Avem o frică de viitor care este legată de lipsa controlului, de ideea că nu avem un control al viitorului. Pentru că nu pregătim nimic pentru viitor, nu punem nimic în oala comună. Aș explica asta sociologic sau politologic prin următoarea paradigmă: am pierdut ceea ce numeam noi înainte în sociologie, sensul colectiv. Ideea că mergem cu toții în același râu, cum ar spune presocraticii, că același râu ne duce în aceeași direcție. Acesta este lucrul principal. Nu avem sentimentul unui proiect colectiv, că mergem în aceeași direcție la nivel mare, în primul rând. Asta ne induce frica de viitor, o frică de schimbare. De aceea nici măcar nu ne gândim. Ne lăsăm în plata Domnului.
Vasile Dâncu este sociolog şi profesor universitar. A deținut trei mandate de ministru și este senator în Parlamentul României. Ca sociolog, are o lungă experiență de explorare a societății românești, a mentalităților și instituțiilor din societate. Este fondatorul revistei Sinteza și al săptămânalului Transilvania Reporter.
Discuția noastră a plecat de la un interes comun legat de felul în care noi, românii, ne raportăm la viitor. O recentă cercetare arată că suntem de părere că țării îi va merge mai rău, dar nouă ne va merge mai bine. Credem că, în mare parte, viitorul nostru nu e în mâinile noastre. Avem îngrijorări în fața cărora părem, adesea, lipsiți de putere. Ne-am pierdut, pare-se percepția progresului.
Ce înseamnă și cum am căpătat această atitudine?
Am vorbit cu Vasile Dîncu despre ce arată cifrele, de ce ne raportăm astfel la viitor, care sunt consecințele și cum și dacă putem schimba în vreun fel relația între noi și lumea din jur.
Idei principale
- Modul în care trăim prezentul ne defectează relația cu viitorul. Relația noastră cu viitorul s-a mutat din real în imaginar. Modul cum conceptualizăm, cum pregătim viitorul este clar că se construiește în prezent. Problema este însă legată de celelalte elemente ale viețuirii noastre în societate și care, până la urmă, ne defectează relația cu imaginarul, care este legat de viitor.
- Ne retribalizăm. Trăim o perioadă de trecere în care are loc o sinergie între arhaic/ tribalism și noua tehnologie. Noile triburi se nasc cu scopul de a distruge centrele tradiționale de putere. Se nasc în paradigma: zeii pe care i-am avut până acum au murit, iar zeii noi nu s-au născut încă. Noi trăim în acest hiatus.
- Influencereala de astăzi este o valoare falsă de înlocuire. Căutarea încrederii pe orizontală este o formă de adaptare a oamenilor la realitate. Faptul că avem mai multă încredere în influenceri decât într-un gânditor sau într-un un om de cultură e o formă în care se manifestă dispariția încrederii în autoritate.
- Retragerea în grupul proxim este forma de tribalizare cea mai puternică. Românii construiesc relații de încredere pornind de la familie. Încrederea pe care o o acordăm cuiva la prima întâlnire este în jur de 6% sau până în 10%, față de 30–40% în societățile mature. Încrederea în familie, în schimb, la noi este nevrotică, este de peste 80%. Ceea ce înseamnă că sigurul mediu în care ne simțim bine este oarecum familia. Asta este foarte rău. Un exemplu se poate observa în politică – fini, nași, cumetrii…
- Cancerul societății de astăzi este singurătatea. Oamenii – tot mai singuri – reușesc în acest moment să-și caute afilieri în grupurile temporare care se nasc de la o zi la alta. Trec de la un grup la altul cu iluzia că-și caută mereu un sentiment al apartenenței la ceilalți. Această fugă după apartenență ne face foarte singuri de fapt. Consumul de droguri de astăzi, mai ales la tânăra generație, este un fenomen legat direct de acest lucru.
- Jocul cu sumă nulă ne ucide societatea. Credem mereu că ceea ce câștigă unul pierde celălalt. Dar dintr-o competiție serioasă, reală, se pot naște viitoare forme de solidaritate. Se naște o nouă valoare. Noi am încercat să păcălim întotdeauna competiția. Transformăm orice competiție în conflict, într-o rupere a relației cu celălalt. Asta și pentru că am avut competiții falsificate înainte de ’89, dar și pentru ce s-a întâmplat după revoluție cu capitalul moștenit de dinainte de ’89.
- Avem un tip de individualism autarhic, un individualist neproductiv, care ține numai de masajul eului și de a aduna în jurul individului. Nu putem face echipe, nu putem face coaliții pentru că nu putem vedea ce se acumulează în viitor din colaborarea noastră, vedem numai partea negativă. E o concentrare pe ce am eu și pe interesele mele, mai degrabă decât pe ce putem construi, unde vrem să ajungem împreună.
- Să punem accentul pe „noi”. Dacă putem face o educație ca să schimbăm lumea, unul dintre lucrurile cele mai importante este educația pentru creșterea sociabilității și pentru a crește capacitatea relațională a individului. Să încercăm să înțelegem că celălalt este un alter ego, un alt „noi” cu care putem să construim.
- Viitorul nostru poate fi al nostru. Marea noastră problemă este o lipsă de încredere în propriile noastre forțe. Am pierdut încrederea în capacitatea personală de a schimba ceva în jurul nostru. Trebuie să creștem sentimentul puterii individului, a societății și a țării. Să terminăm cu autoflagelarea continuă, conform căreia nimic nu se face bun, noi suntem niște actori care suntem dominați, nu vom face niciodată nimic, n-avem nicio forță, numai Dumnezeu poate hotărî. Dumnezeu are partea lui de sprijin. Restul ține de noi.
- Pentru a ne reconstrui relația cu viitorul, trebuie să avem o relație foarte bună cu prezentul. Să fim prezenți. De exemplul, când se votează, să ne ducem indiferent că votăm cu cineva care știm sigur că nu va câștiga. Sau să încercăm să facem un business. Relația cu prezentul și activismul în acest sens sunt foarte importante.
- O schimbare de generații. Cred în această nouă generație, o generație de antreprenori – care sper că își vor găsi o reflexie și în zona politică. Cred că acești oameni ar putea să schimbe destinul României. Au nevoie însă și de niște inele de legătură între ei și managementul politic. Au nevoie și de o presă cinstită, o presă care să construiască o cultură civică.
- Să renunțăm la a fi mereu într-un ping-pong cu ceilalți, cu ce mesaje primim din afară. Măcar pentru o oră pe zi să renunțăm la a reacționa la altceva, să ne gândim la noi înșine, să trimitem mesaje de la noi spre interiorul nostru, să scoatem mesaje din interiorul nostru spre mintea noastră. Atunci crește capacitatea de reziliență a individului, crește forța lui, crește forța identității. Oamenii care reușesc să se împace cu sine se împacă cu prezentul, se împacă și cu viitorul.
