Ne uităm la telefoanele astea și lumea de acolo e foarte colorată, foarte violentă, foarte în extreme – și începem să credem în ea. Ne punem pozele cele mai frumoase, în locurile cele mai minunate. Alea sunt excepții. Faptul că te duci o dată în Maldive, nu înseamnă că ești în Maldive. Faptul că ți-ai pus cea mai bună poză a ta nu înseamnă că tu ești așa. Și creăm așteptări false și de la noi, și de la ceilalți. Și cumva ne baricadăm în așteptările astea tâmpite. Dacă odată am fost cei mai buni la ceva, nu înseamnă că vom continua să fim cei mai buni la acel ceva. Faptul că ai fost olimpic internațional nu înseamnă că o să fii și un primar bun. Înseamnă doar că ai fost un olimpic internațional. Atât.

Probabil că foarte mulți dintre voi îl cunoașteți pe Valeriu Nicolae datorită muncii de mulți ani de zile cu copiii din Ferentari. Sau pentru că este unul dintre oamenii care nu suportă impostura și o expune public ori de câte ori se întâlnește cu ea. Sau pentru că a candidat în Parlament, cu o campanie complet neobișnuită. Sau pentru că, sătul de impotența și impostura autorităților, a creat de unul singur – și împreună cu sute de voluntari – Casa Bună, un loc unde copiii fără posibilități locuiesc, învață, primesc o șansă la o viață decentă. 

Valeriu a publicat recent o carte. M-a surprins de la bun început, de la titlu. Să scrii o carte oarecum autobiografică cu titlul ”Țigan Țăndări” e, după părerea mea, un mare act de curaj și vulnerabilitate. Am râs și am plâns și m-am înfuriat citind-o. E o cronică a ceea ce Valeriu numește ”multiplele mele eșecuri”, dățile când a iubit și a fost sfărâmat de oameni, locuri, realitate. 

Pentru cineva care a lucrat cu instituții la cel mai înalt nivel, de la Comisia Europeană, la Înaltul Comisariat pentru Refugiați, care a stat alături de o regină, de Michel Jordan și de Tony Blair, e un titlu surprinzător. 

Am vorbit cu Valeriu despre realitatea oamenilor cu care lucrează, cea a unei lumi pline de suferință pe care nu reușim deloc s-o facem mai bună, despre eșecurile lui și despre propria lui suferință. Despre ipocrizia instituțiilor și capacitatea oamenilor simpli de a muta munții. Despre sistemul lui de gândire și determinarea neînduplecată pe care i le-a educat mama lui. 

E o conversație care m-a mișcat și m-a impresionat și sper că o veți citi și că veți cumpăra cartea ”Tigan Țăndări”. Pentru că Valeriu va folosi toți banii din vânzare pentru a construi un proiect de grădiniță, Grădinița Bună. Și sper să-l ajutăm să o facă. 

Idei principale

1. Să acceptăm să o dăm în bară – asta e ce ar fi bine să vedem în România. La noi, oamenii par să nu-și poată recunoaște greșelile. Jucăm niște roluri foarte proaste, în care noi suntem mereu perfecți sau mereu mai deștepți decât ceilalți. Oamenii nu mai învață, se duc în extreme, unde nu mai încape loc pentru discuții. Fiecare își ia în brațe adevărul lui și e dispus să moară cu el acolo. Vedem ceea ce ne place să vedem, citim nu ceea ce e scris, ci ceea ce vrem să citim, ceea ce ne validează deja ceea ce credem despre lume, părerile proprii.
2. Ideea că o instituție mare poate să rezolve ceva sau poate să înțeleagă lucrurile importante este o iluzie. Lipsa de profunzime e stupefiantă, inclusiv (sau mai ales) în instituțiile mari, chiar și în cele internaționale. E de neînțeles cum oameni deștepți au tupeul să vrea să fie șefi peste un domeniu pe care nu-l cunosc absolut deloc, în care se fac de râs în fiecare zi. Și e de neînțeles și partea de pupincurism – care a devenit un fel de cultură instituțională obligatorie. Slăvirea șefului. Dacă șeful zice că Luna cade pe Pământ în doi ani, toți zic că Luna cade pe Pământ în doi ani. Nu e importantă expertiza, e importantă opinia șefului. Nu faptele contează, contează opiniile șefului. Uneori, șefii cei mai importanți nu știu nimic despre subiectele despre care vorbesc. Au opinii care nu se bazează pe nimic, dar aceste opinii devin direcția, politica instituției pe care o conduc. E șocant.
3. Trebuie să avem mai mulți oameni care își doresc să forțeze instituțiile să se schimbe. Instituțiile n-or să se schimbe niciodată fără presiune. Dacă nu punem noi presiune pe ele, nu se vor schimba. Dacă am fi mult mai mulți oameni care am încerca să facem un pic mai mult bine în jurul nostru decât suntem acum, lumea s-ar schimba. Politicienii ar fi forțați să facă și ei același lucru, iar asta ar duce într-adevăr la o schimbare.
4. Oricine se poate ridica din aproape orice fel de situație dacă vrea îndeajuns. Ceea ce contează nu este cât de deștepți sunt ceilalți, ci contează anduranța ta. Contează disciplina de a face tu pași mici, câteodată foarte grei, de a încerca continuu să te îmbunătățești. Pentru a reuși contează cât de mult poți să muncești într-o anumită direcție.

 

---

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații. 

Acest podcast este de asemenea prezentat de eMAG, o companie care crede în educație și în puterea oamenilor de a folosi tehnologia pentru a crea un viitor mai bun.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

---

 

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Valeriu, bine te-am găsit! Aș vrea să începem discuția noastră cu cartea pe care ai publicat-o recent, al cărei titlu a fost primul lucru care m-a surprins foarte tare și pe care am încercat să mi-l explic – „Țigan țăndări”. Dacă pot înțelege foarte clar de ce există „țigan” în titlu, cu „țăndări” mi-a fost mai greu. Spune-mi, de ce titlul ăsta?

Valeriu Nicolae: Am scris și în carte – sau măcar am încercat să scriu. E vorba de caleidoscop. I-am făcut cadou maică-mii un caleidoscop și mama a fost fascinată. Cred că a fost cel mai bun cadou pe care i l-am făcut. O femeie pe la 40 de ani, care tot învârtea caleidoscopul ăla, era fascinată de el. „Țigan țăndări”, eu fiind praf, făcut cioburi și încercând să pun cioburile la loc cumva – de aici vine „țăndări”.

Andreea Roșca: Citind cartea și citind despre tine, pentru mine este foarte coerent traseul tău, felul în care ai evoluat, cariera ta. Nu am sentimentul ăsta de țăndări, de cioburi, de spart și pus la loc. Evident că percepția ta din interior e complet diferită, că tu știi mai bine viața ta decât aș putea eu vreodată să o înțeleg din afară, dar de ce spui asta?

