Andrei Roșu. Cum te gândești la propria viață. Lecții din practica unui sportiv de anduranță

Am un obicei de câțiva ani, am un jurnal al săptămânii. În fiecare duminică mă uit în agendă să văd ce evenimente au fost, mă uit pe poze și pun lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult. Inițial începusem cu trei lucruri, apoi am extins lista la cinci, la șase, la șapte – acum pun cam tot ce mi se pare interesant. La sfârșitul anului copiez din nou din telefon într-un document în cloud, le pun în ordine cronologică și fac un review al anului. Mai întâi singur, după care și cu familia. Le prezint: „Uite câte s-au întâmplat!”. Iar copiii sunt: „Ah, dar nu-mi mai aminteam asta. Ah, da, ce tare a fost acolo!” (…) Avem tendința de a ne uita mai degrabă spre lucruri care nu merg, care nu ne plac, și când trece un an ai impresia că nu ai făcut nimic, că a trecut foarte repede, îți dă un sentiment stresant. Dar când te uiți în urmă și vezi că în cele 52 de săptămâni ai făcut sute de lucruri importante… Chiar dacă a fost vorba uneori doar de un răsărit frumos, un apus sau un curcubeu, dar sunt lucruri care ți-au făcut plăcere. Până la urmă, viață e o sumă de zile, de experiențe. Și când vezi câte experiențe au fost într-un an, zici: „Wow, hai că a fost un an bun!”.

Andrei aleargă din 2010. Din momentul în care a realizat că statul pe canapea, berea și televizorul nu sunt cel mai bun exemplu pentru fiul său de doi ani. Este sportiv de anduranță si multiplu recordman mondial. E primul om care a alergat 7 maratoane si 7 ultramaratoane pe cele 7 continente. Deține recordul pentru cea mai rapidă traversare a Mării Negre și a Oceanului Atlantic cu o barcă cu vâsle. E primul român care a traversat înot Canalul Mânecii.

A antrenat mii de oameni pentru alergare și a strâns câteva milioane de lei pentru cauze filantropice. În ciuda tuturor acestor performanțe, are încă o groază de temeri. Diferența față de noi, ceilalți, este, poate, că a decis să le cunoască și să le înfrunte. Altfel, spune, stau în calea fericirii.

Andrei este fondatorul Filgud, un brand de produse vegane lansat în 2020.

Conversația noastră pleacă de la un concept care mi-a plăcut foarte mult: să vezi construcția unui business ca pe un joc. Uneori, te mai duci și tei căsuțe în spate, te mai învinge câte un adversar, îți mai pică un zar cu ghinion. Mai departe, merge către principii de viață și de business: simplificare, ideea că atitudinea e totul, optimism, ideea de control, cum să alegem unde investim resurse și efort și evaluarea riscurilor.

Idei principale

„În business e ca la Piticot”: te duci trei căsuțe în față, trei căsuțe în spate, mai stai pe loc… Pentru a trece la nivelul următor, ai de stat la un nivel destul de mult și trebuie să o iei de la capăt de câteva ori, întâlnești obstacole, trebuie să dobândești experiență. La fel și în viață, ai cu siguranță obstacole, ai momente dificile, ai și game over. Asumă-ți momentele dificile și bucură-te de experiență, fiindcă nu ai două sau trei vieți din păcate, ca în jocuri.
Fii orientat spre soluții. În momentul în care apar probleme, gandește-te ce trebuie să faci pentru a merge mai departe, cum treci peste. De obicei, avem tendința de a ne lamenta. Asta e prima reacție, de mici: „De ce eu? De ce mie? De ce acum? De ce nu mâine?” Dacă îți pui întrebarea „De ce mie?”, creierul o să-ți spună: „Păi, te-am pus eu să te bagi în asta?” Dar dacă te întrebi: „Cum pot să depășesc momentul ăsta?”, creierul va zice „Hai să găsim o soluție”.
Simplificarea nu e ușoară. Simplu și ușor nu înseamnă același lucru. Dar pentru a-ți simplifica viața, ajută să faci un efort timp de o lună, două, trei, cinci sau poate 2, 3, 5 ani care oricum vor trece, indiferent că faci ajustări sau nu. Începe să lucrezi și vei vedea că lucrurile se vor schimba ușor-ușor.
Fă din fiecare proiect un antrenament pentru următorul. Dacă te uiți în viitor și îți propui lucruri complicate, cele complicate de azi nu îți vor mai părea așa de complicate. Nu înseamnă că le vei aborda superficial, dar vei fi mai încrezător în șansele de reușită.
Dacă amâni sportul pentru a doua parte a zilei, șansele să mai faci scad exponențial. Se întâmplă lucruri peste zi care îți schimbă starea radical – de la cerințe din familie până la extra-work. Termini munca la birou și parcă n-ai vrea să te duci să faci sport – ești supt de energie, vrei să te așezi pe canapea și să te uiți la televizor. Acesta e tiparul pentru cam toată lumea. Cultural, așa ne-am obișnuit să facem lucrurile. Schimbă paradigma: trezește-te de dimineață și fă sport înainte de restul activităților zilei.
Multitasking-ul nu funcționează. De fapt, e jonglerie. Întotdeauna ajută să focalizezi ceea ce ai de făcut pe următoarea oră, sau două ore, sau trei ore, după care să treci la altceva. Nu să faci șapte lucruri în același timp. E ca și cum ai alerga pe o bandă, la sală, cu copiii în cârcă, încercând să și lucrezi. Nu te bucuri nici de interacțiunea cu copiii, nici nu faci sport ca lumea, și nici nu lucrezi cine știe ce. Împarte clar lucrurile și fii prezent, concentrează-te pe ce faci în acel moment!
Fă-ți periodic un audit al valorilor personale. Începe cu o listă de 10 valori importante pentru tine. Taie cinci din ele – păstrează-le doar pe cele care ți se par mai importante. Alege-le apoi pe principalele trei. Din cele trei, mai taie una, iar din cele două rămase încă una, astfel încât să ajungi la valoarea de bază. Fă periodic acest exercițiu o dată la câțiva ani. Valorile de bază vor rămâne aceleași, dar următoarele 3, 4, 5 se mai pot schimba. E un exercițiu foarte greu, nu e simplu, dar să-ți cunoști valorile îți simplifică luarea deciziilor, te ajută să alegi, atât în business, cât și în viață.
Constanță nu înseamnă eroism. Nu trebuie să dai 100% în fiecare zi. Dacă faci câte un pic 365 de zile/an, picul acela va deveni mare. Învățând 1% în fiecare zi, în 100 de zile îți dublezi abilitățile. Decât să alergi maratoane de două ori pe an și în rest să nu faci nimic, mai bine alergi în fiecare zi, câte un sfert de oră sau 1 km. În loc să dormi de două ori pe an câte 15 ore o dată și în rest să dormi câte două ore pe noapte, mai bine dormi cele 7 ore pe noapte.
Somnul, nutriția și mișcarea sunt cei trei piloni pe care construiești restul. Somnul este baza. Asta înseamnă să ai cele șapte-opt ore de somn bifate în fiecare noapte. După aceea este partea de nutriție, de alimentație, iar apoi partea de mișcare. Dacă pilonii aceștia trei sunt bine aranjați și faci în fiecare zi ceva pentru ei, poți să construiești. Nu poți fi de folos familiei dacă dormi trei ore pe noapte. Nici businessului. Corpul va încearca să te țină în homeostază, dar dacă tu nu-l ajuți, își consumă din rezerve și la un moment dat cade.
E o mare diferență între ceea ce știm și cunoașterea întrupată, adică ceea ce facem cu ce știm. E o capcană în care poți să cazi – să citești la infinit. Ai senzația că ai făcut ceva pentru tine, că primul pas a fost făcut, că ai luat informații. Poți să citești oricâte cărți – dacă nu iei conceptul acela, ideea aceea și nu lucrezi cu ele, e o cunoaștere abstractă care nu schimbă niciun centimetru de viață reală. Începe prin a lua o idee care ți se pare ușor de implementat și încearcă s-o pui în practică o perioadă – câteva zile măcar –, vezi dacă funcționează.
Ai primit un cadou numit viață – explorează-l!, joacă-te! Vezi până unde poți merge. De multe ori avem autolimitări – spunem: „Eu nu pot mai mult”. Dar întotdeauna există un nivel superior. A te juca nu înseamnă a fi neserios. Fără să bagatelizăm ce facem în viața de zi cu zi, fără să facem să fie mai puțin important, mai puțin serios, ideea de a da un pic la o parte din greutatea pe care o punem pe lucruri și de a le vedea mai mult ca pe un joc decât ca pe ceva care e de viață și de moarte schimbă puțin dialogul nostru interior despre: „Cât e de complicat, n-o să pot să fac asta!”.