Acest podcast este susținut de Dedeman, cea mai mare companie antreprenorială, 100% românească, ce crede în puterea de a schimba lumea prin perseverență și implicare, dar și în puterea de a o construi prin fiecare proiect – personal sau profesional, mai mic sau mai mare. Dedeman promovează inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partenerul de încredere al The Vast&The Curious aproape de la început. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne ajută să evoluăm și să devenim mai buni, ca oameni și ca organizații.
****
Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la Bursă. E o companie românească, fondată acum 26 de ani la Cluj de antreprenorul Voicu Oprean. AROBS este astăzi o companie internațională, cu birouri în nouă țări și mai mult de 1.200 de oameni și parteneri în Europa, Asia și America. AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung.
Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify. O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.
Această conversație a fost transcrisă folosind platforma Vatis Tech
Podcast editat
Andreea Roșca: Domnule Vasile Dîncu, bine ați venit!
Vasile Dîncu: Bine v-am găsit!
Andreea Roșca: Vă mulțumesc tare mult pentru discuția aceasta! Mi se plimbă de mult prin cap ideea de a face o discuție legată de percepțiile despre viitor. Am citit cercetarea IRES apărută recent, care este legată exact de această temă. IRES e institutul pe care dumneavoastră l-ați fondat, din care ați ieșit în 2015, nu?
Vasile Dîncu: Da.
Andreea Roșca: Știu că vă preocupă și pe dumneavoastră felul în care ne raportăm la viitor ca oameni, ca societate și colectivități.
Vasile Dîncu: M-a preocupat tot timpul acest lucru, pentru că mi se pare că este legat direct de înțelegerea și evoluția lumii și a societății noastre. Am constatat la un moment dat că a dispărut cuvântul „viitor” din programele politice de guvernare. Acum vreo 20 de ani am văzut prima dată acest lucru, făcând o analiză de conținut pe toate programele de guvernare. Mi-am dat seama că, de fapt, noi avem o problemă cu viitorul, că probabil modul în care trăim prezentul ne defectează relația cu viitorul.
Andreea Roșca: În ce sens?
Vasile Dîncu: Cred că nu avem neapărat un conflict cu viitorul, ci s-a mutat relația cu viitorul din real în imaginar. Relația noastră cu viitorul a devenit mai degrabă una imaginară. Viitorul se construiește în prezent, asta știm. Modul cum conceptualizăm viitorul, cum pregătim viitorul este clar că se construiește în prezent. Problema este însă legată de celelalte elemente ale viețuirii noastre în societate și care, până la urmă, ne defectează relația cu imaginarul, care este legat de viitor. În ultimii ani s-au întâmplat câteva lucruri în societatea noastră – și în societate, în general. Aș da o explicație generală, care mie îmi place și care este baza unei viitoare cărți care e aproape gata – se va numi „Emocrație și neotribalism”. Eu cred într-o teorie pe care a lansat-o acum 20-30 de ani un sociolog francez, Michel Maffezoli, despre faptul că trăim o perioadă de trecere – ne retribalizăm. Pornind de la asta, putem să construim și noi o explicație bună – apare o sinergie între arhaic și noua tehnologie, între tribalism și ideea de tehnologie, între ideea de triburi și posibilitatea de a articula o asemenea fragmentare socială.
Noile triburi se nasc în următoarea paradigmă: zeii pe care i-am avut până acum au murit, iar zeii noi nu s-au născut încă. Noi trăim în acest hiatus. Romano Guardini spunea, prin 1600 și ceva, că nu e adevărat că nu sunt valori în momentul când apare o criză socială, culturală, cum a fost Evul Mediu, ci se nasc niște valori de criză care înlocuiesc valorile adevărate. Maffezoli spune – și cred că funcționează această explicație și la noi, am câteva studii realizate aici, din care reiese asta – că în primul rând se nasc niște triburi care nu sunt determinate, n-au granițe fizice, au granițe culturale. Nici granițe socio-demografice nu au – 60 și ceva la sută dintre români cred că fac parte din clasa de mijloc, ceea ce este o autoamăgire fantastică. Noile triburi se nasc cu scopul de a distruge centrele tradiționale de putere. În plus, morala noilor fragmentări și a noilor triburi care se nasc este una fără constrângere și fără sancțiuni – ești mult mai liber să contești puterea, să faci orice, ai o libertate mai mare, fără niciun fel de control, fără un control social.
Andreea Roșca: Îmi vine în minte Edelman, organizația care în fiecare an face barometrul de încredere la nivel global. De ani de zile încoace se observă o dispariție a încrederii în autoritate, de orice fel. Anul acesta – apropo de tribalism – nivelul de încredere în știință a ajuns la același nivel, 70 și ceva sută, cu nivelul de încredere în peers, în oamenii care sunt la fel ca noi. Asta mă duce cu gândul la ceea ce spuneți, respectiv faptul că nu mai avem niciun fel de încredere în autoritate ne duce către o organizare mult mai tribală, pe bază de afinitate – credem în același lucru, de exemplu că Pământul e plat.
Vasile Dîncu: Exact. Am observat și s-a văzut că ultimele revolte sociale mari împotriva politicii – Occupy Wall Street sau Indignados din Spania – au refuzat liderii. Asta îi dă ineficiență unei mișcări, pentru că liderii sunt importanți pentru mase. E o căutare pe orizontală a similarității și a admirației. Această mișcare a dus la pierderea încrederii în instituții. Până la urmă, instituțiile sunt coloana vertebrală, sistemul osos sau circulator al influenței și al puterii în societate. Sunt felul în care societatea rezistăâ. A dispărut încrederea în ideea de „Tătuc”, care este un element esențial în istorie.
Eu că la nivel individual acest lucru pornește de la singurătate. Cancerul societății de astăzi este singurătatea. Oamenii singuri – tot mai singuri – reușesc în acest moment să-și caute afilieri în aceste grupuri temporare care se nasc de la o zi la alta. Trec la un alt grup de contestare sau un alt grup de afiliere cu iluzia că-și caută mereu un sentiment al apartenenței la ceilalți. Această fugă după apartenență în fragmentare ne face foarte singuri de fapt. Consumul de droguri de astăzi, mai ales la tânăra generație, este un fenomen legat direct de acest lucru. În pandemie am făcut multe studii cu prietenii mei de la IRES, cu privire la modul în care își construiesc românii reziliența – cum rezistă români în pandemie? Am aflat, de exemplu, că în jur de 25% – un procent apropiat de cel al țărilor nordice – se simțeau singuri. Probabil că și din cauza pandemiei. Pe de altă parte, peste o treime dintre pensionarii României, câteva milioane de oameni, trăiau singuri – le lipsea partenerul, le lipsea familia. Sunt câteva studii interesante, în ultima vreme, despre singurătate.
