Virgil Stănescu. Cum faci alegeri care-ți dau libertate, când să renunți, diferența între eșec și insucces

Suntem ghidați de jumătăți de adevăruri, precum acela că învățăm din eșec. Diferența dintre eșec și insucces este faptul că eșecul e ceva nemăsurat – «Am greșit, aia e, am trecut peste». Insuccesul e ceva ce am încercat, văd ce am greșit și îmbunătățesc. Și data viitoare fac mai bine.

Virgil este unul dintre cei mai titrați sportivi din istoria recentă a României. Are o carieră de două decenii în baschet, în Statele Unite, în România, Belgia, Germania, Italia, Rusia, Turcia, în Euroliga, Euro Cup și Euro Challenge. A fost desemnat de cinci ori cel mai bun jucător de baschet al României. A fost selecționat timp de 15 ani în echipa națională a României și a fost timp de un deceniu căpitanul echipei.

În paralel cu cariera sportivă, a educat și cultivat interesul pentru business și educație. A ales să studieze și să joace baschet în Statele Unite, la Universitatea Alabama de Sud, deși avea pe masă oferte financiare foarte bune din alte locuri. A absolvit cu o specializare în managementul general, are un master în integrare europeană și unul în management și lidership.

A fost președinte al echipei de baschet Steaua București, director executiv al CEO Clubs România și este fondatorul Sports Hub, o organizație care dezvoltă programe de educație și burse pentru sportivi și reprezintă unii dintre cei mai de succes sportivi din România.

Faptul că a trăit mereu între aceste două lumi – sport și business – i-a dat un fel aparte de a înțelege ideea de succes, performanța și construcția pe termen lung.

Am vorbit cu el despre momentele de tranziție în viață și ce e nevoie pentru a trece cu bine prin ele, despre cum și când e bine să renunți la un anumit drum sau proiect și cum să gestionezi următoarea etapă, despre felul în care a învățat să facă alegeri care îl ajută pe termen lung, cum să-ți creezi o nouă identitate, diferența între insucces și eșec și problema oamenilor care se află în centrul atenției. Dar și despre una dintre marile greșeli din care a învățat să aleagă.

Idei principale

Momentele de tranziție în viață pot fi depășite mai ușor dacă ne educăm să vedem dincolo de liniile „terenului” propriu. Pentru sportivi, în general, cea mai mare barieră este reorientarea profesională, momentul în care ies din sport. E o tranziție super rapidă dintr-o zonă foarte confortabilă, într-o zonă în care nu mai știu cine sunt și ce trebuie să facă. În aceeași măsură, este o problemă cu care se confruntă de-a lungul vieții și mulți profesioniști din mediul de business. Cu cât avem orizontul mai larg și avem mai multe oportunități, cu atât putem trece mai ușor de orice obstacol în această tranziție.
„Luxul” de a putea lua deciziile care ne influențează pozitiv viitorul. E important să avem libertatea de a privi mai departe, de ne întreba cine vrem să devenim și de a vedea ce trebuie să facem acum pentru mai încolo. Constrângeri precum datorii la bancă, rate la casă, persoane care depind financiar de noi, ne pot îngrădi însă această libertate. Dar este un „lux” pe care ni-l putem oferi dacă avem o planificare, dacă ne setăm niște obiective, inclusiv pe termen scurt, care să ne permită obiectivele pe termen lung.
Rezultatul e un feedback al procesului. Pentru a putea progresa, trebuie să ne întoarcem tot timpul la proces. Să ne uităm înapoi, chiar dacă am avut un rezultat bun sau unul mai puțin bun. Să analizăm fiecare etapă, obiectivele pe care le-am avut, strategia pe care am aplicat-o, ce-am făcut, ce puteam face altceva mai bine. Să înțelegem că procesul este în continuă îmbunătățire și că rezultatul final este doar ceva de analizat în contextul respectiv și de văzut ce putem face ca să îmbunătățim pe viitor.
Reușita unuia e reușita întregii echipe. Ajutându-ne coechipierii să devină mai buni, devenim și noi mai buni. E valabil atât în sport, cât și în mediul de afaceri. Din cei cinci jucători ai unei echipe de baschet, unul singur aruncă la coș, dar n-ar putea-o face fără aportul celorlalți patru care creează tot contextul. Simplul faptul că cineva aruncă la coș nu înseamnă că acela e punctul său, ci e punctul întregii echipe, care depune tot efortul ca respectivul/a să ajungă într-o poziție propice să arunce la coș corect.
Contextul crează starurile. În business, ca și în sport, de multe ori există vedete și există restul echipei. E nevoie de lideri de înaltă performanță care să știe să desemneze roluri, să facă starurile să înțeleagă ce înseamnă „împreună”. Să înțeleagă că agenda comună a echipei este singurul mod în care pot opera. Trebuie să fie alături de ceilalți și să pună umărul. De aceea, anumiți sportivi ajung să fie de înaltă performanță, pentru că înțeleg acest proces. În aceeași măsură sunt mulți oameni care au performat fantastic într-un context, dar care mutați în altă companie nu mai au același succes, pentru că nu se mai potrivesc cu restul echipei, nu mai au contextul.
Sportul educat educă. Spre deosebire de imaginea tabloidizată a sportului, în care sportivii sunt needucați, sportul este o lecție aplicată pentru copii, încă din clasa întâi. Ne pregătește pentru viață și ne învață lecțiile care chiar contează – să lucrăm împreună, să ne dăm seama ce înseamnă meritocrație, să ne dăm seama că lucrurile nu se întâmplă astăzi. Sunt multe lecții pe care le putem afla din sport. Părinți ar trebui să își dea copiii la sport de mici, nu neapărat ca să devină sportivi de performanță, ci ca să prindă pasiunea și să crească sănătoși.

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.

****

Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la bursă. AROBS este o companie românească fondată acum 25 de ani la Cluj, cu birouri în opt țări și parteneri și clienți în Europa, America și Asia. AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung. Este una dintre puținele companii românești care oferă fiecărui angajat acțiuni gratuite în pachetul obișnuit de beneficii.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Bine te-am regăsit, Virgil! Mulțumesc că ai acceptat să stăm de vorbă!

Virgil Stănescu: Mulțumesc pentru invitație! Îmi face mare plăcere și mă bucur să fiu aici, alături de tine.

Andreea Roșca: Mulțumesc frumos! Noi am vorbit o groază de lucruri, regret chiar că n-am început să înregistrăm acum o oră. ☺ Vreau să încep cu ceva care îmi pare foarte valoros, indiferent că vii din sport sau din altă profesie. Este o idee despre care tu vorbești des într-un fel sau altul, care se referă la a face alegeri acum pentru ceea ce este bine mai târziu. Spui că asta e legat de libertate. Mă întorc un pic în timp ca să începem de la una dintre alegerile esențiale din viața ta cu privire la unde ai mers să joci. Când ai avut ocazia să pleci din România, aveai 21 de ani, cred – nu e neapărat un moment de maturitate maximă pentru niciunul dintre noi. Ai ales o universitate din Statele Unite, Alabama, chiar dacă aveai și alte oferte de prin Europa. Vorbește un pic despre contextul acela și de ce ai luat decizia pe care ai luat-o.