Acest podcast este susținut de Dedeman, cea mai mare companie antreprenorială, 100% românească, ce crede în puterea de a schimba lumea prin perseverență și implicare, dar și în puterea de a o construi prin fiecare proiect – personal sau profesional, mai mic sau mai mare. Dedeman promovează inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partenerul de încredere al The Vast&The Curious aproape de la început.

Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne ajută să evoluăm și să devenim mai buni, ca oameni și ca organizații.

****

Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la Bursă. E o companie românească, fondată acum 25 de ani la Cluj de antreprenorul Voicu Oprean. AROBS este astăzi o companie internațională, cu birouri în nouă țări și mai mult de 1.200 de oameni și parteneri în Europa, Asia și America. AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Această conversație a fost transcrisă folosind platforma Vatis Tech

Podcast editat

Andreea Roșca: Andrei, bine ai venit! Mulțumesc foarte mult!

Andrei Roșu: Bine te-am găsit, Andreea! Cu mare drag. Eu mulțumesc! Când ai făcut introducerea, parcă era vorba despre altcineva. Parcă asistam la un film. ☺ Atunci când ești în mijlocul evenimentelor nu ești conștient prea mult de ce se întâmplă, iar după ani și ani, vezi altfel lucrurile.

Andreea Roșca: Dar nu e ciudat că atunci când cineva citește vreun fel de biografie sau orice despre noi, ne uităm și zicem: „Despre cine vorbește?”. ☺

Andrei Roșu: Da, e ciudat. Cred că e mai important pentru copii – pentru copiii mei – ca la un moment dat să citească despre ce-am făcut și să realizeze că oricine poate face asta. Că m-au văzut, sunt făcut din carne, nu-s făcut din oțel. Deci oricine poate realiza orice.

Andreea Roșca: Te-ai gândit să-ți scrii la un moment dat autobiografia, memoriile?

Andrei Roșu: Cred că pe blogul meu și în social media am scris suficient. Cine vrea să-mi facă o identitate digitală poate să o facă ușor – AI-ul din viitor poate să ia de acolo informațiile și să îmi scrie biografia.

Andreea Roșca: Poate. Dar o carte pe care să o țină copiii tăi în mână nu se compară cu nimic. Mă rog, asta dacă o să mai aibă vreun chef să mai deschidă o carte. ☺

Andrei Roșu: Mi se pare că sunt prea tânăr acum pentru asta. Sunt la jumătatea vieții, am aproape 50 de ani, deci mă gândesc că pe la 80-90 așa, o să m-apuc să scriu. ☺ Ca să filtrez și prin prisma experiențelor viitoare, să-mi dau seama dacă a meritat, n-a meritat, dacă aș fi putut face lucruri diferit. Deci mai aștept un pic.

Andreea Roșca: Da. Mi se pare întotdeauna foarte distractiv când oamenii încep să-și scrie memoriile pe la 30 de ani. Așteaptă totuși să te lămurești despre mai multe lucruri! ☺

Andrei Roșu: Să știi că am un obicei de câțiva ani, am un jurnal al săptămânii. În fiecare duminică, mă uit în agendă să văd ce evenimente au fost, mă uit pe poze și pun lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult. Inițial începusem cu trei lucruri, apoi am extins lista la cinci, la șase, la șapte – acum pun cam tot ce mi se pare interesant. La sfârșitul anului copiez din nou din telefon într-un document în cloud, le pun în ordine cronologică și fac un review al anului. Mai întâi singur, după care și cu familia. Le prezint: „Uite câte s-au întâmplat!”. Iar copiii sunt: „Ah, dar nu-mi mai aminteam asta. Ah, da, ce tare a fost acolo!”

Andreea Roșca: Care e scopul lui sau ce aduce în viața voastră?

Andrei Roșu: Ce mi se pare foarte interesant este că noi avem tendința de a ne uita mai degrabă spre lucruri care nu merg, care nu ne plac. Și când trece un an, ai impresia că nu ai făcut nimic, că a trecut foarte repede – îți dă un sentiment stresant. Dar când te uiți în urmă și vezi că în cele 52 de săptămâni ai făcut sute de lucruri importante… Chiar dacă a fost vorba uneori doar de un răsărit frumos, un apus sau un curcubeu, dar sunt lucruri care ți-au făcut plăcere. Până la urmă, viață e o sumă de zile, de experiențe. Și când vezi câte experiențe au fost într-un an, zici: „Wow, hai că a fost un an bun!”.

Andreea Roșca: Da. Corectăm memoria selectivă pe cât putem. Vreau să continuăm cu o idee la care m-am gândit foarte mult de când am auzit-o la tine. Ai zis că: „În business e ca la Piticot”. N-am auzit niciodată asemănarea asta cu un joc în care te mai duci trei căsuțe în față, trei căsuțe în spate, mai stai pe loc, mai tragi un cartonaj cu închisoare… ☺ Vorbește-mi un pic despre felul în care vezi asta.

Andrei Roșu: Cred că e o sumă de jocuri, de fapt. Jocuri old school – Monopoly, Nu te supăra, frate și altele asemănătoare –, dar și jocuri mai recente. Eu, de exemplu, am început să mă joc pe calculator imediat după Revoluție – clasa a noua, clasa a zecea –, până am descoperit țigările, alcoolul și fetele ☺. Vreo 2 ani m-am jucat intens. Îmi plăcea, dopamina mea era să trec la nivelul următor în permanență. Așa m-am obișnuit cu ideea că pentru a trece la nivelul următor ai de stat la nivelul ăla destul de mult și trebuie să o iei de la capăt de câteva ori, ai mai multe obstacole, trebuie să dobândești experiență.

Mi s-a părut interesantă experiența aceasta a jocurilor și cred că nu doar business-ul, dar și viața în general merită abordată în felul acesta. Pe parcursul vieții ai cu siguranță obstacole, ai momente dificile, ai și game over ☺ Și trebuie să te bucuri foarte multe de experiență, fiindcă nu ai două sau trei vieți din păcate, ca în jocuri. Îmi amintesc că atunci când îți mai scădea nivelul de energie sau de viață la jocuri, te duceai și căutai o trusă cu poțiuni sau inimi. Așa e și în viața reală. Până la urmă, asta e partea frumoasă: să găsești acele surse de energie – fie că e vorba de nutriție, de somn, de sport, de oameni, de prieteni, de comunitate etc.

Iar în business, clar. Cel puțin în cel mai recent business pe care l-am lansat, cel de produse vegetale, de la început mi-am asumat minimum 100 de momente dificile. Am zis că dacă vor fi mai multe într-un timp foarte scurt, poate o să mă mai gândesc dacă am ales bine sau nu calea aceasta, dar până la 100 n-am dreptul să mă supăr. Aceste momente dificile pot fi orice: că-ți cade curentul într-o zi, că îți pleacă un om sau nu poate veni la birou într-un moment în care era foarte încărcată producția, că se schimbă legislația când ți-e lumea mai dragă.

Andreea Roșca: Așadar, în 2020, când ai început, ți-ai asumat că vor fi minimum 100 de momente dificile. Unde ești acum?

Andrei Roșu: Nu cred că am ajuns la o treime. Și cred că cel mai greu e la început, de fapt. Atunci apar cele mai multe momente dificile. Eu am lucrat în sistemul financiar vreo 16 ani, și în primii ani am făcut muncă de asistent – stăteam lângă oamenii de vânzări și îi ajutam cu tabele, grafice, ce aveau nevoie. La un moment dat a venit momentul să trec și eu din poziția de asistent în cea de junior sales manager. Primele zile au fost horror pentru că mi-era frică să sun la oameni pe care nu-i cunoșteam. N-aveam pregătire pentru asta, deși îi auzeam pe colegi și mi se părea simplu. La primul apel am închis pentru că n-aveam niciun scenariu și nu știam ce să zic.

Atunci m-am supărat și m-am dus și-am luat toate cărțile de vânzări pe care le-am găsit, printre care și cărți despre abordarea telefonică în vânzări. Mă rog, tot felul de cărți americane, în general, că ei sunt mai buni la partea aceasta de vânzări. Și m-am pus bine la punct. Într-una dintre cărți, autorul povestea că la un call center din Statele Unite, oamenii când se angajează nu primesc bani pe vânzările pe care le fac, ci primesc un tabel cu 1.000 de căsuțe. Sunt obligați să bifeze fiecare insucces, deci fiecare eșec pe care-l au în vânzări, și doar pentru eșecurile respective primesc între 1 și 3 dolari. Ei nu sunt plătiți la vânzări în prima lună. Sunt plătiți la eșec. Astfel că au o altă abordare, sunt mult mai liniștiți, mai puțin stresați, se concentrează mai bine pe script, pe ceea ce au de făcut. Cred că și noi, dacă ne așteptăm la cele 100 de eșecuri și le bifăm, cred că e mult mai ușor. Nu trebuie neapărat să le căutăm, evident.