Dincolo de ele, eu cred că această degringoladă a individului și această defecțiune în relația cu viitorul țin de modul în care își face inserția în societate. Și mai sunt câteva lucruri care derivă din asta. De exemplu, dispariția unui contract social pe care l-am avut cu societatea înainte, un contract de reciprocitate. Contractul social înseamnă că eu fac ceva pentru societate și cer ceva în schimb – primesc recunoaștere, funcții, primesc la un moment dat altceva, ceea ce îmi doresc eu sau în conexiune cu ce pot să ofer. Astăzi, millennials și celelalte generații nu mai respectă un contract de genul acesta pentru că ei știu că au drepturi – dreptul lor este de a fi, pur și simplu, și trebuie să primească ceva în schimb. Hedonismul „a trăi”, a avea experiență la un loc de muncă este cel mai important lucru – să aibă cât mai multe experiențe. Candidații spun direct la interviurile de angajare – am făcut multe cercetări pe tema asta: „Am venit la acest loc de muncă pentru că vreau să câștig un ban și să pot să mă exprim pe mine în societate altfel”. Foarte rar găsești unii care să spună: „Vreau să fac o carieră aici, vreau să mă perfecționez”.
Andreea Roșca: Adică să aibă o gândire pe termen lung.
Vasile Dîncu: Da, în sensul de „Vreau să ofer ceva societății”. Nimic. Este o cu totul altă viziune. În defecțiunea aceasta a relației cu viitorul mai este și frica de schimbare. Aceasta este generală în lume, în istorie, dar în ziua de azi e mai puternică pentru că viitorul are un grad mai mare de nesiguranță. Dacă nu ne-am gândit la viitor, dacă nu l-am pregătit, atunci evident că îl vedem mai negru decât este în realitate, ne sperie mai mult. Astfel apare ceea ce am putea să numim scala de distanță socială – care este o explicație din punctul meu de vedere și e ceva ce am studiat.
În timpul Covidului, a apărut un concept absolut greșit despre distanța socială, care nu este distanța spațială dintre mine și cel de lângă mine, ci este distanța imaginară dintre mine și ceilalați.
Andreea Roșca: Da, distanța fizică a fost prost denumită astfel.
Vasile Dîncu: Distanța socială la noi este foarte mare după 1990. Avem câțiva indicatori care ne arată asta. De exemplu, indicatorul de încredere în celălalt – încrederea pe care o acordăm cuiva la prima întâlnire este în jur de 6% sau până în 10%. Acesta era procentul când am măsurat eu acum câțiva ani, dar nu cred că s-a schimbat foarte mult. În societățile mature, care știu să gestioneze riscul, acest procent este în jur de 30 – în societățile anglo-saxone e de 40%. Mai sunt indicatori – încrederea în vecini, în colegul de muncă etc. Încrederea în familie, în schimb, la noi este nevrotică, este de peste 80%. Ceea ce înseamnă că sigurul mediu în care ne simțim bine este oarecum familia. Asta este foarte rău. Uitați-vă în politică – fini, nași…
Andreea Roșca: Cumetrii ☺
Vasile Dîncu: Nu funcționează încrederea în ceilalți. Oamenii construiesc asemenea relații de încredere pornind de la familie.
Andreea Roșca: E interesant acest aspect pentru că, dacă ne gândim la relația dintre noi și viitor, este o funcție a capacității de a crea relații. Degeaba mă gândesc eu singură la viitor, fiindcă nu pot să construiesc de una singură nimic, nici pentru mine, nici pentru familie, nici pentru companie. Dacă n-avem încredere în nimeni din jurul nostru, atunci probabilitatea de a investi astăzi pentru a crea ceva în viitor este foarte mică.
Vasile Dîncu: Este ca și cum economisești ceva pentru viitor – pui ceva deoparte, pui o relație cu celălalt, pui încrederea în celălalt, sacrifici ceva de astăzi pentru ca mâine să poți să faci altceva. Retragerea aceasta în grupul proxim este forma de tribalizare cea mai puternică. Este un reflex al nostru.
Mi-aduc aminte că eram în anii ‘93 sau ‘94 la Paris și studiam la Maison des Sciences de L’Homme cu câțiva profesori francezi, fiindcă îmi pregăteam doctoratul. Mi-am făcut doctoratul aici, dar citeam vara, în vacanță – aveam niște burse ca să mă pregătesc pentru că nu aveam bibliografie aici. Și țineam niște seminarii despre tranziție în Est, despre cultura Estului, iar un profesor m-a invitat să evaluăm studenții. Dădea două-trei proiecte la o grupă, studenții se împărțeau și lucrau mai mulți pe câte un proiect, iar la final primeau o singură notă. Eu eram obișnuit cu sistemul nostru, cu faptul că trebuie să-i diferențiem, fiecare să aibă nota lui. Dar ei își asumau nota, fiindcă lucrau împreună, erau obișnuiți să lucreze împreună.
Ulterior, am făcut și eu un experiment la IRES. Am angajat dintr-o grupă de la Sociologie zece oameni care am observat că lucrau foarte bine împreună. Și astăzi sunt încă acolo aproape toți – doi au plecat. La noi este foarte greu să pui o echipă să lucreze la un proiect. De exemplu, să scrie un proiect, acolo se vede cel mai bine. Trebuie să scrie împreună, să-și ia fiecare o bucată, să comunice mult, să curgă textul, adică să-și împartă ideile. Avem o mare problemă în a construi echipe, în a munci împreună. Competiția devine instant regula unei echipe – competiția între membrii săi, nu cu alte echipe.
Andreea Roșca: Vreau să vorbim un pic despre cifrele din raportul pe care l-am menționat la început – să-mi spuneți cum le putem citi, ce înseamnă ele? Am ales câteva. 66% dintre noi spun că își fac planuri de viitor, restul evită să se gândească. Deci o treime evită să se gândească la viitor. Și avem și un procent foarte interesant – între 84 și 90% – al celor care spun: „Dumnezeu are planuri pentru mine. Doar Dumnezeu poate decide viitorul. Viitorul depinde de generațiile viitoare.” Dumneavoastră ce citiți în cifrele acestea?
Vasile Dîncu: Avem o frică de viitor. Frica de viitor este legată de lipsa controlului, de ideea că nu avem un control al viitorului. Pentru că, exact cum spuneați înainte, noi nu pregătim nimic pentru viitor, nu punem nimic în oala comună. Aș explica asta – sociologic sau politologic – prin următoarea paradigmă: am pierdut ceea ce numeam noi înainte în sociologie, sensul colectiv. Ideea că mergem cu toții în același râu, cum ar spune presocraticii, că același râu ne duce în aceeași direcție. Acesta este lucrul principal. Nu avem sentimentul unui proiect colectiv, că mergem în aceeași direcție.
Andreea Roșca: La nivel mic sau mare?
Vasile Dîncu: La nivel mare, în primul rând. Asta ne induce frica de viitor, o frică de schimbare. De aceea nici măcar nu ne gândim. Ne lăsăm în plata Domnului. Îi respect foarte mult pe cei care sunt foarte credincioși. Și eu cred că sunt un creștin credincios. Dar dacă ne uităm un pic mai bine, vedem că sentimentul de religiozitate din sondajele noastre crește odată cu vârsta, odată cu apariția neputințelor, a unor forme de neputință. Asta înseamnă că atunci când ne lăsăm în plata lui Dumnezeu, în voia Domnului, în brațele Domnului, înseamnă că de fapt ne-am pierdut o parte din propria noastră forță, din propria individualitate și ne lăsăm să facă El ce știe cu noi. Acesta este sentimentul de abandon, când nu ne facem planuri de viitor sau nici măcar nu ne gândim la viitor, sau nu credem în forța noastră – în forța votului, de exemplu, 60% dintre noi cred că degeaba mergem să votăm, că de fapt alții hotărăsc viitorul pentru noi.
