Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, fondatoare Dăruiește Viață, despre cum construiesc un spital. Și imposibilul ca teren de luptă

”Știți… Noi facem un spital”. Invitația la lansarea primului proiect de spital de oncologie finanțat integral din donații a venit print-un mesaj. Simplu, fără ceremonie, fără cuvinte mari. Oana Uscatu și Carmen Gheorghiu, fondatoarele Dăruiește Viață, sunt exact asemenea mesajului: fără înflorituri, directe, pragmatice, cu umor. Se ocupă de aproape zece ani de lucruri grele, cu care marea noastră majoritate nu vrem să avem de-a face, fie pentru că ni se pare descurajant de multă muncă, fie pentru că nu putem face față emoției și durerii. Cancerul, mai ales când e vorba despre copii, e un subiect greu.

Probabil că, în acest punct, mulți dintre noi ne pierdem cheful de a citi mai departe. Ar fi păcat. Pentru că Oana și Carmen sunt întruchiparea curajului și spiritului antreprenorial, doar că nu construiesc o companie, ci spitale. Strategia lor nu e să creeze un produs extraordinar, ci să schimbe un sistem din temelii. În rest, mentalitatea lor e cea a unor pionieri. Sau inovatori. Sau antreprenori.

De fapt, așa trebuie să-ți pui problema: lumea nu se schimbă peste noapte, dar fără pasul tău nu se schimbă deloc. 

Au reușit până acum câteva lucruri remarcabile și originale: cea mai mare sumă mobilizată de o organizație românească, aproape zece milioane de euro; primul proiect de spital de oncologie; prima campanie de donații în sistemul ”20% din impozitul pe profit”, în 2010; prima platformă de donații, în 2013.

Au început în 2009, întâmplător, cu un email care a aterizat în căsuța poștală a Oanei. Habar nu aveau că au în ele dorința sau forța de a se lua la trântă cu unul dintre cele mai complicate și dureroase subiecte posibile, acela al sistemului public de sănătate. Au aflat că lupta în sine e cea care le motivează și ceea ce le întristează cel mai tare e să vadă cum oamenii abandonează să mai lupte. O lasă baltă când văd cât e de greu. ”Ca și cum ai putea să schimbi ceva într-o zi. Nu realitatea, ci așteptările prost setate sunt cele care ne fac să abandonăm”.

Realitatea cu care au ele de-a face e dintre cele mai dure: un copil din doi dignosticați cu cancer moare. E o realitatea aproape unică în Europa, unde rata de supraviețuire e de 80-90%. Nu boala în sine e problema, ci spitalele murdare, protocoalele inexistente, nepăsarea, interesele. Normal că Oana și Carmen sunt incomode, niște rebele pe care puțină lume le iubește. Ele au speranța că, măcar, le respectă, chiar dacă le consideră puțin nebune. Faptul că au fondat și conduc o asociație nu le împiedică să gândească precum niște oamenii din business.

Această conversație atinge multe teme, de la cum să nu te lași doborât, la cum pot să-ți apară  în cale un țel și o misiune, până la cum faci un parteneriat să dureze. Dar, dincolo de toate, este o conversație despre ce înseamnă, de fapt, să schimbi lumea. Uneori, e de ajuns să-ți imaginezi că fără gestul tău, oricât de mic sau de mare, nu se va schimba deloc.

CE VISĂM NOI, NE FAPT? SĂ ARĂTĂM CĂ SE POATE

Zeci de milioane în studii de fezabilitate. Promisiuni repetate de mii de paturi și spitale gigant. Niciunl construit. La început, spitalul lor era o investiție de cinci milioane de euro. Prima investiție mare în oncologia pediatrică din România ultimilor 50 de ani. Șase etaje, aproape 100 de paturi. Care s-a transformat în opt milioane, opt mii de metri pătrați, când Oana și Carmen au decis că au nevoie de cei mai buni oameni. Au adus din Franța o echipă de proiectare specializată în construcția de spitale. ”Așa că am ajuns, de la 5.000 de metri, la 8.000” spune Oana. Pe site-ul Dăruiește Viață se află un update permanent. Au strâns deja patru milioane din donații, lucru unic.

Dureri de cap avem. Dar îndoieli, nu. Când te-ai uitat în ochii atâtor oameni și le-ai spus că faci un spital, trebuie să îl faci…

Au în portofoliu 17 proiecte terminate, între 10.000 de euro și peste un milion de euro fiecare. Și încă patru în lucru. În total, aproape 10 milioane de euro. Trei sferturi dintre camele sterile pentru transplant de celule stem sunt făcute de Dăruiește Viață. Oamenii din sistemul public înțeleg greu sau deloc de ce fac ele ce fac, așa că lucrează într-o continua ostilitate.

Sunt uimită de ușurința cu care vorbiți despre a construi un spital nou. Un proiect de opt milioane de euro, primul de felul lui din istorie. Ca și cum n-ați avea nicio durere de cap…

Carmen: Dureri de cap avem, grămadă… (râde) Dar îndoieli, nu. Când te-ai uitat în ochii atâtor oameni și le-ai spus că faci un spital, trebuie să îl faci…

Oana: (o întrerupe înainte de finalul frazei) Știi cum se nasc astea? Să-ți spun cum a început proiectul de spital… Am fost cu arhitecta la Marie Curie să reconstruim, cum facem peste tot… (autoironic) Că noi asta știm să facem, să dărâmăm și să recompartimentăm secții de spital. Și arhitecta ne-a desființat, ne-a explicat că nu există soluții, că trebuie făcut un nou spital. Ne-am uitat una la alta și am zis ”Eeeee, ce mare lucru? Dar hai să facem, ce mare lucru poate să fie???” Noi așa am început. Dintr-un mișto. Unele proiecte așa se nasc. Pur și simplu.