Andreea Roșca: E ideea că știi că ai să greșești, dar speri să nu greșești. Ce ți-a adus asta, la modul foarte concret și practic?

Andrei Roșu: Când vorbim de eșecuri sau minieșecuri, unele țin de pregătirea ta – lucruri pe care nu le-ai anticipat corect –, alte lucruri nu sunt în controlul tău, pur și simplu, sunt din contextul în care te afli, dar nu le poți controla. Cred că ce m-a ajutat foarte mult a fost să caut soluții. În momentul în care apar aceste eșecuri să-mi spun: „Ce trebuie să fac pentru a merge mai departe? Cum trec peste asta?” Pentru că, de obicei, avem tendința de a ne lamenta. Asta e prima reacție, de mici: „De ce eu? De ce mie? De ce acum? De ce nu mâine?”

Dacă îți pui întrebarea „De ce mie?”, creierul o să-ți spună: „Păi, te-am pus eu să-ți lansezi business?” ☺ Dar dacă te întrebi: „Cum pot să depășesc momentul acesta?”, creierul va zice „Hai să găsim o soluție”. De exemplu, sunt în mijlocul munților, la un concurs, alerg și încep să mă doară genunchii. Cum depășesc asta? Păi, încetinesc, fac un masaj, un pic de stretching, mut greutatea pe celălalt picior, la primul punct de alimentare vorbesc cu cei de acolo, poate au un spray, o cremă. Sunt orientat spre soluții.

Andreea Roșca: Te poți gândi la un exemplu – din ce domeniu vrei tu – despre cum aplici ideea că lucrurile, viața, businessul, activitatea sportivă sunt ca un joc?

Andrei Roșu: În primul rând, îți alegi un joc care ți se potrivește și care crezi că ți-ar face plăcere, care crezi că-ți va oferi satisfacție. Dacă nu-ți place fotbalul, de exemplu, nu o să te simți bine mergând să joci fotbal, bănuiesc. După care, cred că e important să joci cu oameni care să-ți placă. Poate sportul în sine nu-ți place foarte mult, dar știind că-l joci cu niște oameni frumoși, ok, care sunt asemenea ție, s-ar putea să-ți placă foarte mult. Dacă eu am un regret legat de cei 16 ani de corporație, e că nu mă mai întâlnesc cu prietenii și colegii pe care-i aveam acolo. Fiindcă de multe ori petreci cu colegii mai mult timp decât cu familia, și se leagă niște relații.

Acestea sunt câteva principii de bază. Și, exact cum spuneam mai devreme, ai nevoie de resurse ca să poți să treci la nivelul următor. Sau hai să vezi până unde poți merge, pentru că de multe ori avem niște limitări sau autolimitări, spunem: „Eu nu pot mai mult”. Dar n-am auzit pe nimeni la sfârșitul vieții, spunând: „Eu nu puteam să fac mai mult, să am mai mult, să devin altceva”. E clar că există întotdeauna un nivel superior. Și ar fi păcat… Am primit un cadou numit viață – Explorează-l!, Joacă-te! Cred că modalitatea prin care copiii învață – și cred că ar trebui să continuăm modalitatea asta de învățare – este prin joacă. E mult mai ușor decât să-ți predea cineva la tablă.

Andreea Roșca: Nu mai știu unde am auzit ideea că imediat ce copiii încep să se joace de-a oamenii mari li se schimbă complet și atitudinea, și felul în care se joacă. Brusc totul devine foarte serios, foarte semnificativ. Așa suntem noi, în momentul în care suntem oameni mari, lucrurile devin foarte serioase. Îmi place perspectiva aceasta de joc – fără să bagatelizăm ce facem în viața de zi cu zi, fără să facem să fie mai puțin important, mai puțin serios. Nu înseamnă că nu luăm viața în serios. Dar ideea de a da un pic la o parte din greutatea pe care o punem pe lucruri și de a le vedea mai mult ca pe un joc decât ca pe ceva care e de viață și de moarte îmi place foarte tare. Schimbă puțin, poate, și dialogul nostru interior despre: „Mamă, cât e de complicat, n-o să pot să fac asta!”.

Andrei Roșu: Cu siguranță. Apropo de copii, și de sport, se spune că îmbătrânim în momentul în care ne lăudăm că facem sport. ☺ Un copil n-o să vină din parc să spună: „Am stat 2 ore și 45 de minute în parc, am făcut intervale la leagăn 20 de minute, m-am cățărat în copac de opt ori…”. ☺

Andreea Roșca: Ai spus la un moment dat, într-una dintre discuțiile noastre, că ideea de a aborda lucrurile ca pe un joc te-a ajutat să-ți schimbi un pic perspectiva despre cât de important e ce faci, despre cât de important ești pe lume. Fiindcă, într-un fel, când luăm această greutate pe care o punem pe cine suntem, pe ce facem în viața noastră, ne dăm seama și cât de nesemnificativi suntem până la urmă.

Andrei Roșu: Suntem, cu siguranță. În primul rând, spuneai mai devreme că nu înseamnă că dacă te joci, nu iei lucrurile în serios. Îmi amintesc că se aprindeau cele mai mari pasiuni și era implicare totală când jucam Monopoly sau un joc de cărți într-o tabără. Nu părea neserios, nu părea că nu ești atent la joc. Așadar, a te juca nu înseamnă a fi neserios. Nu știu de ce există această percepție. Probabil că de la școală, că dacă în timpul orei nu erai atent și te jucai, atunci era ceva neserios. Dar cred că poți să fii serios și în a te juca.

Eu cred că m-am recalibrat foarte bine călătorind prin lume și participând la curse de anduranță, în care mi-am întins limitele fizice până în acel punct în care te simți făcut bucăți și reasamblat. Te simți ca un punct pe radarul Universului și devii mult mai umil. Îți dai seama că oricât suntem noi de egocentrici și ne imaginăm că Universul gravitează în jurul nostru, până la urmă, fiecare dintre noi e doar unul dintre cei 8 miliarde. Dacă ne uităm pe o poză a Universului, suntem un punct foarte mic pe o planetă care este un punct foarte mic, aproape invizibil în Universul vizibil. Și-atunci, ești un pic mai relaxat. Eu m-am simțit mult mai relaxat.

Andreea Roșca: Te ajută asta să-ți alegi cu mai mare ușurință, cu mai mare detașare următoarea provocare, sau mizele, sau obiectivele, sau ce vrei să faci în viață?

Andrei Roșu: Ce cred că mă ajută foarte mult e să trăiesc altfel fiecare zi. Momentul în care mi-am schimbat viața, mi-am ajustat-o și am simplificat-o foarte mult, a fost când am realizat că e de fapt o sumă de zile – sunt niște zeci de mii de zile. Mi-am făcut prima dată un inventar – a fost un exercițiu de două minute, nu-ți imagina că a fost o muncă titanică de zile întregi – în care am pus pe o hârtie ceea ce fac în fiecare zi: ora la care mă trezesc, care e rutina mea de dimineață (elementele principale), la ce oră plec spre birou, cu ce încep acolo (primele trei-patru task-uri), cam ce pun în farfurie la prânz, la ce oră plec de la birou, ce pun în farfurie seara, care e rutina mea de seară și la ce oră mă culc.

Cam acestea sunt reperele. Am observat că făceam cam aceleași lucruri și repetam o zi de care nu pot zic că eram foarte mulțumit. Mereu mă gândeam că dacă m-aș trezi cu un sfert de oră mai devreme, ce bine ar fi că aș evita aglomerația, că aș avea timp de un mic dejun, că n-ar mai fi lucrurile pe grabă, n-aș mai întârzia la birou. Dar întotdeauna exista butonul de snooze. Mi-am dat seama că dacă vreau să-mi ajustez viața, ar trebui să fiu atent la ce se întâmplă pe parcursul unei zile. Să ajustez agenda aceasta zilnică și să văd exact ce anume din acea agendă mă ajută și ce anume mă sabotează. Dar raportat la niște obiective pe care le aveam.