Asta înseamnă că abandonăm ca ființe sociale în lupta noastră. Asta se vede și dacă vorbim despre capacitatea noastră de acțiune, despre capacitatea de coagulare în militantism – avem o apatie care nu este numai apatie politică. Apatia politică o putem înțelege – nu avem încredere în instituții, ne-au trădat liderii de-a lungul timpului, țara nu a performat foarte mult. Dar este și o apatie în ceea ce privește acțiunea noastră ca ființe sociale, lupta pentru drepturile noastre, pentru a ni se recunoaște propria noastră contribuție la societate, lupta pentru ideile noastre – toți avem ideile noastre și credem că sunt cele mai bune și că societatea ar trebui să meargă ca noi. Când 80 și ceva la sută dintre români spun că țara merge într-o direcție greșită, iar trei întrebări mai încolo spun că 60 și ceva la sută spun că va fi bine, iar 70 și ceva la sută spun că viața lor va fi mai bună anul viitor, asta înseamnă schizofrenie.
Andreea Roșca: Da, e această diferență între „țării o să-i meargă mai rău, instituțiilor o să le meargă mai rău”, dar „nouă o să ne meargă mai bine”. Dacă ne uităm cui o să-i meargă mai bine sau mai rău, nouă o să ne meargă mai bine și de la noi încolo tuturor le va merge mai rău, inclusiv familiei noastre. Cum e posibil să cred că mie o să-mi meargă mai bine, dacă cred în așa mare măsură că tuturor celorlalți o să le fie mai rău?
Vasile Dîncu: Este o formă de egoism, de retragere din social, de încapsulare a eului tău într-o dimensiune imaginară. Dar nici măcar asta. Noi nu încercăm să ne salvăm prin imaginar, pentru că atunci am crede în lideri, am crede în proiecte.
Andreea Roșca: Am proiecta ceva în viitor.
Vasile Dîncu: Da. Noi pur și simplu avem un fel de individualism de conservare, o formă de cultură patriarhală – am vrea ca lumea să rămână la nivelul acesta, așa cum suntem, bine sau rău, să nu se schimbe lucrurile. Cred că asta ține de percepția sau autopercepția capacității noastre de acțiune în viitor.
Andreea Roșca: Ați menționat de multe ori ideea de control, de putere, de capacitate de acțiune. Asta mă duce cu gândul la un concept din psihologie: the sense of agency, puterea de a influența realitatea – n-am găsit o traducere mai bună. Puterea aceasta este direct legată de capacitatea de a construi. Eu m-am uitat mult la ea din punctul de vedere al antreprenoriatului. Este calitatea esențială a antreprenoriatului. Antreprenoriatul este, în mod esențial, despre creație, despre a crea ceva ce nu există încă, despre a schimba sau a crea viitorul. Când spuneți control, capacitate de acțiune, am sentimentul că asta am pierdut – încrederea în capacitatea personală de a schimba ceva în jurul nostru.
Vasile Dîncu: Asta dincolo de ceea ce vorbeam, de sensul colectiv, în care, de fapt, facem o imersiune în social și spunem: „Cei asemănători cu mine mergem mai departe cu toții. Am încredere în generația mea.” Uitați-vă la scriitori – a dispărut sentimentul de generație acum. Dar asta e o temă foarte complicată și diferită. Revenind la antreprenoriat – pentru că e o temă care m-a obsedat și pe mine –, capitalismul fără capitaliști pe care l-am construit noi după 1989 a avut de suferit din două motive.
Unu, pentru că se refăcea o conversie a capitalului politic de dinainte de ’89, iar o parte a venit după ’90, mai degrabă ca un contraexemplu. Și intelectualitatea, și politica de opoziție la PDSR-ul de atunci, la Ion Iliescu, spunea n-avem nicio șansă să facem capitalism – „n-avem informațiile, nu ne protejează nimeni, nu ne pricepem la capitalism și atunci îi lăsăm pe ei, e numai treaba lor; ei, de fapt, construiesc o democrație originală, își construiesc un capitalism cu figuri socialiste, comuniste”. Și într-o oarecare măsură au avut dreptate.
Pe de altă parte, i-am studiat – chiar am făcut studii de-a lungul timpului – pe cei care au avut curajul să întreprindă, să se miște, să-și forțeze destinul. În general, erau oameni care aveau o mare încredere în sine, aveau încredere în propria lor forță de a face ceva, o formă de nebunie, o energie care venea dinăuntru și care nu era educată social. Dacă vorbim de capacitatea de acționa, îmi aduc aminte o parabolă foarte frumoasă dintr-o lucrare a lui Nicolae Steinhardt – cred că în „Dăruind vei dobândi” spunea acest lucru. Vine un tânăr la poarta unei mănăstiri, îl caută pe stareț și spune: „Părinte, eu n-am nici lumină, nici înțelepciune, n-am nici credință, nu pot să ofer nimic. Dar aș vrea să vin la mănăstire”. În loc să-l alunge, starețul zice: „Vino aici și încearcă să dăruiești toate aceste lucruri celorlalți. Numai dăruindu-le, le vei dobândi și tu”. Pentru că sunt elemente de relație.
De aceea și încrederea de a acționa este o chestiune care ține până la urmă de relație. Data trecută când am discutat, am vorbit și despre ce ar trebui făcut pentru educație. Dacă putem face o educație ca să schimbăm lumea, eu cred că unul dintre lucrurile cele mai importante este educația pentru relaționare, gândirea că de fapt te împlinești prin celălalt; ideea că, de fapt, pentru viitor este foarte important să cauți sprijin în zona ta.
Andreea Roșca: Asta presupune să pleci de la ipoteza de încredere, nu de neîncredere.
Vasile Dîncu: Da, aici este legătura, pentru că trebuie să ai o minimă încredere în celălalt până la dovada contrarie. Acesta este un lucru foarte important. Karen Horney este o psihanalistă importantă, despre care s-a spus că este femeia care l-a castrat pe Freud pentru că i-a reinterpretat teoria spunând că nu instinctul sexual și libidoul sunt în centrul defecțiunii dintre noi și lume, ci capacitatea de comunicare și încrederea în celălalt. Asta spune și Freud, chiar dacă el a pus o metaforă sexuală pe acest lucru. Karen Horney are și niște cărți traduse, printre care una despre principalele nevroze ale lumii noastre, o carte foarte interesantă, care explică foarte mult din ceea ce se întâmplă și acum. De aceea cred că este foarte important și un alt tip de educație pentru oameni.
Andreea Roșca: Ce-ați pune în ea?
