Doru Căstăian. Ce e o viață bună? Aproape tot ce e de știut se află în filozofie

Trăirea unei vieți bune este indisociabilă și nu poate fi ruptă de existența unor valori conștiente și asumate, și a unor principii în baza cărora să trăiești. (…) Trebuie să existe, pentru a avea o viață bună, cel puțin în principiu, o coincidență între ceea ce predici și ceea ce ești, între teoria pe care o asumi și practica pe care o arăți în fiecare zi.

 

Doru Căstăian este profesor de filozofie și științe socio-umane la Liceul Dimitrie Cuclin din Galați. Este unul dintre profesorii remarcabili selectați în programul Merito al Fundației Romanian Business Leaders. Este doctor în filozofie, autor, traducător și formator de profesori. 

Conversația noastră pleacă de la întrebarea ”Ce este o viață bună?”. Pentru că, indiferent cine suntem și ce alegem să facem, întrebarea e una dintre cele mai vechi, mai firești și mai neliniștitoare dintre toate întrebările. Și, dacă ultimii ani ne-au învățat ceva, ne-au învățat să dăm mai multă atenție felului în care trăim.

Putem răspunde în multe feluri. Dar, spune Doru, majoritatea răspunsurilor moderne nu sunt decât rescrieri ale unor idei antice. Aproape tot ceea ce e important de știut despre o viață bună se poate găsi în filozofie. 

Am folosit, așadar, idei și figuri celebre din filozofie pentru a investiga ce au de spus despre ce înseamnă o viață bună. Ce înseamnă să trăiești o viață examinată, așa cum predica Socrate? Care e relația între virtute și fericire? Dar între datoria față de comunitate și propriul interes? Are Aristotel dreptate când spune că o viață bună are la bază aspirația de a fi cea mai bună și mai înțeleaptă versiune a noastră? Și cum putem interpreta îndemnul lui Nietszche de a gândi fiecare pentru noi? Ce înseamnă și cum găsim sens în viață? Ce ne învață stoicii despre bogăție și relația cu banii? Și de ce o viață bună are la bază valori și principii?

Idei principale

  1. Aproape tot ceea ce e de știut despre o viață bună se poate găsi în filozofie, și cu precădere în filozofia antică. O viață bună în sensul antic înseamnă o viață trăită cu rost, o viață care să ne umple de mulțumire. Trăirea unei vieți bune este indisociabilă și nu poate fi ruptă de existența unor valori conștiente și asumate, și a unor principii în baza cărora să trăim. Pentru a avea o viață bună, cel puțin în principiu, trebuie să existe o coincidență între ceea ce predicăm și ceea ce suntem, între teoria pe care o asumăm și practica pe care o arătăm în fiecare zi. Motivul pentru care a supraviețuit atâția ani această înțelepciune antică este că a fost, probabil, singurul moment din istorie în care oamenii au practicat filozofia ca înțelepciune de viață și nu ca exercițiu intelectual – adică înțelepciunea aplicată în viață.
  2. Revenirea filozofiei stoice. Stoicismul a cunoscut în general perioade de reviriment atunci când situația societății a devenit mai dificilă, când oamenii s-au confruntat cu pericole sau cu lucruri pe care nu le puteau gestiona cu ușurință. La fel este cazul și acum, cu valul de neostoicism pe care îl vedem peste tot în jur. Acest lucru se explică prin prisma credinței stoicilor că fericirea sau împlinirea poate fi atinsă doar în interiorul nostru, ceea ce este în exterior – precum averea sau chiar sănătatea – fiind bunuri/lucruri preferabile, dar indiferente. Practic, stoicii spun că e în regulă să avem bani și să fim bogați, dacă putem. Dar fie că suntem bogați sau săraci, trebuie să ținem lucrurile cu adevărat prețioase lângă noi, iar ele nu stau în avere. Dacă avem de ales între a fi bogați sau săraci, e preferabil să fim bogați. Dar, în esență, un stoic este la fel de autonom și de fericit, indiferent că este bogat sau sărac, indiferent că este sănătos sau bolnav. Sursa lui de bine vine din interior.
  3. O viață examinată înseamnă o viață trăită sub semnul reflecției. Viețile noastre se desfășoară în ritm din ce în ce mai alert, mai rapid. Facem foarte multe lucruri diferite în același timp, lucruri care au vag sau chiar deloc legătură unul cu altul. Iar atunci când crește viteza, scade reflecția. Gândirea noastră trece greu și nu neapărat natural, din modul imersiv, implicat în acțiune, în modul reflexiv. E nevoie să ieșim cotidian din fluxul care ne poartă, pentru a ne gândi la semnificația acțiunilor noastre, și chiar mai mult, la întregul existenței noastre. O viață examinată înseamnă o viață pe care o avem tot timpul sub ochi și pe care o judecăm cu instrumentele filozofiei, încercând să rămânem în același timp în ea. Dar e important să fim cât se poate de obiectivi, de echilibrați și onești în judecarea ei. Oamenilor le vine greu să fie onești, mai ales când e vorba de ei înșiși.
  4. O viață bună este o viață de evoluție în acord cu noi înșine. Suntem într-o continuă căutare de self-development. Și ne-am dori să putem identifica și aplica rețete rapide pentru asta. Ne aflăm în general, sub presiunea multor lucruri pe care trebuie să le facem, dacă se poate, rapid. Într-o astfel de lume, algoritmii sunt foarte buni, pentru că în multe situații ne simplifică viața – nu mai trebuie să trecem prin procese dificile și cronofage pentru a descoperi soluții. Eroarea se produce însă atunci când încercăm să mutăm algoritmii de acolo de unde au sens – adică în acțiunile noastre automatizate, previzibile – în mijlocul unor procese care sunt eminamente euristice, cum este descoperirea de sine sau alte tipuri de interacțiuni foarte complexe, precum construirea unei relații, sau găsirea unei meserii. Există tentația, aproape irezistibilă, de a căuta algoritmi care să ne simplifice deciziile complexe. Nu pornim totuși de la zero, există direcții și mecanisme culturale care au fost inventate deja, precum ideile autorilor antici, care își păstrează valabilitatea. 
  5. Modele culturale de percepție a ideii de evoluție – circular versus liniar. Modelul lumii antice este un model circular. Timpul este ca un cerc, fiecare lucru care ține de natură crește, se dezvoltă, atinge un potențial maxim, care poate fi atins printr-un soi de mișcare internă a respectivului organism. Odată ce s-a atins acest punct de maxim, organismul intră într-o formă de declin și, prin circularitate, se ajunge la renașterea unui nou organism care iarăși reia ciclul. De cealaltă parte, este reprezentarea creștină asupra lumii, un model liniar. Pentru creștini, timpul este ca o linie – are o origine, există un început al lumii și un sfârșit. Omul nu poate evolua prin el însuși. Tocmai de aceea a venit Cristos. În creștinism apare ideea că există o prăpastie între om și divinitatea lui Cristos. Ce poate face un credincios este să se străduiască să trăiască creștinește și conform preceptelor.
    Din ideea timpului liniar se naște ideea de progres, care e un drum infinit, întreaga idee pe care e construită civilizația occidentală. Linia dreaptă este infinită, progresul nu are capăt.
  6. Direcții care ne ajută să creștem, să ne facem o idee mai clară despre cine suntem. Prima dintre ele este reflecția – deprinderea de a ne gândi, atât asupra simplelor acțiuni, cât și asupra vieții ca întreg. A doua direcție este aceea de a fi mult mai atenți în privința lucrurilor pe care le considerăm cu adevărat valoroase pentru noi. Oamenii rareori meditează asupra valorilor, pentru că există întotdeauna chestiuni mai urgente legate de viața cotidiană. Dar meditația asupra valorilor și asupra ierarhiei valorilor este fundamentală. O a treia direcție este atenția către oameni. Atenția către ceva e începutul disponibilității de a ne implica. Nu e întâmplător că o epocă care cu siguranță e probabil cea mai prosperă din istoria umanității e, în același timp, și cea mai confuză valoric și existențial, și e o epocă a crizei atenției. N-a existat niciodată o bătălie mai serioasă pe atenția oamenilor decât acum. Atenția ne e solicitată din toate părțile și devine tot mai greu să fim cu adevărat atenți unii la alții. 
  7. Tema interesului individual versus contribuția la lume. Creștinismul a adus niște mutații culturale enorme de-a lungul secolelor. Una dintre ele este punerea în tensiune a interesului individual cu interesul comunitar. În lumea antică, necreștină, era un lucru absolut de la sine înțeles, axiomatic, că nu poți duce o viață bună în afara comunității. Nu poate să-ți fie bine individual decât prin binele comunității și nu poate să-ți fie bine în comunitate decât dacă ai grijă și de tine, dacă există o grijă a sinelui. Creștinismul introduce o oarecare tensiune, dar nu le pune în opoziție. Vedem individualismul însoțind nașterea filozofiei moderne, nașterea științei, romantismul, în ultimii 200-300 de ani, odată cu desprinderea erei filozofice de cadrul creștin. Individul ajunge să se realizeze de foarte multe ori împotriva comunităților lui. Postmodernitatea redescoperă ideea de comunitate. Oamenii încep să se trezească un pic din visul prometeic al modernității și să redescopere că, de fapt, avem mai multe șanse să rezolvăm lucrurile împreună.
  8. Sensul unei vieți ca sensul unei povești. La final, ceea ce va rămâne în urma noastră e o narațiune care nici măcar nu ne va aparține. E o narațiune care va fi spusă de toți cei care ne-au cunoscut, de memorii umane, de limbaje mai mult sau mai puțin adecvate. Și cei care au noroc – foarte puțini – ajung să fie păstrați în narațiunile publice. Ei sunt marile figuri pe care încercăm să nu le uităm la nivelul generațiilor. Sensul vieții este ce-i vom fi făcut pe ceilalți să povestească despre noi, povestea care la final se întâmplă să fie viața noastră. 
  9. O viață bună include în ea ideea de virtute. E una dintre ideile pe care lumea postmodernă le redescoperă. Primii mari teoreticieni ai eticii virtuților sunt, evident, anticii. Asta nu înseamnă că virtuțile anticilor sunt integral și virtuțile pe care le-am prețui azi, dar rămâne ideea de bază. Virtutea este o formă de excelență, o formă de ideal spre care ne îndreptăm în fiecare zi din viața noastră, prin ceea ce facem. Virtuțile în sine se pot schimba și s-au tot schimbat. Dar ideea fundamentală rămâne ideea de a încerca să găsim anumite fațete ale caracterului nostru care ni se par demne de urmărit și la care să șlefuim, să lucrăm în fiecare zi. Asta e cea mai prețioasă moștenire a eticii virtuților: ideea de a munci în fiecare zi – care era un fapt evident pentru un antic – la rafinarea și la îmbunătățirea caracterului nostru.
  10.  Întrebări ale căror răspunsuri ne deschid calea către o viață mai bună. Ce anume ne face să ne blocăm în anumite automatisme și să ne prindem în anumite obstacole pe care constatăm că ne e greu să le depășim? Lucrurile pe care continuăm să le facem mai sunt în acord cu principiile și cu valorile noastre sau rutina ne-a dus în mijlocul unui proces pe care nu prea îl mai înțelegem, nu se mai corelează neapărat cu ceea ce vrem, dar continuăm să-l facem din obișnuință? Ce am putea face ca să găsim măsura corectă? Măsura corectă este măsura potrivită condiției noastre umane. Trăim din păcate, într-o epocă a exceselor, în care excesului i se răspunde cu exces. Arta phronesisului, pe care anticii o dezvoltau cu multă migală și care se confunda cu educația morală, era arta de a găsi măsuri corecte în acțiunile noastre. Când se pierde asta, putem vedea în jur, se pierde foarte mult din textura socială, din starea de bine, din substanța vieții bune pe care spunem că o căutăm. 