Valeriu Nicolae: Cred că au fost o grămadă de momente care m-au spart și de fiecare dată recompunerea a fost un proces destul de dificil, dar foarte bun, fiindcă m-a făcut să cresc. E ca și cum ai tăia un copac. Îl tot tai, îl tot tai, dar asta nu înseamnă că îl nenorocești, îl faci câteodată mai viguros, dacă nu îl tai de tot. De aici vine. Am avut câteva relații foarte puternice care m-au spart.

Andreea Roșca: Și aici nu vorbim de relații de business.

Valeriu Nicolae: Nu. Dar nu sunt numai relații de dragoste. Adică dragoste a fost peste tot. Dar vorbim de relația cu taică-meu, relații cu colegi, relații cu iubite, relația cu mama, care e o relație foarte importantă.

Andreea Roșca: Îți e încă frică de ea? Cred că ai scris undeva că ți-a fost tot timpul teamă de ea.

Valeriu Nicolae: Mi-e frică, da. Acum mi-e frică că e prea fragilă. Mama a fost tot timpul femeia super puternică, pe care nu mi-o puteam imagina bolnavă. Ea nu se lăsa să fie bolnavă. Dacă era răcită, nu voia ea să fie răcită și nu era răcită. Și acum asta e frica cu mama, că e fragilă. Are 83 de ani.

Andreea Roșca: Ai invitat-o la lansare, la Cărturești? 

Valeriu Nicolae: Da. E un pic bolnavă, dar sper să vină.

Andreea Roșca: E o carte foarte personală, pornind de la titlu. Au fost părți care au fost mai greu de scris?

Valeriu Nicolae: Da, au fost părți foarte greu de scris și nu am crezut că o să le scriu, dar cumva am reușit. E foarte greu să te uiți la tine cinstit. În general, tendința este să te uiți la tine și să te idealizezi, să îți găsești scuze, să fii frumos și zeu și zân. Și sunt părțile mai grele, în care, uitându-te la tine, te descoperi și mârlan, și cinic, și prost.

Andreea Roșca: Dacă ar fi să te gândești la unul sau două capitole care au fost grele pentru tine, care ar fi?

Valeriu Nicolae: Cele impare sunt toate grele. Numerele impare sunt toate capitole grele.

Andreea Roșca: Cele despre care spui că sunt puțin diferite.

Valeriu Nicolae: Da. Nu au fost greu de scris, au fost greu de retrăit. Atunci când le scrii, le și retrăiești și atunci partea asta de retrăire când scrii nu e întotdeauna confortabilă.

Andreea Roșca: Merg un pic mai departe pe firul ăsta și vreau să te întreb despre un lucru pe care cred că îl spui cel puțin o dată în carte și care pentru mine, privit din afară, e greu de înțeles. Și am să citez: „Talentul meu principal cred că este să o dau în bară. Am dat-o în bară de sute de ori. Am un talent excepțional la a strânge eșecuri”. Și mă întreb de ce vorbești despre eșecuri sau care este definiția ta despre eșec. Pentru că tu ești cineva care a lucrat în organizații internaționale la cel mai înalt nivel. Ai reușit acolo unde nu multă lume reușește. Toată viața ta pare a fi o experiență reușită, după orice standarde – evident, neștiind detaliile despre cum s-au trăit toate momentele astea. Și m-am întrebat, citind, de ce vorbești despre talentul tău de a strânge eșecuri?

Valeriu Nicolae: Cred că asta m-a făcut de fiecare dată mai puternic.

Andreea Roșca: Dar ce e un eșec?

Valeriu Nicolae: S-o dai în bară. În prima zi de școală, m-am dus la școală neștiind cum să stau în bancă. Stăteam cu picioarele sub mine, copiii râzând de faptul că eu stau cu picioarele sub mine. Eu mă irit, mă enervez și, crescând în țigănie, îl pocnesc pe unul. Și după aceea mă duc acasă și zic că nu mai vreau să mă duc la școală. Ăla e un eșec. A doua zi, maică-mea, neștiind, mă trimite la școală. Mă duc până la școală și mă întorc acasă. A treia zi vine învățătoarea. Scandal, maică-mea îmi rupe curu’ – că întodeauna îmi proteja fața, fiindcă eu eram băiatul cel deștept… Deci tipul ăsta de eșec, din care înveți ceva, dar trebuie să îl accepți. Cu baschetul e la fel. Am ratat de atât de multe ori o grămadă de lucruri și le-am ratat de atât de multe ori până când nu le-am mai ratat. Cam la fel e în tot. În business, în tot.

Andreea Roșca: Vorbești într-un interviu recent exact despre baschet și despre cum faptul că ești mic de înălțime pentru un baschetbalist te-a ajutat să te gîndești la cum poți fi mai bun, te-a ajutat să gândești diferit, să gândești în termeni de nișă. Și chiar voiam să te rog să explici un pic, cu exemple concrete, poate din baschet, poate din altă parte, ce înțelegi prin a gândi în termeni de nișă?

Valeriu Nicolae: Adică să te uiți la ceva pe care ceilalți nu-l văd sau la care nu se așteaptă. Ce poți să faci diferit de ceilalți și mult mai bine. De exemplu, în baschet, ce puteam eu să fac diferit și nu se aștepta nimeni, eu fiind mic, era să pătrund, să dau de lângă cei mai înalți jucători. Săream mult mai bine, mă loveam de ei și, odată ce te tot lovești de ei, îi impingi cumva. Vii cu un moment puternic, îi împingi mai departe și poți să arunci. Și chestia asta m-a făcut mult mai eficient. La fel cu furatul mingiilor. Mă uitam foarte atent la care sunt ticurile, rutinele jucătorilor împotriva cărora jucam. În general, stăteam pe margine două-trei meciuri numai să mă uit cum bat ăia mingea. Și în cap îmi spuneam: ok, bate de două ori așa, se întoarce așa, deci atunci trebuie să… Și furam foarte multe mingi.

Andreea Roșca: E foarte interesant cum toată adversitatea, de fapt, te-a învățat să găsești soluții noi.

Valeriu Nicolae: Da, păi asta e. Maică-mea nu a acceptat niciodată niciun fel de scuze. Spunea că nu e că nu poți să faci ceva, ci că nu vrei să faci ceva. Te duce capul – fă! Și cumva a fost la un moment dat un switch mental, când am zis că pot să fac practic tot ce vreau, numai să vreau aia. Problema e când nu vreau.

Andreea Roșca: Tot în interviul de care vorbeam mai devreme – rămân un pic în zona asta cu eșecul – ai spus ceva de genul: ce aș vrea să văd în România este să acceptăm să o dăm în bară. De ce e important să acceptăm? De ce crezi că ar trebui să acceptăm mai mult să o dăm în bară?

Valeriu Nicolae: Fiindcă nimeni nu își recunoaște greșelile. Jucăm niște roluri foarte proaste în care noi suntem mereu perfecți sau mereu mai deștepți decât ceilalți. Și cel mai deștept dintre noi e de foarte multe ori mult mai prost decât niște mediocri. Că nu înseamnă că ești cel mai deștept la toate, poate ești cel mai deștept într-un domeniu. Dar asta nu înseamnă că n-ar trebui să îți accepți vulnerabilitățile, să lucrezi la ele.