Vasile Dîncu: Cu o echipă mare de intelectuali, am lucrat intens vreo 5 ani la o revistă – Sinteza –, în care am încercat să dăm niște cadre de interpretare a lumii. Pentru că mi-am dat seama că marea problemă a oamenilor este că în fața unor explicații diverse, în fața diversității, aceștia se sperie fiindcă nu au criterii să aleagă. Se uită la un post de televiziune într-o seară și văd o explicație, în altă parte văd o altă explicație, colegii de serviciu le spun altceva, iar omul este singur în fața acestor explicații. E mai bine când ești singur în fața necunoscutului, fiindcă atunci cauți o explicație în mintea ta, în inima ta, în sufletul tău. Când calea minții nu funcționează, merge calea inimii. Alegi emoția, și poate că alegi mai bine. Câteodată explici mai bine.
Marea problemă este nevoia de explicații. Am încercat să ofer asta prin revista Sinteza – atunci o distribuiam la toți politicienii, consilierii locali din orașe, dădeam vreo 15.000 de exemplare gratuite la un moment dat. O revistă de 200 de pagini cu cei mai importanți intelectuali de la noi, pe care reușeam să-i prind, să explicăm câte o temă. Cum spune un sociolog american, imaginația sociologică este să-ți explici semnificația ta și a faptelor tale în contextul social. Acesta este primul lucru care este foarte important. Să încercăm să le dăm oamenilor niște cadre în care să-și explice lumea, să se poată uita. Și explicația trebuie să fie una nu numai fragmentară la un element. Să încerci să-i dai o explicație mai largă omului, să se vadă proiectat și în social, și în politic.
Al doilea lucru pe care l-aș face este legat de ceea ce Fănuș Neagu spunea despre un fotbalist care la un moment dat a avut o mare problemă: „Noi construim statui doar ca să dăm cu pietre-n ele”. Marea noastră problemă este o autoflagelare, o lipsă de încredere în propriile noastre forțe. Noi trebuie să construim instituții ale admirației. Uitați-vă când câștigă cineva ceva sau are probleme – vezi cele ale Simonei Halep, cu incidentul legat de analizele de dopaj. Imediat jumătate dintre fanii ei au început să o denigreze. Au început să transforme tot ce a făcut această fată minunată pentru România în zero. Instituția admirației trebuie activată pentru că înseamnă să-l valorizezi pe celălalt, înseamnă să-ți găsești modele.
Apropo de ce spunea în ‘80 Maffesoli despre această sinergie dintre arhaic și tehnologie, influencereala de astăzi este, după părerea mea, o valoare falsă de înlocuire. Nu mai avem lideri, dar sunt sute de mii de influenceri în toată lumea asta, care n-au nimic de comunicat – nu sunt lideri în vreun domeniu, nu sunt intelectuali, nu sunt jurnaliști, ci pur și simplu țin loc de zei. Sunt niște zei falși. Un influencer adevărat este David Popovici, un băiat care îi poate inspira pe oameni, le arată o cale pe care pot merge.
Andreea Roșca: Dar cred că e parte din același lucru despre care vorbeam mai devreme. În momentul în care încrederea noastră în instituțiile societății scade – poate fi orice formă de autoritate, de la directorul de școală până la șeful de guvern, șeful postului de poliție – crește, în același timp, încrederea în prietenii noștri. Mie asta îmi pare o consecință firească, faptul că avem mai multă încredere în niște oameni care, poate uneori, cum spuneți, nu au nimic de spus, alteori au, cum e cazul lui David Popovici. Faptul că avem mai multă încredere în ei decât într-un gânditor sau într-un un om de cultură e o formă în care se manifestă dispariția încrederii în autoritate.
Vasile Dîncu: Este explicabil. Nu este un fenomen anormal. Această căutare a încrederii pe orizontală este o formă de adaptare a oamenilor la realitate. Deși e mai degrabă o încredere fictivă, pentru că nu este o relație directă cu idolul, este o relație mediată. Asta le dă oamenilor și sentimentul fals al comuniunii. Până la urmă, cred că lecția cea mai importantă ar trebui ca elitele să o furnizeze celor de sub ei – e greu să ne putem imagina o societate fără elite. Astăzi încercăm acest lucru. Încercăm o distrugere a elitelor, există o deconstrucție continuă a idolilor, a zeilor. Spunem că este o ideologie progresistă, dar nu e așa – woke și alte ideologii care au venit astăzi sunt doar o consecință a tribalizării lumii. Această deconstrucție continuă duce până la urmă la golirea de zei a Panteonului. Și atunci trebuie să pui ceva în loc. Este un sociolog care îmi place foarte mult și pe care l-aș recomanda întotdeauna să fie citit, care vorbește despre societatea lichidă și despre faptul că apare o lichidizare a iubirii, a sentimentelor de apartenență a întregii societăți. Totul se transformă în ceva fără formă. Dispar formele și rămân doar substanțele care se amestecă între ele.
Andreea Roșca: Asta ce înseamnă?
Vasile Dîncu: Asta înseamnă că trăim exact o perioadă în care totul este relativ, poate fi relativizat și poate lua diverse forme. Adevărul a devenit post-adevăr.
Andreea Roșca: Dacă ni se potrivește, bine; dacă nu, nu e adevăr.
Vasile Dîncu: Da, e sentimentul aeroportului – avem sentimentul că suntem într-un avion, în aer, dar aeroportul pe care trebuie să aterizăm încă nu s-a construit. Și știm că nici un avion nu rămâne în aer. Acesta este sentimentul de nesiguranță și de neputință pe care-l au oamenii astăzi. Vedem că sunt foarte multe motive pentru care fac asta, iar unul este tocmai această a dispariție a cultului elitelor. Eu sunt și membru al Uniunii Scriitorilor, și urmăresc ce se întâmplă cu scriitorii noștri. De exemplu, ce se întâmplă cu un intelectual remarcabil, care este Mircea Cărtărescu și care, pe bună dreptate, cred că este un candidat Nobel. Au mai fost și alții – Laurențiu Ulici a scris o carte frumoasă, „Nobel contra Nobel”, cu scriitori care n-au luat premiul Nobel, dar care sunt giganți și cu unii care au luat premiul Nobel, dar erau mai degrabă desemnați politic. Mă uit la modul în care se face zilnic o deconstrucție a unor oameni inteligenți, a ideii de candidatură a unui român la Nobel. Ar fi minunat ca unul să fie Mircea Cărtărescu, dar sunt și alți scriitori care cred că ar putea să ia premiul Nobel de la noi.
E o lipsă de încredere în celălalt și o lipsă de sentiment al solidarității, până la urmă. Acest lucru este și un efect al schimbării bruște din 1989, pentru care probabil că nu eram pregătiți. Spun de multe ori și economiștii că trecerea directă de la societatea comunistă la societatea capitalistă, la economia de piață, ca o ideologie a Băncii Mondiale, o ideologie a Uniunii Europene și a Fondului Monetar Internațional a fost o greșeală. Pentru că s-au prăbușit prea repede anumite structuri, fără să se poată construi celelalte.