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații. 

Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la bursă. AROBS este o companie românească fondată acum 25 de ani la Cluj, cu birouri în opt țări și parteneri și clienți în Europa, America și Asia. 

AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung. Este una dintre puținele companii românești care oferă fiecărui angajat acțiuni gratuite în pachetul obișnuit de beneficii. 

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.


Transcriere

Andreea Roșca: Doru Căstăian, bine ai venit! 

Doru Căstăian: Bine te-am găsit, Andreea! 

Andreea Roșca: Mulțumesc mult! Trebuie să recunosc că e o discuție pentru care am emoții, pentru că e un domeniu pe care eu îl stimez și-l apreciez foarte mult, dar despre care nu știu atât de multe lucruri câte mi-ar plăcea să știu. Dar ideea acestei conversații despre cum poate filozofia să ne ajute să ne gândim să trăim o viață mai bună mi-a venit pentru că am văzut după pandemie, după ăștia ultimii doi ani, la mine și la mulți oameni din jur, această preocupare pentru întrebări importante, întrebări mari despre carieră, despre relații, despre relația noastră cu munca, despre relația cu lumea din jur. Și mi-a părut o idee bună să mergem să ne uităm într-o zonă în care noi ne uităm foarte des dar, în care pare că s-au dat deja toate răspunsurile bune la întrebările importante despre viață – filozofie. Și îți mulțumesc, Doru, că ești aici! 

Doru Căstăian: Și eu mulțumesc, Andreea, pentru invitație și abia aștept să vorbim despre viața bună. 

Andreea Roșca: O să încep cu o întrebare generală: dacă ar fi să te gândești la fire, din autori, din curente de gândire filozofice, câteva principii care să supraviețuiască cu succes astăzi și care să orienteze discuția asta despre viață bună, ce-ai spune? 

Doru Căstăian: Sigur, există, cred, o preocupare a filozofiei pentru viața bună dintotdeauna. Și chiar dacă anumite epoci au fost mai predispuse la filozofare în direcția asta decât altele, cred că în fiecare perioadă istorică putem găsi autori sapiențiali, să le spunem, autorii care au meditat cumva la ce anume face ca o viață să fie bună, să merite trăită și să ne umple, până la urmă, de sens și de sentimentul că are rost să fim pe aici. Însă dacă ar fi să exprim o preferință personală, cred că mai degrabă m-aș uita spre cei vechi, spre antici, pentru că, probabil în nicio altă epocă filozofică nu a existat o preocupare mai apăsată pentru viața bună decât în această perioadă. De altfel, anticii sunt și cei care au forjat acest concept de viață bună și au adus problema și tematica asta pe firmament. Dacă ar fi să dau niște nume, sigur nu voi veni cu niște mari noutăți sau cu niște sugestii foarte inedite. Sunt stoicii care, iată, sunt descoperiți și redescoperiți periodic, ceea ce e remarcabil – o să revin la un moment dat, poate, la subiectul ăsta. Mă pot gândi, desigur, la Epicureici, mă pot gândi la școala Aristotelică, la academia lui Platon. Personal, am o preferință pentru stoici, recunosc, și n-am ascuns-o. Și în apărarea mea, voi spune că preferința mea pentru stoici e ceva mai veche decât valul de neostoicism pe care îl vedem peste tot în jur. Există foarte multe pagini pe internet dedicate stoicismului, există aplicații de telefon. E amuzant și interesant, în același timp, că stoicismul se pretează rulajului pe niște aplicații. Sigur, dintre filozofii moderni, să spunem așa, m-aș putea gândi într-o oarecare măsură la existențialiști, care și ei par să-și trăiască o a doua tinerețe în epoca noastră, sau a treia, sau a patra – nu știu, nu le-am numărat tinerețile neapărat. Și, desigur, la Nietzsche, care rămâne, pentru mine cel puțin, un reper teoretic aproape insurmontabil. Cam astea ar fi așa, într-o evocare deloc riguroasă, numele și tradițiile la care m-aș gândi. 

Andreea Roșca: Am vorbit de Platon, de Aristotel, de stoici, de Nietzsche, de existențialiști. Dacă ar fi să alegi una-două idei care sunt reprezentative pentru discuția noastră de la fiecare dintre ei – sau te las pe tine să decizi cum – care ar fi acele principii și idei care crezi că ar ghida discuția? 

Doru Căstăian: Speram să-mi dai vreo douăzeci dar o să încerc să mă rezum la două. Cred că cele mai importante ar fi următoarele. În primul rând, că e posibil să ducem o viață bună în sensul antic, adică o viață cu rost, o viață care să ne umple de mulțumire și de, hai să spunem, satisfacție – un termen care nu era neapărat specific celor vechi, dar pe care noi l-am înțelege mai ușor. A doua idee este că trăirea unei vieți bune este indisociabilă și nu poate fi ruptă de existența unor valori conștiente și asumate, și a unor principii în baza cărora să trăiești. Permite-mi să adaug și o a treia, care e atât de înrudită cu a doua, încât pot ieși două la numărătoare, și anume faptul că trebuie să existe, pentru a avea o viață bună, cel puțin în principiu, o coincidență între ceea ce predici și ceea ce ești, între teoria pe care o asumi și practica pe care o arăți în fiecare zi.

Andreea Roșca: După părerea ta, care e motivul pentru care trăim o asemenea revenire, dacă vrei, a filozofie stoice?

Doru Căstăian: Stoicismul – o confirmă și istoricii filozofiei – a cunoscut în general perioade de revenire și de reviriment atunci când lucrurile au devenit mai dificile, când au devenit mai grele. Cred că nu întâmplător, stoicii revin atunci când oamenii se confruntă cu pericole, cu situații extrem de noi sau pe care nu le pot gestiona cu ușurință. De obicei, când lucrurile merg bine, merg smooth așa, și nu se întâmplă prea multe, și, eventual, mai există și un fundal de prosperitate, stoicii nu sunt foarte prizați. Ceea ce ei susțin, adică o anumită austeritate în comportament, o anumită moderație, care de fapt, într-o apreciere modernă, cred că ar merge mai degrabă spre pauperitate – moderația stoică ar putea să pară foarte greu de dus unor oameni din ziua de azi. Atunci când suntem prosperi, ne e bine, avem tot ce ne trebuie, nu ne încântă prea tare niște inși care par un pic încruntați și care ne arată cu degetul și ne spun: „vezi că nu prea e bine ce faci, vezi că te lași prea mult pradă plăcerii …” 

Andreea Roșca: Deși stoicii nu erau săraci. Adică Seneca a fost unul dintre cei mai bogați oameni ai Romei, la vremea lui. Era om de afaceri, un antreprenor.