Carmen: La început, am vrut să construim un etaj nou peste una dintre clădiri. Nu am primit răspuns, ne-au tot amânat…

Oana: …Cred că ni se părea și nouă că e prea mult un spital nou. Părea mai rezonabil să facem două etaje…

Când afli că România stă pe o grămadă de bani pentru spitale și nu face niciunul, pare de-a dreptul utopic că vine un ONG care a strâns bani de la oameni și companii și chiar construiește un spital…

Carmen: Deci ne-am dus la Grigore Alexandrescu. Directorul spitalului ne-a dat inginerul, ne-am întâlnit cu arhitecta, ne-a dat planurile. Am zis ”hai să semnăm și un acord de parteneriat, voi puneți la dispoziție spațiul, noi construim. Apoi vă donăm spitalul”. Cam așa funcționează toate proiectele nostre. Și, din acel moment, s-a rupt filmul. Eram într-o bătălie cu Bănicioiu [ministru al Sănătății până în noiembrie 2015], iar domnul Enescu, directorul spitalului, nu a mai răspuns la telefon din acel moment. Și ne-am intors la Marie Curie.

Oana: Unele lucruri nu ni se întamplă pentru că nu trebuie să se întample. Grigore Alexandrescu nu are tradiție în oncologie, are o secție foarte mică. Deci ar fi fost o greșeală. Lucrurile se întâmplă cum ar trebui să se întâmple.

Pare, nu-i așa, o utopie să vină două doamne dintr-un ONG să facă ce n-a făcut nimeni în aproape trei decenii…

Oana: Când afli că România stă pe o grămadă de bani pentru spitale și nu face niciunul, pare de-a dreptul utopic că vine un ONG care a strâns bani de la oameni și companii și chiar construiește un spital…

Carmen: …Proiectul pare atât de mare și aparent imposibil tocmai pentru că nu a mai făcut nimeni un spital pentru copii bolnavi de cancer, care să aibă și oncologie, și radioterapie, și acces la toate specialitățile medicale.

Ați început, în decembrie, construcția?

Oana: Acum, putem spune că am început. Fiecare pas în tot procesul ăsta a însemnat luni de amânare. Înainte de autorizația de construcție, ne-a trebuit autoritzație de demolare. În curtea spitalului Marie Curie, unde lucrăm, erau clădiri vechi și inutile. Pe măsură ce am început să demolăm, au apărut diferite situații, unele destul de greu de depășit: țevi care nu apar în planuri, un depozit de păcură care nu apare în planuri. Pentru că planurile spitalelor sunt de când au fost ele construite. Acest depozit de păcură, de exemplu, presupune decontaminare, o întreagă procedură și un aviz suplimentar de la Mediu. Deci, în toată perioada asta, oprești tot. Dar acum putem spune că am început construcția.

Ați lucrat cu o companie de proiectare franceză, specializață în construcția de spitale. De ce?

Oana: Căutăm, orice am face, cei mai buni specialiști. Vrem să ne asigurăm că facem lucrurile la cel mai bun standard. Pentru că trăim în țara lui ”merge și așa”. Ne temem foarte mult de genul de treabă făcută românește. Aegis, compania cu care am lucrat, are un departament în Franța care se ocupă de spitale. Cu chiu cu vai i-am convins, pentru că nu se uită la proiecte mai mici de 4.000 de paturi. Ori, noi avem 97…

Carmen: Au venit aici un arhitect specializat în desgin de spitale, un profesor doctor și un manager de proiect. Voiau să vadă spitale. Le-am spus să nu se sperie, că la noi e cam ca în Africa. I-am dus să vadă proiectele noastre și s-au liniștit, până au ajuns într-un bloc operator. Replica lor a fost ”în Africa nu am văzut așa ceva”…

Oana: Este un proiect care se desfășoară la cel mai înalt standard profesionist cu putință. (pauză) Ce visăm noi, de fapt? Acest spital va fi un fel de proiect pilot, să-i arătăm statului că se poate, că nu a costat chiar atât de mult și că trebuie să facă peste tot în țară. La Iași, la Craiova, e dezastru pe zona de oncologie pediatrică. La Timișoara nu mai este, pentru că am reconstruit noi. (zâmbește) Adică am dărâmat tot și am reconstruit.

Voi construiți și donați spitalelor saloane, secții, lucruri complet noi într-un sistem unde rareori se investește serios. Care este relația voastră cu statul, ca să spun așa?

Oana: Suntem, cumva, din lumi paralele… Ne privesc ca și cum le-am fi îndatorați… La Spitalul Universitar, când ne-am întâlnit cu echipa tehnică pentru predare, omul de la IT – pe care nu-l văzusem în viața mea – ne-a spus că el nu semnează pentru că nu i-am tras noi internet până la etajul opt. Noi fiind la etajul 13… I-am spus că noi am făcut și le-am oferit această bucată, atât ne-am angajat. Mai departe, e treaba lui. Știi ce mi-a spus???? ”Dacă îmi dai o mașină fără volan, mulțumesc, dar nu o primesc”…

Carmen: (cu vădită iritare în voce) Iar acolo a fost un proiect de șase sute și ceva de mii de euro… Un proiect în care ne-am luptat cu bețe în roate, multă nepăsare, multă delăsare. După ce am finalizat camerele sterile, la ultimul etaj, am constatat că acoperișul nu era într-o stare prea bună. Înainte să ne apucăm de zona de pretransplant, de saloane, le-am spus să refacă acoperișul. Super! Cred că le-a luat un an… Noi am terminat partea noastră și când totul era gata, cu câteva zile înainte de conferința de presă, a plouat foarte tare. Stăteau cu gălețile în saloanele abia terminate, că trecea apa prin tavanul refăcut de ei… Domnul manager s-a supărat foc atunci. Oana i-a trimis un mail întrr-o seară, să se ducă el să vadă cum plouă prin acoperiș… După ce îi tot spusese că plouă, plouă… Să facă ceva….