Virgil Stănescu: Să faci sport în România nu e un lucru ușor, în sensul în care nu ai toate facilitățile pentru sport de înaltă performanță. Bineînțeles că fiecare dintre noi tindem să ne ducem către acel ideal sportiv pe care credem că-l putem atinge, care credem că putem să devenim.

Andreea Roșca: Avem un ideal despre ce fel de sportiv vrem să fim.

Virgil Stănescu: Da. „Aș vrea să joc acolo.” Bineînțeles că, la nivel mondial, baschetul de top e în America, urmat fiind de câteva programe din Europa. Astfel, pe fondul unei ambiții pe care o avem cu toții la 20-21 de ani, îmi doream să ajung în America. Am ales oportunitatea de a mă duce la un colegiu american, știind că la colegiile americane și competiția dintre acestea este una extraordinară, și bifând, de asemenea, căsuțele cu educația și cu dorința de a veni de undeva. E fantastic să ai pe cartea de vizită acele competiții la vârsta de 20-21 de ani. Sunt importante și competițiile din Europa, dar cele dintre colegiile americane îți deschid apoi mult mai multe uși. De aceea am preferat să merg în State, deși aveam oferte pe bani din Europa. M-am gândit la momentul respectiv că bani aceia o să-i fac.

Andreea Roșca: Deci acolo nu jucai pe bani?

Virgil Stănescu: Nu, în State nu ești plătit. Ți se dă bursa de studii, nu trebuie să mai plătești nimic – aveam bursă completă – și joci pentru echipa facultății. Bineînțeles că te ajută faptul că ai asigurate masa, casa. Apropo de maturitatea de care vorbeai mai devreme, eu nu știam să pun rufe la spălat, unde să bag detergentul în mașina de spălat – veneam de acasă, de la mama și de la tata. Dar a fost, așa, o dorință imensă de a fi acolo, într-o fabrică a celor mai buni, atât din punct de vedere sportiv, cât și academic. Mi-a plăcut și ideea de a-mi continua educația – asta probabil și datorită educației de acasă –, să rămân educat în sistem. Pentru că în sport ești la o accidentare distanță de „pensie”.

Andreea Roșca: Cred că acela e contextul în care spui că a trebuit să muncești ca să te întreții.

Virgil Stănescu: Părinții mei erau ingineri, dar nu ar fi putut să susțină din România un astfel de periplu, o astfel de viață în State. O valoare aveau 100 de dolari aici față de 100 de dolari acolo. Vorbim de ‘98. N-am vrut niciodată să le cer bani și a trebuit să muncesc. În State e o regulă că, student fiind, n-ai voie să fii plătit. Drept pentru care, dacă te angajezi undeva, ca să nu existe discuții, nu poți să faci mai mult de minimum pe economie, care la momentul respectiv însemna 5,25 dolari. Iar eu ca român nu puteam să muncesc în afara campusului. Mi-am găsit un job în biroul unde se admiteau în facultate studenții internaționali. Lucram în partea de îndosariere, tot felul de lucruri de birou, pentru 5,25 dolari. Mă ajuta mult, pentru că-mi oferea acei bani de buzunar, de haine sau de activități extra.

Fiind plecat destul de mult cu baschetul și având și școala, zilele mele erau pline. Mă trezeam dimineața, mă duceam la școală. Dacă puteam să bifez câteva ore de muncă înainte de școală, era fantastic. Dacă nu, o făceam după-masă cândva, dacă n-aveam antrenament. Luam și lecții de seară, fiindcă trebuia să fac și școală de seară ca să rămân în pasul meu de-a absolvi cu diplomă. În cei trei ani cât am stat acolo, am avut un ritm destul de alert. Am vândut și hot-dogi. După sezon mai găseai și alte lucruri de făcut prin campus, iar unul dintre ele era să vinzi hot-dogi la meciurile de baseball sau să ajuți la meciurile de fotbal. Era interesant să vinzi hot-dogi și cineva să-ți ceară autograf în același timp. ☺

Andreea Roșca: Pentru că tu erai printre cei buni din echipa facultății.

Virgil Stănescu: Da. M-au iubit din prima, eram „big man on campus”. Am fost căpitanul echipei de acolo și, cumva, am rămas în inimile lor și după.

Andreea Roșca: Vreau să legăm asta de ideea care ție ți-e dragă, despre decizii care îți dau libertate. Mai sunt și altele în viața ta? Poți să explici un pic cum vezi acest concept?

Virgil Stănescu: Cred că de multe ori suntem puși în situații în care trebuie să stingem focuri. Răspundem tot timpul reactiv la ce facem: „Asta s-a întâmplat, trebui să adresez problema asta; asta e ceea ce fac la serviciu, acum asta ar trebui să fac”.

Când vorbeam de libertate vorbeam de „luxul” de a putea să iei deciziile acestea care-ți influențează pozitiv viitorul. Te gândești: „Mai încolo, ce mi-ar trebui? Cine vreau să devin? Ce trebuie să fac pentru asta?” Poate nu mă ajută să-mi umplu frigiderul astăzi. Dacă sunt forțat de faptul că am copiii la grădiniță, am contul acesta cu datorii la bancă și leasing-ul la mașină, rata la casă, atunci nu mai am libertatea să fac ce-mi doresc pentru a deveni cine vreau să devin. La asta mă refer când vorbesc de „luxul” de a privi mai departe, de a vedea ce trebuie să faci acum pentru mai încolo. Este un „lux” pe care ni-l oferim dacă avem o planificare, dacă ne setăm niște obiective inclusiv pe termen scurt, care să ne permită acel obiectiv pe termen lung.

Andreea Roșca: Te mai poți gândi și la alte unu-două exemple din viața ta, care să aducă în realitate cum a arătat conceptul acesta pentru tine?

Virgil Stănescu: Pentru noi sportivii, în general, cea mai mare barieră este reorientarea profesională, momentul în care ieși din sport. N-o faci pentru că vrei. Nu cred că există sportivi care să zică: „M-am săturat de baschet/fotbal/volei… Hai să mă apuc de altceva”. Sunt sigur că toți ați auzit sportivi spunând: „Baschetul/voleiul/fotbalul… e viața mea” S-a terminat baschetul/voleiul/fotbalul…, s-a terminat viața. E considerată de psihologi prima moarte, pentru că e o tranziție super rapidă dintr-un fotoliu foarte confortabil într-un taburet de bucătărie, în care nu mai știi cine ești, nu mai știi ce trebuie să faci. Dacă lași decizia asta pentru acel moment, te trezești cu acel taburet și zici: „Ce fac azi? Mă fac antrenor, că nu știu altceva. Sau o să ajut la clubul meu de sport.” De-asta reorientarea sportivilor are loc majoritar în sportul pe care îl practică, pentru că acela e universul lor.

Andreea Roșca: Nimeni nu se gândește, de fapt, la ce o să facă în momentul în care o să iasă din performanța sportivă. Nu se gândesc că se termină.

