Alin Ușeriu. Via Transilvanica. Drumul pe care te întâlnești cu tine și cu România, așa cum n-ai cunoscut-o încă

Pe Via Transilvanica înveți să mergi și să te întâlnești cu tine la un moment dat. Asta e important. Această întâlnire face ca toți ăștia care am fost pe Via Transilvanica să formăm un „eu” mai generos. Și eu cred că România îl merită în momentul de față. Faptul că Via Transilvanica s-a construit fără spaimă este momentul să îmi fie drag încă o dată de țara asta. Înseamnă că am ajuns acasă, am ajuns într-un loc. Atunci când faci totul catastrofal – pentru că trebuie, pentru că se răstoarnă, pentru că-i sânge pe jos, pentru că-i creier –, nu ai vreme să stai în tihnă, așa cum stăm noi acum și povestim despre Via Transilvanica, și să zici: „Am ajuns acasă”.

Întâlnim, din când în când, oameni a căror prezență ne inspiră, ne bucură și ne face mai buni. Întâlnirea cu Alin Ușeriu e unul dintre aceste momente.

Alin a plecat din România la începutul anilor 90, supărat pe țară și decis să nu revină. Și-a construit o viață prosperă în Germania, s-a căsătorit, a devenit tată, a condus o organizație de voluntariat cunoscută în toată lumea. Avea de toate. Mai puțin liniște sufletească. S-a întors în România la finalul anilor 90, cu gândul să schimbe măcar un centimetru pătrat. S-a stabilit la Tășuleasa, în Pasul Tihuța, pe pământul familiei, unde a fondat prima organizație de mediu din România, Tășuleasa Social. A „înrolat” în aspirațiile lui mii de voluntari de-a lungul anilor, într-o țară în care toată lumea i-a spus că nimeni nu vine dacă nu-i o mișcare politică și dacă nu le dai oamenilor bani și alte lucruri.

În 2018, a pornit către alt vis imposibil – să facă o „cărare”, cum îi spune el, care să unească țara de la nord la sud, care să dea Transilvaniei o identitate, care să aducă oamenii, istoria și diversitatea noastră la un loc. Care să pună România pe hartă. Împreună cu Tibi Ușeriu, fratele lui, au început cu banii din vânzarea cărții lui Tiberiu, „27 de pași”.

Azi, Via Transilvanica e gata și e pe cale de a deveni un brand. Cea mai mare expoziție în aer liber, are 1.400 de borne sculptate în granit, câteva sute de gazde și mii de oameni care i-au bătut traseul.

Am vorbit cu Alin despre acest drum care unește, despre cum l-a transformat experiența parcurgerii lui, despre de ce e nevoie de proiecte care nu sunt construite pe spaimă. Despre istoria tumultuoasă a lui și a lui Tiberiu, ce l-a învățat discuția cu sute de comunități și primari, de ce crede că Via Transilvanica e locul unde te vindeci și ar putea aduce o sută de mii de oameni în România și multe altele.

