Îl citesc pe Vlad Mixich. Îl citesc pe Teo Tiță. Trăiesc într-o țară în care guvernatorul Băncii Centrale, unul dintre personajele cele mai respectate, îl elogiază post mortem pe Corneliu Vadim Tudor, una dintre cele mai otrăvitoare voci ale ultimelor două decenii.
Vlad Petreanu face mișto – pe bună dreptate – de Guvernul României care a publicat pe propriul site, în dreptul unui comunicat legat de strategia pentru migrație – un document insipid și greu de înțeles, oricum – o poză cu o frumoasă turistă din Dubai (probabil) cu inel cu diamant pe mână și o valiză scumpă după ea.
Trăiesc într-o țară în care șefii unor instituții publice majore ajung pe bandă la DNA și sunt înlocuiți de alții, mai dubioși decât ei. O țară în care primul ministru este trimis în judecată de DNA. Exact după o întâlnire CSAT în care subiectul principal a fost criza refugiaților, un subiect de care Europa n-a auzit de la al doilea război încoace.
În altă știre, în aceeași zi, FMI vorbește despre cum poate România depăși Cehia și Portugalia, daca economia continuă să crească în același ritm.
Atenție, este aceeași țară în care Parlamentul, în urma unei decizii POLITICE, a promovat un cod fiscal care penalizează grav inițiativa și dorința de a munci – oamenii cu spirit antreprenorial plătesc de trei ori mai mult la sănătate, de exemplu, decât un angajat cu același salariu.
Dacă îmi mut un pic atenția, găsesc o grămadă de motive pentru care realitatea nu e atât de halucinantă. Găsesc o groază de dovezi că România e, totuși, o țară mișto.
Stau de vorbă cu oameni care, în ultimii 20 de ani, au clădit afaceri solide, care ar putea sta foarte bine în orice piața europeană și se bat de la egal la egal cu corporații multinaționale. Am scris o carte despre oameni ca ei și cred că este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut în viața asta. E prima de felul ei în România. Avem, mai nou, cea mai intensă rată de antreprenoriat din Europa.
Puțin mai departe, imediat ce pătrunzi în stratul de dincolo de breaking news televizat, găsești o grămadă de oameni care, pe tăcute și dincolo de radarul știrilor cu demnitari arestați, transformă comunitățile în care trăiesc. O cooperativă de lângă Cluj unde fermierii s-au unit și și-au creat alt destin, un antreprenor din Odorhei care salvează livezile de mere, o organizație non-profit care revoluționează educația.
Stau de vorbă cu Ionuț Soleanicov, un român care a renunțat la o carieră internațională și conduce azi o organizație care ia tineri brilianți și îi trimite în cele mai amărâte școli. Cu Cristi Hatu, un om care a schimbat felul în care se predă fizica în licee. Cu Alina Kasprovschi, care a lăsat o carieră în industria bancară ca să conducă Fundația Comunitară București, o organizație de care nu auzise nimeni acum doi ani.
Lucrez cu organizații precum Romanian American Foundation, care pariază milioane de dolari pe transformare la firul ierbii, pe puterea comunităților și a liderilor din comunități de a schimba radical lucrurile.
Sunt parte din Fundația Romanian Business Leaders, o organizație unde mai mult de o sută de antreprenori și șefi de companii dau din timpul și resursele lor ca să construiească proiecte pentru educație, pentru antreprenori la început de drum… Și fac toate astea VOLUNTAR, în timpul și pe banii lor. Chiar în timp ce scriu rândurile astea, câțiva dintre ei sunt în Martea Britanie, la o serie de conferințe RBL al căror scop e să creeze o punte între România și românii faini plecați din țară. Între noi fie vorba, asta ar puea fi la fel de bine treaba guvenrului, dacă premierul n-ar fi ocupat pe la DNA.
Văd, dincolo de orice îndoială, puterea tuturor acestor aparent mici fire de apă de a săpa o nouă realitate. Văd cantitatea imensă de bunăvoință, dorința de a contribui. Și văd posibila zădărnicie a oricărui efort în fața realității descrise de Teo și Vlad și alți jurnaliști buni și lucizi.