De exemplu – vorbind ca fost fumător – dacă n-ai niciun obiectiv, indiferent că fumezi, că bei, că te culci la 1 noaptea sau orice altceva faci pe parcursul zilei nu contează, că n-ai niciun obiectiv. Creierul nu stă să filtreze ceea ce faci, să zică dacă are sau nu are legătură cu obiectivul tău. Dar dacă ai un obiectiv foarte important, atunci lucrurile se simplifică foarte mult. Creierul va lua decizia foarte simplu, algoritmic: „Are legătură/n-are legătură? M-ajută sau nu mă ajută? Mă ajută sau mă sabotează ce pun în farfurie?” De exemplu, dacă vrei să alergi un maraton, atunci e clar: „M-ajută ora de trezire?”. Păi, nu prea. Ar trebui să mă trezesc cu o jumătate de oră mai devreme și să fac sport. Bun, în contextul acesta: „M-ajută ora de culcare?”. Aici, de fapt, se face diferența. Că nu pot să dorm doar 3, sau 4, sau 5 ore, Trebuie să am un anumit număr de ore de somn.

Andreea Roșca: Deci ora de culcare e de fapt fundamentul și provocarea.

Andrei Roșu: Da. Pentru că dacă tu, în pofida prejudecăților sociale, te culci odată cu găinile sau măcar de două-trei ori pe săptămână reușești să te culci la un 10 măcar, să-ți bifezi măcar 7-8 ore de somn, atunci te simți extraordinar. Nici n-ai nevoie de ceas să te trezești. Poți să faci și sport dimineață. Și ușor, ușor intri în alt ritm. Ca urmare, lucrurile vor decurge cu totul altfel. Dacă alerg un maraton, mă gândesc la ce pun în farfurie, de exemplu. Asta mă ajută să am energie la antrenament sau să mă refac mai repede după acesta? Că dacă pun șase mici într-o farfurie și alerg, e de bun simț că nu prea se poate… Lucrurile devin astfel foarte, foarte simple.

După ce ți-ai făcut agenda zilnică cu reperele importante: ora de trezire, ora de culcare, ce pui în farfurie, ora la care ajungi la birou sau la care îți începi viața profesională, care sunt principalele task-uri într-o zi, devii și mai productiv – termini mai repede ceea ce este important – și se schimbă lucrurile ușor-ușor.

Simplificarea nu e ușoară. Simplu și ușor nu înseamnă același lucru. Dar pentru a-ți simplifica viața, ajută să faci un efort timp de o lună, două, trei, cinci sau poate 2, 3, 5 ani care oricum vor trece, indiferent că faci ajustări sau nu. Începe să lucrezi. De exemplu, o lună, lucrezi la partea de somn – îți iei două-trei cărți despre somn, pe care să le citești înainte de culcare ca să adormi mai repede ☺, și vezi ce înseamnă o igienă a somnului. Sau intri pe Chat GPT ori pe Google.

Andreea Roșca: Asta mă face să mă gândesc la două lucruri. Ce spui tu acum știu și eu pe pielea mea, dar ce știm și ce facem nu înseamnă același lucru. Mi-aduc aminte de discuția cu Mircea Miclea, care spunea că pentru a putea să faci ordine în haos, în incertitudine, în zgomotul de afară, ai nevoie de proiecte, adică de un vector, ceea ce la tine e un obiectiv. Iar al doilea principiu de care vorbea era simplificarea – să ai câteva repere, pentru că altfel e copleșitor tot ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă nu reușești să ai un vector, un azimut, și câteva repere simple în funcție de care să judeci, e foarte ușor ca lumea să te ia pe sus. Mi se pare interesant că regăsesc aceste idei acum, și în ce spui tu.

Andrei Roșu: E fantastic Mircea Miclea. L-am văzut anul trecut în mai, la Ateneu, la Conferințele Despre lumea în care trăim. O oră și ceva am stat fascinat și mi-am notat în telefon ideile principale.

Andreea Roșca: Apropo de ce spuneai, de disciplină și simplificare, mi se pare extraordinar cât de condensată este schimbarea aceasta în viața ta. Tu ai început în 2010 și cred că în primii 4 ani alergasei deja câteva Ironman. Nu mai știu când ai alergat ultramaratonul artic, dar cred că tot așa, în primii 5-6 ani. Mă întreb cum îți alegi provocările? Gândindu-mă la ideea de nivel următor și de joc, de ce să traversezi Marea Neagră sau Oceanul Atlantic cu vâsle? De ce să traversezi înotând Canalul Mânecii? De ce să alergi în Antarctica? Cum te gândești la astea? Cum îți dai aceste teme?

Andrei Roșu: Pe primul maraton, care a fost la Polul Nord, în 2010, l-am ales pentru că sunt o fire comodă. Din start știam că dacă nu este un obiectiv pe care să-l consider important și să și depindă viața mea oarecum de modul în care mă antrenez, știam că o să fiu superficial. Dacă ar fi fost, de exemplu, un maraton în București, mi-ar fi venit să dau două snooze-uri, să zic că nu mă antrenez azi, m-antrenez mâine. În București, dacă nu poți să alergi, poți să te oprești după zece kilometri, să mergi la o terasă, să bei un suc și să te uiți la ceilalți cum trec. La Polul Nord nu prea poți să te așezi pe margine și să aștepți, că-s -40°. Așadar, m-am pus într-o situație în care să nu prea am loc de întors.

Apoi, întrând în lumea aceasta, vezi alți oameni asemenea ție care aleargă: oameni de 80-90 de ani care aleargă maratoane; nevăzători care aleargă însoțiți de alți oameni; oameni cu picioare amputate, care au proteze și aleargă; oameni care vin să strângă fonduri pentru cauze și aleargă; oameni cu patru copii, cinci câini, trei hamsteri, două pisici și trei job-uri – adică mult mai ocupați decât tine – care aleargă. Deci nu prea mai ai scuze. În plus, intrând în acest context și văzând oameni care fac astfel de lucruri extraordinare, dar despre care vorbesc foarte relaxat – li se pare normal, asta e normalitatea lor –, îți redefinești normalitatea și capeți încredere. Ești curios să vezi dacă poți să faci și tu anumite competiții, să mergi la anumite concursuri. Și e ca și cum ai începe să alergi la vale – pe măsură ce cobori, prinzi viteză.

În plus, fiecare competiție reprezintă un antrenament pentru următoarea. Îmi făcusem obiceiul întotdeauna în momentul în care decideam care este următoarea cursă pentru care mă antrenez, o alegeam și pe următoarea, care de obicei era mai grea pentru că asta făcea să mi se pară oarecum un pic mai abordabilă prezenta cursă.

Andreea Roșca: În comparație cu cea de-a doua, care era mai grea.

Andrei Roșu: Da, când te antrenezi pentru o cursă de 100km și după aceea mergi la una de 500, îți zici: „Hai că asta e așa…” ☺ Nu înseamnă că te pregătești superficial, dar ești ceva mai încrezător.

Andreea Roșca: E interesant și ca principiu de viață – dacă te uiți în viitor și îți propui lucruri complicate, cele complicate de azi nu mai par așa de complicate.

Andrei Roșu: Bineînțeles. Plus că, repet, văzând oameni care au fost în aceeași situație ca tine – 99% din oamenii pe care îi întâlneam nu erau sportivi de performanță, ci oameni exact ca noi, din absolut toate mediile, din toate păturile sociale, de toate vârstele și sexele – atunci îți zici: „Omul acesta n-are nimic în plus, pot să fac și eu ce face el”. Dar asta doar dacă se întâmplă cumulativ niște lucruri pe care le-a făcut și omul respectiv: la un moment dat s-a apucat de sport, în fiecare zi s-a trezit la 4:00 sau la 5:00 ca să facă sport înainte de a merge la birou.

Andreea Roșca: Ce ți-a fost cel mai greu la început?

Andrei Roșu: Trezitul de dimineață. De fapt, erau câteva obiceiuri care erau balast și erau legate între ele. Mă culcam târziu pentru că mă uitam la televizor. Nu căutam un program anume, butonam, dar era un reflex. De asemenea, stăteam târziu și pentru că mâncam ultima masă foarte târziu. E greu să adormi după ce ai mâncat mult, cina fiind masa principală, că mâncam emoțional, îmi acordam o recompensă că am mai supraviețuit o zi în acest mediu ostil. Culcându-mă târziu, mă trezeam greu. Problema e că dacă amâni sportul pentru a doua parte a zilei, șansele să mai faci scad exponențial.

Andreea Roșca: Pentru că se întâmplă lucruri peste zi.