Poate că uneori e vina noastră că generăm astfel de reacții. Noi nu știm să închidem gura când ni se spun lucruri…

Oana: A zis că nu l-a jignit nimeni în viața lui în halul ăla… Dacă eu îmi închipui că nu a fost pe terasă și nu știe. Că e cea mai mare jignire că l-am invitat eu pe terasă să vadă cum plouă în spital… (resemnată) Mă rog, astea sunt de-ale managerilor de spital. Din fericire, la Marie Curie e complet diferit.

Nu mă miră. Sunteți un partener serios, dar foarte inconfortabil și, așa spune, contondent.

Oana: Poate că uneori e vina noastră că generăm astfel de reacții. Noi nu știm să închidem gura când ni se spun lucruri…

Carmen: Suntem în ritmuri total diferite… La Spitalul Universitar am terminat cinci camere sterile în 2013, am terminat saloanele în 2014… (apasă fiecare cuvânt) Și suntem la final de 2017 și nu au încă avizul să funcționeze ca un compartiment de transplant…  Deci investiția asta nu e folosită, după mai mult de trei ani…

De ce?

Oana: De nepăsare???? O să auzi fel de fel de explicații. Unul dintre motive este că nu am pus noi aparate de măsurat presiunea aerului… (iritată) Ca să ne înțelegem: un manometru e 10 euro.

Carmen: Din păcate, nu sunt accidente. Vedem asta tot timpul. Nepăsare… Stabilești cu ei, mergi cu echipa să începi lucrarea și ți se spune că e inginerul în concediu și nu avem acces la panoul electric…

Oana: (binevoitoare) Cred că nu sunt obișnuiți cu stilul nostru de lucru, cu etape, rigoare, termene. Nu există așa ceva în niciun spital din România. Pe de altă parte, nu sunt obișnuiți să fie proactivi. Deci relația noastră este o stare de continuu război. Eu nu cred că ai cum altfel.

CHIAR CĂ PĂREAM NEBUNE

Drumul Oanei și al lui Carmen este, asemenea multor altora, o împletire de întâmplare, ambiție, chemare, perseverență și muncă. Cu toții știm câte ceva despre fiecare. Poate că diferența între ele și mulți alți oameni stă într-un detaliu aparent minor: suntem sau nu gata să spunem ”da” atunci când în viața noastră apare o întâmplare care ne cheamă pe un drum necunoscut? Suntem capabili să o recunoaștem? Pentru că aventura lor a început de la un mesaj pe email. Cu nimic deosebit de multe altele. Într-un moment aparent nepotrivit: în 2009, în plină criză. Oana se străduia să salveze compania de transport al cărei director era și pe care o construise de la început. ”Eram” spune ”super-stresată”. Carmen, prietena ei de-o viață, lucra în marketing, la o companie de suplimente alimentare. Nimic deosebit.

”Dăruiește Viață” s-a născut abia în 2012, după ani de muncă voluntară și un eșec: prima lor organizație, ”Salvează Vieți”, a capotat din cauza neînțelegerilor cu restul partenerilor.

Când am plecat de la Primărie cu autorizația, am avut o revelație: pentru prima oară, ne-am dat seama ce puternici suntem noi, ca cetățeni. 

Deci, într-o zi ca oricare alta, ai primit un email. Cineva avea nevoie de ajutor. Era primul?

Oana: Nu. Mai primisem. Chiar azi dimineața m-am gândit cum am început noi, în 2009… Eram în plină criză, încercam să găsesc o cale pentru ca firma pe care o conduceam să supraviețuiască. Eram super-stresată. Am primit acel mesaj care m-a făcut să mă reașez… Un băiat de 18 ani care suferea de leucemie… M-am oprit puțin din tot stresul meu, am luat o gură de aer și m-am gândit despre ce e viața… (ca și cum ar vorbi pentru ea) Altfel nu-mi explic… Nu știu de ce am dat atenție tocmai acelui mail.

Cum a ajuns la tine?

Oana: De la agenția de turism de la care cumpărasem o vacanță, cu o vară înainte. Am înțeles că  mama aceea are un singiur copil și că acel copil moare…

Carmen: Eu știam de un caz similar care ase rezolvase în America, prin transplant…

Oana: Da, tu m-ai sunat și mi-ai spus. Am vrut să verificăm dacă ce ajunsese la noi era un caz real.

De când vă cunoașteți?

Oana: Din 2002. M-am mutat în blocul în care stătea Carmen, în apartamentul de sub apartamentul ei. Petreceam mult timp împreună, cu copiii. Copiii noștri sunt născuți la trei luni diferență unul de altul: Alex și Alexia (zâmbește, e conștientă de cât de mare este coincidența).

Carmen: Atunci, când am început, lucram foarte mult nopțile, când la mine, când la ea. Băieții pregăteau de mâncare, copii se jucau și dormeau împreună.

M-am oprit puțin din tot stresul meu, am luat o gură de aer și m-am gândit despre ce e viața… Altfel nu-mi explic… Nu știu de ce am dat atenție tocmai acelui mail.

Soții voștri ce părere au de întorsătura pe care a luat-o viața?