Andreea Roșca: Asta e din categoria: viitorul nostru nu e al nostru. Era un răspuns, tot așa, cu vreo 70 și ceva la sută – instituțiile internaționale și Uniunea Europeană ne construiesc viitorul. Nu știu dacă e productiv să ne gândim așa, pentru că, până la urmă, nu ne-a forțat nimeni. E ceva foarte interesant aici și vreau să vă întreb cum vedeți lucrurile? Trăim o zonă de prosperitate, de bunăstare, rezultatul propriilor noastre alegeri din ultimii 30 de ani – o să mă refer numai la ultimii 30 de ani –, dar pe de altă parte, avem sentimentul acesta de neputință, ca și cum n-ar fi fost alegerile noastre. Ne plac rezultatele bune, ele sunt ale noastre, le acceptăm, le folosim, ne bucurăm de ele. Dar restul nu e problema noastră. E ceva ce nu înțeleg și care cred că are legătură cu a ne asuma riscurile și greșelile care vin, cu curajul de a proiecta viitorul.
Vasile Dîncu: Da, cred același lucru. Am studiat mult timp teoria lui Ulrich Beck legată de societatea riscului și sociologia riscului. Am văzut cum funcționează și la noi aceste lucruri. Prima extincție din social, să spunem, pe care și-au făcut românii a fost în perioada comunistă, când oamenii spuneau nu este treaba noastră. Chiar nu puteau să influențeze cu nimic. Și atunci făceau mici rețele de supraviețuire. Știu că umblam după cărți și trebuia să-l cunoști pe unul de la aprozar care primea de la librărie – știu fiindcă mi-am luat odată „Trilogia culturii”. Mi-a făcut rost de ea unul care vindea mezeluri, care era un prieten de-al meu, pentru că el lua de la librărie – când apărea ceva, îi dădeau și lui – și făceau așa circuite de supraviețuire. Asta înseamnă că individul se retrăgea în momentul acela din spațiul social și nu avea nicio responsabilitate.
De aceea am zis că nimeni nu era vinovat de comunism, toată lumea era rezistentă, scriitorii toți spuneau ca au opere de sertar și când a venit revoluția n-au mai apărut operele de sertar. Era un mecanism de supraviețuire a individului care se derogă de responsabilitate – „N-am avut nicio responsabilitate cu comunismul, alții au fost cei care au făcut”. După ‘90, a fost o continuitate în ceea ce privește acest sentiment al ieșirii din istorie pe care o avem noi ca indivizi, din păcate. Deși eu cred că țara noastră a avut foarte mare noroc. Când îi aud pe dacopați că vorbesc despre „grădina Maicii Domnului”, mă gândesc că de multe ori noi am făcut atâtea lucruri greșite și totuși istoria ne-a sprijinit în multe situații, de la crearea statului național român, România Mare, revoluția din ‘89.
Cred că, apropo de Uniunea Europeană, aceasta nu este problema în acest moment, a fost soluția. Lucrez acuma, în calitate de candidat pentru o funcție în Parlamentul European, la un proiect despre România și Europa, despre împiedicările noastre, despre cum dăm vina pe alții pentru alegerile noastre. Într-adevăr, nu întotdeauna am ales noi ca indivizi, dar noi nici nu aveam capacitatea să alegem liber aceste lucruri. Unele lucruri le-am luat ca formule. Când spuneam despre trecerea directă, bruscă, era mare teorie a cozii câinelui, aduceți-vă aminte în anii ’90 – cum tăiem coada câinelui, o tăiem direct sau o tăiem pe bucățele, cu suferințe mai mari? Aceasta este problema noastră până la urmă. Sigur că propaganda rusă din războiul hibrid pe care Rusia îl face scoate la iveală tot felul de suveraniști care vorbesc despre chestiunile acestea. Și, într-adevăr, ei se folosesc de un sentiment emoțional al deresponsabilizării pe care îl are individul în acest moment. Dar chiar dacă cred peste 50% din oameni, nu înseamnă că au dreptate. Este doar dreptatea sentimentului lor. Cu adevărat au acest sentiment.
Andreea Roșca: Ați spus de sociologia riscului. Care e legătura între tendința de a ne ceda responsabilitatea și capacitatea de a construi în viitor?
Vasile Dîncu: Este una foarte directă și vă spun precis formula și unde greșim și noi în societatea noastră în ceea ce privește individul. După 1990, oamenii au fost puși în situația de a gestiona riscuri mai mari decât erau pregătiți. Și atunci au apărut cel puțin două forme de evaziune în fața acestui lucru. Primul este magia, imaginarul – avem o încredere prea mare în capacitatea noastră de a face anumite lucruri, credem că ni se va întâmpla un lucru bun, indiferent de ceea ce facem, delegăm spre Dumnezeu responsabilitatea viitorului. Aceasta este o reacție la faptul că nu putem gestiona riscurile și am fost lăsați dintr-odată să gestionăm niște riscuri pe care nu suntem capabili să le gestionăm. Aici e greșeala societății noastre. După ‘90, în diverse forme, mai mult electoraliste, am încercat mereu să-i dăm individului ceva, să-l ajutăm să treacă peste o lipsă, dar nu „să-i dăm o undiță pentru a pescui”. Nu ne-am uitat la cum îi creștem capacitatea lui de reziliență, să lucrăm la educație, să luptăm mai mult pentru sănătate și mai ales pentru încrederea în el, să-i dăm instrumente ca să se simtă capabil să se lupte cu lumea. Deși sunt social-democrat, de foarte multe ori nu suport discursul despre redistribuție. Tot timpul redistribuim, dăm. Înțeleg că nivelul pensiilor și nivelul salariilor din România va trebui să crească până la un nivel în care omul să poată face față nevoilor. Dar discuția despre construcție socială, despre societatea viitorului nu este una despre pensii și salarii.
Andreea Roșca: Așadar, vorbeam despre relația dintre a nu ne asuma responsabilitatea și capacitatea de a construi viitorul și ați spus că prima dimensiune este legată de faptul că am avut prea multe riscuri și prea puține instrumente și atunci cumva le-am dus, pe de o parte, în gândirea magică. Și pe partea cealaltă?
Vasile Dîncu: Pe partea cealaltă am încercat să găsim cea mai proastă soluție – să fugim de societatea noastră. Ne-am dorit să emigrăm și am plecat în afară. Avem vreo 5 milioane de oameni plecați în afară. Acești oameni sunt oameni care erau activi, foarte mulți dintre ei erau activi. Erau niște oameni care doreau mai mult.
Andreea Roșca: Sunt încă. ☺
Vasile Dîncu: Da, sigur, sunt. Mă refeream la cum erau aici, înainte de a pleca. Erau nemulțumiți, dar nu simțeau că au instrumente ca să gestioneze asta aici. Sunt președinte la Comisia de Afaceri Europene, merg la ambasade și discut foarte mult cu asociațiile noastre, cu oamenii. Găsesc oameni minunați care vorbesc mereu despre acest sentiment, despre ce ce au plecat.
Andreea Roșca: Da, e o dovadă a unei lipse de încredere în viitor și de speranță.