Virgil Stănescu: Nu. Așa cum noi nu ne gândim la moartea noastră și suntem prinși într-o vâltoare zilnică, sportul e același – focus extrem pe astăzi: cum devin mai bun, ce fac astăzi, ce fac pentru meciul de sâmbătă, ce fac pentru campionatul acesta. Prea puțini ne gândim la „după aia”. Prea puțini antrenori vorbesc cu sportivii despre tranziția aceasta. Sunt prea puține proiecte despre asta. La nivel internațional e considerată o tranziție grea. Vedem și în America, la sporturile mari, cu oameni care fac mulți bani, care dau faliment în proporție mare în primii ani de altceva.

Andreea Roșca: De viață dincolo de sport.

Virgil Stănescu: Da, pentru că ești într-un mediu foarte aparte în sport, la o vârstă tânără, cu o adulație continuă, cu oameni în jurul tău, cu o poziție socială specială. Și totul se duce clipind. Revenind la întrebarea ta, acesta a fost un punct foarte important în studiile mele. În lucrarea mea de master, am făcut un studiu referitor la această tranziție și la cum sportivii mai atenți la brandul lor personal și la viziunea lor despre viitor au mai mult succes în timpul practicării sportului, în tranziție și după. Pentru că în tranziție, cu cât ai orizontul mai larg și ai mai multe oportunități, cu atât treci mai ușor de orice obstacol. Pentru că găsești răspunsuri.

Andreea Roșca: Ce înseamnă cu cât ai orizontul mai larg?

Virgil Stănescu: Dacă vezi mai departe de liniile terenului, dacă ai început să fii curios și în alte direcții. Pentru mine, de exemplu, a fost managementul, știam că vreau să fac management după aceea. Am absolvit managementul și am făcut multe cursuri. Așadar, pentru mine tranziția a fost foarte lină, pentru că eram deja pregătit pentru ea. Astfel că am avut libertatea de a alege altceva. Asta este libertatea de care spuneam – posibilitatea de a te pregăti din timp pentru ceva ce e inevitabil că o să vină. Dacă aș fi așteptat până în momentul „Z”, în care terminam, ce opțiuni aveam? Aș fi văzut atunci. Poate aveam noroc.

Andreea Roșca: Te-ai retras la 37 de ani, deci practic la 16 ani după ce ai plecat în State.

Virgil Stănescu: Da, am făcut 20 de ani de baschet.

Andreea Roșca: Spui: „M-am retras pentru că era timpul”. Charles Barkley a zis: „era un moment în care oricât de tare alergam, adversarul nu mă putea ajunge. Pe urmă mi-am dat seama că oricât de tare aleargă el, eu nu mai pot ajunge pe nimeni”. Spui că asta ți s-a întâmplat și ție.

Virgil Stănescu: Charles Barkley fiind o „bestie” de jucător, un atlet fantastic.

Andreea Roșca: Nu sună ca și cum te-ai fi lăsat programat, adică ai spus: „De ajuns!”. Sună ca și cum și pentru tine a venit momentul în care te-ai lăsat fiindcă n-ai mai avut de ales.

Virgil Stănescu: Aș fi continuat și acum să joc baschet, cu toată educația. Ce mi-a dat baschetul, nu știu dacă o să îmi mai dea cineva sau ceva – genul acela de dragoste, de adrenalină și de competiție. Aș alege oricând să intru pe terenul de baschet. Acolo e acasă pentru mine. Problema este ce faci când devine din ce în ce mai greu și nu mai ești cine vrei să fii. Pentru că îți proiectezi în cap o imagine anume: „Eu sunt Virgilul acela care face o diferență când intră pe teren”. Mai poți să joci, dar nu mai ești Virgilul acela.

Andreea Roșca: A fost un moment în care ți-ai dat seama că e o diferență între cum te vezi tu și realitate?

Virgil Stănescu: Da, îți dai seama foarte ușor. E o perioadă în care noi începem pregătirea pentru noul sezon, care devine din ce în ce mai grea cu timpul. Încep să te doară lucruri. Sportul de performanță nu este sănătate. Înseamnă motoare turate la maxim. Și atunci pornirea e mai grea, felul în care ajungi în formă e mai greu, felul în care te încălzești e mai greoi. Le simți, imediat îți dai seama. Nu mai sari așa de mult, nu-ți mai ies lucrurile pe care capul și le dorește.

Andreea Roșca: Dar s-a întâmplat ceva? A fost un moment?

Virgil Stănescu: Nu. Aveam un antrenor care la un moment dat îmi spunea: „Virgil, trebuie să știi cine vrei să fii”. Pe în spatele tău scrie Stănescu. Echipamentul are pe piept, în dreptul inimii, logo-ul echipei. E pus acolo cu un scop – tragi cu inima pentru echipă. Dar pe spate este numele tău. De fiecare dată când intri pe teren te reprezinți și pe tine. Intră Virgil Stănescu pe parchet. Cine ai vrea să fie Virgil Stănescu? Vrei să fie acela care se târâie și mai trage puțin de joc? Contează mai mult salariul decât imaginea ta de jucător, decât moștenirea pe care o lași, decât istoricul tău și imaginea pe care o ai tu față de tine și ce îți propui? Fiindcă întotdeauna te măsori cu tine în sport. Cel puțin eu așa am făcut, mă măsuram cu mine. Și dacă nu mai ajungeam la aceeași măsurătoare ce puteam să fac? Dragostea mea pentru baschet se raportează la cine eram când jucam atunci, când puteam să joc. N-ar fi o dragoste pentru baschet să intru acum pe teren. Nu mai pot să fac ce făceam atunci.

Andreea Roșca: Să renunțăm este unul dintre lucrurile cu care nouă, oamenilor, ne e greu să avem de-a face. Am și discutat împreună despre cartea lui Annie Duke, „Quit”, și chiar ne-am distrat că e ceva ce nu prea știm să facem. Cum ai știut că e timpul? Că e momentul acela în care zici: „Gata! Acum. Nu e ce vreau, îmi e greu, am investit atât de mult în asta, dar…” Tot timpul investiția din urmă ne spune să mai jucăm un an, să mai stăm un pic, să mai încercăm mai la stânga, mai la dreapta. Sunt curioasă cum a arătat pentru tine momentul în care ai zis „Gata!”.

Virgil Stănescu: Pentru mine începuse deja declinul. M-am întors în România când s-a născut și fata mea. Deja îmi ajunsese să trăiesc în genți. Acum cu doi copii îmi era și mai greu. Ofertele nu mai erau la nivelul la care erau înainte și atunci am zis că e timpul să venim acasă, să fie și copiii alături de familie, de bunici. Aici știam că vreau să fac management. Spre final, am preluat un proiect, acela de a fi președintele echipei Steaua. Încă jucam, ceea ce a fost o greșeală în sensul în care erau două roluri total nepotrivite.

Am preluat echipa după un moment nefericit în istoria Stelei, în care era în Divizia B. Și, alături de echipa mea, am început să o organizez. Ne-am calificat în Liga Națională care aveau o regulă cum că trebuia să ai jucător român pe teren. Noi ne organizasem destul de târziu să găsim finanțele, și sponsorii, și partenerii. Nu prea mai aveam jucători români. Atunci am zis că mai joc eu un an. Joc pentru echipa mea.

Andreea Roșca: O cauză cât se poate de nobilă.