Oana: Suntem foarte norocoase. Ne-au tolerat, ne-au ajutat. Îți dai seama? Noi în 2009 ne-am apucat să organizăm un miting…

Deci ați plimbat între voi acel mail…

Oana: Da. Am sunat la agenție și am spus că vrem să vorbim cu mama, să verificăm și să aflăm mai multe. Ne-a spus că a depus un dosar pentru tratament în străinătate. Ne-am apucat să sunăm la autorități și ne-au tot plimbat, de la Casa de Sănătate, la Ministerul Sănătății. După vreo patru zile, am înțeles că formularul respectiv nu e valabil pentru transplant, că e un alt fond din care se finanțează transplantul de celule stem.

Deci v-ați dat seama că nimeni nu intenționa să rezolve nimic…

Oana: Am pus totul cap la cap și ne-am dat seama că dosarul acelui copil zăcea de vreo lună sau două într-un sertar… Am început o luptă surdă cu Direcția de Sănătate Publică…

Carmen: …La ProTV începuse Paula Herlo campania pentru Registrul Donatorilor de Celule Stem, să putem face transplant în România…

Oana: …De disperare, noi începusem o luptă de gherilă pe toate site-urile. Cristi Minculescu tocmai plecase în străinătate pentru transplant de ficat. Și spuneam peste tot că, dacă nu ești cineva în România, ți se refuză dreptul la viață. I-am scris Paulei Herlo. A venit să ne filmeze. Și i-am spus că vom face un miting…

De unde și până unde?….

Oana: Citisem că niște copii din Botoșani ieșiseră în stradă să strângă bani pentru un coleg al lor, bolnav de cancer. Și ne-am zis că și noi trebuie să facem același lucru: să ieșim în stradă să cerem Guvernului să aprobe dosarul. Habar nu aveam cum se face asta… Carmen a aflat că ne trebuie autorizație de la Primăria Capitalei.

Deci v-ați dus la primar???

Oana: (râde aproape în hohote) Am fugit amândouă de la serviciu, la 11 dimineața, la primărie. Ne-au plimbat acolo de la un birou la altul… Am zis ”ok, trebuie să mergem direct la Oprescu” [primarul Capitalei]. Ne-am dus în fața biroului și ne-am apucat să strigăm ”să vină primarul că e o chestiune de viață și de moarte!!! Opt tineri au nevoie de ajutor” (pauză) Între timp, mai aflasem și despre alte cazuri.

În comisie erau nouă bărbați și o doamnă. Zâmbeau, așa, cumva… Cred că ajung destui nebuni pe acolo… Noi păream unii dintre ei.

Deci voi, două doamne, țipați pe holurile Primăriei?

Oana: Noi două, și atât. Au venit, bineînțeles, jandarmii să ne scoată de acolo. A ieșit secretara primarului, i-am explicat că un copil moare și că trebuie să ne ajute ca și cum ar fi copilul ei… Ne-a trimis la comisia care se ocupa de aprobarea protestelor. Am pus pe cerere, ca motivație a protestului ”abolirea pedepsei cu moartea” (se oprește, ca absurdul poveștii să aibă timp să devină clar, parcă). Am intrat. Smotocite, așa, după toată agitația… În comisie erau nouă bărbați și o doamnă.

Zâmbeau, așa, cumva… Cred că ajung destui nebuni pe acolo… Noi păream unii dintre ei. Ne-au spus că pedeapsa cu moartea a fost abolită în 1989. Și o văd pe Carmen: ”Nu-i adevărat!!!…” Țipa și își spunea speech-ul, nervoasă… M-am uitat la ea, de jos, de unde stăteam… Chiar părea nebună. Ei zâmbeau…

(vorbesc, amândouă, una peste cealaltă, în hohote de râs) Ca să salvez cumva aparențele, le-am spus, serios, că dacă ar fi vorba despre copiii lor, nu s-ar mai amuza atâta.

Unde voiați să faceți miting?

Oana: În Piața Victoriei, unde am și făcut. Am cerut autorizație pentru 500 de persoane. Când am plecat de la Primărie cu autorizația, am avut o revelație: pentru prima oară, ne-am dat seama ce puternici suntem noi, ca cetățeni. Mai ales că noi venisem la primărie ca să aflăm ce avem de făcut, nu ca să o și obținem.

Deci erați victorioase…

Carmen: (amuzată) Nu neapărat. Că nu aveam cu cine să facem mitingul… În noaptea aceea am dat noi primul nostru comunicat. A doua zi am făcut miting. Am chemat, noi două, toți colegii copilului care avea nevoie de transplant. Aceea a fost o altă dezamăgire, că directoarea liceului nu a vrut să ne ajute… Paula a venit și ne-a filmat. Ne-au sunat de la Guvern să nu mai facem, că aprobă dosarul.

Cât a durat?

Oana: Cred că toată bătălia a durat vreo lună. Ne-am apucat de asociație, am început să strângem bani pentru prima cameră sterilă pentru transplant de celule stem. Cred că dormeam maximum patru sau cinci ore pe noapte.

Carmen: În 2009, după ce am apărut la televizor, am început să primim foarte multe cazuri. Nu aveam bani și știam foarte bine că nu avem cum să îi ajutăm pe toți. Tot ce puteam face era să-i învățăm cum să-și obțină drepturile. Așa am început, de fapt.

Deci ați început direct cu proiecte în spitale?

Oana: A venit oarecum natural. Pentru că nu aveam niciun ban, nu aveam cum să dăm pentru cazuri punctuale. Când am început să strângem bani, am făcut-o pentru camere sterile. Așa, puteam ajuta mult mai mulți oameni.

Prima campanie?

Carmen: În 2010. Am strâns 1.100.000 de euro.