Andrei Roșu: Da, sunt multe, cumulate. În primul rând poate să apară orice, de la cerințe din familie până la extra-work. Starea ta se schimbă radical. Termini munca la birou și parcă n-ai vrea să te duci să faci sport – ești supt de energie, vrei să te așezi pe canapea și să te uiți la televizor.

Andreea Roșca: Parcă ești în capul meu. Îmi vezi gândurile. ☺

Andrei Roșu: Cred că acesta e tiparul pentru cam toată lumea. Cultural, așa ne-am obișnuit să facem lucrurile. În momenul în care am început să fac sport, lucrurile s-au simplificat foarte mult. Mi-era greu să mă trezesc dimineața și atunci îmi puneam ceasul la 9:30 seara, să-mi amintesc să mă duc la culcare. Am renunțat la televizor. Aveam și în dormitor, acum când mă uit în urmă, mi se pare foarte ciudat să ai device-uri în dormitor. Practic bifam același număr de ore de somn, dar am mutat intervalul. Mă trezeam la 5:00, era o liniște apăsătoare – era iarnă, întuneric –, o liniște în care dacă faci orice zgomot se aude în tot blocul. Primele 3 zile au fost mai complicate, după care am învățat să-mi aranjez de seara totul – echipamentul de alergare, ce era de mâncat. Încercam și să nu mai dau snooze-uri.

Andreea Roșca: Cum ai ales provocarea cu Oceanul Atlantic într-o ambarcațiune cu vâsle?

Andrei Roșu: A fost o consecință naturală a ce se întâmplase până atunci. După ce am alergat maratonul de la Polul Nord, am aflat că există un circuit – 7 maratoane pe 7 continente – pe care unii dintre participanți îl făcuseră, unii erau în curs de a-l face. Am zis să-l fac și eu, că dacă oamenii aceia au putut, pot și eu – nu-l făcuse nimeni din România. Pe parcursul acestui circuit am ajuns în Antarctica și a doua zi după maraton se organiza o cursă de 100 km. Am zis că dacă tot sunt acolo și-au zis și alții că vor să alerge, de ce să ne alerg și eu. Nu eram pregătit, a fost destul de dureros, dar am terminat-o. Apoi m-am gândit că dacă am alergat și maraton și ultra-maraton în Antarctica, cum ar fi să alerg maraton și ultramaraton și pe celelalte continente.

La maratonul Everestului, în timp ce noi urcam spre start, ne-am întâlnit cu niște britanici care coborau de pe vârf și am inițiat un dialog cu ei. L-am și filmat, e pe youtube, pe canalul meu. I-am întrebat cum s-au antrenat și unul dintre ei a spus că, printre altele, a traversat Oceanul Atlantic într-o ambarcațiune cu vâsle. M-am uitat așa… nu concepeam. Aveam în cap ambarcațiunile din Herăstrău cu vâsle. Mă gândeam: „Britanic cu o bere în mână, aer rarefiat, probabil că e fericit că a coborât de pe Everest, probabil că aberează”. ☺ Când am ajuns acasă am verificat și într-adevăr exista o cursă de traversare. Eu nu știam să înot – bine, nu te ajută prea mult dacă cazi în mijlocul Atlanticul, că n-ajungi pe partea cealaltă, dar îți dă un confort pe mare. Nu știam dacă am rău de mare sau nu, nu navigasem niciodată. Am aflat că am rău de mare între timp. Dar ține 7 zile, asta e vestea bună, după 7 zile se recalibrează creierul.

Așadar știam că se poate traversa, dar am parcat proiectul. Prin 2013 sau 2014 am primit un semi-spam de e-mail, în care se anunțau cursuri de sailing. M-am dus și l-am făcut, am zis să am și eu permis de sailing. Mi-am luat permis de sailing, după-aceea de skipper. Iar după ce am traversat înot Canalul Mânecii – având și sentimentul că am realizat ceva semnificativ – mă gândeam în avion care ar putea fi următoarea provocare. M-am gândit ce ar fi să vedem ce presupune această traversare a Oceanului Atlantic într-o ambarcațiune cu vâsle. În plus, îmi doream și un proiect de echipă. Mai fusesem în echipe de ștafete. Am zis că ăsta e momentul și am dat un anunț.

Andreea Roșca: Așa ți-ai adunat echipa?

Andrei Roșu: Da. Am dat un anunț dar cu inima un pic strânsă. Mă gândeam că dacă n-aplică nimeni, ma umplu de respect…

Andreea Roșca: Au fost români coechipierii tăi?

Andrei Roșu: Da, toți. 240 și ceva de oameni au aplicat. Nu-mi imaginam.

Andreea Roșca: Și cum i-ai ales?

Andrei Roșu: A fost un întreg proces. Am colaborat cu o firmă de recrutare și de training. 20 au fost pe lista scurtă. Cei 20 au dat niște teste de integrare în echipă, care se fac și în corporație.

Andreea Roșca: De matching.

Andrei Roșu: Exact. De compatibilitate. Și niște teste psihologice. Au rămas 10. Cu cei 10 am mers în Delta Dunării, în mijlocul unei veri foarte călduroase, cu mulți țânțari – 4 zile și 4 nopți în care nu s-a dormit. Din experiențele anterioare știam că oamenii își lasă foarte mult garda jos și vezi cu adevărat cine sunt în momentul în care sunt nedormiți câteva zile. Corpul intră într-un mod de supraviețuire. Atunci vezi dacă ești altruist, dacă ești egoist, dacă ești violent. În final am rămar cinci – patru, plus o rezervă. Pentru că trebuie să ai și pe cineva de rezervă, ca în cazul în care cu o zi înainte de concurs unul își rupe un deget să poți să ai un înlocuitor, să nu se piardă munca de 2 ani. În formula de cinci ne-am antrenat aproape 2 ani. În fiecare weekend am vâslit, acasă aveam ergometru, și tot așa.

Andreea Roșca: Când ai vorbit despre traversarea Atlanticului ai spus că nu mai vedeai aproape nimic altceva decât antrenamentul pentru asta. Cum funcționează pentru tine ideea de focus? Cum lucrezi cu ea? Sau cât e de importantă? În business, în provocările sportive sau în orice obiectiv pe care l-ai.

Andrei Roșu: Având și antrenamentul din corporație, știam că multitasking-ul nu funcționează. De fapt, e jonglerie. Întotdeauna ajută să focalizezi ceea ce ai de făcut pe următoarea oră, sau două ore, sau trei ore, după care să treci la altceva. Nu să faci șapte lucruri în același timp. Așa mi-am împărțit și ziua. Toată lumea mă întreabă: „Cum poți să îmbini partea de business cu sportul și cu viața de familie?” Ideea este că nu le îmbini. E ca și cum aș alerga pe o bandă, la sală, cu copiii în cârcă, încercând să și lucrez. Nu m-aș bucura nici de interacțiunea cu copiii, nici n-aș face sport ca lumea, și nici nu aș lucra cine știe ce.

Ca atare, la mine sunt împărțite foarte clar lucrurile. Mă trezesc devreme, după care fac sport. Aia e partea mea și doar a mea, nu mă deranjează nimeni – nici n-are ce să apară la ora aia, nici de la birou, nici din viața de familie. După care este partea de business. Iar după ora 4:00-5:00 până seara, este partea cu familia – vin copiii de la școală și mă dedic lor. Nu stau atunci nici să lucrez, nici să fac sport, decât dacă e o situație specială. Când fac un lucru, sunt concentrat. Dacă mă joc remy cu familia, îmi închid telefonul, sunt acolo.

Andreea Roșca: Ai vorbit de ideea de audit de valori în zona de simplificare. În primul rând, dacă ar fi să înveți pe cineva simplificarea, sunt câteva principii pe care le ai? Și apoi, vorbește un pic, te rog, despre auditul tău de valori. Cum îl faci și la ce-ți folosește?

Andrei Roșu: O să încep cu auditul fiiindcă de fapt asta e baza. Dacă începi să-ți simplifici viața, întrebarea este: „De ce? Ce vrei tu de la viața asta?”. Am învățat o tehnică, a celor 5 „De ce” . Vrei să alegi un maraton sau să deschizi un restaurant, vrei să lansezi un business – „De ce?” Primul răspuns de obicei e superficial, are legătură cu cultura din care faci parte – că toată lumea aleargă sau că așa e sănătos. „Dar de ce e important pentru tine să alergi?” Ca să mai dau jos 5 kg. „De ce e important să dai jos 5 kg?” Ca să pot să mă aplec sau să trăiesc mai mult. „De ce vrei să trăiești mai mult?” Și tot așa. Ajungi până la urmă la valorile tale fundamentale.