Virgil Stănescu: Absolut toate lucrurile pleacă de la intenții bune. Am zis că am fost căpitan la atâtea echipe, îmi place vestiarul, înțeleg vestiarul și de ce n-aș putea să fiu și în vestiar, și în birou. Numai că sunt pălării foarte diferite. Astăzi sunt cu adidașii și vorbim în vestiar de la coleg la coleg, dar pe urmă mi-am pus pantofii și eu îți semnez cecul și te trag la răspundere dacă ai pierdut un meci.

Andreea Roșca: Tu pe tine.

Virgil Stănescu: Pe mine și pe restul echipei. Sau dacă voiam să îmi dau cu părerea în echipă – lucru pe care un căpitan de echipă îl face cu antrenorul –, acesta îmi spunea: „Bine, Virgil, facem așa”. „Nu, stai un pic, că e doar o părere.” De fiecare dată când spuneam ceva, o lua ca pe o direcție. Eu nu-mi doream lucrul acesta și ajunsesem să nu mai spun nimic. Pentru că dacă spuneam, o lua la modul: „E responsabilitatea ta, tu ești președinte, tu ai zis asta”. Mi-am dat seama astfel că nu se pupă cele două direcții și a trebuit să aleg una dintre ele. M-am gândit că e momentul. Și am ales să rămân președinte. Dar repet, apropo de întrebarea ta, comparând asta cu Virgil, cel care eram la 37 de ani. Dacă comparam cu Virgil, cel care eram la 28, aș fi ales să fiu jucător.

Andreea Roșca: Cred că aici e ceva despre a te putea uita în oglindă cu sinceritate, cumva.

Virgil Stănescu: Da. Să îți dai seama și ce-ți place mai mult în momentul acela, la ce poți să fii mai bun și ce poți să construiești mai bine. Am avut libertatea să aleg și să mă gândesc din nou că e mai bine să las o dragoste pe care am avut-o atâta timp pentru ceva ce mă va defini pe viitor.

Andreea Roșca: Un lucru interesant e că tu n-ai făcut un singur lucru apoi. Care e primul lucru pe care l-ai făcut a doua zi?

Virgil Stănescu: Am rămas președintele clubului Steaua pentru 6 ani, dar n-a fost singurul lucru pe care l-am făcut. Am început să învăț mai mult despre management, despre leadership. Am plecat în Anglia la master, la Northumbria University, timp de 2 ani și jumătate.

Andreea Roșca: L-ai făcut acolo.

Virgil Stănescu: Aveam module în care trebuia să fiu acolo, mergeam cam de trei ori pe modul. Am început să dezvolt și alte lucruri, respectiv am construit Sports HUB, care s-a născut din nevoile pe care le aveam atât ca sportiv, cât și pe partea de antreprenoriat. Erau nevoi pe care le aveam în clubul Steaua, dar pe care nu puteam să le combin cu alte cluburi din cauza competiției dintre acestea. Nevoile pe care le aveam eu la Steaua le avea și cel de la Dinamo, și cel de la Rapid, și cel de la Cluj.

Andreea Roșca: Dar nu puteai să faci un proiect care să le servească pe toate.

Virgil Stănescu: Nu, pentru că e această diferențiere. Prin Sports HUB m-am gândit cum să fac astfel încât să colectivizez aceste nevoi și să le nișez către business. Primul astfel de lucru au fost sportivii care pentru mine au fost o resursă total neutilizată. Sportivii sunt niște oameni fantastici prin parcursul lor, exemplul lor, poveștile și imaginea lor. Eu ca sportiv și vârf în baschetul românesc mi-am găsit primii parteneri comerciali după ce m-am lăsat de baschet. Pentru că nu avem această cultură și nu avem aceste direcții.

Andreea Roșca: Parteneri comerciali însemnând sponsori, după ce te-ai lăsat de baschet.

Virgil Stănescu: Da.

Andreea Roșca: Pentru ce ți-au fost sponsori?

Virgil Stănescu: Pentru imaginea pe care o aveam, de performer, de sportiv de înaltă performanță.

Andreea Roșca: Dar nu mai jucai.

Virgil Stănescu: Nu mai eram pe teren, dar aveam valorile respective și numele care putea să se alăture respectivelor branduri. M-am întrebat cum de s-a întâmplat abia atunci. Pentru că nu fusese nimeni care să o fi făcut mai devreme. Am putut să o fac când am putut să o fac singur. Atunci m-am gândit că ceilalți sportivi de ce n-ar avea ceva de genul acesta?

Andreea Roșca: Deci tu ai discutat cu proprii tăi sponsori?

Virgil Stănescu: Da. Ceea ce e foarte complicat. Este cel mai complicat lucru să negociezi pentru tine. M-am gândit ca acest Sports HUB să fie acel grup de sportivi de înaltă performanță care pot fi influenceri – poate-i perimat cuvântul –, în sensul în care influențezi niște valori și nu neapărat doar un post. Am luat alături de mine sportivi precum: Ana Brânză, Cristina Neagu, Mihai Leu, Cătălina Ponor. Sunt oameni care – zic de fiecare dată și o să o zic din nou – au undeva o pelerină în dulap și zboară noaptea prin oraș. Să afle tinerii despre ce înseamnă să devii Cristina Neagu, sau Ana Brânză, sau Mihai Leu este ceva ce ar trebui să se învețe în școală. La fel și în cazul brandurilor – ca să-ți alături numele cu Ana Brânză sau cu Cristina Neagu trebuie să fii ACEL brand.

Andreea Roșca: Practic ai creat un business de reprezentare pentru sportivi, care nu exista în România.

Virgil Stănescu: Pentru brandingul sportivilor. Nu, nu exista. Erau niște proiecte pe ici, pe colo, făcute și organizate de agenții, care aveau, de exemplu, un sportiv mai apropiat de suflet, dar nu era un model de business. Să te duci la Cristina Neagu, cea mai bună handbalistă a lumii, și să nu fie coadă acolo este o oportunitate fantastică. Auzise și ea de mine, dar să nu mai fie nimeni acolo care să își dorească să o reprezinte pe Cristina…

Andreea Roșca: Să nu fie promisă pe următorii 3 ani.

Virgil Stănescu: Nici Cristina n-a avut niciun partener comercial până să lucreze cu noi. Niciun sponsor. Lucrul acesta este foarte challenging pentru noi, dar – din nou – este un proiect care sună mai ușor decât este în realitate, de fapt. Trebuie să educi partea de business – să înțeleagă de ce e bine să se asocieze cu un sportiv –, trebuie să educi sportul – să înțeleagă că e un efort în plus față de antrenamente și față de competiții. Unii înțeleg, unii nu. Iar noi a trebuit să bătătorim o cale, care nu prea era bătătorită.

Andreea Roșca: Mă întorc la momentul de creare a unei noi identități, momentul în care ieși din lumina reflectoarelor. Vorbeam înainte să înregistrăm despre faptul că și un șef de organizație mare e în lumina reflectoarelor, este tot o vedetă. Oamenii îi deschid ușile când intră undeva. Iar tu te-ai gândit un pic și ai zis că…

Virgil Stănescu: Un sportiv are 20.000 de spectatori în sală și 100.000 de oameni uitându-se la televizor la el. Dar, mai ales, sportul este un proces foarte meritocrat. Nu zic că celelalte nu sunt, dar credibilitatea unui sportiv care ajunge să aibă medalia la gât este una universal acceptată, pentru că e foarte măsurată și știi că a trebuit să muncească pentru a ajunge acolo. Nu există departament de PR sau de marketing care să te treacă linia de sosire. Apartenența la un brand sportiv este considerată undeva pe același nivel cu religia și cu naționalitatea. Genul de dragoste pe care o poartă clubului un stelist, un dinamovist sau un rapidist este egală cu naționalitatea.