Poftim???

Carmen: A venit Simina, un voluntar care ne-a pus în legătură cu Graffiti [agenție de publicitate], pentru o campanie mare. Le-am spus că există această facilitate prin care companiile pot dona 20% din impozitul pe profit…

Oana: Eu știam despre ea. Eram șocată că nimeni nu o folosește. Am văzut aici potențialul de a strânge bani…

Carmen: Graffiti ne-am pus condiția de a face în paralel și o campanie prin sms, nu credeau că avem vreo șansă cu companiile…

Oana: 375.000 de euro din sms și 500.000 de euro din 20%… Am mai primit 300.000 de euro de la Fundația Vodafone. Nu uita că România era în criză în perioada aceea.

Nu ați avut nicio emoție?

Oana: Ne bufnea râsul la propriile noastre ambiții… Sigur că am avut. Dar noi am spus mereu ”hai să încercăm”…

Carmen: …că ce se poate întâmpla? Dacă nu încerc, sigur nu-mi iese…

Oana, tu aveai o companie de condus, Carmen avea un job…

Oana: Da. Aveam. Cu un șef stresant, în plină criză economică. Mi-am dat demisia abia în 2012.

Ne-am dus la Aneta Bogdan să-i povestim ce minunate suntem noi. Să ne sprijine. După ce ne-a ascultat cu atenție, ne-a spus ”Eu n-aș avea încredere să vă dau vreun ban…

Adică trei ani le-ați făcut în paralel?

Carmen: Am fost voluntare, la început. Aveam această mentalitate că, în non-guvernamental, nu e în regulă să fii plătit. Inclusiv deplasările le făceam pe banii noștri. Nu ni se părea corect să cheltuim vreun leu pentru noi. Credeam că trebuie să faci voluntariat și să pui totul de la tine.

Oana: Chiar ne lăudam că nu cheltuim niciun ban… Evident, la început, nu înțelegeam că oamenii din ONG-uri trebuie plătiți. Ne-am dus la Aneta Bogdan [fondatorul Brandient, agenție de branding și strategie] să-i povestim ce minunate suntem noi. Să ne sprijine. După ce ne-a ascultat cu atenție, ne-a spus ”Eu n-aș avea încredere să vă dau vreun ban…”

Oana: ”adică vreți să spuneți că faceți voi, așa, proiecte pe genunchi, seara după ce veniți de la serviciu? Asta e fuga de răspundere”. Am plecat de acolo… Pfoaaa… Tot respectul nostru de sine, că ce proiecte facem noi… Muci-clăbuci am plecat.

Carmen: Ne-a spus că trebuie să ne plătim la valoarea noastră de piață. Să ne luăm în serios. Vreo șase luni am digerat întâlnirea aia.

Ce ați făcut?

Carmen: Am plecat, ne-am dat demisia. În toamna lui 2012 ne-am înscris în programul Fundației Vodafone ”Voluntar de profesie”. Deci am avut 1.000 de euro pe lună de la Vodafone. A fost greu la început. Mult timp am rămas pe aceeași sumă, chiar după ce am ieșit din program.

Care e azi atitudinea voastră?

Carmen: Eu cred că oamenii trebuie plătiți la valoarea lor de piață. Îți trebuie profesioniști cu care să faci treaba, altfel pierzi bani.

Oana: Decât să stai pe margine să strângi 500.000 de euro, mai bine ești înauntru și strângi două sau trei milioane…

Vă motivează, până la urmă, lucrurile imposibile?

Oana: (râde) Da. Noi ne activăm când auzim că nu se poate.

Eu cred că oamenii trebuie plătiți la valoarea lor de piață. Îți trebuie profesioniști cu care să faci treaba, altfel pierzi bani. 

NOI SUNTEM CONSTRUITE PE LUPTĂ

Ar fi o greșeală să ne lăsăm convinși de prima impresie. Oana și Carmen sunt, la prima vedere, două femei plăpânde. Nu au mai multe de un metru șaizeci și cinci. Poate 50 de kilograme? Oana e elegantă, Carmen se îmbracă mult mai casual. Nimic ieșit din comun. Sunt vesele, politicoase și cu o exprimare foarte elegantă. Vorbesc cu ”domnul director” și ”doamna primar”. N-ai putea spune, din niciun indiciu exterior, că sunt fondatoarele unei organizații care a strâns cea mai mare sumă pentru un ONG românesc, de mai mult de nouă milioane de euro. Că au făcut două treimi din camerele sterile din spitalele românești. Că au reconstruit etaje întregi de spital și că, acum, fac unul de la zero. Primul în istoria capitalistă a României.

N-ai vrea să le ai de partea cealaltă a mesei, dacă nu ești pregătit să te ții de cuvânt și să miști lucrurile. Pentru că pragmatismul și determinarea lor au mutat munții, linguriță cu linguriță. Spre deosebire de multe alte organizații, emoția nu e printre instrumentele lor. Lupta și argumentele, sunt.

Așa pragmatice ați fost mereu? Sunteți înconjurate zilnic de statistici îngrozitoare, bolnavi, copii care mor…

Oana: În noaptea de după ce am apărut la ProTV, în 2009, am primit peste 300 de email-uri. Nu cred că am plâns vreodată în viața mea cum am plâns atunci. După care am început să mă gândesc că e ok să plâng, dar cu ce-l ajută pe omul acela? Încet-încet, am început să vedem lucrurile foarte pragmatic. Ca oricine, cred că ne-am format un fel de a ne proteja. Ne caută oameni cu probleme îngrozitoare și ne cer bani. Probabil că răspunsul nostru sună foarte cinic: ”nu dăm bani cazurilor, pentru că încercăm să construim un loc care să dea șansa la viață pentru mai mulți oameni”. E foarte greu pentru un părinte al cărui copil trebuie să ajungă la tratament să primească un astfel de răspuns. Ce încercăm este să-i ajutăm să-și facă formalitățile legale. Dar mulți renunță la luptă și cred că rămân cu un gust amar după întâlnirea cu noi.