Îmi amintesc că am aplicat la un moment dat, în cadrul companiei la care lucram, pentru un program de un an care se desfășura la nivel de grup. Au fost doar 100 selectați din 130.000, printre care și eu. Acolo ne-au pus să facem un exercițiu: ne-au dat o listă cu zeci de valori grupate pe diverse categorii și ne-au pus să alegem 10 dintre ele, la început, după care să tăiem cinci, să le păstrăm doar pe cele care ni mi se par mai importante. Din cele cinci, ne-au pus să le alegem pe principalele trei. E un exercițiu foarte greu, nu e simplu. Apoi, din cele 3 să mai tăiem una, iar din cele două rămase încă una, astfel încât să ajungem la valoarea de bază.

Andreea Roșca: Care era? Îți mai aduci aminte?

Andrei Roșu: A fost foarte dificil pentru că rămăsem în finală cu „familia” și „independența/libertatea”. Sigur, când le pui față în față, e clar că rămâne „familia”. Dar dacă ai și independență/libertate de acțiune, îți dai seama că acestea două sunt valorile de bază și începi să construiești de aici.

Andreea Roșca: Auditul acesta de valori l-ai făcut o dată și gata sau îl repeți? Și cum îl folosești?

Andrei Roșu: L-aș repeta, dar nu zilnic. L-am mai repetat, poate o dată la câțiva ani. Sigur că valorile de bază rămân cele două, dar e vorba de următoarele 3, 4, 5 care se mai pot schimba. De exemplu, acum 15 ani, n-aș fi avut cu siguranță ca valoare dragostea pentru animale, pentru mediu, protecția mediului. Ar fi fost printre cele 10, dar era prima tăiată, cu siguranță. Acum văd lucrurile cu totul diferit. O dată, din empatie și, de asemenea, și poate tot prin prisma familiei, că te gândești că vrei să lași în urmă o planetă frecventabilă și pentru copii, și pentru nepoți.

Și în business, valorile te ajută să alegi. Că poți să faci bani din orice – iei cola și țigări, le vinzi la o scară de bloc și faci bani. Dar eu am făcut Filgud ca proiect de antreprenoriat social, care a venit din direcția aceasta, de respect pentru natură, din motivația de avea un stil viața sănătos și de a-i ajuta și pe alții să aibă un stil de viață sănătos. A fost simplu să aleg pentru că eu din 2011 n-am mai consumat produse de origine animală. În 2018 am făcut un curs de trei luni, de bucătărie vegană, pe bază de plante. La finalul cursului, văzând ce lucruri se pot face, am zis că e păcat să nu ofer și altor oameni posibilitatea să le încerce. Pentru că până la urmă, când cumperi mâncare, cumperi, de fapt, timp liber. Găsești ingredientele la raft, poți să-ți faci teoretic și tu.

Andreea Roșca: Povestea asta cu valorile îți simplifică luarea deciziilor.

Andrei Roșu: Da, alegerile au legătură cu valorile tale. E important să ți le știi. Orice decizie ai de luat în fiecare zi, mai mult sau puțin importantă, creierul știe dacă are legătură sau nu cu valorile. Și obiectivele ți le alegi în funcție de valorile pe care le ai.

Andreea Roșca: Evident. Dacă familia e o valoare importantă, te gândești: „Ce am de gând să fac ca s-o fac prezentă în viața de zi cu zi?”

Andrei Roșu: Exact. Și te uiți în agenda aia zilnică. Am zis că noi repetăm o zi. Îți alegi cum ar trebui să arate o zi din viața ta. Care e ziua ideală? La cât te trezești, la cât te culci și ce faci? Cât acorzi familiei? Cât acorzi proiecte lor personale? Cât acorzi businessului? Dacă valorile tale sunt, de exemplu, familia și libertatea, și te uiți în agenda personală și vezi că petreci 4 minute cu familia, iar pentru tine n-ai timp deloc – ești sclav undeva –, e clar că o să apară niște fricțiuni, niște frustrări și refulări ulterioare. Va fi clar că n-are nicio legătură ceea ce faci cu valorile tale personale. Oricât de disonant ai fi tu, și-ai camumfla, ai găsi scuze – „Așa face toată lumea. N-am cum. Nu pot” –, corpul tău va ști, o somatizezi.

Andreea Roșca: La un moment dat nu mai poți să te mai ascunzi, da. Tot în ideea aceasta, vreau să te mai întreb despre ceva ce ai spus la un moment dat – și ai repetat de mai multe ori, într-o formulare sau alta –, și anume: „Constanța nu înseamnă eroism. Nu trebuie să dai 100% în fiecare zi”. Vorbește un pic despre asta, că îmi pare important legat de cine ești tu și cum faci lucrurile.

Andrei Roșu: Îmi amintesc că, tot lucrând într-o corporație, când am ajuns în zona de vânzări, eroii din corporație erau cei care dădeau câte un tun, adică mai aduceau un client juicy.

Andreea Roșca: Pare că-s foarte multe lucruri pe care le-ai învățat în corporație.

Andrei Roșu: Pentru mine, școala adevărată n-a fost facultatea – am făcut ASE, Relații economice internaționale. Bine, era și perioada ‘94-‘98, când nici n-aveai oameni care să fi avut experiență în business. Toți citeau din niște cărți, n-am învățat nimic. Școala era în corporație. La început avem această prejudecată, că o să-mi spele creierul, de parcă venisem cu el perfect calibrat de pe băncile școlii ☺. Unde nu învățasem nici măcar niște lucruri basic, precum Excel. Și când am descoperit funcția VLOOKUP sau alte formule fantastice, mi s-a schimbat viața, apropo de simplificare. ☺ Erau și multe training-uri. De exemplu, time management. Și acum, când îmi amintesc îmi vine să-mi fac cruce. M-am programat de vreo patru ori la time management și tot amânam că nu aveam timp. ☺

Andreea Roșca: Dar n-ai văzut ironia decât mai târziu. ☺

Andrei Roșu: Daa. ☺ Mă gândeam că dacă plec două zile, când mă întorc găsesc o mie de mail-uri în Inbox. Norocul a fost că am făcut cursurile de time management tocmai când începusem să-mi reajustez viața și am început să aplic. Că mai fusesem la cursuri și de alte tipuri. Dar știi ce se întâmplă la cursuri. Mergi la curs, pleci cu o stare fantastică de acolo și cu know-how.

Andreea Roșca: Da, foarte încrezător.

Andrei Roșu: Și zici: „Începând de mâine… ”, care de obicei devine „începând de luni” sau „de săptămâna viitoare” sau „după perioada asta tulbure”. Și se diluează foarte mult și starea ta – energia aceea pe care o numim motivație, care te ține două-trei zile –, și know-how-ul.

Andreea Roșca: Cred că mai e un lucru foarte important pe care încerc să-l studiez în momentul acesta: e o mare diferență între ceea ce știm și cunoașterea întrupată, ca să-i zic așa, adică ceea ce facem. Pentru că e inutil, poți să citești oricâte cărți – dacă nu iei conceptul acela, ideea aceea și nu lucrezi cu ele, e o cunoaștere abstractă care nu schimbă niciun centimetru de viață reală.

Andrei Roșu: Da, e o capcană în care poți să cazi – să citești la infinit. Ai senzația că ai făcut ceva pentru tine, că primul pas a fost făcut, că ai luat informații. Dar eu întotdeauna stau cu creionul și subliniez. Și când recitesc sau răsfoiesc cartea la final, zic: „Hai să iau o idee care ar fi totuși ușor de implementat” și să văd dacă funcționează. Că așa, teorie știm toți – ce trebuie să mănânci, cât trebuie să dormi, că trebuie să faci mișcare –, dar nu implementăm. Și încerc să implementez câteva zile – c-or fi 21, c-or fi 30 –, să văd ce se întâmplă. Ceva rău n-are ce să se întâmple.

Andreea Roșca: Să ne întoarcem la ideea cu eroii din corporație.

Andrei Roșu: Da. Cum spuneam, în companie erau foarte aplaudați oamenii care o dată pe an făceau câte un eroism. Dar eu aș paria și în sport, și în business mai degrabă pe cineva care face în fiecare zi câte ceva – ca o țestoasă, câte un pic, câte un pic. Dacă faci câte un pic 365 de zile/an, pic-ul acela va fi mare de tot.

Andreea Roșca: Da, prin compunere.

Andrei Roșu: Învățând 1% în fiecare zi înseamnă că în 100 de zile îți dublezi abilitățile. De aceea zic că aș paria mai degrabă pe făcut în fiecare zi câte un lucru. Decât să alergi maratoane de două ori pe an și în rest să nu faci nimic, mai bine alergi în fiecare zi, câte un sfert de oră sau 1 km. Și pentru sănătatea ta e mult mai bine. Sau, în loc să dormi de două ori pe an câte 15 ore o dată și în rest să dormi câte 2 ore pe noapte, mai bine dormi cele 7 ore pe noapte.

