

Cum îți vei măsura viața – Clayton M. Christensen, James Allworth, Karen Dillon

The Essential Clayton Christensen Articles, Harvard Business Review – How Will You Measure Your Life?

Alte mențiuni în conversație

Big Four

scorecard

Francisc Peli, Pelipartners

Daiwa

J. P. Morgan

Goldman Sachs

Johnny the Bagger

Dragoș Iliescu, Brio

GMAT

Voicu Oprean

Fady Chreih

YPO

Mihai Pană

IMD Laussane

Esther Perel

Daniel Kahneman