Andreea Roșca: Asta înseamnă că nu putem învăța?

Valeriu Nicolae: Da, eu cred că în momentul de față suntem în extreme, nu mai învățăm, ne ducem în extreme.

Andreea Roșca: În sensul în care fiecare dintre noi are un adevăr pe care îl îmbrățișează din ce în ce mai strâns și la mijloc nu ne mai putem întâlni în niciun fel?

Valeriu Nicolae: Da. Și asta e o frică pe care o am eu. Din ce în ce mai mult nu mai avem discuții între extreme. Adică fiecare își ia în brațe adevărul lui și e dispus să moară cu el așa, chiar dacă nu a verificat vreodată dacă chiar e așa. Și vedem ceea ce ne place să vedem, citim nu ceea ce e scris acolo, ci ceea ce vrem să citim, ceea ce ne validează deja ceea ce credem despre lume, părerile proprii.

Andreea Roșca: De ce se întâmplă asta? Ai vreo explicație, ai vreun gând despre motive?

Valeriu Nicolae: Cred că sunt o mulțime de lucruri. Că se citește din ce în ce mai puțin și avem un deficit de atenție din ce în ce mai mare. Suntem preocupați cu Facebook, cu știri foarte multe, cam totul e superficial. Ne uităm la telefoanele astea și lumea de acolo e foarte colorată, foarte violentă, foarte în extreme – și începem să credem în ea. Ne punem pozele cele mai frumoase, în locurile cele mai minunate. Alea sunt excepții. Faptul că te duci o dată în Maldive nu înseamnă că ești în Maldive. Faptul că ți-ai pus cea mai bună poză a ta nu înseamnă că tu ești așa. Și creăm așteptări false și de la noi, și de la ceilalți. Și cumva ne baricadăm în așteptările astea tâmpite. Dacă odată am fost cei mai buni la ceva, nu înseamnă că vom continua să fim cei mai buni la acel ceva. Faptul că ai fost olimpic internațional nu înseamnă că o să fii și un primar bun. Înseamnă doar ca ai fost un olimpic internațional. Atât.

Andreea Roșca: E un fel de a ne bloca în propriile imagini pe care le proiectăm pentru restul lumii. Și cred ca mai e ceva, este obiceiul de a răspunde pe loc la orice.

Valeriu Nicolae: Da, nu am mai auzit cred că de 10-15 ani pe cineva care să spună: nu știu, întrebați un specialist; nu sunt expert în asta, întrebați pe altcineva sau știu eu pe cineva, sunați-l pe el. Toată lumea știe tot și avem tendința asta – dacă spui că nu știi, cumva ești prost. Nu, dacă spui că nu știi, înseamnă că nu știi și atât, nu înseamnă că ești prost.

Andreea Roșca: Din păcate și eu văd aceleași lucruri și mă sperie foarte tare. Aș vrea să vorbim un pic despre instituții. Și despre instituțiile pe care le știi tu, cu care ai lucrat sau pentru care ai lucrat tu. Care sunt Înaltul Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite, Consiliului Europei, Comisia Europeană, World Vision ca organizație mare, filantropică. Și despre un anumit fel de dezamăgire pe care eu am simțit-o și o simt în ceea ce citesc scris de tine. Am simțit-o și în ceea ce ai scris în carte. E o idee care cred că exprimă ce vreau să spun: „experți care în majoritatea lor citeau sau priveau documentare despre sărăcie, dar nu au fost niciodată în locurile periculoase”. Simt că, într-un fel, a fost un moment în care te-ai despărțit de ideea că o instituție poate să rezolve ceva sau că poate să înțeleagă lucrurile importante. 

Valeriu Nicolae: Ambele.

Andreea Roșca: Vorbește-mi despre această dezamăgire a ta. E așa? Nu e așa?

Valeriu Nicolae: Pentru mine așa e. Cel mai greu a fost să accept că trebuie să plec. Toate instituțiile astea plătesc foarte bine, îți oferă un super confort. Eu, fiind super competitiv și continuu venind cu idei noi, în marea lor majoritate am fost super apreciat și toată lumea voia să stau. Și decizia asta de a pleca, fiindcă mă simțeam un impostor, a fost de fiecare dată o decizie grea. M-am gândit că poate e ceva greșit cu mine, încât nu reușesc să mă adaptez deloc. Dar m-am simțit clar un impostor, deși experiența a fost foarte bună. Am întâlnit foarte mulți oameni foarte deștepți, de la care am învățat o mulțime, dar am învățat și ceea ce nu aș vrea să fiu vreodată. N-aș vrea să fiu – o să fiu dur – n-aș vrea să fiu un gargaragiu de tip Mircea Geoană, care poate să vorbească despre orice, fără nicio problemă, cu zero experiență în domeniu. Adică faptul că citești The Economist nu te face un expert pe nimic, te face un expert pe citit The Economist. Faptul că ai călătorit în 20 de țări nu te face un expert în niciuna dintre țările respective, te face un expert pe călătorit în multe țări și așa mai departe.

Deci lipsa asta de profunzime e stupefiantă pentru mine. Și nu reușesc să înțeleg cum oameni deștepți au tupeul să vrea să fie șefi peste un domeniu pe care nu-l cunosc absolut deloc, în care se fac de râs în fiecare zi. Și nu înțeleg nici partea asta de pupincurism, care a devenit un fel de cultură instituțională obligatorie. Slăvirea șefului. Dacă șeful zice că Luna cade pe Pământ în doi ani, toți zic că Luna cade pe Pământ în doi ani. Deci nu e importantă expertiza, e importantă opinia șefului. Nu faptele contează. Contează opiniile șefului.

Andreea Roșca: Despre care lume vorbești acum?

Valeriu Nicolae: Lumea din instituțiile internaționale. Aveai șefii cei mai importanți, care nu știau nimic despre subiectele despre care vorbeau. Și oamenii ăia aveau niște opinii greșite, care nu se bazau pe nimic real, și aceste opinii deveneau direcția, politica instituției. Și asta e șocant.

Andreea Roșca: Și pentru mine a fost șocant, pentru că sunt organizații, cum este Înaltul Comisariat pentru Refugiați, care cu asta se ocupă de ani de zile: cu refugiați. Și, în ce scrii tu, una dintre principalele tale observații este că oamenii nu cunosc aproape deloc realitatea taberelor de refugiați de care se ocupă. Pentru mine asta e incredibil. Cum e posibil așa ceva?