Doru Căstăian: Absolut. Și apropo de faptul că era un antreprenor, eu le vorbesc copiilor despre Seneca și despre stoicism, dar în special despre Seneca, la educație antreprenorială și la economie. Pentru că e multă înțelepciune acolo, inclusiv în felul în care ar trebui să te raportezi la bani, la bogăție. Stoicii au fost cam de toate felurile și de toate culorile. Și unii foarte săraci – să ne amintim, de exemplu, că Epictet a fost sclav –, dar Marcus Aurelius a fost împărat. Și exact cum ai zis mai devreme, Seneca a fost un om foarte bogat, mai bogat decât împăratul. Bine, nu era nici foarte greu să fii mai bogat decât Nero, care era un mare cheltuitor și care a ajuns deseori la ananghie cu banii și a trebuit să facă rost de bani prin tot felul de metode, unele presupunând extincția unor familii sau… – dar, mă rog, erau metodele lor, la momentul respectiv. Poate că interesant de spus ar fi și faptul că Seneca a resimțit, undeva spre sfârșitul vieții, averea asta ca fiind o povară, ca fiind un soi de punte grea care-l lega de Nero și de lumea politică din care a încercat cu obstinație să se retragă către final. Și trebuie spus că împăratul nu i-a acceptat oferta de a-i ceda averea, ceea ce echivala întrucâtva cu o condamnare la moarte, pentru că Seneca era perfect conștient că dacă ar fi fost executat, probabil averea lui ar fi ajuns oricum la împărat. Deci faptul că împăratul refuza să-i preia averea era cumva o asigurare că va sfârși într-un anume fel.

Citim și azi, după atâtea secole, „Scrisorile către Luciliu”, care rămân un text minunat, însă uităm adeseori sau chiar nu știm citindu-le, că ele sunt scrise cumva cu sabia deasupra capului. Sunt scrise de către un om care practic își aștepta execuția sau exilul. Dar execuția era mai probabilă. Și până la urmă s-a și întâmplat lucrul ăsta. Interesant poate, de fapt misterul acesta – care, iată, face ca stoicii să fie oameni de toate condițiile și de toate nivelurile sociale și economice – stă în faptul că pentru stoici, averea și banii erau cumva indiferente în ceea ce privește virtutea. Ei au conceptul ăsta foarte interesant de „bunuri indiferente” sau de „preferabile indiferente”. Un bun indiferent este în primul rând un bun, adică e bine să-l ai. Practic, stoicii ne spun că e foarte în regulă să ai bani și să fii bogat, dacă poți să faci lucrul acesta. Iată că Seneca era un ins foarte bogat. Dar în același timp, condiția pe care ei o puneau era aceasta: „folosește-te de avere!” Și sănătatea era un bun indiferent, de exemplu. Cu alte cuvinte, că ești bogat sau că ești sărac, tu trebuie să îți ții lucrurile cu adevărat prețioase lângă tine, iar ele nu stau în avere. Dacă am de ales între a fi bogat sau sărac, e preferabil să fiu bogat. Dar, în esență, un stoic este la fel de autonom și de fericit, de eudaemon – termenul grecesc –, indiferent că este bogat sau sărac, indiferent că este sănătos sau bolnav, de pildă. 

Andreea Roșca: Pentru că sursa lui de bine vine de unde? 

Doru Căstăian: Sursa lui de bine vine din interior. Sigur că spunând asta, spun, întrucâtva, o banalitate. Însă banalitatea aceasta încetează să fie o banalitate dacă ne uităm la ceea ce Michel Foucault numea „tehnici ale sinelui” și Pierre Hadot numea „exerciții spirituale”. Adică binele ăsta interior nu e un simplu sunet spus din gură, un flatus vocis, cum spuneau latinii. Nu e nici o memă pe internet. Internetul e plin de idei valide și inutile. Pentru că o memă circulată pe o rețea de socializare, o memă care spune: „bucură-te de ce ai!”, de exemplu, sau „prețuiește fiecare clipă!”, luată per se, este absolut validă, e absolut corectă, nu cred că poate fi contrazisă la un nivel intelectual. Însă ceea ce îi lipsește de multe ori omului modern este răbdarea și strădania de a o face a lui, de a o asimila astfel încât să-i modeleze deprinderile, modul de a privi lumea. Ori, anticii știau foarte bine că e foarte ușor să rostești un precept valid, dar că e mult mai greu să-l faci al tău, cum spunea Seneca, să îl faci al tău astfel încât el să devină ceea ce cu adevărat, din interior îți modelează viața. 

Andreea Roșca: Asta asta mi se pare un lucru foarte important. Și cred că motivul pentru care a supraviețuit atâția ani această înțelepciune antică este că a fost, cred, singurul moment din istorie în care oamenii au filozofat, au practicat filozofia ca înțelepciune de viață și nu ca exercițiu intelectual, adică înțelepciunea aplicată în viață. Și, apropo de ceea ce spui, de a face lucrurile să fie ale tale și de a practica, de fapt, această înțelepciune filozofică, mă întorc un pic la Socrate, și te întreb cum putem să interpretăm, pentru a folosi în viața de zi cu zi, ideea asta cu „o viață neexaminată nu merită trăită”? Pentru că el nu vorbea despre a te retrage undeva într-o cabană și a reflecta la lucruri. 

Doru Căstăian: Dimpotrivă. Socrate a fost un ins foarte implicat în viața cetății, un om care aprecia compania celorlalți și un limbut, se pare. Adică adversarii îi reproșau chiar chestia asta, că e un soi de zurbagiu, care stă toată ziua și… Bine, adversarii și soția, din ce spune legenda – inclusiv soția lui îi reproșa lucrul ăsta, că pierde timpul discutând. Însă la fel putem vorbi despre Seneca. Seneca era o vedetă, era un influencer absolut al epocii. Niciunul din oamenii ăștia n-a stat retras. Avem, într-adevăr, în tradiția epicureică, la fel cum avem și în tradiția cinică… Pentru că noi, să ne înțelegem, vorbim de aproape 1.000 de ani de filozofie pe care o plasăm sub pălăriile acestor școli antice, și există diferențe importante – și doctrinare, și axiologice –, nu facem o șaorma de toate. De exemplu, dictonul epicureic „trăiește ascuns” venea în contradicție cu ceea ce învățau alte școli, ca Academia Platonică, de exemplu, sau chiar stoicii.

În general, filozofii greci și romani au fost oameni de lume, oameni implicați într-un fel sau altul în viața cetății și nu niște retrași. E foarte interesant, aș spune, cazul cinicilor, care sunt celebri pentru felul în care sfidau convențiile sociale, pentru felul în care se puneau de-a curmezișul practicilor sociale – multe din comportamentele lor rămân paradigmatice, sunt ceea ce azi am numit niște happening-uri, de exemplu –, însă chiar și asta era o formă de implicare. Să nu uităm de ce făceau cinicii asta. Nu pentru că erau asociali, ci pentru că visau o altă societate – mai dreaptă, mai vertebrată, mai puțin ipocrită. Și în numele acestui ideal, șocau de foarte multe ori prin ceea ce făceau. Bine, șocul nu are picioare lungi, dacă îmi permiți un joc de cuvinte, drept dovadă că, pe undeva, școala cinică a fost și școala care a avut cel mai puțin succes în istorie. Pentru că nu e ușor să le ceri unor oameni să sfideze în permanență, în feluri care pe noi ne-ar băga la închisoare în 10 minute azi.