Vasile Dîncu: Exact. În instrumentele pe care le aveau la dispoziție ca să se lupte cu lumea. Uneori se mai spunea – nedrept, după părerea mea, dar a venit la un moment dat o paradigmă din afară – că cei buni au plecat și au rămas doar cei fără instrumente. Nu este adevărat. Au rămas și buni, și au rămas și oameni fără instrumente. Au plecat și buni, și oameni fără speranță și fără instrumente de a se lupta la noi.
Andreea Roșca: Cum vedeți faptul că în momentul acesta există în România o zonă antreprenorială foarte vie, foarte creativă, cu resurse, care construiește altceva, care are capacitatea de a proiecta un viitor și de a construi și de a aduce în jur bani, energie, echipe, oameni? Nu e la fel de mare ca în alte state dezvoltate pătura aceasta antreprenorială, dar ea există. Și nu numai, și zona de corporație este o zonă cu multă putere individuală.
Vasile Dîncu: E o schimbare de generații și vom avea numai vești bune în viitor cu privire la asta. Am fost în ultima perioadă în mai multe locuri. Am văzut, de exemplu, o întreprindere în județul Tulcea – unde este mai mult agricultură, este Deltă, este turism –, în care doi tineri, o familie, au construit o fabrică imensă, se luptă deja pe piața mare. Unul s-a dus la studii în Statele Unite și a făcut industrie alimentară, chimie alimentară. Celalalt a rămas antreprenor aici și au o fabrică imensă, un proiect imens legat de panificație. Fac ceea ce ne tot plângem noi că primim, aluat congelat – fac și trimit în lume. E o fabrică robotizată totalmente. E un exemplu. Sunt doi copii care au pornit de jos, dintr-un județ care nu este nici Cluj, nici București.
Andreea Roșca: Care este explicația pentru care percepția generală este că n-avem nicio putere asupra viitorului și totuși cum apar aceste exemple?
Vasile Dîncu: În primul rând, acești oameni au – și am văzut și alți antreprenori, nu mă gândesc numai la ei – nu i-am testat ca să vedem ce cred despre viitor, dar au încredere mai mare în viitor, cu siguranță. Au încredere în resursa lor și sentimentul că România poate să aibă o carieră istorică, să spunem așa, un traseu istoric. Și eu am trecut prin pesimism, prin optimism. Ca sociolog, am fost influențat poate și de opinia publică – dacă toată ziua studiezi opinia publică, te influențează acest lucru. Dar mai ales în ultima perioadă, plecând în Parlamentul European înainte, acum la NATO și în zona asta, am văzut țările mici, țările baltice, am văzut țările micuțe din Europa și am avut sentimentul măreției României, în sensul că am văzut că se poate. Aceste țări micuțe deveneau exemple, deveneau țări active.
Ceea ce m-a deranjat și mă deranjează cel mai mult și acum este faptul că noi nu ne asumăm un destin. Nu sunt cioranian. Cioran spunea că măcar în Balcani ar trebui să facem ceva, scria asta în 1933, dacă nu mă înșel, în jurnalul lui sau în „Schimbarea la față a României”. Dar eu cred în această nouă generație, această generație de antreprenori – care sper că își vor găsi o reflexie și în zona politică – cred că acești oameni ar putea să schimbe destinul României. Este nevoie însă și de alte lucruri. Au nevoie de niște inele de legătură între ei și managementul politic. Am avea nevoie de o presă cinstită și de o presă care să construiască o cultură civică. Pentru că problema noastră este următoarea: avem vreo 7% dintre oameni care sunt angrenați în activități de civism, în diverse forme de civism. Formele civism ți le alegi singur, în funcție de emoțiile tale, de pasiunile tale, de viziunea ta despre viitor. În Germania sau în Franța sunt 70%. Lipsește legătura dintre acești întreprinzători, care sunt niște Feți-frumoși, dar care sunt izolați. Ați spus că sunt 10 de ani de când faceți interviuri cu antreprenori și ei vă spun despre lupta pe care o duc la ministere, cum au mers cu un proiect în care n-a crezut nimeni, cum au fost respinși. Dar această nebunie frumoasă pe care o au cei care au încredere…
Andreea Roșca: Sunt niște excepții.
Vasile Dîncu: Legătura asta ne lipsește. O societate civilă activă ar face o presiune foarte mare asupra vieții politice și atunci am avea și o altă viață politică. Aici este vorba de nevoia de a avea conștiința faptului că nici în competiția internațională, nici în competiția națională nu poți fără să-ți proiectezi o anumită forță în viitor, să-ți faci un proiect, să alegi niște priorități pentru viitor și să le respecți.
Andreea Roșca: Cred că e important de menționat conceptul pe care noi îl avem legat de competiție și individualism, care sunt concepte fundamental vestice, dar care, traduse în sociologie, în România, și cercetate, nu arată neapărat ca în Vest. Aș vrea să spuneți câteva cuvinte.
Vasile Dîncu: Modul în care ne raportăm la competiție în România este, din nefericire, unul mai degrabă conflictualist. Noi transformăm orice competiție în conflict, într-o rupere a relației cu celălalt. Asta și pentru că am avut competiții falsificate înainte de ‘89. Lumea nu credea într-o competiție reală înainte de ‘89. După revoluție a fost o degringoladă cu privire la aceste lucruri, pentru că pe de o parte. a fost capitalul moștenit de dinainte de ‘89. Am făcut un studiu în 1996 privind antreprenoriatul agricol și-mi aduc aminte că jumătate dintre cei care erau antreprenori în agricultură erau cei care au funcții înainte de ‘89 – șefi de CAP-uri, membrii de partid. A fost primul lucru care l-am făcut noi după Revoluție, mai performant, pentru că pământul și natura ne sprijinea să facem asta.
Andreea Roșca: Și asta ne-a distrus conceptul despre competiție.
Vasile Dîncu: N-a fost un lucru rău, pe de-o parte, pentru că a fost o posibilitate de a avea o mică continuitate, dar pe de altă parte, ne-a distrus conceptul de competiție reală, loială. Apoi modalitatea în care falsificăm criteriile de meritocrație. Și acum preluăm din Vest și ceea ce nu este bine. Societatea occidentală ne dă multe tablouri de valori și noi putem alege, nu ne impune nimeni. E o prostie ce se spune că noi suntem o colonie și… Nu, putem să alegem! Dar ce-am ales? Alegem, de exemplu, să nu-i traumatizăm pe copii, să nu le dăm note, că îi traumatizează. Atunci nu i-am pregătit pentru adevărata competiție. Dăm 30% dintr-o clasă, burse de merit, când totul să distribuie gausian și noi știm asta. Nu poate unul cu nota doi să ia bursă de merit. Așadar, falsificăm în fiecare zi competiția.
Andreea Roșca: Și conceptul de individualism?