Valeriu Nicolae: Păi fie le e frică, fie e dincolo de statutul lor. Adică tu nu poți să te duci în vizită într-o tabără de refugiați în, hai să spunem, Liban, în Beqaa. Bineînțeles că atunci când te duci acolo, totul e organizat perfect, toată lumea e disperată că vine marele șef. Hai să ne organizăm să arătăm ce bine e, când de fapt lucrurile nu arată așa niciodată. Ce e acolo e un teatru prost. Și nimeni nu îndrăznește să îi spună ăluia: noi aruncăm bani total aiurea, nu are niciun sens ce facem aici. Noi strângem bani pe care îi aruncăm, nu o să se folosească niciodată, copiii ăștia nu o să primească niciun fel de educație. Ce ajutați voi? Ajutați pe câțiva șmecheri care o să scrie câteva rapoarte care sună bine, să vă bateți toți unul pe altul pe umăr că ce deștepți și ce buni ați fost, în timp ce zeci de mii sau sute de mii de copii vor fi la fel sau mai rău decât au fost. Că le mai și dați o speranță cumva că va fi bine. Și asta e și mai nenorocit decât a le spune direct: trebuie să vă descurcați voi, că noi n-avem cum să vă ajutăm. Faptul că pretinzi că poți să îi ajuți e și cinic, și dezgustător.

Andreea Roșca: Oare facem aceleași greșeli și când vorbim despre diverse locuri din România? Despre diverse subiecte, despre oamenii cu care tu lucrezi? Roma. Copii care n-au acces și poate că nu vor avea niciodată acces la o viață ca cea pe care o considerăm normală. Sunt realități pe care nu le vedem?

Valeriu Nicolae: Evident. Păi marea majoritate a programelor europene sunt o decizie a unor tipi de la Bruxelles care toată ziua stau la Bruxelles. Și în plus se cred mai vrăjitori decât Geta.

Andreea Roșca: Geta, mătușa ta?

Valeriu Nicolae: Geta, mătușa mea vrăjitoare, care era convinsă că e vrăjitoare. Deci ei scriu acum, peste trei ani proiectul va începe să fie implementat și va fi terminat peste opt ani. Ei vor ca tu să știi de acum ce se va întâmpla peste opt ani. E absurd. E idiotic, dar nu vor să schimbe că s-au obișnuit așa. Ăsta e sistemul, ce contează e ca sistemul să funcționeze, pe noi nu ne interesează de fapt beneficiarii. Pe mine nu mă interesează să schimb ceva, pe mine mă interesează să reziste sistemul, ca eu, ăla din Bruxelles, să fiu plătit și mâine și poimâine și peste opt ani. Singura certitudine pe care o am e că dacă scriu așa, peste opt ani mai scriu iarăși la fel. Deci sunt sigur că se întâmplă asta.

Andreea Roșca: Cred că e o chestie de motivație. Adică ce răsplătești?

Valeriu Nicolae: Răsplătești pupincurismul…

Andreea Roșca: E o chestie de incentives, de stimulente, până la urmă.

Valeriu Nicolae: Și gândește-te numai la Pata Rât. Dacă ar fi dat toți banii care s-au băgat în Pata Rât, oamenii ăia toți, fiecare dintre ei, ar fi multimilionari. Deci dacă ar fi luat toți banii care au fost cheltuiți de Comisia Europeană și Guvernul României pe Pata Rât, toți oamenii care locuiesc acolo ar fi multimilionari în euro. 

Andreea Roșca: Și realitatea de astăzi care e?

Valeriu Nicolae: Tot la fel cum era și acum 10 ani. Nu s-a schimbat cu nimic.

Andreea Roșca: Ceea ce ne duce cu gândul că am irosit o grămadă de bani. Câți bani am irosit?

Valeriu Nicolae: Sute de milioane.

Andreea Roșca: E un moment în carte în care vorbești despre cum ți-ai dat seama că trebuie să îți dai demisia. Pentru mine a fost unul dintre momentele care m-au impresionat foarte mult în carte. Am sa te rog, dacă vrei, să îl povestești tu. E momentul în care cineva ți-a oferit un copil spre vânzare, ca o marfă.

Valeriu Nicolae: Era o vacă moartă în drum. Era vară, mirosea urât…

Andreea Roșca: Era în Romania?

Valeriu Nicolae: Da, nu vreau să spun unde exact că apoi se poate găsi familia. Și da, era vaca aia moartă în drum, și puștiul ăsta care era frumușel foc, cu niște ochi triști. Și mă-sa încerca să mi-l vândă, că mă scot, că fac cu el un Mercedes, că scoate băiatul o grămadă de bani la cerșit. Și atunci am luat decizia că vreau să-mi dau demisia. Și m-am dus la Bruxelles, unde era o conferință în care eram speaker principal, și am făcut praf conferința aia. Am spus că n-avem ce să căutăm acolo, că suntem toți niște ipocriți. Și erau Banca Mondială, directorul general de la Comisia Europeană. Și am spus că eu nu mai calc niciodată pe la conferințe de felul ăsta, că e un circ ieftin și prost. Și am plecat.

Andreea Roșca: Dar totuși aici eu am o dilemă. Pentru că ceea ce poate face o instituție nu poate face un om.

Valeriu Nicolae: Aici nu sunt de acord. 

Andreea Roșca: Adică resursele, capacitatea de a atinge geografic diverse locuri.

Valeriu Nicolae: Nu. Cea mai bună campanie făcută vreodată în lume a fost făcută de un singur om. Campania de oprire a minelor de teren, cele care omorau milioane de oameni în fiecare an.

Andreea Roșca: În Irak sau unde?

Valeriu Nicolae: Nu, peste tot. Din Cambodgia până în America de Sud și America Centrală, Coreea și așa mai departe. Mine pe care puteai să calci și explodau. Ăla, de unul singur, a stat timp de șase luni în fața intrării la Națiunile Unite, în Geneva, cu poze cu oameni făcuți praf de mine. La început toată lumea a zis că e nebun. După aceea au început să se simtă din ce în ce mai prost. Au început să vină televiziuni și până la urmă au schimbat. Și asta a făcut-o un om. Trebuie să avem mai mulți oameni care își doresc să forțeze instituțiile să se schimbe. Instituțiile n-or să se schimbe niciodată fără presiune. Dacă nu punem presiune pe ele, nu se vor schimba.

Andreea Roșca: Adică crezi că munca ta poate să fie mai eficientă, poți să obții rezultate mai bune încercând să faci tu lucrurile decât fiind într-o instituție?

Valeriu Nicolae: Sunt convins de asta. Cred că dacă am fi mult mai mulți oameni care am încerca să facem un pic mai mult bine în jurul nostru decât suntem acum, lumea s-ar schimba. Politicienii ar fi forțați să facă și ei același lucru, ceea ce ar forța o schimbare.

Andreea Roșca: Da, nu m-am gândit niciodată… Eu trăiam, probabil ca mulți dintre noi, cu această idee, că dacă chiar vrei să schimbi ceva atunci ai nevoie de o instituție.

Valeriu Nicolae: Înțeleg. Tot timpul eu am facut lucrurile invers cumva.