Și am un acut sentiment de panică. Și inadecvare. Și frică. În ce Românie trăiesc? Care este cea adevărată? Care va câștiga?
Cea normală și bună, în care oamenii reușesc? Sau cea dominată de vorbăria fără sens și spectacolele regizate ale unor politicieni fără Dumnezeu? România lui Se poate, sau România lui Păcat că e locuită?
Sunt prea idealistă? Dar nici cinică nu vreau să fiu.
Prefer, oricând, un idealism pragmatic în locul unui cinism resemnat. Cred în puterea comunităților – fie ele de fermieri sau de antreprenori – de a pune cărămidă peste cărămidă și a-și schimba lumea și destinul. Cred că un lider local poate face pentru cartierul lui ce nu poate face un primar corupt sau doar preocupat de propria lui bunăstare.
Cu o singură condiție – să învățăm că a întoarce ochii de la România care nu ne place nu e o opțiune. E tot a noastră. Și am întors prea mult ochii de la ce nu merge către propriile noastre curți, unde totul e curat și organizat și sub control. Cu speranța că dacă nu vedem ce nu ne place, atunci acel lucru nu există și nu ne poate afecta.
Dacă mă gândesc mai bine, aș mai pune o condiție – să putem uni toate firele mici și firave care se află peste tot în jurul nostru, pâraiele care rămân doar fire inofensive de apă dacă sunt singure, dar capătă putere când se unesc într-o matcă mai mare.
Să fie idealism? Nu știu. Dar întrebarea care mă preocupă mai debgrabă este cum putem conecta și crește și multiplica ce e bun pentru a face țara asta mai puțin halucinantă? Nu de alta, dar eu mai am ceva timp de trăit aici. Si nu am altă soluție.
Frumoasa scriere, multumesc. Din pacate, pentru cei mai multi romani, viata pe care o merita este inca departe din cauza furtului generalizat. Cei mai bogati romani sunt tot cei care au facut bani pe contracte cu statul pentru ca nu exista concurenta reala pe piata de la noi. Le datoram tot respectul micilor antreprenori care reusesc ceva in ciuda faptului ca statul ii jefuieste pur si simplu prin povara fiscala si birocratie. Pana cand antreprenorii nu vor reusi sa se organizeze intr-un mare partid care sa se ingrijeasca direct de dezvoltarea tarii prin participare in parlament la coacerea legilor nu vom vedea dezvoltare durabila. Acest tip de partid este asteptat de 25 de ani si inca nu a ajuns. Pana nu se va intampla asta, pana ce nu se va inceta datina cu legile cumparate de diversi in parlament ca la piata, pana nu se va opri promovarea de cadre pe criterii de obedienta politica nu vom avea dezvoltare durabila. Pana cand nu se vor ocupa antreprenorii si de aspectul legislativ luand locul celor care si-au cumparat cu bani locul de parlamentar vom fi tot cea mai saraca tara pentru ca parlamentarii actuali se ingrijesc mai intai de corporatia partidului lor. Cel mai concludent argument in favoarea celor spuse mai sus este starea deplorabila a infrastructurii: nu numai ca nu avem autostrazi dar chiar drumurile nationale sunt prin multe parti in ruina, asta dupa atati ani in care multe companii straine au evitat sa-si aduca fabrici aici tocmai din aceasta cauza pentru ca lupta pentru obtinerea de foloase necuvenite (adica spagi) este atat de mare incat se franeaza orice alt demers de dezvoltare. Ca o concluzie a textului (pe care poate-l considerati plin de truisme si clisee, nu va condamn): cand vom vedea acest partid de manageri care se vor ocupa de cauza problemei (coruptia de la varf) si nu se vor mai lupta cu efectele ei, atunci va fi momentul in care se va opri exodul romanilor care pleaca din tara manati de nevoi imediate dar pana atunci ne vom lupta in fiecare zi cu cei care ne stapanesc…
Un om realist.