Revenind la ce m-ai întrebat, o viață examinată înseamnă o viață trăită sub semnul reflecției. Și ăsta e un sfat bun, indiferent că vine de la Socrate sau că vine de la altcineva. Noi, Andreea, trebuie să constatăm că ne ducem viețile în ritmuri din ce în ce mai alerte. Viețile noastre au devenit alerte, rapide, au devenit modulare, facem foarte multe lucruri diferite în același timp, lucruri care au vag sau chiar deloc legătură unul cu altul. Atunci când crește viteza – poți să-i spui legea Căstăian, dacă vrei, acestei formule ☺ – atunci când crește viteza, scade reflecția. E atât de simplu. Gândirea noastră trece greu și nu neapărat natural, de la modul imersiv, implicat în acțiune – modul, hai să spunem, utilitar al gândirii – în modul reflexiv. Reflecția necesită de obicei un spațiu, un loc. Și chiar dacă nu sunt un spațiu și un timp fizice, ai nevoie măcar să ieși cotidian din fluxul acela care te poartă, pentru a gândi și a te gândi la semnificația acțiunilor tale. Sigur, Socrate vorbește de un nivel încă superior al reflecției, pentru că el ne îndeamnă nu doar să fim reflexivi – asta e cumva de la sine înțeles –, ci să fim reflexivi și în ceea ce privește întregul existenței noastre. O viață examinată înseamnă o viață pe care o ai cumva tot timpul sub ochi și pe care o judeci cu instrumentele filozofiei, încercând să rămâi în același timp în ea. Dar să fii pe cât se poate și obiectiv, să fii echilibrat în judecarea ei și onest. Oamenilor le vine greu să fie onești, mai ales când e vorba de ei înșiși. Și ăsta e îndemnul socratic. Când, mai târziu, stoicii spun – iarăși o memă bună de circulat pe net – „trăiește fiecare clipă ca și cum ar fi ultima”, ei nu ne îndeamnă să plecăm la chef, pentru că mâine nu vom mai fi – „să bem și să mâncăm, căci mâine vom muri”, cum spune Apostolul Pavel. Nu, îndemnul lor e mult mai subtil, de fapt. Ceea ce ei ne spun este asta: „trăiește și comportă-te conștient de faptul că sfârșitul tău poate veni în orice clipă și că ăla va fi momentul în care nu vei mai putea interveni asupra vieții tale. Așadar, ăla e momentul în care cartea se sfârșește, așa că ai grijă ce pui în ea, pentru că nu vei mai fi capabil să corectezi și să schimbi nimic”. E un pic altceva decât felul în care e înțeleasă îndeobște această formulă. 

Andreea Roșca: Un alt lucru care mă preocupă este ideea asta de self-development. Peste tot sunt o grămadă de cărți, de rețete. Și pe mine m-a contrariat tot timpul lucrul ăsta – în viteza de care vorbești, am sentimentul că, într-un fel, căutăm lucrurile ușoare și scurte. Și, într-un fel, are sens, pentru că dacă mă întorc la o viață bună și mă întorc la ideile prime despre o viață bună, ele vorbesc de creștere – Aristotel este cel care vorbește despre o viață bună ca fiind o viață de evoluție, dar pe de altă parte e o viață de evoluție care-i în acord cu tine. Aș vrea să vorbești un pic, din perspectiva acestor idei, despre cum înțelegi tu self-development-ul. Că pe mine conceptele astea de rețete mă deranjează și mă enervează foarte tare. 

Doru Căstăian: Să știi că nu e o întrebare simplă asta și încerc să găsesc niște răspunsuri care să fie potrivite unui podcast prietenos, cum este cel pe care mi-l propui. Pentru că aș avea și o variantă de răspuns, pentru chinuit elevi sau studenți. Dar hai să le luăm pe rând.

În primul rând, cred că disconfortul pe care îl simți nu e nejustificat. Ai o intuiție corectă, pentru că însăși ideea de dezvoltare personală, de dezvoltare a sinelui, self-development, care să se facă rapid și algoritmic, este un non-sens. E atât de simplu. Suntem, în general, sub presiunea multor lucruri pe care trebuie să le facem, dacă se poate, rapid. Într-o astfel de lume, algoritmii duc în general o viață bună. Algoritmii au o viață bună, urmează să avem și noi. Ce este de fapt un algoritm? Este o rețetă care te duce din punctul A în punctul B, fără să mai fie nevoie ca tu să desfășori procese euristice, tu nu mai trebuie să descoperi soluții, nu trebuie să intri într-un proces de cercetare sau de cunoaștere, care sunt procese cronofage și care în același timp sunt și dificile. Algoritmii sunt foarte buni în multe situații, pentru că ne simplifică viața și ne-o ușurează. Unde se produce însă eroarea? Când încercăm să mutăm algoritmii de acolo de unde au sens – adică în acțiunile noastre automatizate, previzibile și așa mai departe – în mijlocul unor procese care sunt eminamente euristice, cum ar fi descoperirea de sine sau cum ar fi alte tipuri de interacțiuni foarte complexe. 

Andreea Roșca: Sau construirea unei relații, sau găsirea unei meserii … 

Doru Căstăian: Exact la construirea unei relații mă gândeam și eu. Ce poate fi mai tentant decât să descoperi undeva algoritmul prin care să cucerești perechea dorită sau prin care să duci o viață de familie reușită? Nu există. Pur și simplu nu există așa ceva. Însă trebuie făcute și aici două precizări, care, cred eu, sunt importante. Pe de o parte, există tentația aproape irezistibilă de a căuta algoritmi care să ne simplifice deciziile complexe. Pe de altă parte, trebuie să fim conștienți că, deși aceste căutări țin de descoperire și de euristică, noi nu pornim totuși de la zero, adică ar fi stupid să încercăm să redescoperim direcții și mecanisme culturale care au fost inventate și răsinventate de foarte multe ori. Ăsta e motivul pentru care citim autori – iată, morți de milenii deja –, dar ale căror idei rămân valabile. 

Andreea Roșca: Exact asta e ce voiam să întreb, deși am complicat foarte tare întrebarea. Pentru că există înțelepciune de milenii despre ideea asta de self-development, ce putem învăța de la oamenii care au trăit acum foarte mulți ani și pare că au stăpânit-o mai bine ca noi? 

Doru Căstăian: Păi, faptul că au supraviețuit atât de mulți ani este, în sine, un semn că au stăpânit lucrurile mai bine ca noi. Știu că noi avem un bias modern și avem impresia că dacă ceva e vechi, e neapărat și mort; dacă ceva e vechi, trebuie să fie marmură și trebuie să fie lipsă de viață. Nicidecum. De fapt, dacă ne uităm cu atenție în jur, timpul este un răpitor vorace. Este un acid sulfuric, spun eu de foarte multe ori, care nu iartă nimic și distruge aproape totul cu o viteză uluitoare.

Ce-a mai rămas din gândurile noastre de ieri, cele pe care nu le-am notat și cele pe care nu le-am imortalizat? Ce a rămas din planurile noastre de acum 10 ani? Sau din visele pe care le aveam acum 20? Care sunt scriitorii care câștigau premii și erau foarte vânduți acum 70 de ani? Îți garantez că dacă vezi lista n-ai auzit de 90% dintre ei. Pentru că timpul nu iartă, e un mediu tare acid.

Să ai cărți, idei care se retipăresc după mii de ani, care apar în ediții moderne, care apar în ediții de manual de buzunar, este în sine un semn că acolo e ceva ce rezistă într-un mod remarcabil trecerii timpului. Și, sigur, ne putem întreba: „bun, putem admite valoarea culturală a acestor idei, dar mai sunt ele preluabile de către omul modern?” Părerea mea este că da. Sigur, cu anumite ajustări și cu anumite modificări, însă da. Eu chiar am făcut un pariu cu elevii mei – unii dintre ei citesc din zona asta a self-help-ului – și i-am provocat la un moment dat să găsească o singură idee, sau tehnică, sau metodă propusă în literatura modernă de self-development, pe care eu să nu o pot identifica într-una din scrierile vechi. Și le-am promis câte un 10 pentru fiecare idee de genul ăsta. N-am primit încă niciuna. Bine, asta nu înseamnă neapărat că n-au găsit, poate că au și uitat de provocarea mea, însă aș pune pariul ăsta cu oricine, oricând. 

Andreea Roșca: Și dacă ar fi să alcătuiești un fel de îndrumar, câteva principii pe care le-ai extrage din această înțelepciune, apropo de cum să creștem, să devenim mai buni, să ne facem o idee clară despre cine suntem, ce-ai spune? Adică vine cineva și te întreabă: „Doru, te rog frumos, dă-mi și mie trei-patru linii pe care să încep să-mi gândesc ideea asta de evoluție și de cunoaștere de sine către o viață mai bună.” Știu că și eu caut metode acum, și rețete…  

Doru Căstăian: Nu vreau și nici nu cred că cei care vor asculta podcastul ăsta se vor raporta la mine ca la vreun guru. Ferească Dumnezeu! Am multe defecte, dar guru nu sunt. Sunt doar un om care consideră relevante cumva chestiunile aflate azi în discuție și în calitatea asta și particip la podcast-ul tău.

Înainte să răspund la întrebare, dă-mi voie să fac o foarte scurtă precizare teoretică: noi avem obiceiul de amesteca – de cele mai multe ori fără să ne dăm seama – idei care de fapt sunt din filme diferite din punct de vedere cultural. Fiind din filme diferite, le punem într-un singur loc și obținem uneori niște struțo-cămile foarte interesante, și destul de disonante, și uneori nefuncționale. Un exemplu este felul în care percepem ideea de evoluție sau de dezvoltare, pentru că aici există cel puțin două modele culturale mari.