Andreea Roșca: Dar e îmbucurător pentru că, pe de altă parte, e un citat care mie îmi place foarte mult, al unei doamne care e unul dintre cei mai importanți antropologi ai secolului trecut, Margaret Mead. Ea spunea să nu ne îndoim niciodată de capacitatea de a schimba a unui grup mic de oameni hotărâți. De fapt așa s-a schimbat lumea de când o știm.

Valeriu Nicolae: Da, vezi cei doisprezece apostoli…

Andreea Roșca: Când ai început să lucrezi în Ferentari? 

Valeriu Nicolae: În 2007. 

Andreea Roșca: Îți aduci aminte de la ce a pornit?

Valeriu Nicolae: Da, de la o întâlnire cu Aspen Institute, în care era un investitor chinez foarte deștept, care a zis că noi discutăm despre o lume cinstită, o lume bună, o societate mai bună, dar este o vrăjeală, fiindcă, de fapt, niciunul dintre noi nu o să facem treaba asta. Și asta m-a pocnit așa, tare. Și când am venit înapoi, am fost hotărât că nu vreau să fiu așa. Adică cred că sunt ipocrit tot timpul, dar nu vreau să fiu atât de ipocrit. Vreau să-mi stăpânesc partea aia de ipocrizie.

Andreea Roșca: Și cu ce ai început?

Valeriu Nicolae: Eram deja în Ferentari, dar atunci m-am dus și am stat și eu în Ferentari să văd ce se întâmplă, cum se întâmplă. Și am început să duc copii la școală, să-i înscriu la școală.

Andreea Roșca: La Școala 136, nu? Eu am locuit acolo, în blocul de lângă școală. Îmi aduc aminte că mama mea spunea că noi nu stăm în Ferentari, noi stăm pe Prelungirea Ferentari, pe strada Vâltoarei. Am locuit acolo până când am împlinit 7 ani sau poate puțin mai mult. Iartă-mă că te-am întrerupt. Deci, spuneai că ai început să duci copiii la școală.

Valeriu Nicolae: Da, așa am început. Și după aceea am încercat să vedem cum facem ca copiii să nu mai fie pe droguri. Au fost o grămadă de lucruri de făcut.

Andreea Roșca: Spune-mi câteva lucruri despre realitatea asta cu care lucrați voi. Poate câteva lucruri legate de cifre? Pentru că am sentimentul că trăim cu ea foarte aproape, dar că nu știm aproape nimic. Și vorbesc din punctul meu de vedere aici – deși am trăit acolo, m-am născut acolo, n-am avut niciodată, de exemplu, dimensiunea a ceea ce înseamnă că două treimi din oamenii care trăiesc în zone de sărăcie nu se duc la școală. Și foarte recent am început să mă gândesc la asta. În sensul ăsta voiam să te rog să spui câteva lucruri despre realitatea asta.

Valeriu Nicolae: La început ce am observat noi a fost că erau undeva la 2% din copii înscriși la școală. Era un drop out, adică plecau de la școală între clasa a patra și a cincea cam toți, nu rămâneau la școală. Din zona aia cea mai nenorocită.

Andreea Roșca: Ce se întâmpla între clasa a patra și a cincea?

Valeriu Nicolae: E o diferență enormă când treci de la învățătoare la profesori. Și copiii nu prea știau nimic. Erau trecuți total aiurea clasa. Aveai copii de clasa a șasea, a șaptea, care nu știau să citească sau să facă tabla înmulțirii. Doar 2% dintre copiii care erau pe alee erau înscriși la școală la momentul în care ne-am uitat noi la ei. Ceea ce însemna că marea majoritate abandonaseră școala sau nu fuseseră înscriși la școală.

Andreea Roșca: Și asta e valabil oare pentru zone sărace în general? Adică nu cred că e specific…

Valeriu Nicolae: Ghetoul ăla era foarte dur. Deci zona cu aleea drogurilor e foarte dură. Polițiștii nu îndrăznesc să intre în blocul 36 și 38.

Andreea Roșca: Ce mă întreb este dacă e o excepție sau dacă sunt multe alte locuri ca ăsta în România?

Valeriu Nicolae: Atât de dure nu cred că sunt foarte multe, cred că sunt puține. Dar cu o rată de abandon peste 70% sunt foarte multe. De exemplu, în locurile sărace din Argeș pe care le știm noi, dacă ai 30% dintre copii care să se ducă la liceu e un super succes. Dar nu prea ai. Deci cu cât e locul mai sărac, cu atât e mai puțin probabil ca copilul de acolo să termine 12 clase.

Andreea Roșca: Și ce ratăm? Sigur că ar putea părea stranie întrebarea. În primul rând e pentru ei foarte greu, dar ce ratăm de fapt nevorbind, nediscutând, nerezolvând, neuitându-ne cu atenție și înțelepciune la problemele astea, la acești copii, la acești oameni, la aceste comunități?

Valeriu Nicolae: În primul rând, e partea economică. Făcusem noi calculele la un moment dat că dacă un copil termina clasa a opta, șansele erau de șapte ori mai mici să intre în pușcărie sau să devină dependent de droguri. Numai dacă termina clasa a opta. Deci pentru noi era super important să-i aducem la clasa a opta. Și pierderea asta economică e enormă. În loc să ai cetățeni care plătesc taxe și ajută statul, ai stat care plătește pentru cetățeni. Pușcăria, de exemplu, ne costă. Nu mai țin minte care erau exact costurile, am avut o perioadă în care m-am ocupat, dar erau undeva pe la 600 de euro pe lună. Atât ne costă un om încarcerat. Un copil care e în sistemul de stat ne costa acum mulți ani vreo 500 de euro pe lună. Și gândește-te că dacă copilul ăla ar trăi într-o familie normală, nu ar costa statul nimic.

Andreea Roșca: Ca să nu mai vorbim despre subiectul pe care îl discută toată lumea astăzi și anume că nu avem cu cine să lucrăm. Că nu cred că sunt cu nimic mai puțin capabili să învețe copiii ăștia decât oricare dintre copiii fiecăruia dintre noi. Adică tu știi mai bine, faceți în fiecare zi. Au același potențial de a învăța și de a face o carieră ca oricare dintre noi?

Valeriu Nicolae: Noi nu am descoperit niciun fel de diferențe între copii care au familie normală și copii care vin din familii în care ambii părinți sunt fie morți, fie pe droguri, fie în pușcărie. Puși în aceleași condiții și în același sistem de învățare, prin grădiniță, practic sunt la fel, învață cam la fel. Deci nu sunt diferențe. 

Andreea Roșca: Și din toate lucrurile pe care le-ai aflat, le-ai văzut, le-ai cercetat în ultimii aproape douăzeci de ani de organizații internaționale și din toată munca voastră cu Casa Bună și înainte de Casa Bună, de ce nu rezolvăm toate lucrurile astea? Adică ce stă în calea rezolvării?