Andreea Roșca: Uneori poate chiar mai puternică.

Virgil Stănescu: Ne identificăm cu sportul. Auziți tot timpul suporterii zicând: „Am pierdut azi!” sau „Am câștigat azi!”. Nu echipa, ei au pierdut sau au câștigat. Genul acesta de dragoste, de fanatism nu cred că-l are un CEO de companie sau un președinte.

Andreea Roșca: Sunt câteva excepții la care ne putem gândi.

Virgil Stănescu: Or fi niște oameni pe care-i admiri.

Andreea Roșca: Da. Când treci din postura de idol, de model pentru atât de multe persoane într-o viață de om normal, în care nu mai ai toate instrumentele, nu mai ai viața aceea, cred că e dificil pentru fiecare dintre noi. Eu am avut două-trei tranziții din acestea și trebuie să recunosc că am fost foarte dezorientată. De multe lucruri. Primul dintre ele era că nu reușeam să-mi dau seama cum se cumpără un computer, dacă îți poți imagina. Pentru că lucrasem în companie, iar computerul venea de undeva – eu ziceam că am nevoie și computerul venea. Până la multe alte lucruri – oameni care nu au mai răspuns la telefon, cărți de vizită la care mă uitam și cu care nu mai aveam ce face. A fost foarte dezorientant. Cred că e pentru fiecare dintre noi. Care au fost primele lucruri pe care le-ai făcut? Spui că ai programat, dar ce faci în dimineața în care te trezești că nu mai ești în lumina reflectoarelor, ci ești la tine în bucătărie, pe un taburet?

Virgil Stănescu: Cred că tranziția pe care am avut-o în partea de președinte al unei echipe de baschet m-a păstrat în lumina reflectoarelor cât de cât. Încă dădeam interviuri, încă apăream la televizor, încă mă știa lumea. În plus, și ce fac în general mă ține acolo. Îmi place să vorbesc public, să fiu alături de oameni, să fiu în grupuri, să mă duc la companii, să vorbesc despre procese de performanță. Cumva am rămas în direcția asta.

Andreea Roșca: E ca și cum ți-ai fi construit un portofoliu, poate? Vorbeai mai devreme despre multiplele MVP-uri pe care le-ai încercat.

Virgil Stănescu: Da, am fost curios. Când zici MVP-uri, vorbim de încercări pe care le avem, care dau sau nu greș.

Andreea Roșca: Minimum viable product. Și multe dintre ele nu sunt viable.

Virgil Stănescu: Multe nu sunt viable și se duc de râpă. Dar un lucru pe care l-am înțeles destul de rapid și mi-am dat seama că trebuie să fie o schimbare este faptul că n-am mai avut antrenor. Ca sportiv, ai antrenor din prima clipă. De când ești mic ai antrenor. Vorbim de multe ori acum, și în mediul de business, de antrenori. E din ce în ce mai popular coaching-ul, în general. Dar vorbim foarte puțin de „coachable”. Așa cum vorbim de leadership, și mai puțin de followership. Un sportiv a avut un antrenor tot timpul și este „coachable”. Învață să primească feedback, să-și schimbe comportamentul în funcție de antrenor. Își dă seama că are nevoie de acel rol extern care vede „the big picture”.

Ce îți dai seama mai târziu, când te lași este cât de mult îți spune un antrenor și cât de mult așteptai de la un antrenor. Aveam discuții cu mine în care îmi spuneam: „Nu îmi mai zice nimeni să fac asta, trebuie să o fac eu. Trebuie să mă ridic de jos și să fac. Nu pot să mai aștept să-mi zică cineva ce să fac și unde să mă duc”. Îți găsești noul mod de lucru prin a încerca, prin a pune mâna, prin a-ți da seama că nu orice lucru care nu s-a întâmplat așa cum îl vrei tu e un meci pierdut. Îți dai seama că e inevitabil. Trebuie să faci asta și ce o ieși o ieși, vezi pe urmă cum te adaptezi la situație.

Andreea Roșca: Cred că și asta este parte din ceva ce sportul te învață, care se numește proces.

Virgil Stănescu: Da.

Andreea Roșca: Vorbind despre una dintre deciziile tale, cea legată de a fi și președinte, și jucător – asta cu președinte-jucător în România e ceva ce o să rămână în istorie ☺ – ai spus: „Când m-am uitat înapoi, este ceva din care am învățat foarte mult. Deși decizia inițială a fost orientată către a face bine, către a ajuta – apropo de a ajuta echipa – rezultatul nu a fost bun. Din faptul că rezultatul nu a fost bun, trebuie să tragem linie și să vedem. A fost un insucces în ceea ce înseamnă mai degrabă proces, pentru că rezultatul pe care l-am obținut a fost ca urmare a unui proces”. E o frază destul de complicată pe care am și extras-o din context, dar de fapt ce spui tu este că eșecul n-a fost un eșec de rezultat, ci de proces care a dus la un rezultat prost. Aș vrea să vorbim despre asta și despre cum înțelegi tu procesul și rezultatul ca sportiv. Și ce ai învățat din sport.

Virgil Stănescu: Vreau să subliniez faptul că asta e părerea mea. Am învățat să mă privesc analitic și de multe ori vorbesc despre ce mi s-a întâmplat mie. Șablonul meu e diferit față de șablonul tău, nu putem să trecem toți prin aceleași experiențe. Cred că dacă te apuci de sport, e greșit să pici într-un context în care atenția e către rezultat. Dacă îți dau o minge să arunci la coș, n-arunci corect, dar arunci astfel încât să ajungă mingea în coș. Uitându-te către rezultat tot timpul exersezi ce funcționează. Dacă mie mi se cere să bag mingea în coș, trebuie să fac orice ca să bag mingea în coș.

Andreea Roșca: Și ce pierdem?

Virgil Stănescu: Procesul. Pentru că nu ne dezvoltăm. Ca să ajung să bag mingea în coș cu un randament bun, cu un procent bun, ar trebui să arunc corect. Mecanica aruncării ar fi una care mi-ar permite să am aceeași aruncare tot timpul, în care să păstrez direcția. Asta e o mecanică anume. De exemplu, îți dau un exemplu pentru cei care nu știu baschet, trebuie să întinzi cotul. Dacă nu întinzi cotul când arunci mingea, nu poți să-l întinzi mai puțin, nu mai ai niște standarde. Trebuie să faci o mie de aruncări cu cotul întins, de exemplu, pentru că altfel îl flexezi puțin sau mai mult, sau la 30°, sau la 60°, nu știi la cât îl flexezi și atunci mingea nu se mai duce în același mod de fiecare dată.