Primul este modelul lumii antice, care e un model circular. L-ai pomenit pe Aristotel. Modelul aristotelic e un model împărtășit de toată lumea greco-romană și spune că lucrurile stau cam în felul ăsta: fiecare lucru care ține de natură crește, se dezvoltă, atinge un potențial maxim. Există un potențial, acest telos, cum îi spun grecii, acest scop.

Acest potențial maxim poate fi atins printr-un soi de mișcare internă a respectivului organism și, odată ce a atins acest punct de maxim, intervine declinul. Organismul respectiv intră într-o formă de declin și, prin circularitate, se ajunge la renașterea unui nou organism care reia ciclul. Modelul este ciclic, dezvoltarea se întâmplă în cerc. Nu întâmplător, păgânismul, ca și cadru general al gândirii antice, mizează pe ciclicitate. Ideea revenirii anotimpurilor, a vieții și așa mai departe, pe care o întâlnim și în foarte multe religii vechi.

Acestui model noi îi suprapunem un alt model care nu e deloc coerent cu primul și care îl pune în criză și-l atacă. Doar că nouă ni se pare că merg împreună și le sudăm, ca și cum ai suda un hipopotam de un pește. Acest al doilea model este modelul și reprezentarea creștină asupra lumii.

Reprezentarea creștină asupra lumii propune un alt model al timpului și al dezvoltării. Pentru creștini, timpul nu este circular. Timpul are o origine, există un început al lumii și există un sfârșit. Parusia acristică, momentul venirii lui Cristos, încheie timpul istoric. Dacă grecii și romanii își reprezentau timpul mai degrabă ca un cerc și dezvoltarea mai degrabă ca un proces circular – creștere, dezvoltare, atingere de potențial maxim și de cădere –, în creștinism timpul devine mai degrabă un soi de linie. În creștinismul primitiv e o linie orizontală. De fapt, primii creștini nu cred că progresul și evoluția sunt posibile în timpul vieții de aici. E un element foarte important. Ce poți tu să faci în calitatea ta de credincios este să te străduiești să trăiești creștinește și conform preceptelor. Dar viziunea asupra omului e fundamental pesimistă. Omul nu admite evoluție și dezvoltare. Tocmai de aceea a venit Cristos. Pentru că omul nu poate prin el însuși.

Mai târziu, secole mai târziu, din ideea asta a timpului liniar se naște ideea de progres, care e un drum infinit. Linia dreaptă este infinită. E un drum infinit și care nu are capăt. De fapt, repet, sunt două modele. Progresul nu are capăt. Nu poți să spui: „azi, marți, la ora 15.00, am atins capătul progresului, de aici încolo nu se mai poate progresa”. Nu există așa ceva. 

Andreea Roșca: E întreaga idee pe care e construită civilizația occidentală, de fapt, de progres continuu. 

Doru Căstăian: Exact. Și atunci, ce se întâmplă în vremurile noastre? În vremurile noastre, care sunt citaționale și cărora le place bricolajul și le place colajul, am luat pur și simplu primul model, am luat al doilea model și am făcut-o struțo-cămilă. Struțo-cămila e cam așa: există un potențial maxim al fiecăruia – de câte ori ai auzit în literatura de self-help chestia asta: să ne atingem potențialul maxim? –, dar în același timp, potențialul maxim nu va fi atins niciodată în timpul vieții noastre din moment ce progresul este continuu. De fapt, modelul ăsta este complet schizoid în interior.

Andreea Roșca: Da, e calea către suferință.

Doru Căstăian: Exact. Pentru un grec, potențialul maxim nu e o chestie misterioasă plasată undeva în viitor. E foarte simplu: caisa aia ajunsă la maturitate deplină, cu sâmburele în interiorul ei, cărnoasă, parfumată și comestibilă este potențialul maxim. De acolo înainte, ea doar se va usca și se va zbârci. Ori noi am luat idei și din modelele precreștine, și din cele creștine și am făcut potpuriul ăsta de azi. 

Andreea Roșca: În care nu ne oprim niciodată, deși suntem finiți. 

Doru Căstăian: Nu ne oprim niciodată, nu vom atinge de fapt vreodată potențialul maxim, dar e bună strădania asta către potențialul maxim. Asta, în esență, e o reprezentare creștină mai mult creștină decât păgână. Pentru că în creștinism apare ideea asta: n-ai să fii Cristos niciodată, există o prăpastie între tine și divinitatea lui Cristos, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să te străduiești. Imitatio Christi, imitația lui Cristos, rămâne modelul de virtute prin excelență.

Asta era mica precizare teoretică. Hai să nu uităm și ce m-ai întrebat. M-ai întrebat ce i-aș răspunde cuiva care m-ar întreba: „care sunt principiile, direcțiile spre care m-ai orienta?” Una dintre direcții aș spune că ține de reflecție. Deprinderea de a gândi și asupra simplelor acțiuni, dar și asupra vieții tale ca întreg. A doua direcție ar fi aceea de a fi mult mai atenți în privința lucrurilor pe care le consideră cu adevărat valoroase pentru ei. Oamenii – și te provoc să îmi spui dacă ai întâlnit foarte mulți oameni în viață care au făcut asta – rareori meditează asupra valorilor, pentru că există întotdeauna chestiuni mai urgente: trebuie să mă gândesc ce-i pun lu’ ăla mic la pachet, trebuie să mă gândesc ce plătesc întâi, care factură și așa mai departe. Și atunci nu e timp să ne gândim și la valori. Dar meditația asupra valorilor este fundamentală. Să-ți pui întrebarea care sunt cu adevărat valorile tale și lucrurile pentru care merită să te agiți în felul în care te agiți în fiecare zi. Și un element care mie mi se pare foarte important este meditația asupra ierarhiei valorilor. Pentru că valorile nu sunt coerente unele cu altele. Ar fi minunat să fie așa, dar nu e așa. Unele valori sunt mai importante decât celelalte, cel puțin în reprezentarea ta. 

Andreea Roșca: Cum ar fi că vreau și libertate, dar vreau să și aparțin unei comunități. 

Doru Căstăian: De exemplu. Și cred că întâlnim la ordinea zilei astfel de situații conflictuale. Până la urmă ce desparte stânga de dreapta? Avem certuri ideologice sinistre și urâte de mult timp. Poate sinistre e un cuvânt cam greu. Avem certuri ideologice serioase, dar ele sunt certuri de familie.

Eu cred că dacă iei un om de stânga și un om de dreapta și îi întrebi: „ce e importantă: echitatea sau prosperitatea?”, nu cred că vreunul va spune că vreuna din astea două nu e importantă. Diferența apare în momentul în care ei stabilesc o ierarhie: e mai important să fii liber și prosper sau să ai o societate echitabilă? Aici vor da răspunsuri diferite. Pentru că omul de stânga e dispus să sacrifice ceva din libertatea și din prosperitatea individuală pentru creșterea echității, pe când omul de dreapta nu e dispus să facă asta. Sunt certuri de familie, așa cum e și cearta dintre credincioși și atei, care e o ceartă complet creștină, nici n-are sens în afara cadrului creștin.

O a treia direcție ar fi atenția către oameni. Nouă ni se pare ușor să fim atenți. De fapt, e tare greu. Și îmi place foarte mult o vorbă pe care am auzit-o cândva, era o poetă britanică sau americană, nu mai știu, care spunea așa: „attention is the beginning of caring”. Deci atenția către ceva e începutul păsării, e începutul dispoziției, disponibilității de a te implica. Ori, vezi tu, mie nu mi se pare întâmplător că o epocă care cu siguranță e probabil cea mai prosperă din istoria umanității, dar în același timp și cea mai confuză valoric și existențial, e și o epocă a crizei atenției. N-a existat niciodată o bătălie mai sinistră pe atenția oamenilor decât acum. Atenția le e solicitată publicitar, le e solicitată în rețelele de socializare. Ori atunci devine tot mai greu să fim cu adevărat atenți unii la alții. Și cred că asta e o direcție pe care ar trebui să o urmăm toți. Sigur că o să ne iasă mai bine unora, mai rău altora, însă e important să fim atenți și să practicăm cu moderație și cu inteligență și empatia.

Empatia nu cred că e un panaceu, așa cum tinde să fie uneori prezentată. Există și a dark side of empathy, și suntem din ce în ce mai conștienți de asta. Dar ea e – nu mai știu cine spunea asta – ca antibioticul: se folosește la nevoie și nu se lasă chiar necontrolat la îndemâna copiilor și adulților. Pentru că empatia e, de fapt, e un truc al minții: dacă fiecare dintre noi ar rămâne doar în mintea lui, n-am depăși niciodată nici conflictele și nici pragurile dintre noi. Empatia și mă face să văd lucrurile ca tine și, în felul ăsta să pot debloca relația. 

Andreea Roșca: Să găsim un numitor comun. Pentru că vorbim despre zona asta de atenție și de empatie, e o temă pe care o văd în jurul meu și care mă preocupă și pe mine, tema interesului individual versus contribuția la lume, ca s-o numesc așa, cu un termen foarte generic. Care e iar o temă de viață bună. Și voiam să te întreb ce răspunsuri găsim la ea dacă ne uităm prin lentila asta filozofică? 