Idei principale

Via Transilvanica este o bandă de energie vindecătoare. O cărare care străbate țara dintr-o parte într-alta, ca o catedrală împrăștiată de la Putna până la Drobeta Turnu Severin. La 52 de ani, Alin Ușeriu a parcurs toți cei 1.400 de km ai traseului, în două luni, spunând că a fost experiența spirituală de cea mai mare putere pe care a simțit-o în viață, și îndemnând-ne pe toți s-o încercăm. „Este cel mai vindecător lucru care i se poate întâmpla cuiva”, susține Alin. „Dacă o iei ca pe un concediu, nu-ți va ieși. Dar dacă o iei ca pe o misiune pentru viața ta, pentru starea ta mentală, te vei duce pe ea și îți va fi bine”.
Cel mai bun ambasador al României. Până acum am fost reprezentanți în străinătate de Hagi, de Nadia Comăneci, de Halep, de Dracula. Ori de persoane, ori de personaje pe care a stat toată mândria noastră națională. Dar oamenii îmbătrânesc, cei din generația actuală nu mai știu cine este Nadia, numele ei nu mai inspiră aceeași emoție. Via Transilvanica este azi, și poate fi pe termen nelimitat, un ambasador puternic pentru România. Juriul concursului European Heritage Awards a premiat-o, recunoscând-o astfel ca parte din patrimoniul european.
România necosmetizată și plină de diversitate. Via Transilvanica dezvăluie România exact așa cum este. Drumul parcurge, fără să cosmetizeze, multe etnii și comunități, aducând la un loc oameni de toate felurile. Este un drum cu un potențial cultural natural unic și special, cu o diversitate incredibilă. Trece prin 20 de comunități – de la ucraineni în nord până la cehi în sud – cu toată frumusețea pe care acestea o pun la dispoziție.
Un „proiect de țară” în domeniul non-guvernamental. E nevoie ca România să-și asume ca proiect de interes național Via Transilvanica. E un proiect bun, dar care nu poate fi susținut în continuare fără o infrastructură națională. Dacă autoritățile din România se alătură și își asumă și ele proiectul acesta, și nu mai stau în spatele celor de la Tășuleasa Social, va funcționa. Dacă nu, el se va închide. E un proiect ce trebuie dus mai departe, făcut sustenabil, firesc, în conștiința colectivă. Nu trebuie să rămână doar o minune realizată de frații Ușeriu.
Proiectul bun te duce dintr-un capăt într-altul mult mai bine decât intențiile bune, minciunile sau promisiunile. Așa este democrația. Un proiect bun va fi acceptat de comunitate și susținut. Dacă este rău, el se va întrerupe. Dacă comunitatea nu este mândră de proiectul respectiv, nu se poate face un proiect comunitar.
Metru cu metru care unește o țară. Nu e nevoie să facem proiecte mărețe pentru a lăsa o amprentă pozitivă asupra lumii în care trăim. Putem face schimbarea „pas cu pas”. Să începem prin a schimba în bine 1m în jurul nostru. Oriunde ajungem putem face transformare. Via Transilvanica este cel mai important și cel mai mare circuit social care funcționează în acest moment în România, un lanț cu 107 verigi – localități prin care trece traseul. Ca să funcționeze, a fost și este nevoie ca oamenii din aceste comunități să se implice. Metru cu metru.

Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la bursă. AROBS este o companie românească fondată acum 25 de ani la Cluj, cu birouri în opt țări și parteneri și clienți în Europa, America și Asia. AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung. Este una dintre puținele companii românești care oferă fiecărui angajat acțiuni gratuite în pachetul obișnuit de beneficii.

****

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Bună dimineața, Alin! Mulțumesc mult pentru întâlnire! Știu că ești între două drumuri.

Alin Ușeriu: Și eu îți mulțumesc că sunt vrednic să fiu aici, mai ales că sunt prieteni de-ai noștri comuni, care ne-au făcut cunoștință și care cred că ne-au lăudat pe amândoi foarte tare. Și aș vrea să nu fie lauda mai mare decât ceea ce pot eu povesti aici.

Andreea Roșca: Nu pot decât să sper același lucru. Am să încep cu ceva ce am găsit într-o discuție a ta de anul trecut, din toamnă – cred că cu Voicu Bojan, nu mai știu foarte bine – când spuneai așa: „Două lucruri îmi mai doresc după data de 10 septembrie 2022: să redevin un pelerin oarecare și să parcurg integral traseul, singur, pe jos, de la cap la coadă. Apoi punem pușca jos și eu unul dispar din peisaj, îmi iau câmpii o vreme, umblând aiurea prin lume. Te rog să mă crezi, m-a făcut praf povestea asta. Praf m-a făcut, nu glumesc”. Deci? Acum este după 10 septembrie 2022. ☺

Alin Ușeriu: E foarte frumos și mă bucur că începem cu această poveste. Voicu Bojan este și fratele meu de cărare. Noi suntem nu frați de cruce, ci frați de cărare. Cu el am umblat multe mii de kilometri pe jos, la povestea Via Transilvanica. A fost alături de mine de la bun început, încă de când nici nu exista. Nici în capul meu nu exista. Dar era Via Maria Theresia, un proiect pe care l-am făcut mai înainte. Atunci când am povestit cu Voicu Bojan, eram pe ultimele sute de kilometri și eram foarte obosit.

Andreea Roșca: Mai aveați două tronsoane.