Carmen: E, până la urmă, o alegere. Am decis la început că nu dăm bani fiecărui caz, pentru că nu ne-am simțit în stare.

Oana: Pe emoție am început, de la un caz. Dar am învățat, în timp, că nu ăsta e drumul nostru. Cine sunt eu să decid, să aleg, pe cine ajut și pe cine nu? Cine trăiește și cine nu?

Nu cred că am plâns vreodată în viața mea cum am plâns atunci. După care am început să mă gândesc că e ok să plâng, dar cu ce-l ajută pe omul acela? Încet-încet, am început să vedem lucrurile foarte pragmatic.

De ce ați ales oncologie?

Oana: Pentru că, dacă te duci să te tratezi de altceva într-un spital, stai o săptămână și ai plecat acasă. La oncologie se stă cu lunile, în condiții inumane.

Carmen: În România, cancerul vine la pachet cu umilința: din momentul în care afli că ai boala asta cumplită, nu primești decât umilință. Te duci la medic, zice ”ok, te operez, caută-ți oncolog”. Dacă trebuie să faci RMN, mergi și te miogești, nu sunt fonduri, aștepți o lună… În timpul ăsta, șansele tale scad. Nu există un loc unde să mergi să faci totul și ești aruncat de colo-colo. Mulți oameni abandonează și pentru că nu au bani – de cele mai multe ori, toate investigațiile astea teoretic gratuite costă mii sau zeci de mii de lei.

Vă motivează adversitatea, imposibilul?

Oana: Noi suntem cu lupta. Mi se pare că pe noi asta ne mobilizează. Dar așa suntem noi construite și, de aceea, când oamenii vin la noi, încercăm să îi învățăm cum să lupte cu sistemul. Din păcate, mulți aleg să nu lupte.

Carmen: Adică ar vrea o soluție care să-i rezolve problema punctual și, dacă se poate, printr-o intervenție. Ori, noi nu suntem așa. Nu putem. Când a venit la noi o mamă care avea nevoie e imunoglobulină pentru un nou-născut, i-am scris ministrului pe toate părțile. L-am hărțuit. L-am ajutat pe copilul acela…

Oana: …se mai întâmplă să facem astfel de intervenții. Dar ne întristează. Pentru că ne folosim influența greșit, chiar dacă e o cauză bună…

Carmen: Ne simțim foarte rău după un caz ca acesta. Zeci de alte cazuri rămân nerezolvate.

Aveți, după atâția ani de luptă cu sistemul din sănătate, un fel de filozofie pe care o aplicați când rezolvați o problemă?

Carmen: În primul rând, perseverență.

Oana: Persuasiune. Te duci la el la ușă până nu mai suportă să te vadă și cedează, rezolvă. Și nu te duci niciodată cu capul plecat. Niciodată. Capul plecat îți asigură amânări la nesfârșit.

Trebuie să-ți cunoști bine drepturile. E inutilă perseverența, dacă nu știi exact ce și cum. Și ceri ce ți se cuvine. Vreau o hârtie, o aprobare, orice, pentru că e dreptul meu să îl am acum.

Carmen: (hotărâtă) Da. Deci nu pe emoție… Persuasiunea e principala calitate ca să rezolvi ceva cu Statul. Da… Cred că trebuie să vii de pe poziții de egalitate. Dacă nu merge cu egalitatea, de forță. Ceri răspuns, rezolvare. Nu te duci niciodată să întrebi ”dar când credeți că…”.

Oana: (iritată) Noi, cetățenii, ne comportăm ca și cum… Ne ducem cu teamă la orice instituție. Noi am înțeles că oamenii aceia sunt în slujba noastră. Funcționarul de la RADET, medicul, doamna primar… Toți.

Persuasiunea e principala calitate ca să rezolvi ceva cu statul. Da… Cred că trebuie să vii de pe poziții de egalitate. Dacă nu merge cu egalitatea, de forță. Ceri răspuns, rezolvare. Nu te duci niciodată să întrebi ”dar când credeți că…”.

Deci fără intervenții pe prietenie?

Oana: Mă duc și depun pe cale legală. Dacă depun legal, pot cere legal. Dacă cer favoruri, nu mai pot invoca dreptul meu legal…

Cât de sus?

Carmen: La vârf. Întotdeauna. Dacă nu vrei să fii amânat.

V-a ieșit mereu?

Oana. Nu. Dar asta nu înseamnă că renunțăm. Avem noi o vorbă: „când nu reușești, faci un pas în spate ca să-ți iei avânt”. Te repoziționezi, ca să găsești strategia potrivită. Dacă nu ai reușit, sigur ai greșit undeva, nu ai făcut ceva bine.

Nu vă demoralizați niciodată?

Oana: Noi suntem un binom (râde). Eram binom de mult timp, doar că nu ne găsisem numele… Când una e căzută, vine cealaltă și compensează, cumva. Și râdem mult. Asta ne ajută. Avem un simț al umorului foarte dezvoltat.

Ați avut, între voi, momente de răceală?

Oana: Ne certăm. S-a întâmplat chiar pe scenă, la Gala Oameni pentru Oameni. Oamenii nu au observat. Ne certăm pentru că avem opinii diferite. Și exact așa cum ne ducem la autorități și ne susținem punctul de vedere, așa facem între noi. Când fiecare o ține pe a ei, mergem la alții și cerem păreri…

Carmen: …fiecare la altcineva, evident… Ne bazăm una pe alta și ne susținem, indiferent de ce opinii avem, la un moment dat.