Doru Căstăian: Și aici trebuie să mă refer un pic la mutațiile culturale care s-au întâmplat de-a lungul secolelor. Nu pentru că am eu neapărat o pasiune istoricizantă, ci pentru că și ideile suferă mutații, nu doar organismele. Felul în care ele mutează devine relevant pentru felul în care noi le folosim.

Am pomenit la un moment dat lumea antică – hai să-i spunem, cadrul păgân – și după aceea am făcut referire la creștinism, care e o viziune și o reprezentare a lumii extrase dintr-un alt mediu. Creștinii nu sunt la momentul apariției decât una dintre miile de secte milenariste care din zona Orientului Mijlociu. Când au ajuns în Imperiul Roman, romanii nu s-au prins vreo 200 de ani că-s alții, nu-s evreii pe care îi știau ei. În schimb, creștinismul a adus niște mutații culturale enorme. Una dintre ele este această punere în tensiune a interesului individual cu interesul comunitar. 

Andreea Roșca: În lumea antică n-aveau această separare. Pentru că, dacă ne gândim la Marcus Aurelius, pentru el erau una și aceeași, adică datoria lui față de el și față de ceilalți nu era distinctă. 

Doru Căstăian: Evident. De fapt, în lumea antică, necreștină, să spunem așa, era un lucru absolut de la sine înțeles, axiomatic, că nu poți duce o viață bună în afara comunității. Filozofiile antice – Aristotel, cu precădere – sunt ultracomunitariste. Celebra metaforă a lui Aristotel, cu individul care e ca un braț într-un corp și care, dacă e desprins de corp, nu mai e braț decât cu numele, o spune cu vârf și-ndesat. Cu alte cuvinte, ar fi fost de la sine înțeles pentru un antic că nu poate să-ți fie bine individual decât prin binele comunității și nu poate să-ți fie bine în comunitate decât dacă ai și grijă de tine, dacă există o grijă a sinelui.

Creștinismul introduce o oarecare tensiune. Nu le pune în opoziție – primele comunități creștine au fost niște modele remarcabile de comunități. Tensiunea devine evidentă abia în ultimii 200-300 de ani, când, practic, era filozofică se desprinde de cadrul creștin care o susținuse undeva până la începutul Renașterii și ajunge să afirme un individualism la un nivel care ar fi fost de neînțeles pentru cei vechi.

Vedem individualismul ăsta însoțind nașterea filozofiei moderne, nașterea științei, romantismul – cu conceptul lui de geniu.  Îmi doresc aproape să nu fi fost inventat acest concept, la cât de mult e abuzat azi. La Herder sau la unii romantici, geniul încă e expresia întregii comunități și a întregii lumi. De ce-l iubim noi pe Eminescu, pasămite? Pentru că în el se exprimă întregul spirit comunitar.

Cert este că lumea ultimilor 200-300 de ani e deja o lume foarte individualistă, în care individul ajunge să se realizeze de foarte multe ori împotriva comunităților lui. E interesant că în perioada foarte recentă – postmodernitate, ar spune istoricii culturii – ne-am lecuit cumva de visurile modernității. Și chestiile care ne însuflețeau în modernitate – ideea progresului, ideea evoluției nesfârșite și așa mai departe – sunt acum tratate mult mai voios și mai relaxat, și chiar ironic și cu amuzament. Postmodernitatea redescoperă ideea de comunitate. O facem și noi: voi descoperiți comunitățile de business, noi descoperim comunitățile educaționale. Oamenii încep să se trezească un pic din visul ăla prometeic al modernității și să redescopere că, de fapt, ar trebui să ne propunem lucruri mai cuminți, mai puțin radicale, să devenim conștienți că, de fapt, avem mai multe șanse să le rezolvăm împreună, decât să o ia fiecare după cum îl taie capul. 

Andreea Roșca: Că siguri nu ne e bine nicicum. Că oricât de bogați am fi, singurătatea este greu de dus.

Doru Căstăian: Dar și aici, nu pot să nu remarc, e o struțo-cămilă. Pentru că, pe de o parte, exact despre asta e postmodernitatea, despre faptul că nu mai putem miza pe un individualism nebun, despre faptul că nu mai putem marșa pe concepte radicale – extremiste, la limită –, cum este geniul, care e individual, care merge împotriva a tot și a toate. Dar aia nu îi împiedică pe foarte mulți dintre influencerii de azi și formatorii de opinie să vorbească despre cum fiecare dintre noi e genial, despre cum fiecare copil e genial. Ceea ce e de un comic nebun. Dacă toți copiii sunt geniali, niciunul nu mai e genial. Pentru că asta e definiția geniului: cel care iese din rând. Dar, sigur, nimeni nu mai ia conceptul de geniu atât de încruntat și de tensionat cum s-ar fi raportat la asta Byron sau mai știu eu cine. Azi, să spui că copiii sunt geniali e ca și cum ai spune că au câteodată muci. E o banalitate. 

Andreea Roșca: Au potențial.

Doru Căstăian: Da, e un cuvânt mai bun. 

Andreea Roșca: Da, dar e același lucru. Acum să spui că ești genial înseamnă că ai putea face niște lucruri la care ai avea acces dacă ai munci, dacă ai vrea, dacă ți-ar păsa. Un fel de banalizare a geniului.

Doru Căstăian: E foarte interesant cum, de exemplu, termeni care sunt religioși la bază au ajuns azi să fie folosiți în contexte care de care mai amuzante. De exemplu, adorația este un termen religios, numai Dumnezeu poate fi adorat în sensul strict al termenului. Ei, copiii de azi adoră cartofii prăjiți… 

Andreea Roșca: Ideea lui Nietzsche, de a îți crea propriul sistem de referință și de a nu merge cu gloata, se potrivește, cred, cu autoreflecția și cu crearea propriului sistem de valori. Crezi că e ceva de accentuat aici sau de spus? Pentru că mi se pare că e un moment important momentul ăsta în care zicem: „nu există adevăruri supreme”. 

Doru Căstăian: Nietzsche e un caz complicat, pentru că, într-un anume sens, el e părintele postmodernității filozofice despre care am tot vorbit până acum. În același timp, cred că îl poți vedea și ca pe un ultim romantic, unul dintre ultimii care, hai să spunem, au mizat pe conceptul ăsta de individualitate creatoare. Însă ai văzut foarte bine unde stă de fapt problema. Problema e că Nietzsche, dincolo de ce luăm noi de la el, că sună mai motivațional așa și mai drăguț, Nietzsche a fost un teribil demolator al marilor viziuni filozofice fondatoare. Sigur că nu doar lui i se datorează procesul ăsta, însă ideea e că, după Nietzsche și după alți filozofi pe care n-am să-i pomenesc acum, exact în situația asta ne aflăm, în situația unui perspectivism total: nu mai există adevăruri absolute în sensul ăla tare, metafizic. Și atunci, cumva, fiecare dintre noi poate deveni liber să-și cioplească propria statuie și să devină ceea ce este. 

Andreea Roșca: Să creadă în ce vrea să creadă. 

Doru Căstăian: Problema cu tipul ăsta de poziție e că el e foarte ușor să cadă într-o formă de relativism cumplită.

Andreea Roșca: Din nou, mi se pare o cale spre suferință. Pentru că dacă totul este relativ, înseamnă că nimic n-are niciun sens. 

Doru Căstăian: Absolut. Bine, Nietzsche pe undeva ne și spune asta, că nimic n-are niciun sens sau, mă rog, nimic n-are un sens prestabilit de un mare anonim și un mare creator, cum visa metafizica clasică. Și sigur că asta e o invitație la a ne găsi noi sensurile și a ne construi existența. Dar ideea este că înainte aveam o referință comună.

Pentru greci erau cetatea și zeii ei, pentru creștini erau divinitatea și preceptele ei. Până și marxiștii, comuniștii, și-au găsit referenți absoluți: revoluția, lumea omului nou și așa mai departe.

Practic, postmodernitatea vestită de Nietzsche este ceea ce vedem azi pe rețelele de socializare. Este multitudinea și pluralitatea punctelor de vedere și a pozițiilor care nu mai au niciun soi de referință absolut. Și atunci se pune problema: ce facem într-o astfel de lume, cum navigăm într-o astfel de lume? Pentru că noi avem nevoie de shared meaning, avem nevoie de referințe comune. Și referințele ăstea comune continuăm să le avem. Uite, noi avem discuția asta, pentru că la un nivel fundamental, probabil credem în aceleași lucruri, promovăm același tip de lucruri. Numai că, vezi tu, acest shared meaning și acest orizont comun de sens nu mai are nimic divin sau metafizic, el este pur și simplu o afacere omenească, stabilită între oameni. Și așa cum noi avem niște referenți și niște valori în comun, așa pot exista grupuri care să aibă valori diferite de ale noastre sau poate chiar opuse. Pentru că valorile pot intra și în conflict.