Valeriu Nicolae: Oamenii. Nu avem îndeajuns de mulți oameni care să-și dorească să schimbe. Avem foarte mulți oameni care își doresc să-și păstreze confortul pe care îl au și nimic mai mult. Orice schimbare doare. Nu e o chestie confortabilă să schimbi. De exemplu, ar trebui să schimbăm felul în care plătim profesorii. Ar trebui ca profesorii cel mai bine plătiți să fie profesorii care lucrează în cele mai proaste școli, nu în cele mai bune. Cei care lucrează în cele mai bune școli ar trebui să fie cel mai prost plătiți, nu cel mai bine. Așa ar fi logic.

Andreea Roșca: Sau măcar să nu-i plătim cel mai prost pe cei care lucrează în locurile cele mai complicate.

Valeriu Nicolae: Dacă am vrea să rezolvăm problema asta ar fi o soluție. Atunci părinții copiilor din școlile foarte bune, care o să aibă profesori slabi o să investească foarte mult în meditații. Că, în general, în școlile foarte bune ajung copii ai căror părinți au mulți bani. Deci singura legătură între succes și insucces e câți bani au părinții tăi. Cu cât părinții tăi au mai mulți bani, cu atât rata de succes e mai mare.

Andreea Roșca: E valabil și invers. Dacă părinții tăi n-au niciun ban și ești într-o zonă foarte săracă, probabilitatea de succes scade rapid spre zero.

Valeriu Nicolae: Exact. Și atunci, ar trebui să ai un sistem care dă stimulente masive pentru profesorii cei mai buni, ca ei să lucreze în școli foarte proaste sau în comunități foarte sărace. Chestia asta ar rezolva automat…

Andreea Roșca: Crezi că ar rezolva înscrierea copiilor la școală și să stea la școală?

Valeriu Nicolae: Ce face diferența e omul, profesorul. Cu cât ai un profesor mai bun, cu atât mai probabil e ca elevii să fie mai buni. Cu cât profesorul e mai slab, elevii vor fi mai slabi. Nenorocirea e că profesorii cei mai slabi sunt în școlile cele mai slabe. Școlile unde e sărăcie multă, unde copiii sunt foarte săraci.

Andreea Roșca: Spune-mi câteva lucruri despre ce e posibil. Vorbește-mi un pic despre Casa Bună și despre ce ați reușit voi să faceți în zona asta.

Valeriu Nicolae: Ce am reușit noi cel mai bine să facem este să creăm o comunitate mare care să aibă grijă de foarte mulți copii. Dacă nu am avea comunitatea asta, nu am reuși.

Andreea Roșca: Cât de mare e?

Valeriu Nicolae: Probabil undeva între 300 și 400 de voluntari. Fluctuează continuu. Ai oameni care vin, oameni care pleacă. Treaba e că nu pleacă de tot, revin. Au concediu de maternitate, și-au schimbat locul de muncă, s-au dus în străinătate. Când revin, revin. Și avem peste 320 de copii în momentul de față de care avem grijă. Facem meditații on-line, îi îmbrăcăm, îi încălțăm, îi ducem la dentist, le facem controale oftalmologice, analize medicale. Deci funcționăm practic ca o familie mai mare. 

Andreea Roșca: De cât timp?

Valeriu Nicolae: Atât de mulți suntem de vreo patru-cinci ani. Treaba asta o fac din 2007.

Andreea Roșca: Dacă ai scrie unul dintre rapoartele alea pe care nu le mai scrii pentru instituții, dacă le-ai scrie pentru Casa Bună?

Valeriu Nicolae: Am scris. Avem și o porțiune de eșec, unde am dat-o în bară.

Andreea Roșca: Unde ați dat-o în bară?

Valeriu Nicolae: Un caz e școala de meserii. Am crezut că o să funcționeze mult mai bine decât a funcționat, dar nu ne-am gândit că copiii ăștia au nevoie de bani imediat. Și la Glovo, Taz și așa mai departe, se poate câștiga rapid. Dacă au biciclete e de ajuns. Și nu se gândesc pe termen lung, se gândesc pe termen scurt. Până să reușim să ne organizăm atât de bine suntem organizați acum, am făcut o mulțime de greșeli, cu burnout-uri. Nu ne-am imaginat că, de exemplu, ca să organizăm o tabără ne trebuie atât de multe resurse. Ca să ai o tabară, noi am crezut că îți trebuie un om-doi tot timpul aici, de fapt îți trebuie minimum șase. Că trebuie să și gătească, să fie tutori și așa mai departe. E mult mai complicat decât pare la prima vedere. Lucruri de felul ăsta, unde am ratat câte ceva.

Andreea Roșca: Spune-mi și câte ceva despre ce ați făcut bine.

Valeriu Nicolae: Păi să ai grijă de atât de mulți copii e o mică industrie. Ce am făcut bine… Faptul că suntem foarte solizi, adică noi nu prea pierdem donatori, donatorii rămân cu noi. Am reușit să creăm niște super relații în comunități. Nu pierdem copiii. Foarte, foarte rar copiii abandonează programul nostru. Ne-am dezvoltat. La Nucșoara o să avem și o tabără. Am crescut bine, avem oameni, avem salariile asigurate pentru patru ani de acum încolo, ceea ce a fost o chestie pe care eu mi-am pus-o în cap. Am vrut să am un fond, în așa fel încât salariile oamenilor care lucrează pentru Casa Bună să fie asigurate pentru patru ani, ca ei să nu se simtă tot timpul cum se simt cei din alte ONG-uri, când nu sunt foarte siguri dacă o să mai aibă proiecte. Lucrurile astea sunt bune.

Andreea Roșca: Poate că unul dintre lucrurile pe care ți le-ar putea spune oricine care are o privire mai strategică, de nivel mai larg este că modelul vostru nu e scalabil. Adică nu te poți replica pe tine.

Valeriu Nicolae: E scalabil la nivel de comunități.

Andreea Roșca: E complicat să replici această casă unde noi vorbim, e complicat să replici condițiile în care modelul a avut succes și în primul rând să te replici pe tine. Sigur contează și doar un copil, dar dacă modelul nu e replicabil, nu e același lucru.

Valeriu Nicolae: În mod sincer, nu sunt deloc interesat dacă e replicabil sau nu. Ce mă interesează pe mine cel mai mult e să pot să fac cât mai mult bine posibil. În fapt, e replicabil, fiindcă deja s-a replicat. La Sânpetru, Brașov, a apărut o Casă Bună, o să mai apară încă una la Săcele, mai avem încă una la Nucșoara. Există un interes foarte mare la Cluj, unul foarte mare la Timișoara. Treaba e să ai comunități. Să ai îndeajuns de mulți oameni voluntari care sunt dispuși să facă voluntariatul ăsta, și să-l facă constant și pe termen foarte lung. De exemplu, eu când m-am gândit că o să fac treaba asta, am avut o discuție atât cu fii-miu – acum are 23 de ani, atunci era puști, avea 9 –, și i-am spus că cred că nu o să mai avem weekend-uri pentru vreo 5 ani și o să facem chestia asta. O să mergem la școală și o să facem meditații cu copiii. Și el a fost foarte fericit și am fost foarte fericiți să continuăm să facem lucrul ăsta pe termen lung. Dar asta a fost partea mai dificilă. Odată ce ai intrat în rutina aia, devine foarte greu când ai timp liber sâmbăta sau duminica, nu știi ce să faci cu el. Te întrebi ce s-a întâmplat. Ai vrea să faci ceva, simți nevoia să faci ceva.