Avem noi o vorbă: „când nu reușești, faci un pas în spate ca să-ți iei avânt”. Te repoziționezi, ca să găsești strategia potrivită. Dacă nu ai reușit, sigur ai greșit undeva, nu ai făcut ceva bine. 

SĂ MUTĂM UN MUNTE

Poate că nu e chiar evident la prima vedere, dar Oana și Carmen vor să mute un munte. Și o fac puțin câte puțin, cu fiecare nou proiect: ambiția lor este să schimbe din temelii felul în care este tratat pacientul cu cancer în România. Au văzut, în aproape zece ani, orori greu de imaginat în spitale, mizerie, nepăsare și oameni condamnați nu de boală, ci de felul în care sunt tratați. ”În România, unul din doi copii cu leucemie moare. Eu cred că e chiar mai grav de atât” spune Carmen. Spre comparație, rata de supraviețuire în Europa e de 80-90%. ”Știm foarte clar ce vrem să facem: să rezovăm, atât cât putem, cauzele, nu efectele” adaugă Oana.

Chiar dacă nu avem o strategie extrem de clară pe hârtie, în capul nostru știm exact ce vrem să facem. Și în permanență încercăm să umblăm la cauze, nu le efecte… 

Suntem, explică, singura țară europeană care nu are protocoale de tratament și un registru al pacienților cu cancer. ”Dacă o femeie își descoperă o tumoră la sân și se duce la chirurg, o operează. Ar trebui să înceapă cu chimioterapie. Unui bolnav de cancer îi trebuie o echipă de medici care să îl ghideze în sistem. Suntem singura țară care nu are așa ceva” spune Carmen.

Indiferent cât de mare sau de generoasă e cauza lor, cum fac lucrurile este la fel de important. Pentru oricine se întreabă cum au reușit să strângă aproape 10 milioane de euro pentru proiecte – deși echipa lor nu e mai mare de cinci oameni – răspunsul este în abordarea lor. Un management de proiect impecabil, cei mai buni oameni, un control obsesiv al costurilor. Foarte asemănător cu felul în care construiești un business.

Spitalul pe care îl ridicați acum e doar un pas în strategia voastră?

Oana: Da. Ne-am apucat de Spital și, dacă totul merge bine, începem să lucrăm la partea aceasta de registre, la programul național de oncologie. Chiar dacă nu avem o strategie extrem de clară pe hârtie, în capul nostru știm exact ce vrem să facem. Și în permanență încercăm să umblăm la cauze, nu le efecte…

Carmen: Câtă vreme 30 de mame și 30 de copii folosesc o singură budă, unica dintr-o secție de oncologie, nu avem ce să discutăm mai departe. (furia i se aude în glas) Ce să salvăm?… Îi mai salvează doar Dumnezeu… Noi de aici pornim.

Iar ambiția este acest program național?

Carmen: Dacă nu reușim, munca noastră își pierde valoarea. Vom avea acest spital nou și ar trebui să putem face o comparație, o diferență, să avem date… În afară, spitalele au publice ratele lor de succes și supraviețuire. Trebuie să poți compara, să vezi ce e nevoie, care sunt cauzele pentru care unele lucruri merg rău. Nu poți face nimic din toate acestea în haosul care e azi în sistem.

Pe noi, cel mai mult ne dărâmă nepuțința… Nepuțința de a convinge…

Ați eșuat până acum în vreun proiect?

Oana: (se ridică de pe scaun, tot umorul a dispărut din voce) Pe noi, cel mai mult ne dărâmă nepuțința… Nepuțința de a convinge…

Carmen: Mai ales că știm că lucrurile se pot face relativ simplu. Și relativ cu puțini bani. Camere sterile, fluxuri în spitale… La noi, pe unde iese gunoiul, iese și pacientul. Și cel viu, și cel mort.

Oana: Am simțit această disperare, nepuțință, la Colectiv… Nimeni nu ne credea că e groaznic ce se întâmplă în spitale… Autoritățile ieșeau și spuneau ”noi avem de toate”. Unul dintre medici, după ce a văzut un film pe care l-am postat noi cu felul în care se tratează marii arși în Franța, ne contactat și ne-a spus că și-a dat seama că a făcut o crimă…

Carmen: …pentru că nu le-a dat nimeni protocoale medicilor.

Deci s-a întâmplat să nu iasă?

Oana: (pauză) …Da. Un proiect pentru copiii bolnavi de cancer de la Fundeni. 40 de copii și 40 de mame folosesc acolo același grup sanitar, pentru că 15 medici au semnat că nu doresc să modernizăm acel etaj… Ei se laudă că acolo se tratează 50% dintre toți copiii bolnavi de leucemie din țară. Îți dai seama????

Carmen: Cred că motivul adevărat a fost legat de spațiile lor de birouri. Le-am prezentat cinci variante de proiect, dar ei voiau ca birourile lor să ocupe 40% din suprafață. Mai ai 20% holuri și rămân doar 40% pentru pacienți…

Oana: Ne-a dat peste cap povestea asta. Ne-a înfuriat… Ne-a întristat… Am folosit banii în alt proiect, la Spitalul de Copii din Brașov.

Strângeți ușor bani pentru proiecte?

Carmen: Nu. Simțim reticență, teama că banii lor nu vor ajunge unde trebuie. Deși noi avem o experiență, lucrăm cu totală transparență.