Marele pariu secular este că putem construi o lume democratică… E un pariu secular, suntem într-o epocă post-teologică. Îmi vine să citez un filosof american, Mark Taylor, care are o carte care se numește „After God”. Suntem după Dumnezeu. Deci marele nostru pariu, marea noastră provocare e să construim o lume în care să ne putem duce cu toții poveștile și orizonturile de sens, fără să ne atacăm și să ne canibalizăm unii pe alții. E o bătălie teribilă. Eu nu bagatelizez deloc dacă ne uităm la ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă ne imaginăm o lume în care superputerile ar deveni Rusia, sau China, sau, Doamne ferește, Coreea de Nord, îți imaginezi că ni s-ar scoate din cap foarte repede perspectivismele și relativismele. Ar reveni micii și marii dumnezei politici, care să ne spună exact ce să credem. 

Andreea Roșca: Un dușman comun creează întotdeauna un fel de suprareferință, indiferent de credințele fiecăruia dintre noi. 

Doru Căstăian: Exact. Și cam despre asta e vorba. Sigur, haideți să ne putem crea și autocrea, și ăsta e un lucru minunat, dar în același timp cred că trebuie să facem asta într-un spirit de toleranță și de acceptare a faptului că și ceilalți au dreptul să facă acest lucru într-un spirit dialogic și deschis, în care eu mă pot îndrepta nu ostil către tine și tribul tău, ci dimpotrivă, deschis și dispus să învăț și să mă modelez. Cam așa văd eu preceptul ăsta. 

Andreea Roșca: Din tot ceea ce ai studiat și din tot ceea ce știi, ce ai spune despre sensul vieții? Despre cum să-l dăm, să-l găsim, să-l descoperim. Că avem această preocupare despre care-i sensul în viață, până la urmă. Cum mi-l găsesc? Cine mi-l dă? 

Doru Căstăian: Ca să glumesc așa un pic, aș spune că e vast proiectul ăsta de a găsi sensul sensului vieții. Eu cred că la noi, la oameni, nevoia de sens este mult mai veche și e mult mai fundamentală decât la nivelul ăsta ultracultural al sensului vieții. Noi suntem flămânzi de sens. Pentru că creierul nostru de primată a trebuit să facă foarte de timpuriu față acestei probleme. Care sunt lucrurile din jurul meu care sunt relevante pentru mine, care au sens pentru mine? Pentru că doar ele trebuie procesate și cunoscute.

Sigur că, sute de mii de ani mai târziu, problema sensului s-a complicat foarte mult, astfel încât ne putem întreba care e sensul vieții noastre. Eu îl văd într-o manieră destul de relaxată și de postmodernă, în sensul că m-am consolat cumva cu niște gânduri și am ajuns să le accept cu tot ce au teribil în ele – pentru că ele au ceva teribil în ele –, și anume că de fapt, sensul unei vieți e sensul unei povești, de fapt.

La final, ceea ce va rămâne în urma noastră e o narațiune care nici măcar nu ne va aparține. E o narațiune care va fi spusă de toți cei care ne-au cunoscut, de memorii umane, de limbaje mai mult sau mai puțin adecvate. Și cei care au noroc –foarte puțini – ajung să fie, hai să spunem, păstrați în narațiunile publice. Ei sunt marile figuri pe care încercăm să nu le uităm la nivelul generațiilor. Dar nu cred că e mai mult decât atât în sensul vieții. Cred că sensul este o operațiune umană. Nu cred că există un sens dat dinafară. Și cred că sensul vieții este ceea ce i-am făcut pe ceilalți în stare să povestească despre noi.

Știu că e o manieră mult mai simplă și, în același timp, mult mai slabă de a te gândi la sensul vieții decât maniera aia intens filozofică, existențialistă și așa mai departe. Dar nu cred că e mai mult sens în viața noastră decât putem găsi în povestea care la final se întâmplă să fie viața noastră.

O să dau numele unei cărți pe care am lansat-o recent la Galați și m-a bucurat foarte mult evenimentul. În cel mai recent roman al lui Mircea Cărtărescu, „Teodoros”, există un capitol în care arhanghelii judecă sufletul unui păcătos foarte păcătos, conducător de împărății, criminal, războinic și așa mai departe. Și încearcă să îi facă lui Dumnezeu, care va lua decizia finală, un soi de briefing: cam asta a făcut bine, cam asta a făcut rău, unde-l ducem p-ăsta, în rai sau în iad? Dumnezeu judecă nu pe două coloane, nu după raportul de fapte bune sau rele, ci după cât de frumoasă a fost povestea vieții acestui om, după câtă frumusețe ascunde, de fapt.

Gândul ăsta e frumos și teribil în același timp, pentru că eu nu îmi fac iluzii că există ceva de tipul sensului vieții mele care ar putea să-mi supraviețuiască mie în vreun fel. Sensul vieții este ceea ce eu văd în fiecare moment din viața mea ca reprezentând coerența și unitatea poveștii care e viața mea și în același timp lucrul care mă face să pot să mă ridic din pat dimineața. 

Andreea Roșca: Interesant. De fapt este tot despre autoreflecție, despre în ce măsură ceea ce tocmai fac are sens sau e disonant cu această poveste pe care o țes în fiecare zi. Mi se pare foarte frumos asta. Vreau să te mai întreb despre ceva despre care vorbim foarte rar astăzi, dar care la un moment dat a fost parte din conceptul unei vieți bune. Despre ideea de virtute, care cred că e definitorie pentru Kant, ideea că o viață bună include în ea ideea de virtute, de bun de dragul bunului. 

Doru Căstăian: Și pentru Kant. Eu sunt fan al eticii virtuții. Există o întreagă istorie a eticii virtuții care începe tot în antichitate. Da, deci primii mari teoreticieni ai virtuților sunt, evident, anticii. Nu înseamnă că virtuțile anticilor sunt integral și virtuțile pe care le-am prețui azi.

Mie nu prea îmi place să-mi pun etichete și să spun: sunt kantian, post-, neocarnapian sau chestii de ăstea, că astea mai mult induc în eroare… Dar dacă cineva m-ar pune într-un colț și m-ar forța să recunosc ce tip de etică mă seduce și mă convinge cel mai mult, aia ar fi etica virtuțiilor. Mă fascinează ideea de virtute. Sunt conștient că una e virtutea lui Ahile și alta e virtutea omului modern, dar rămâne ideea de bază.

Virtutea este o formă de excelență a caracterului. O formă de ideal spre care te îndrepți în fiecare zi din viața ta, prin ceea ce faci. Și iarăși aș spune, Andreea, că e una dintre ideile pe care lumea postmodernă le redescoperă. Mie mi-e ușor să văd de unde vin ideile asta, pentru că am referințe în ambele lumi: sunt și profesor, citesc cărți de pedagogie modernă, în același timp, sunt și profesor de filozofie, citesc cărți de filozofie și mi-e ușor să văd de unde provin ideile.

Dacă azi se vorbește, de exemplu, foarte mult despre excelență… A fost o întreagă discuție, pentru că legea propunea ideea de excelență aproape exclusiv în termeni exteriori, formali – excelența înseamnă premii, înseamnă…  Am scris un text care se numea „Excelența e în altă parte”. Mie mi se pare trist că o lege – atât cât poate ea – ratează această nestemată, această perlă a gândirii vechi, care este ideea de excelență a caracterului. Mi-ar fi plăcut să citesc undeva în lege și despre forma asta de excelență.

E excelent, de exemplu, un elev multipremiat, dar care are un caracter infect? Întreb. Virtutea în sine, virtuțile în sine, se pot schimba și s-au tot schimbat. Pentru un grec ar fi fost absolut de neînțeles și oximoronică expresia ”virtute feminină”. Și etimologic virtute vine de la vir, vine de la bărbat. Și totuși, în filozofia modernă, se vorbește de virtuți feminine. O face Svetlana Alexievici, de exemplu, în „Războiul nu are chip de femeie”, când spune că femeile dau viață și de aceea au practic un alt tip de virtute decât bărbații, sunt mai degrabă conștiente de fragilitatea vieții decât de caracterul ei războinic. Vine Machiavelli la începutul perioadei moderne și vorbește de virtuți politice, un alt sens al cuvântului virtute.

Dar ideea fundamentală rămâne ideea de a încerca să găsești anumite fațete ale caracterului tău care ți se par demne de urmărit și la care să șlefuiești, să lucrezi în fiecare zi. Cred că asta e cea mai prețioasă moștenire a eticii virtuților: ideea de a munci în fiecare zi – care era o banalitate, era un fapt self-evident pentru un antic – la rafinarea și la îmbunătățirea caracterului tău. Și sigur, asta iarăși se leagă de autoreflecție.