Vasile Dîncu: Falsificăm competiția pentru că avem un tip de individualism autarhic, un individualism neproductiv, care ține până la urmă numai de masajul eului și de a aduna în jurul individului. Nu redistribuim nimic în relație. Vorbeam la început despre încrederea în celălalt, care este o formă de a da ca să construiești o relație, să construiești mai departe. Ori noi în acest moment nu reușim să facem asta. Acest tip de individualism posesiv dăunează foarte mult. Inclusiv competiției. Nu putem face echipe, nu putem face coaliții. Coalițiile pe care le-am făcut în politică au căzut toate. Și „patrulaterul roșu”, prima încercare de coaliție de după ’90, s-a stricat. Pentru că nu putem vedea în viitor, nu putem vedea ce se acumulează în viitor din colaborarea noastră, vedem numai partea negativă.
Andreea Roșca: E o concentrare pe ce am eu și pe interesele mele, mai degrabă decât pe ce putem construi, unde vrem să ajungem împreună.
Vasile Dîncu: Jocul cu suma nulă ne ucide societatea noastră. Credem mereu că ceea ce câștigă unu pierde celălalt. Pe când aici nu este vorba de competiție întotdeauna. Dintr-o competiție serioasă, adevărată, reală, se pot naște viitoare forme de solidaritate. Din competiție se naște o nouă valoare. Ori noi am încercat să păcălim întotdeauna competiția.
Andreea Roșca: Dacă ar fi să vă gândiți de unde pleacă reconstruirea relației noastre cu viitorul, ce-ați spune? La nivel individual, că n-avem control asupra societății. De unde credeți că începem să reconstruim capacitatea noastră de a avea încredere și putere legat de viitor?
Vasile Dîncu: Sunt câteva lucruri care sunt foarte importante și cred că le pot sintetiza foarte scurt. În primul rând, pentru a ne reconstrui relația cu viitorul, ar trebui să avem o relație foarte bună cu prezentul. Ar însemna să fim prezenți. Acesta este primul lucru. Atunci când se votează, să ne ducem indiferent că votăm cu cineva care știm sigur că nu va câștiga. Să încercăm să facem un business – avem cea mai mică intenție de antreprenoriat. Am văzut și motivele pentru care oamenii spun că nu ar putea să facă un business, erau vreo 8% care spuneau că s-ar gândi la o afacere. E foarte puțin, fiindcă din zece afaceri rezistă una sau două.
Andreea Roșca: Motivele sunt legate de lipsa de control și faptul că nu e la ei puterea.
Vasile Dîncu: Sunt niște motive tâmpite în unele situații. De exemplu: nu am bani, nu am relații, nu am o echipă cu care să fac asta, nu am informații destule. Păi dacă n-ai informații, du-te și caută-le, că sunt peste tot. Aia cu banii să zicem că este explicabilă, dar și acolo te duci și iei un credit dacă vrei asta. Marile afaceri nu s-au făcut din banii moșteniți, s-au făcut din credite. Deci relația cu prezentul este foarte importantă, și activismul în acest sens.
Apoi aș face o educație, le-aș spune copiilor mei și aș face programe educaționale pentru creșterea sociabilității și pentru a crește capacitatea relațională a individului. Asta este foarte important, pentru că noi avem niște blocaje emoționale. Sunt proiecte și cercetări legate de bullying, am făcut și eu cercetări legate de bullying-ul din școală. Din păcate, școala noastră nu reușește să îi aducă pe toți copiii la o stare de comunicare. Încă se vede foarte bine ierarhizarea în funcție de banii părinților, în funcție de cum se îmbracă. Spunea soția mea – este profesoară – că vorbea cu o colegă care era se plângea că nu-și poate trimite copilul la școală pentru că nu are niște ghete extraordinare și nu știu ce haine. Și atunci a căutat soluții pe piața neagră, să aducă falsuri din China, ca să poată rezista copilul presiunii celorlalți.
Să încercăm să îi facem pe oameni să relaționeze, să înțeleagă că celălalt nu este infernul, cum spunea Jean Paul Sartre. Celălalt este un alter ego, un alt „noi” cu care putem să construim. Să nu mai punem accentul pe „eu”. Mă enervează întotdeauna când îi văd pe politicieni în discursuri care spun totdeauna „eu” – îți dau, vă ofer. Să pună accentul pe „noi”. Subiectul ar trebui să fie „noi”. Dacă am vorbi mai mult cu „noi” decât cu „eu”, sunt sigur că am reuși să ne refacem și relația cu viitorul.
În fine, încă lucru care este foarte important: să creștem sentimentul puterii individului, a societății și a țării. Să terminăm cu autoflagelarea asta continuă, conform căreia nimic nu se face bun, noi suntem niște actori care suntem dominați, nu vom face niciodată nimic, n-avem nicio forță, numai Dumnezeu poate hotărî. Dumnezeu are partea lui de sprijin.
Andreea Roșca: Întotdeauna. Există noroc pe lumea asta. Să vedem mai degrabă lucrurile care ne-au ieșit, lucrurile unde am putut.
Vasile Dîncu: Aș face o educație pozitivă. Nu cum spun unii, să facem o presă roz în care să spunem doar lucrurile bune. Nu ajută cu nimic. Nu trebuie să-i ferim pe oameni de competiție, nu trebuie să-i ferim de lucrurile greșite. Dar mai este un lucru pe care îl spunea Mircea Mircea, prietenul meu, legat de reflexie. Este poate cel mai important lucru: să renunțăm măcar pentru o oră pe zi la a reacționa la altceva, a fi mereu într-un ping-pong cu ceilalți, cu ce mesaje primim din afară. Să ne gândim la noi înșine, să trimitem mesaje de la noi spre interiorul nostru, să scoatem mesaje din interiorul nostru spre mintea noastră. Atunci crește capacitatea de reziliență a individului, crește forța lui, crește forța identității. Oamenii care reușesc să se împace cu sine se împacă cu prezentul, se împacă și cu viitorul.
Andreea Roșca: Vă mulțumesc foarte mult pentru conversație și pentru că ați acceptat discuția aceasta despre cum ne reconstruim relația cu viitorul!
Vasile Dîncu: Mulțumesc și eu! A fost o mare plăcere să ne gândim la viitor. Pentru că, spuneam, lumea nu vorbește despre viitor și se gândește foarte puțin.
Andreea Roșca: Da, poate că începem o conversație mai largă. Mulțumesc!
Vasile Dîncu: Mulțumesc și eu!
Resurse
Află mai multe informații despre Vasile Dîncu:
De pe paginile sale de LinkedIn și Facebook.
Urmărește și prezentarea sa din cadrul Conferinței TEDxEroilor, despre manipularea prin gândirea pozitivă.
Cărți/autori menționați în conversație
Nicolae Steinhardt – Dăruind vei dobândi
Karen Horney – Personalitatea nevrotică a epocii noastre
Zygmunt Bauman – Liquid Modernity
Laurențiu Ulici – Nobel contra Nobel
Emil Cioran – Caiete, Schimbarea la față a României
Jean Paul Sartre – Cu ușile închise
Alte mențiuni în conversație
Institutul Român pentru Evaluare și Strategie (IRES)
Occupy Wall Street, Indignados Movement