Pentru a avea o mișcare corectă, trebuie să te concentrezi întâi pe proces, pe mișcarea respectivă. Nu contează dacă mingea intră sau nu, ci faci mișcarea, ca după aceea să te axezi către progres. Am făcut procesul și am văzut ce înseamnă, am educat mișcarea, acum văd progresul. Cum devin mai bun cu puțin mai mult? Ce mai șlefuiesc, astfel încât să fie cu 1% mai bine? Și abia pe urmă pot să mă uit către rezultat. Iar rezultatul la fel, va fi în continuă analiză pentru că îmi dau seama să mă uit înapoi să văd cum devin și mai bun. Încă n-a apărut persoana care să bage 100 din 100, la fiecare meci.

Andreea Roșca: E o chestie de îmbunătățire continuă din momentul în care am creat sistemul și sistemul e bun.

Virgil Stănescu: Exact. Trebuie să te întorci la proces tot timpul astfel încât să ai atenție la progres. În felul acesta îți dai seama că rezultatul e un feedback al procesului. Te face să te uiți înapoi, chiar dacă ai avut un meci bun, ai câștigat meciul, sau ai pierdut meciul. Cum analizezi ce s-a întâmplat acolo? Te uiți înapoi la fiecare lucru, la obiectivele pe care le aveai, la strategia pe care ai aplicat-o. Dacă te-ai ținut de strategie. Tu poți să ai o strategie, dar cei din cealaltă echipă poate fac și ei la fel de multe antrenamente, și ei sunt la fel de creativi, la fel de buni, la fel de înalți. Trebuie să analizezi cum ai găsit răspunsuri, ce puteai să faci altceva mai bine. Începi să înțelegi că procesul este în continuă îmbunătățire. Obiectivul pe care-l ai ca sportiv este un proces infinit, așa cum zicea Simon Sinek, acel „Infinit game”. „Finit game” sunt meciurile. Acestea sunt finite pentru că poți să le analizezi, poți să vezi ce ai făcut, câte puncte ai dat, câte recuperări ai, indiferent de indici și statistici.

Andreea Roșca: Încep și se termină. Sunt jocuri cu sumă cu zero – câștigi sau pierzi.

Virgil Stănescu: Exact. Dar crezi că dacă ai câștigat un meci ești bun? Că poate ai jucat cu o echipă mai slabă. Poate cealaltă echipă a făcut greșeli. Cum știi dacă ai fost bun sau nu? Am avut meciuri în care am pierdut dar am ieșit cu capul sus pentru că știu că am dat tot ce puteam să dau. Știi că ai ajuns acolo și că a fost un meci de care poți să fii mândru, chiar dacă ai pierdut. Atunci îți dai seama că rezultatul final este doar ceva de analizat, de văzut în contextul respectiv ce poți să faci și să îmbunătățești. Tot atenția la proces este. Dacă îți aduc o medalie de-a mea, nu înseamnă nimic pentru tine. Pentru mine înseamnă fiecare săptămână petrecută pe terenul de baschet, fiecare picătură de sudoare, fiecare Crăciun departe de familii. Acesta e procesul în care m-am băgat.

Andreea Roșca: Dacă păstrăm ideea de proces și o translatăm în viața de business, în viața de studenți, poate, la orice vârstă am fi, și eu vin și-ți spun că obiectivul meu este să fac 1.000.000 euro anul viitor sau să iau nota 10 la toate examenele de anul acesta, ce mi-ai răspunde?

Virgil Stănescu: Te-aș întreba cât de măsurabil e obiectivul respectiv?

Andreea Roșca: Păi e. Nota 10 e măsurabilă.

Virgil Stănescu: Păi, nu. Obiectivul respectiv trebuie să vină cu alte trepte până la 1.000.000 euro. Primul euro cum îl faci? Dacă primul euro îl faci într-o săptămână, e fezabil să crezi că în cine știe cât ți-ai propus tu o să ai 1.000.000 euro? Dacă astăzi învăț să arunc la coș, e fezabil să cred că mâine o să arunc cum a aruncat cel care are 1.000.000 de aruncări deja? Poate pot, poate am un talent. Dar indiferent de talent, cu cât muncești mai mult, cu atât ești mai talentat. Și obiectivele sportive sunt smart. Trebuie să ne dăm seama, în timp, cât de măsurabile sunt, care sunt obiectivele intermediare, cum ajung la ele, cât de realist este ce mi-am propus să fac.

Fiecare copil când se apucă de sport vrea să joace în MBA, în baschet. Dar asta e doar naivitate, nu este competitivitate. Aud tot felul de părinți care spun că viața e competitivă, trebuie să învețe să câștige. De mic trebuie să fie competitiv. „Cum adică atenție la proces? Trebuie să își propună să câștige meciuri.” Are timp să-și propună să câștige meciuri. Devine competitiv cu experiențele trăite. Nu se naște competitiv, se naște doar naiv, crezând că o să fie cel mai bun de pe planetă doar că s-a apucat ieri de baschet. Asta nu înseamnă competitivitate, asta înseamnă doar ignoranță.

Andreea Roșca: Dar competitivitatea are totuși două fațete, dintre care cred că numai una e sănătoasă. Fațeta „sunt mai bun ca toți ceilalți”, care este o competitivitate de „care pe care” și mai este partea cealaltă, de competitivitate care este în raport cu mine însumi și cu cine eram ieri.

Virgil Stănescu: Ideal vorbind, numai aceea există.

Andreea Roșca: Ideal.

Virgil Stănescu: Pentru că anumite lucruri nu le poți schimba. Poți schimba comportamentul tău. Aveam un antrenor care spunea: „dacă azi nu te antrenezi, să știi că adversarul tău se antrenează”.

Andreea Roșca: Da. Pe de altă parte, când joci un joc de echipă și vrei să câștigi împotriva propriei echipe – atunci când înveți să fii competitiv cu toți oamenii din jurul tău, ca tu să fii cel mai bun – și faci asta într-o echipă, iar tu câștigi, dar echipa pierde, acesta e acel gen de competitivitate care nu știu dacă e de încurajat.

Virgil Stănescu: Asta deja nu mai vezi atât de mult la un nivel înalt sau la un sportiv de foarte înaltă performanță.

Andreea Roșca: Deci nu ajungi acolo cu genul acesta de mentalitate.

Virgil Stănescu: Nu. Dacă e să vorbim puțin de echipă, mulți au impresia că e genul acela de Armagedon. Șase oameni care merg cu încetinitorul și eu nu pot să ridic masa asta, dar șase dintre noi putem să ridicăm masa. Nu asta înseamnă echipa. O echipă înseamnă ca eu să înțeleg că făcându-te pe tine mai bun, eu sunt mai bun. Îmi dau seama că agenda noastră comună este singurul mod în care putem opera. În terenul de baschet sunt cinci jucători într-o echipă. Unul singur aruncă la coș, dar el sau ea n-ar arunca la coș fără aportul celorlalți patru care creează tot contextul, care fac blocaje – în fiecare moment altcineva poate să arunce la coș. Atunci îți dai seama că simplul faptul că ai aruncat la coș nu înseamnă că e punctul tău, înseamnă că e punctul întregii echipe. Și dacă cineva n-ar depune tot efortul ca tu să ajungi într-o poziție propice să arunci la coș corect și crezi că o faci pe barba ta, joci la un nivel scăzut.