Stoicii aveau un exercițiu foarte ușor de făcut. Eu îl recomand și elevilor mei, îl practic și eu atât cât pot, mai uit – sunt și eu un om modern și postmodern, deci uit de la mână până la gură –, dar în general încerc să-l practic. Celebra reflecție de dimineață și reflecție de seară a stoicului: să nu-ți începi ziua până nu acorzi un minut-două unei simple reflecții a zilei respective – oare ce mă așteaptă azi? Care ar putea fi provocările? Cum ar trebui să răspund unei provocări, dacă ea mi se va întâmpla? Cum ar fi în acord cu valorile mele să procedez dacă mi s-ar întâmpla asta? Reflecția de seară e la sfârșitul zilei și te poți întreba asupra lucrurilor pe care le-ai făcut: unde ai dovedit caracter și virtute, unde, dimpotrivă, te-ai dovedit nedemn de valorile tale. Poate că ai fost mai laș, poate că ai fost mai ipocrit sau mai alunecos decât era cazul.

Noi nu prea mai facem asta. Pentru că n-o facem, avem tendința să nu fim foarte conștienți de lucrurile astea. E o cale foarte dreaptă către ipocrizie și către ascundere. Atunci când cineva, care poate te observă mai obiectiv, vine și-ți spune: „uite, la faza asta ai fost aiurea sau n-ai făcut ce trebuie”, ai tendința să te aperi, ai tendința să justifici. Și dacă te justifici, deja te îndepărtezi de calea virtuții, pentru că în loc să recunoști bărbătește, virtuos „aici e problema; da, azi n-am fost ce trebuie la faza asta, dar poate că o să fiu mâine, o să mă străduiesc să fiu mâine”, te ascunzi.

Tipul ăsta de reflecție e ceea ce modern am numi mindset de creștere. Și e un mindset de creștere care chiar m-ar ajuta să mă desăvârșesc. Tot Seneca îi spunea lui Luciliu la un moment dat: „ai venit aici să cauți un doctor, dar aici locuiește mai degrabă un bolnav”. Eu nu sunt perfect. Sunt eu, în primul rând, propria mea responsabilitate. Și cred că dacă am face asta mai des și mai sistematic, chiar ar fi un drum bun spre creștere. 

Andreea Roșca: Un ultim ultim lucru vreau să te întreb. Pentru că ai pomenit de această practică stoică, de reflecție la început și la final de zi, dacă ar fi să te gândești la două-trei întrebări, ca un exercițiu, care să ne apropie într-un fel de a ne construi o viață mai bună, cu ce întrebări crezi că am putea să lucrăm? Sigur că sunt foarte multe, dar dacă ai alege două-trei întrebări.

Doru Căstăian: Întrebări pe care le-aș adresa altora sau pe care mi le-aș adresa mie?

Andreea Roșca: Noi cu noi. Dacă ți le-ai adresa ție. 

Doru Căstăian: Cred că o întrebare pe care mi-aș adresa-o mie este: ce anume mă face să mă blochez în anumite automatisme și să mă împiedic în anumite obstacole pe care constat că mi-e greu să le depășesc?

Apoi, o întrebare pe care cred că ar trebui să ne-o punem frecvent: dacă lucrurile pe care continuăm să le facem sunt (sau mai sunt) în acord cu principiile și cu valorile noastre. Sau mareea obișnuinței și a rutinei ne-a dus în mijlocul unui proces pe care nu prea îl mai înțelegem, nu se mai corelează neapărat ceea ce vrem, dar continuăm să facem din obișnuință?

Foarte frumos spunea Santayana, un filozof interesant… Avea o definiție genială a fanaticului: fanaticul este un om care își dublează eforturile atunci când a uitat scopul. Cred că toți avem sămânța asta de fanatism. Facem și mai mult, și mai mult, și mai mult. Dar, la un moment dat, trebuie să ne amintim și care e scopul pentru care facem asta.

Cred că a treia întrebare, care e pe undeva prima, în ordine logică și valorică, este: ce am putea face ca să găsim măsura corectă, măsura umană? Măsura corectă este măsura pe potriva omenescului nostru și a condiției noastre umane. Trăim, din păcate, într-o epocă a exceselor. Trăim într-o epocă în care excesului i se răspunde cu exces. Și arta pe care cei vechi o dezvoltau cu multă migală – și pe undeva ea se confunda cu educația morală –, era arta phronesisului, înțelepciunea practică, cum îi spune în limba greacă, pudenția în latină. Era arta de a găsi măsuri corecte în acțiunile noastre. Când se pierde asta, putem vedea în jur, se pierde foarte mult din textura socială, din starea de bine, până la urmă, din substanța aia a vieții bune pe care spunem că o căutăm. 

Andreea Roșca: Ce frumos! Spune-mi două cărți pe care ar fi o idee bună să le citească oricine. 

Doru Căstăian: „Scrisori către Luciliu” e o carte nemaipomenită, care e scrisă și cu o artă deplină a limbii, adică e o plăcere și estetic. E în traducerea lui Gheorghe Guțu, cunoscut istoric și specialist în Seneca. Într-o vreme citeam una pe seară, înainte să mă cult. Sau una dintre meditațiile lui Marcus Aurelius.

Aș recomanda, dacă tot ne apucăm de scrisori, acest manual, ca să-i zic așa, care se numește „Spectacolul filozofiei. Cum citim scrisorile lui Seneca?”. E o carte apărută relativ recent, a profesoarei Dana Jalobeanu de la Facultatea de Filozofie din București și care e, fără exagerare, manualul perfect care să însoțească scrisorile. Pentru că fiecare scrisoare vine cu un scurt comentariu în cartea Danei. Sunt comentarii făcute într-un limbaj extrem de accesibil și care ne dau, de regulă, cheia interpretării corecte. Aș adăuga poate și celebra „Ce este filosofia antică?” a lui Pierre Hadot, o carte care a declanșat nebunia asta, a recitirii anticilor în Europa de Vest. Și apoi la noi.

Dacă ar fi să mai dau un titlu, ar putea fi „Manual lui Epictet”. Dacă vrem să citim un autor mai nou, mă gândesc la „Consolările filosofiei”, a lui Alain de Botton, de exemplu. E o carte accesibilă. 

Andreea Roșca: Cred că tot ce scrie Alain de Botton are un substrat filozofic, dar o manieră foarte prietenoasă. 

Doru Căstăian: Da, exact. Sunt recomandări oarecum arbitrare, în sensul că aș fi putut să fac și altele, dar cred că important e să începem de undeva, pentru că dacă e să fie ăsta drumul nostru și există o oarecare tenacitate și o oarecare dorință de a urma drumul ăsta, se va citi, se va pătrunde în pădurea narativă, ca să zic așa. 

Andreea Roșca: Doru, îți mulțumesc foarte mult. Aș mai sta o grămadă de vorbă pentru că sunt lucruri pe care nici nu am apucat să le întreb, dar sper că la un moment dat să reluăm povestea de unde am lăsat-o și să acoperim orice teme pe care nu le-am acoperit încă. 

Doru Căstăian: Dacă merge bine primul episod, sigur, facem și continuarea. Hollywood-ian, așa. Important e să fie oamenii fericiți. 

Andreea Roșca: Da, mulțumesc foarte mult! Să se simtă mai bogați, asta e aspirația mea. 

Doru Căstăian: Mulțumesc și eu tare mult!

Resurse

Află mai multe informații despre Doru Căstăian:

De pe paginile sale de Facebook și Instagram, din această scurtă prezentare, din acest articol în care Doru Căstăian este descris prin ochii unei foste eleve; citind seriile de articole realizate pentru edupedu.ro, contributors.ro, republica.ro sau vizionând acest reportaj realizat de recorder.ro ori acest atelier despre etică și miza ei pedagogică, susținut în cadrul primei ediții a Forumului MERITO Moldova.

Cărți recomandate de Doru Căstăian

SenecaScrisori către Luciliu (trad. Gheorghe Guțu)

Marcus AureliusMeditații

Dana JalobeanuSpectacolul filozofiei. Cum citim scrisorile lui Seneca?

Pierre HadotCe este filosofia antică?

Manual lui Epictet

EpicurEpicur si epicureismul antic

Alain de BottonConsolările filosofiei

Filozofi, curente și concepte filozofice menționate în conversație

Stoici – stocicism

Epicurepicureism

Academia lui Platon

Aristotel

Existențialism

Friedrich Nietzsche

Epictet

Socrate

Cinici – cinsim

Michel FoucaultTechnologies of the self 

Pierre HadotExerciții spirituale

Eudaemon – eudemonism

Johann Gottfried von Herder
 
Mark C. TaylorAfter God

George Santayana

Alte mențiuni în conversație

Nero

Lucilius cel Tânăr

Flatus vocis

Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către corintieni (capitolul 15, versetul 32)

Telos

Parusia cristică

Imitatio Christi

Lord Byron

Svetlana AlexieviciRăzboiul nu are chip de femeie

Phronesis

avatar
1 Comment threads
0 Thread replies
0 Followers
 
Most reacted comment
Hottest comment thread
1 Comment authors
Oana Recent comment authors
Oana
Oana

Excelent interviul, una dintre cele mai bune discuții citite in ultimii ani.