Andreea Roșca: Te face fericit toată munca asta?

Valeriu Nicolae: Da, adică nu cred că mă face altceva. Am încercat foarte multe lucruri și nimic nu m-a făcut mai fericit decât m-a făcut chestia asta. Să vezi cum schimbi viața unui copil e foarte fain. Și nu numai asta, dar să fii înconjurat de oameni care sunt buni și care te forțează pe tine să fii mai bun e o treabă senzațională.

Andreea Roșca: Vreau să te întreb dacă, privind în urmă la viața ta, la locul de unde ai plecat, pe unde ai trecut, apoi la faptul că i-ai cunoscut pe Michael Jordan, Tony Blair, Madeleine Albright sau că ai fost premiat de regina Suediei, deci la această lume foarte rarefiată, în care se ajunge foarte greu, și până la momentul în care noi vorbim astăzi, într-o casă foarte frumoasă și primitoare, dar o casă oarecare din Ferentari – e ceva ce te șochează la istoria ta?

Valeriu Nicolae: Nu.

Andreea Roșca: Sau ceva care-ți pare în continuare puțin suprarealist?

Valeriu Nicolae: Totul pare suprarealist. Pentru mine e foarte greu să-mi povestesc viața cuiva. E foarte greu de acceptat. Sunt multe lucruri pe care mă abțin să le spun încă. Pari nebun să îi zici cuiva povestea asta.

Andreea Roșca: E de ficțiune. De carte.

Valeriu Nicolae: Da. Și asta nu e nimic. Șocul cel mai mare a fost în Qatar. Să mă întâlnesc cu fratele emirului, să mă duc la el acasă. E un lucru care nu se întâmplă, ei nu te invită acasă. Tu nu ești salafist, nu ești de aceeași religie. Numai că am avut o legătură foarte bună cu omul ăla. Să vezi nivelul ăla de bogăție – e foarte greu de crezut. Dacă nu aș avea poze… La un moment dat mi-am zis cum naiba fac să mă asigur că chestiile astea nu par fantezie – și de asta am început să documentez. N-aș fi avut niciun chef de Facebook, dar am început să documentez treaba asta ca să fie înregistrate acolo.

Andreea Roșca: Dacă chiar vrei să rămână niște dovezi scrise poate că există căi mai bune decât Facebook.

Valeriu Nicolae: Da, dar pozele alea care sunt acolo și faptul că uite, în data aia am fost în Qatar, în data aia am fost în Norvegia, în data aia am fost în Londra, în data aia am fost în State și așa mai departe. Se mențin. E un fel de… 

Andreea Roșca: Reality check.

Valeriu Nicolae: Da. Și e partea foarte greu de înțeles pentru lume, de ce plec eu din locuri unde pare că e super bine.

Andreea Roșca: De ce pleci din locuri unde pare că e super bine?

Valeriu Nicolae: Intenția mea e să învăț mai mult și să devin un om mai bun, nu să devin un om mai bogat sau care trăiește mai confortabil. Nu-mi dă satisfacție. De exemplu, ce e cel mai greu pentru cunoscuții mei e să-mi facă mie cadouri. Nu vreau nimic, nu am lucruri pe care să le vreau, nu vreau chestii.

Andreea Roșca: În același timp, aș putea spune că, dacă tu ai plecat de unde ai plecat, dintr-o viață cu sărăcie multă, cu abuz, grea, fără o perspectivă anume de a fi mai bună, privind atunci lucrurile, și ai ajuns astăzi unde ești, de ce n-ar putea să o facă oricine?

Valeriu Nicolae: Păi cred că ar putea s-o facă oricine. Dar ar avea nevoie de aceeași serie de accidente pe care am avut-o eu. Cred că depinde foarte mult de disciplină, nu de altceva. De disciplina de a face pași mici și câteodată foarte grei. De a continua să faci pași mici înainte, de a încerca continuu să te îmbunătățești. M-am prins foarte devreme că nu contează cât de deștept e celălalt, cât de deștepți sunt colegii mei, contează anduranța. Contează cât de mult poți să muncești într-o anumită direcție și când să nu te relaxezi. Că de obicei, dacă ne atingem scopul, ne relaxăm. Ok, mi-am atins scopul, stau și mă uit la meci, beau bere. Eu nu stau și mă uit la meci și nu beau bere. Eu vreau să mă îmbunătățesc continuu.

Andreea Roșca: Așa ai fost mereu? De când te știi?

Valeriu Nicolae: Da.

Andreea Roșca: A fost ceva care te-a învățat lucrul ăsta? Îți poți aminti? Ce întreb e dacă e o trăsătură cu care crezi că te-ai născut sau e învățată?

Valeriu Nicolae: Cred că este învățată, clar. Cred că am priceput la un moment dat că asta mă va scoate pe mine din rahat. Dacă fac asta, pașii ăia mici, dacă pot să mă îmbunătățesc cu 1% în fiecare săptămână și o țin așa timp de 3-4 ani, o să fiu foarte bun. E treaba asta de răbdare, de delay gratification (de amânare a recompensei – n.n.). Nu am nevoie de ceva imediat, nu am nevoie de recompensă acum. Pot să-mi pun în cap că o să am recompensa în 10 ani. 10 ani nu mi se pare foarte mult, numai că trebuie să muncesc la ea.

Andreea Roșca: Cred că ce vroiam să spun este că oricine se poate ridica din aproape orice fel de situație dacă vrea îndeajuns.

Valeriu Nicolae: Da. Eu cred că nu e dacă vrea, ci dacă are îndeajuns de multe stimulente, adică dacă e motivat să iasă.

Andreea Roșca: De fapt ideea este că motivul pentru care trebuie să ne preocupăm atât de mult de zonele foarte sărace, de oamenii foarte săraci, să facem genul de muncă pe care voi o faceți aici, este pentru că dacă vrea suficient de mult, oricine ar putea să treacă în altă categorie socială, să facă orice ar vrea să facă.

Valeriu Nicolae: Eu am fost ajutat de foarte mulți oameni buni. Eu nu sunt rezultatul meu. Eu sunt rezultatul a foarte multor oameni care au pus bucăți bune din ei în mine. Sunt rezultatul bibliotecarei care m-a luat la ea când practic nu aveam părinți. Adică taică-miu era beat tot timpul, iar maică-mea era tot timpul la spital, lucra. Femeia a avut grijă de mine pur și simplu din bunătate. M-a pus să citesc lângă ea, am învățat să citesc. Învățătoarea mea, profesoara mea de fizică, profesoara mea de mate, profesorul meu de fizică, profesorul de sport și așa mai departe.