Andreea Roșca: E interesant din nou, ca analogie cu restul lumii și cu ce știm noi din alte domenii decât sportul. Atunci când vine vorba de salarii și când vine ora de transferuri, nu se transferă echipa și nu e plătită echipa. Există vedete și există restul echipei. Cred că asta se întâmplă și în business, în vânzări mai ales sau în orice echipă în care ai o vedetă. Cum negociezi între faptul că oamenii sunt plătiți individual, dar trebuie să existe acest spirit de echipă?

Virgil Stănescu: Asta depinde de leadership. Sunt sigur că ai văzut și tu atâția oameni care au performat fantastic într-un context, dar care mutați în altă companie nu mai sunt acei oameni, nu mai vând atât, nu mai sunt acei CEO de succes, pentru că nu se mai pupă cu restul echipei. Filozofia lor nu se mai încadrează în cultura organizațională din celălalt loc de muncă. E exact la fel. În sport ai echipe și echipe de înaltă performanță. Una este o echipă de club și una este echipa națională. De exemplu, echipa României e formată de cei mai buni jucători ai României. Ei sunt cei mai buni jucători de la cluburile la care evoluează. Au un rol de star la clubul la care evoluează și ajung la echipa națională, unde toți vor să fie staruri sau vin dintr-un context de staruri.

Doar că acolo îți trebuie un high performance coach, un antrenor de echipă de înaltă performanță, care știe să desemneze roluri, să îi facă să înțeleagă ce înseamnă „împreună” în acel context de înaltă performanță, să accepte rolurile în care sunt proaspeți acolo. Asta e o provocare și în companiile pe care le vedem – să ai acei lideri de înaltă performanță. Cu starurile respective, trebuie să le faci să înțeleagă că asta e agenda comună și asta e cultura noastră organizațională. Indiferent cât de star ești, trebuie să fii alături și să pui umărul. De asta anumiți sportivi ajung să fie de înaltă performanță, pentru că înțeleg acest proces. Asta se întâmplă și în jocul individual. Doar pentru că sportivul performează individual, nu înseamnă că nu are echipa alături. Fără kinetoterapeut, fără fizioterapie și fără antrenor, n-ar fi sportivul respectiv. Și ajunge într-un alt context în care indiferent de talentul pe care îl are, nu poate să și-l expună pentru că nu are contextul.

Andreea Roșca: Voi creați acest context în cadrul unuia dintre proiectele Sports HUB, nu?

Virgil Stănescu: Da. Este un puzzle fenomenal…

Andreea Roșca: Creați acel sat care să crească un sportiv.

Virgil Stănescu: Da, creăm un sistem suport, în care venim alături de sportiv și vedem ce are nevoie și cum putem să îl ducem să fie acel sportiv, acel om complet. Vorbim de copii de 14-18 ani și suntem atenți atât pe partea sportivă – să ajutăm antrenorii și clubul la care performează, cu serviciile profesioniste de care au nevoie: nutriționist, kinetoterapeut, psiholog sportiv –, cât și pe partea de educație – cu consilieri de carieră, meditații. Educația lor este importantă pentru noi. Am găsit acum un sistem – se numește Spark, un liceu online care le permite să facă sport și școală în același timp.

Andreea Roșca: Cel fondat de Ruxandra Mercea.

Virgil Stănescu: Da, un self-paced. E perfect pentru un sportiv acest context., Poate să facă ora de chimie sau de matematică pe autocar, când pleacă în Franța să participe la Europene.

Andreea Roșca: Spune-mi un pic despre ideea ta că există eșec și există insucces. E, din nou, un concept pe care cred că putem ușor să-l translatăm în oricare altă lume.

Virgil Stănescu: E o întrebare foarte bună și îmi place mult. De multe ori suntem ghidați de jumătăți de adevăruri, precum că învățăm din eșec. Diferența dintre eșec și insucces este faptul că eșecul e ceva nemăsurat – „Am greșit, aia e, am trecut peste”. Insuccesul e ceva ce am încercat și văd de ce am greșit. Îmi dau seama ce am greșit și îmbunătățesc. Și o fac mai bine. E ceva ce am avut curaj să încerc. Nu trece așa, ci e parte din procesul meu.

Andreea Roșca: Eșecul este: „Ah, n-a ieșit”. În timp ce insuccesul e: „Pot să-ți spun exact unde am greșit”.

Virgil Stănescu: E ceva ce facem conștient, ce facem analizat. Nu înseamnă că ne iese tot ce facem, ci trebuie să vedem de ce n-a ieșit, să certificăm acel insucces.

Andreea Roșca: Să-l audităm.

Virgil Stănescu: Exact. De asta spuneam că nu înveți din greșeală, înveți din certificarea greșelii. Să vezi, să nu mai greșești încă o dată, că altfel îți faci doar un „bad habbit”. Poți să-ți faci un obicei greșit prin faptul că greșești din nou și din nou.

Aveam un coleg de echipă care avea un procent foarte rău la aruncările de la liber. În baschet aruncările de pedeapsă sunt aruncările de la liber. Acolo trebuie să ai un procent de coșuri marcate între 70 și 80%, teoretic. Pentru că e aceeași aruncare, din aceeași poziție, fără apărare, fără nimic. El băga undeva la 50-60%. Venea dimineața, pleca seara, arunca în plus, se dădea peste cap în chestia asta, săracul. A venit un antrenor care i-a zis: „Ce faci tu acum este doar să exersezi insuccesul. O să fii perfect pentru 50-60%. Dacă îmi doresc un aruncător de 50-60%, pe tine te iau. Dacă vrei să ai 60-70%, trebuie să schimbi aruncarea, nu să arunci de mai multe ori aceeași aruncare. Această aruncare nu te duce acolo”.

De multe ori încercăm și exersăm insuccesul. Asta e diferența dintre eșec și insucces pentru mine. Insuccesul este cel care este conștient și mă învață ceva. Vorbeam de jumătăți de adevăr – certificăm lucrurile pe care le facem. Oamenii de succes învață și din victorii. Nu înseamnă că dacă am câștigat, suntem buni. Trebuie să certificăm și victoria, să vedem ce am făcut bine ca să fie acolo. A fost doar un context? Economic a fost bine, am crescut toți și am crescut și eu odată cu economia? Sau am luat niște niște măsuri care m-au adus aici? S-a întâmplat ceva și m-a pus unde sunt? De asta zic că experiența ne face să fim cine suntem și nu neapărat eșecul sau insuccesul sau victoria.

Andreea Roșca: Experiența fiind lucrurile prin care trecem și pe care le analizăm.

Virgil Stănescu: Sigur că da. Făceai paralela dintre business și sport. Mingea de baschet îți dă un răspuns imediat – ai dus mâna într-o parte, s-a dus mingea într-o parte. Vezi imediat ce trebuie să faci, vezi imediat ce răspuns ai.

Andreea Roșca: Nu e la fel peste tot.

Virgil Stănescu: Nu e la fel și în business. Ce este la fel și în business sunt proiectele în care suntem. Sunt la fel cu meciurile. Mă pregătesc pentru un proiect, văd ce se întâmplă în proiectul respectiv, analizez proiectul, mă duc în alt proiect după aceea. Noi nu pornim niciodată de la zero.