Eu am trei piloni fără de care cred că n-ai cum să construiești restul. Întâi e partea de somn. Îi zic în ordinea în care îi văd eu, nu e ceva fundamental științific, dar eu cred că somnul este baza. Asta înseamnă să ai cele șapte-opt ore de somn bifate în fiecare noapte. După aceea este partea de nutriție, de alimentație, iar apoi partea de mișcare. Dacă pilonii aceștia trei sunt bine aranjați și faci în fiecare zi ceva pentru ei, poți să construiești. Eu nu cred că poți să fi de folos familiei dacă dormi 3 ore pe noapte. Nici businessului. Și nu e ok nici pentru corpul tău. Sigur, corpul încearcă să te țină în homeostază, dar dacă tu nu-l ajuți, își consumă din rezerve și la un moment dat nu mai poate, cade.

Andreea Roșca: Ai spus ceva și am menționat în introducere, și sunt curioasă cum te împrietenești cu monstrul acesta? Ai spus că nu înseamnă că nu îți mai e frică, ai și tu o grămadă de frici, dar că le tratezi cumva altfel. Aș vrea să spui câteva cuvinte despre asta. Și poate ne dai un exemplu.

Andrei Roșu: Cea mai mare frică pe care o aveam și o am în continuare este frica de zbor. Îmi amintesc că m-a sabotat mult și în viața profesională, fiindcă lucram într-o companie multinațională și apăreau proiecte la nivel de grup pentru care trebuia să călătorești. Am fost odată la Milano cu mașina dus-întors, dar mi-am dat seama că nu e o variantă ok. Și atunci am început ușor-ușor să declin invitațiile de a participa la astfel de proiecte. Plus că având o familie, le limitam și lor zona de călătorie, alegând să merg doar cu mașina.

Când a apărut maratonul de la Polul Nord, știam că trebuie să schimb cinci avioane și un elicopter la dus, cinci avioane și un elicopter la întors. Era ocazia perfectă de a gestiona temerea asta. Știam că e irațională, numai că o și alimentam. De exemplu, uitându-mă la televizor, la emisiunile de pe National Geografic, „Dezastre în aer”, care îți justifică teama. Am început să citesc despre cum să-ți învingi teama de zbor și până la urmă, în 2019 am făcut și un curs de pilotat baloane cu aer cald. Acum, culmea ironiei, sunt pilot de baloane, deși am frică și de înălțime, și de zbor.

Andreea Roșca: Și nu știi să înoți, dar te-ai dus la școală de skipperi și de veliere. ☺

Andrei Roșu: Da. Am luat și lecții de înot.

Andreea Roșca: Și ai și rău de mare. ☺

Andrei Roșu: Exact. Și atunci mi-am zis: „Cred că temerile astea-s iraționale – foarte rar se întâmplă ceea ce ne imaginăm – și ar fi păcat să le las să stea în calea mea. Viața asta este destul de scurtă, chiar dacă e frumoasă”.

Andreea Roșca: Deci secretul e să le înfrunți.

Andrei Roșu: Da, pentru că altfel îți limitezi perimetrul, îl tragi tot mai aproape de tine până ajungi să stai închis în casă. Pericolul cel mai mare în care am fost vreodată în această viață n-a fost la niciuna dintre cursele mele. Apropo de acestea, întotdeauna am încercat să gestionez sau să anticipez ce situații ar putea părea periculoase, să fac o matrice a riscurilor. Și n-am simțit vreodată că am fost în pericol real, nici chiar pe Atlantic. Măsurile de siguranță erau atât de bine puse la punct, încât nu prea aveam ce să pățim. Pericolul cel mai mare a fost acasă când vecina și-a uitat pe foc ceva și era să dea foc la bloc. Așadar, cred că faptul că stai închis în casă nu-ți poate oferi un sentiment de siguranță în mod real, n-ai 100% certitudinea că vei fi ok.

Andreea Roșca: Cum te uiți la risc? Că ai vorbit despre a gestiona riscul. Din tot ce am citit și din tot ce am experimentat, am învățat că sunt două feluri de situații. Sunt situațiile riscante unde poți să pui o probabilitate – ai o istorie despre asta –, și sunt situațiile de incertitudine, care sunt necunoscute și necunoscubile – pe care nu poți să pui probabilități. Care e felul în care te gândești la risc și cum lucrezi cu el?

Andrei Roșu: În primul rând, tot prin prisma faptului că veneam dintr-o instituție financiară, făcând o statistică la un moment dat, mi-am zis să încep cu probabilitățile. Am zis că dacă nu fac mișcare și continuu să mănânc așa – că aveam și 20 de kg în plus –, statistic vorbind, am 50% șanse să mor pe canapea într-un termen destul de apropiat. De atac cardiovascular sau altă boală de inimă. La maraton, din zeci de milioane care aleargă în fiecare an, mor 13-14 oameni – care probabil că ar fi murit poate mai devreme dacă nu s-ar fi apucat de sport, sau poate aveau o afecțiune de care nu știau și nu s-au dus la control, sau au făcut niște lucruri greșite în săptămâna maratonului. Deci, statistic, am șanse mult mai mari să mor în casă decât alergând. Așadar, în ceea ce privește riscul, statistica e de partea mea.

Apoi, nu-mi aleg proiectele din dorința de adrenalină, nu mă atrage să sar cu parașuta sau să fac bungee jumping, n-am adrenaline rush. Sunt curse la care merg la care n-a murit nimeni, sunt dificile, dar trebuie să te pregătești pentru ele și să nu lași la voia întâmplării lucrurile care țin de tine. Sigur că la o cursă pot fi -40°C în loc de -60°C, dar asta nu e o scuză, nu înseamnă că nu poți depăși cumva momentul acela având niște echipamente speciale la tine care rezistă la frig. Poate au fost mai scumpe dar ai anticipat și le-ai luat sau poate ai cărat mai mult pe parcursul cursei, dar ți-ai luat încă o foaie de corp.

Andreea Roșca: Deci modul în care privești e un fel de realism dat de fapte – vedeți care sunt riscurile, care sunt probabilitățile și nu lăsați adrenalina să decidă care va fi următorul proiect.

Andrei Roșu: Normal. Am citit despre viața unor exploratori: Roald Amundsen, Robert Falcon Scott, Ernest Shackleton.

Andreea Roșca: Mi se pare cea mai tare poveste de leadership, cea a lui Shackleton.

Andrei Roșu: Exact. Deși e mai puțin cunoscut, toți spuneau că l-ar alege pe Shackleton pentru organizarea unei expediții, nu pe Amundsen sau pe Scott. Asta mi-a plăcut și am luat niște principii de la el. De exemplu, el întotdeauna lua state of the art când alegea echipamentul, nu făcea rabat. Și nici eu n-am făcut. Am preferat să mai găsesc doi sponsori și întotdeauna am luat cel mai bun lucru, plus back-up. Mai ales când am traversat Atlanticul. Când am făcut echipa, iar m-a inspirat. Shackleton nu alegea oamenii doar pentru calitatea pe care o aveau pentru jobul respectiv, pentru competențe – trebuia să mai aibă ceva: să știe să facă glume, să cânte la un instrument, să gătească, să fie filozof, să recite poezii… Asta l-a ajutat foarte mult în momentul în care a rămas blocat pe ghețari.

Andreea Roșca: Spune-mi despre centimetru.

Andrei Roșu: Apropo tot de exploratori, e un exercițiu foarte bun pe care l-am învățat de la bunul meu prieten David Neacșu, care m-a ajutat și cu echipament la primul meu maraton și cu o grămadă de sfaturi – dar eu am dus la nivelul următor exercițiul acesta. Iei un centimetru de croitorie, îl reduci la 100 de cm – fiecare centimetru reprezentând 1 an – și te gândești ce vârstă ai. Vrei să facem cu tine sau cu mine exercițiul?

Andreea Roșca: Cum vrei tu.

Andrei Roșu: Nu știu dacă vrei să-ți dezvălui vârsta. ☺

Andreea Roșca: N-am nicio problemă.

Andrei Roșu: Deci 30 și…

Andreea Roșca: 52. ☺

Andrei Roșu: Ok. Tăiem ce e sub 52, de la 51 în jos.