Oana: Și sunt mulți care spun că, dacă donăm proiectul statului, ei nu ne dau bani…

Carmen: …oamenii nu înțeleg că nu există oncologie pediatrică în privat, pentru că nu e eficient și nimeni nu o poate susține.

Oana: E ca la autostrăzi: dacă statul nu face, nimeni nu face. Așa și aici: dacă nu făceam noi camere sterile, nu existau camere sterile.

Nu știm să spunem ”mulțumesc”, să le spunem partenerilor cât de mult contează, nu ne oprim pentru a face genul ăsta de lucruri. Să ne arătăm recunoștința.

Chiar felul în care vedeți sponsorii îmi pare diferit: ei sunt niște parteneri cu care schimbați lumea, nu oameni care vă dau bani. Adevărat?

Carmen: Adevărat. Uite, de exemplu, Bursa de Fericire. E platforma noastră de strângere de fonduri și am creat-o în 2013. Ne-am gândit că oamenii fug de cancer, nu vor să audă astfel de povești dacă vin din business…

Oana: Noi, cu toții, vrem să fim fericiți. Ești fericit când dăruiești, când îi ajuți pe alții…

Carmen: …deci nu te duci să ceri, ci faci un parteneriat. De aici ideea de ”bursă” și de ”fericire”. Dacă ești firmă, intri pe platformă, completezi formularul, introduci suma și primești imediat pe mail contract. Fiecare ban pe care îl dai se însumează și devii ”acționar” cu un număr de acțiuni. Vezi proiectele în care ai investit, totul este perfect transparent și există trasabilitatea banilor, cum spunem noi.

Oana: (râde) Știi, ideea aceea cu ”aici sunt banii dumneavoastră…” Deci foarte pragmatic, cum ziceam.

Poate că oamenii au, totuși, nevoie, să le spuneți ”mulțumesc”?

Carmen: Așa este. Nu știm să spunem ”mulțumesc”, să le spunem partenerilor cât de mult contează, nu ne oprim pentru a face genul ăsta de lucruri. Să ne arătăm recunoștința.

Oana: Cred că greșim în fiecare zi, din punctul ăsta de vedere. Enervăm foarte tare și frustrăm oamenii cu care lucrăm zi de zi.

Chiar dacă vrem să schimbăm lumea, trebuie să ne imaginăm că schimbăm doar o bucățică mică de tot, dar care este uriaș de importantă. Dacă vrei să schimbi lumea peste noapte, vei fi dezamăgit la primul eșec. 

Dacă ar veni azi cineva la voi și v-ar cere să îi spuneți cum să facă să schimbe lumea, ce i-ați spune?

Oana: I-aș spune să își așeze corect așteptările. Chiar dacă vrem să schimbăm lumea, trebuie să ne imaginăm că schimbăm doar o bucățică mică de tot, dar care este uriaș de importantă. Dacă vrei să schimbi lumea peste noapte, vei fi dezamăgit la primul eșec.

Carmen: Eu i-aș spune că e posibil, dar că trebuie să fii persuasiv și că trebuie să fii acolo la momentul oportun. Ai șansa în viață să schimbi lumea, dar trebuie să te afli acolo. Nu ai de unde să știi cum arată șansa aia, dar trebuie să fii acolo, să faci ceva…

Oana: …să-ți imaginezi că tu ești rotița aceea mică fără de care lumea nu se poate schimba. (face o pauză de gândire) De fapt, așa trebuie să-ți pui problema: lumea nu se schimbă peste noapte, dar fără pasul tău nu se schimbă deloc.

PE SCURT

Când nu știm ce să facem… Ne întoarcem la oamenii care ne-au ajutat la început. La Paula Herlo, Alex Dima, Tudor Chirilă. Tudor ne ceartă foarte mult și foarte des…

Ce regretăm din zilele de început… Nu ne mai putem întoarce la vin fiert și șorici. Asta făceam în primii ani, în perioada de voluntariat. Veneam de la job și ne întâlneam la una dintre noi acasă și bărbații pregăteau șorici și fierbeau vin.

Campania pentru MagicHome, suprapusă peste campania pentru spital… Ne-a cam dat peste cap. Dar este exact ce ne trebuia, o provocare. Eram într-un soi de lâncezeală și autosuficiență.

Despre limite… Cred că nu trebuie să accepți niciodată compromisuri de la standardele tale. Privind în urmă, am înțeles că uneori lucrurile nu au mers tocmai pentru că am acceptat compromisuri. Când faci unul, nu te oprești aici.

Despre noroc… Avem foarte mult noroc. Nimeni nu e deștept tot timpul, avem multe momente de prostie. Norocul vine când încerci să faci lucruri și nu abandonezi.

Ce i-aș spune Oanei din 2009… Să am mai multă încredere în mine. Să plec mai repede dintr-un job confortabil. Nu aveam destulă încredere.

Ce i-aș spune lui Carmen din 2009… Mi-aș spune ”Chiar dacă nu știi încă, ți-ai găsit țelul. Ești pe drumul bun, chiar dacă nu ai făcut în viața ta ce faci acum”.

Despre așteptări… În România, nu ne setăm corect așteptările. Vrem să ieșim în stradă azi și guvernul să fie perfect de mâine. Apoi suntem dezamăgiți. Dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să începem cu mentalitatea noastră.

2
Spune-mi ce crezi

avatar
2 Comment threads
0 Thread replies
0 Followers
 
Most reacted comment
Hottest comment thread
2 Comment authors
RazvanDoru Recent comment authors
Doru
Doru

Am citit cu plăcere !

Razvan
Razvan

Multumesc, mi-a facut o deosebita placere sa rup din timpul meu si sa citesc aceste randuri.