Un lucru de care mi-am dat seama după ce m-am lăsat de baschet este că astăzi nu mă ajută faptul că știu să arunc la coș, ci mă ajută că am aruncat de un milion de ori la coș, că sunt în stare să arunc de un milion de ori la coș și că am înțeles de fapt procesul și nevoia de repetiție și de constanță a lucrurilor pe care trebuie să le fac ca să mă aducă acolo. Acum trebuie să fac alt tip de antrenament, alt tip de aruncare, dar pot să duc genul acesta de rutină în care aruncam dimineața, aruncam seara, aruncam când mă durea genunchiul, când aveam temperatură, când era Crăciun. Genul acesta de rutină trebuie să-l duc în altceva. Procesul pot să-l traduc, nu neapărat aruncarea.

Uitându-ne în business, fiecare proiect ne învață ceva și pornim cu un bagaj pe care putem să-l ducem în alte cutiuțe, în alt proiect, în alt proces, în altă direcție pe care o avem. N-ar trebui să ne gândim că pornim de la zero, că niciodată nu pornim de la zero. E parte din jocul nostru infinit. Al meu, al tău.

Andreea Roșca: Este vreo carte care e importantă pentru tine? Pe care o recitești, pe care poate că o recomanzi des?

Virgil Stănescu: Sunt sigur că una dintre ele poate e mai cunoscută pentru antrenori, „The inner game of tennis”. Timothy Gallwey este antrenor de tenis și vorbea de acest joc interior și de jocul exterior. E o carte foarte ușor de citit, rapidă, are un subiect frumos. Îți dai seama de anumite lucruri, cum poți să transformi acest joc interior în ceva ce te ajută.

De asemenea, mi-a plăcut „Range”, a lui David Epstein, din care reiese că deși ai putea să te gândești că un sportiv e super specialist în ceea ce face, îți dai seama că în partea de educație e mai bine să ai o viziune mai largă, un orizont mai larg, astfel încât să găsești răspunsuri în orice. Asta am văzut-o și de cât timp sunt în CEO Clubs, în felul în care oamenii sunt mult mai deschiși la lucruri care sunt din afara specializării lor. Tindem să zicem: „Nu îmi spui tu mie ce să fac, eu fac asta de 20 de ani”. Dar când le vorbesc eu despre sport, de exemplu, sunt foarte deschiși: „Ia uite, așa e și în ceea ce fac eu. Ah, uite că e o idee bună. Îmi confirmă ce știam sau am niște «aha moments»”. Orizontul acesta larg îl putem avea prin simpla deschidere a acceptării, mai ales astăzi, într-o lume care totul e polarizat, în care dacă nu ești de acord cu mine, ești împotriva mea.

Andreea Roșca: Există în teoria rețelelor, care studiază felul în care circulă și funcționează puterea și influența între oameni, un concept care spune că oamenii care sunt nu în interiorul unei bucăți de rețea, ci mai degrabă reușesc să locuiască spațiile de la intersecții, sunt oameni care câștigă mai mult, în general, sunt oameni mai inovativi. Deci oamenii care sunt uneori între lumi, nu neapărat cei care aparțin unei lumi. Mi se pare foarte frumos pentru că are legătură cu ce spui.

Virgil Stănescu: Mie mi se pare că putem să învățăm și putem să traducem o grămadă de lucruri. Până la urmă e același proces, doar că putem să ne luăm mai multe exemple. O altă carte care mi-a plăcut e „Educated”, a Tarei Westover. E o carte greuță ca imagine, dar care îți dă niște idei. Cel puțin pentru mine a fost un wake-up call în a înțelege lumea. Faptul că fiecare are realitatea lui și s-ar putea să nu poată schimba anumite lucruri, oricât de mult și-ar dori sau s-ar strădui.

Un lucru care mi-a plăcut recent este un curs pe Coursera, despre fericirea la adolescenți, făcut în cadrul Universității Yale. Vorbește despre fericire, dar într-un fel foarte bazat pe data și meta-data. E de super succes și de aceea l-au și deschis gratuit pe Coursera. A reușit această profesoară să îi convingă pe cei de la Yale să aibă cursul respectiv și i-au dat 30 de locuri pentru a începe. La prima lecție au avut cel mai mare amfiteatru al lor plin de studenți, și până la urmă o treime dintre studenți au luat acest curs de la Yale. E foarte drăguț. Înțelegem puțin mai mult despre comportamentele noastre și succesul copiilor. Îți arată că nota nu contează atât de mult cât educația în sine.

Andreea Roșca: E ceva ce poate n-am întrebat, sau un mesaj, sau orice vrei să spui pe final?

Virgil Stănescu: În primul rând, eu sunt un fan al tău. Ți-am ascultat mai multe podcast-uri și mă bucur să fiu invitat aici. Te felicit pentru vocea pe care o ai, pentru lucrurile pe care le faci, pentru că ne dau și transmit către oameni exact lucrurile acestea pe care avem nevoie să le știm și să le auzim. Îți mulțumesc că m-ai făcut parte din povestea ta.

Aș vrea să subliniez un lucru referitor la sport. Poate mulți se gândesc la tabloidizarea sportului, în care sportivii sunt needucați. Dar nu toți locuim în „blocnotes”. ☺ Cred că sportul este o lecție aplicată pentru copii, din clasa întâi. Te pregătește pentru viață. Nu cred neapărat că sportul educă, ci sportul educat educă și e altceva. Altfel doar amplifică. Sportul educat te învață și îți dă lecțiile de viață care chiar contează – să lucrăm împreună, să ne dăm seama de ce înseamnă meritocrație, să ne dăm seama că lucrurile nu se întâmplă astăzi. Sunt multe lecții pe care le putem afla din sport. Îi încurajez pe părinți să își dea copiii la sport. Nu ca să devină sportivi de performanță, ci să prindă pasiunea și să crească sănătoși. Dacă vor fi la un moment dat sportivi de performanță, super. Dar este important să îi dea la sport pentru că sunt împreună, se joacă împreună, sunt activi, se dezvoltă sănătos, armonios. Îți mulțumesc că mi-ai dat vocea asta!

Andreea Roșca: Mulțumesc și eu pentru că ai acceptat!

Resurse

Află mai multe informații despre Virgil Stănescu:

De pe paginile sale de LinkedIn, Facebook, Instagram, Wikipedia, din descrierea de pe site-ul său, virgilstanescu.ro sau din acest articol de pe baschet.ro.

Ascultă și conversațiile cu oameni care au fost influențați de sport în cariera lor, pe care le moderează în cadrul podcastului SportEd Talks.

Alte proiecte create de Virgil Stănescu sau în care este implicat:

Sports Hub – un concept ce unește sportul cu businessul

Kings & Queens – un proiect ce abordează sportul ca pe un element primordial în procesul de educație și dezvoltare a copiilor

Go scholarship – un program suport pentru tinerii sportivi

CEO Clubs România – subsidiara locală a organizației internaționale care reunește antreprenori și executivi de top

Cărți recomandate de Virgil Stănescu

The inner game of tennis – Timothy Gallwey