Andreea Roșca: De fapt asta e ceea ce faceți voi aici. De aceea e atât de importantă comunitatea, pentru că e vorba de oamenii aceia.

Valeriu Nicolae: Da, ăia care te ajută un pic și îți dau chestia aia „de uite că poți”.

Andreea Roșca: Și atunci, dacă există o comunitate care să fie dispusă să investească timp, resurse, răbdare, modelul acesta al Casei Bune este scalabil.

Valeriu Nicolae: Nu numai că e. E foarte probabil și devine organic, deci nu este o scalare artificială. Noi avem nevoie să facem bine. În felul ăsta ne simțim utili și ne simțim mai fericiți. Treaba e că oamenii nu prea știu unde să facă bine. E o chestie de-asta de lipsă de încredere. Ne-am săturat de șarlatani care spun că fac bine și de fapt nu fac nimic, care ne spun că lucrurile vor fi mai bune și de fapt lucrurile nu vor fi mai bune, de oameni care se îmbogățesc pe spinarea altora și așa mai departe. Aici cred că e problema. În lipsa de încredere. Și atunci noi, cumva, fiind mulți, nu mai ai cum să nu ai încredere, fiindcă dacă o dai în bară, o dai în bară în fața a câtorva sute de oameni pe care îi respecți și îți sunt prieteni și te trag de mânecă. E cu totul altceva. Te forțează să fii mai bun.

Andreea Roșca: Două lucruri vreau să te mai întreb. Primul dintre ele este: ce este Grădinița Bună? Următorul proiect pentru care ai spus că donezi toate veniturile din cartea ta, mai puțin costul de tipar.

Valeriu Nicolae: Bine, am negociat cartea la sânge. Am avut prieteni care ne-au dat pe degeaba chestiile alea de print, nu mai știu cum se numesc, filmele, am primit o parte din hârtie. Tipografia a lucrat la costuri mici.

Andreea Roșca: Deci practic aproape tot ce este venit este donație către Grădinița Bună. Ce este Grădinița Bună?

Valeriu Nicolae: Noi acum avem o grădiniță, facem un program de grădiniță, dar îl facem doar sâmbăta. Și am vrea să avem o Grădiniță Bună la fel cum e Casa Bună. O locație fizică, în care să putem aduce între 30 și 60 de copii, de luni până sâmbătă. Dacă reușim lucrul ăsta, probabilitatea ca acei copii să aibă aceleași șanse ca un copil care vine dintr-o familie cu venit mediu e foarte bună. Din ce am văzut noi că se întâmplă, efectul asupra copiilor e fabulos. Și eu am dezvoltat o metodologie. O avem pe Corina, care e o tipă foarte, foarte bună, cu un doctorat pe psihologia și comportamentul copilului. E foarte, foarte inteligentă și foarte muncitoare. Și vrem să punem la punct un program un pic diferit de grădiniță pentru copii care vin din medii foarte dezavantajate. Pentru că la ei disciplina e cu totul altfel. Ei sunt lăsați de obicei pe stradă: te duci, stai pe stradă, te joci și vezi tu ce faci. Asta înseamnă că nu au disciplină aproape deloc. Și trebuie să îi treci întâi printr-un program de disciplină care să îi învețe să urmeze anumite reguli, să respecte anumite reguli și după aceea să începi practic un program de învățare normal. Altfel, ei pornesc cu un handicap uriaș. Nu au nici răbdarea, nici rutina și nici disciplina să stea într-un program de educație care nu e deloc gândit pentru ei.

Andreea Roșca: Ăsta e practic un fundament pentru aproape orice ar vrea să facă mai departe.

Valeriu Nicolae: Exact. Asta vrem noi să facem.

Andreea Roșca: Adică fără disciplină asta, nici școala, nici cariera, nici munca nu pot funcționa. Nici familia, nimic.

Valeriu Nicolae: Da, exact. Noi credem că chestia asta poate să devină nișa aia pe care ne-o dorim s-o găsim pentru copiii ăștia.

Andreea Roșca: Baftă! Și spune-mi un lucru care îți dă speranță, ceva care te face optimist zilele astea.

Valeriu Nicolae: Cred că sunt din ce în ce mai mulți oameni care simt nevoia să facă bine, să fie utili. Nivelul ăsta, ce am văzut acum cu criza refugiaților ucraineni mi-a dat foarte multă speranță. A fost așa evidentă nevoia noastră de a simți că suntem buni, că putem să fim mai buni. Iar treaba asta îmi dă multă, multă speranță. Chiar cred că putem să fim mai buni și că, cumva, energia asta bună, nevoia de a ajuta și nu numai de a fi  fiecare pe bătălia noastră proprie – cum să facem mai mulți bani, cum să avem mai multă glorie și cum să maximizăm satisfacția din a cumpăra sau consuma. Cred că este o speranță bună că ne revenim, și nu neapărat că ne revenim, ci că mergem spre mai bine. Noi am pierdut sensul ăsta de comunitate. Trăim în bule, nu mai trăim în comunități. Și trăim în bule foarte polarizate și foarte competitive, într-un sens negativ. Adică nu e o competiție în a face mai mult bine, e o competiție în a demonstra celorlalți că sunt mai proști.

Andreea Roșca: Ca să mă întorc puțin la caleidoscop, trăim fiecare în ciobul nostru de realitate, neconectată și de altă culoare decât cel de lângă noi.

Valeriu Nicolae: Da, asta e.

Resurse

Află mai multe despre Valeriu Nicolae

Pe pagina sa de Facebook, din discuția cu Ioana Ene Dogioiu de pe spotmedia.ro, publicată pe YouTube sub titlul „E foarte greu să acceptăm că suntem proști”, din articolele sale din Dilema Veche, unde este autorul rubricii „rătăcit în Euro-Narnia”, sau de pe site-ul The World’s Children’s Prize

Află mai multe despre Asociația Casa Bună

Asociația Casa Bună se concentrează pe educație, sănătate și nutriție și găsirea vocației în viață pentru sute de copii din Ferentari. Poți afla mai multe despre ea de pe site, de pe pagina de Facebook sau din acest interviu cu Valeriu Nicolae pentru „Morning Glory cu Răzvan Exarhu”

Caută cea mai recentă carte a lui Valeriu, „Țigan țăndări”

Pe eMAG.ro; iar aici poți afla mai multe despre carte

Află mai multe despre lupta lui Valeriu împotriva imposturii
Din cartea sa „Nu tot ei! – România în ghearele imposturii”, apărută la Editura Humanitas, de pe site-ul cu același nume, din această discuție cu Cătălin Striblea la „Interviul de zece” sau de pe site-ul lansat de el de curând integritatepebune.ro

Citește despre Pata Rât, la care se face referire în conversație

Pata Rât este locul pe care se află amplasată rampa de gunoi a municipiului Cluj-Napoca; în articolul „Oamenii din Pata Rât” de Ioana Pelehatăi, cu fotografii de George Popescu, publicat de Scena9