Andreea Roșca: Aoleu, mă doare stomacul. ☺

Andrei Roșu: Speranța de viață în România cât este? 79 la femei, 71,4 la bărbați. Ok. Tăiem ce e după 79. Deci în mod normal acum ar mai fi 27.

Andreea Roșca: Jumătate din cât a trecut.

Andrei Roșu: Trăiești în oraș sau la țară?

Andreea Roșca: Trăiesc în afara Bucureștiului.

Andrei Roșu: Dacă trăiai în București, mai tăiai 1,8 – poluarea. Fumătoare sau nefumătoare?

Andreea Roșca: Fumătoare.

Andrei Roșu: Mai tăiem 15 ani. Rămân 64. Acum vine întrebarea: cum vrei să trăiești acești ani, de la 52 la 64? Tu decizi. De asemenea, tu decizi dacă vrei să mai pui ceva la loc. De exemplu, dacă te lași de fumat, probabil că nu recâștigi 15, dar măcar 10 probabil că recâștigi. Dacă îți faci ordine în nutriție, în somn, în sport, iar poți să mai adaugi. În mod realist, cel puțin din ce am înțeles de la oamenii de știință, dacă nu ești construit genetic să prinzi suta, poți să prinzi 90. Făcând lucrurile ca la carte, statistic vorbind, cu alimentație, cu analize o dată pe an, cu screening, poți să prinzi 90. Și atunci, practic, lucrurile sunt mult mai simple acum. Știi exact ce ai de făcut. De asemenea, te gândești și cum vrei să arate anii aceștia.

Andreea Roșca: Știi că David Neacșu fumează?

Andrei Roșu: Da. Dar poate pe el îl ajută faptul că stă tot timpul pe munte. Și a avut deja două infarcturi până acum. Nu știu dacă au legătură cu fumatul, dar e clar că nu ajută.

Andreea Roșca: Trăiesc un sentiment foarte ciudat ascultându-te făcând exercițiul acesta cu mine. De nervi amestecați cu panică cumva.

Andrei Roșu: Nu acesta era obiectivul, să te panichezi. Dar e realist.

Andreea Roșca: Exact. Cred că genul acesta de evaluare este ceva ce trebuie să facem măcar din când în când. Trăim cu tot felul de idei de genul: „De luni o să mă apuc…”, „De marți o să fac…”, și eu, cea din viitor, o să fiu complet altcineva decât sunt eu, cea de azi – ceea ce e iarăși o iluzie.

Andrei Roșu: E mitul acesta al nemuririi pe care îl avem fiecare dintre noi. Spunea un filozof că: noi am participat cu toții la multe înmormântări, dar nu la a noastră. Și atunci e mai greu să ne imaginăm momentul acesta. Ajută din când în când să-ți imaginezi și asta. Din nou, întorcându-ne la ce se întâmplă aici, e foarte important nu doar cât trăiești, ci și cum trăiești. Una e să te degradezi din ce în ce mai mult…

Andreea Roșca: Una e să trăiești 70 de ani din care 30 sunt de boală și alta e să trăiești 80 din care toți sunt sănătoși.

Andrei Roșu: Sau 100 din care toți sănătoși. Mai sunt și zone pe planetă unde oamenii o duc spre 100 și sunt călare pe cal sau grădinăresc, sau fac diverse.

Andreea Roșca: Sunt lucruri, principii despre care ți-ai schimbat părerea în ultimul timp? Despre ceea ce am vorbit până acum sau legate de control, poate, de felul în care îți investești resursele de energie și de timp?

Andrei Roșu: În primul rând, am învățat că e bine să-ți schimbi părerea din când în când. Nu mai am blocajul acesta că dacă am o convingere de acum 10-15 ani, și atunci eram convins că e adevărul suprem, să zic: „Gata, nu se mai poate altceva”. Sunt deschis în permanență, mai ales că urmăresc multe podcasturi de știință și diverse resurse din zona aceasta. În știință tot timpul apar lucruri noi care contrazic ceea ce se întâmplă. Așa că am – zic eu – o flexibilitate destul de mare. De exemplu, la un moment dat eram convins că resveratrolul prelungește viața. Ultimele studii arată că nu e așa – are beneficii, dar nu chiar așa de puternice. Și ar trebui să bei vreo 40 de cisterne de vin pe zi ca să îți iei resveratrolul, dar probabil că vei fi mort de ciroză în câteva luni. Deci îmi schimb viziunea.

Andreea Roșca: Care sunt una-două cărți care sunt de referință pentru tine? Sau pe care le recitești?

[01:05:41]
Andrei Roșu: Vorbeam mai devreme de pilonii aceștia de mișcare, somn, nutriție. De exemplu pentru somn este cartea lui Matthew Walker, „Why We Sleep” – tradusă în română „Despre somn”. Cei mega leneși pot citi ultimele două pagini care conțin un sumar al recomandărilor, dar ar fi bine să citiți și cartea ca să înțelegeți principiile. Despre nutriție există multe cărți bune, și resurse, și podcasturi, dar puteți citi, de exemplu – e cea mai recentă la modă acum – „Revoluția glucozei”, de Jessie Inchauspe. E o carte bunicică, un început bun pentru cei care vor să-și reajusteze nutriția fără să facă un efort prea mare. Practic, spune că ne ajută să schimbăm ordinea în care mâncăm alimentele și să obținem astfel niște rezultate bune – să nu se urce pe pereți glicemia și să ajungem la diabet sau la obezitate.

Andreea Roșca: Și din business? E vreuna care te-a ghidat mai mult decât alte cărți?

Andrei Roșu: „Whatever You Think, Think The Opposite”, a lui Paul Arden, în care acesta dă exemple de oameni care au făcut lucrurile diferit. De exemplu, cazul săriturii în înălțime, care până acum câțiva zeci de ani se făcea prin forfecare, venind cu fața, iar la un moment dat, un atlet, Dick Fosbury, s-a gândit să facă invers, să vină cu spatele, dând naștere astfel săriturii moderne peste ștachetă. M-am pus și eu de multe ori în paradigma aceasta, gândindu-mă cum ar fi să facem lucrurile altfel decât le face toată lumea.

Andreea Roșca: Ai un exemplu?

Andrei Roșu: Păi noi am lansat businessul Filgud în lockdown, când toată lumea închidea, ceea ce a venit cu o serie de avantaje. S-au eliberat o mulțime de spații – ne-am luat spațiul de producție foarte ieftin, central. Supermarketurile aveau categoric un vid în zona de alimentație sănătoasă. Așadar, ne-a ajutat.
Când oamenii se înghesuie la fast-food, eu mă duc lângă, la SaladBox, că nici nu e coadă. ☺ Când toată lumea pleacă pe Valea Prahovei vineri după-masă și se întoarce duminică după-masă, noi plecăm ori sâmbătă dimineață foarte devreme, ori vineri foarte târziu, ca să prindem liber. Ne plângem de trafic, dar noi suntem traficul, ca să ne înțelegem.

Andreea Roșca: Da, mi se întâmplă și mie să mă întreb, stând în trafic, unde se duce toată lumea, și mă pufnește râsul dându-mi seama că sunt unul dintre ei, sunt și eu parte din acest trafic.

Andrei Roșu: Da. Sau cum oamenii merg mult cu mașina, eu încerc să merg mult pe jos. Sunt tot felul de lucruri pe care poți să le faci diferit. Chiar zicea un autor că „dacă te iei după toată lumea, singurul lucru pe care-l vei găsi este ieșirea”. Din mall. ☺ Repet, avem o singură viață, putem să ne asumăm responsabilitatea pentru ce se întâmplă în ea și în momentul în care facem asta simțim și că avem un control mult mai bun, ne simțim mult mai bine și cred că astfel avem și rezultate. Când tragem linie la finalul vieții și ne uităm în urmă, să vedem că am avut o sumă de zile frumoase, nu o sumă de zile.

Andreea Roșca: E o practică la care o să mă gândesc, asta cu jurnalul. Mulțumesc foarte mult!

Andrei Roșu: Cu drag!

Resurse

Află mai multe informații despre Andrei Roșu:

De pe paginile sale de LinkedIn și Facebook sau din descrierea de pe site-ul său: andreirosu.org.

Urmărește și prezentările sale din cadrul conferințelor TEDxCluj sau videoclipurile despre mișcare și sănătate de pe canalul său de YouTube.

Află mai multe despre Filgud, brandul de produse vegane, creat și dezvoltat de Andrei Roșu.

Cărți recomandate de Andrei Roșu

Why We Sleep – Matthew Walker

Revoluția glucozei – Jessie Inchauspe

Whatever You Think, Think The Opposite – Paul Arden (Fosbury flop)

Alte mențiuni în conversație