Alin Ușeriu: Da. La noi nu se măsoară în „ultimii metri”, se măsoară în „ultimele sute de kilometri”. Când mă gândesc ce relație grea a fost în acești cinci ani cu 107 unități administrativ-teritoriale (UAT-uri), cu 107 consilii locale, cu 107 primari care au trebuit să fie convinși de acest proiect… M-am dus pe Via Transilvanica, am plecat în 6 august 2022 și am ajuns în 6 octombrie. 10 septembrie era data inaugurării pe care a trebuit să o mutăm din nou și am pus-o în 8 octombrie. Pentru mine a fost foarte important să o dau în folosință cu lecția făcută. Nu puteam să zic „Măi, băieți, voi acum faceți! Eu vă arăt pe unde-i drumu și voi mergeți”. Eu trebuia să vin la Alba Iulia când am considerat proiectul terminat și să zic: „Oameni buni, se poate face, uitați-vă la mine, nu m-am pierdut”. Dar nu am știut atunci ce efect vindecător va avea acel drum pentru mine.

Andreea Roșca: Spune-mi câteva lucruri despre asta, ce înțelegi prin „efect vindecător”?

Alin Ușeriu: Pe tine văd că nu te-au lăudat degeaba ☺. Tu intri direct în miezul problemei. Acum sper ca eu să mă descurc și să povestesc. Am plecat de la Putna, așa cum se pleacă pe Via Transilvanica. Acest drum are 1370 km. Până la urmă, cine îi mai numără? După 1.000 km practic nici nu mai trebuie. Și o să vă povestesc de ce. Am plecat de la slujba din curtea Mănăstirii Putna. Locul este foarte special. De acolo pleacă toți cei care se aventurează pe Via Transilvanica – o zi, o săptămână, o lună sau, cum am zis eu, că aș vrea să-l fac tot. Am plecat pregătit. Eu am și El Camino de Santiago făcut, și nu oricum. Am plecat din Franța, am mers 300 km, am mers prin Spania 1.000 km și pe urmă nu m-am putut opri și am mai mers până în Porto, în Portugalia. Practic am avut această experiență a drumului de lungă distanță, a drumului pelerinului, al vagabondului.

Sigur că eram și altfel legat de Via Transilvanica. Aici am croit eu cărarea. N-am croit-o chiar numai eu, de nebun, dar clar, eu eram Sfântul Iacob acolo. Așa că am plecat cu înțelegerea unui Dumnezeu care era în cutia priceperii mele, avea o anumită mărime. Avea și o anumită formă, aș zice eu. Sigur, infinită, așa cum e bine să fii pios la o mănăstire, era infinită mărimea bunului Dumnezeu. Tot mergând așa, mai ales de pe la kilometrul 1.000 încolo, prin pădurile din Caraș-Severin, era ceva în jurul meu, un spațiu mult mai mare.

Aș vrea să spun că este experiența spirituală de cea mai mare putere pe care eu am simțit-o în viața mea. Era nu numai ceva care mă vindeca, dar care mă făcea să intru într-o beatitudine a mea personală, să zic așa. Mă rugam. Deja știam. Chiar dacă nu mai era un bătrânel care îmi socotește păcatele, cum era la plecarea mea din Putna, ci era un spațiu infinit care mă însoțea. Am început să mă rog să mă lase un pic mai ușor. Ajungeam în localități în care oamenii mă luau în brațe și ziceau: „Nimeni n-a făcut asta pentru noi, n-a trecut pe aici niciodată, nimeni înainte de Via Transilvanica”. Am încercat la un moment dat să plătesc. M-a și certat o prietenă: „Ăsta nu-i un proiect social? Tu ce faci? Mergi moca?” Dar îi supăram pur și simplu pe oameni. Ei erau, în adevăratul sens al cuvântului, ospitalieri. Cel puțin, cu mine, erau ospitalieri și buni.

Cum este ca la 52 de ani – cât aveam eu atunci – să fii sănătos, în primul rând, să mergi 1.400 km? Să rămâi sănătos după ce ai făcut Via Transilvanica? Să ne înțelegem, n-a fost ușor. A fost primul proiect din România care nu a vândut spaimă, nu a vândut sânge pe jos, nu a vândut boli. A fost primul proiect care era bazat pe cu totul alte valori. Noi am generat 1,7 milioane de euro pentru finanțarea totală a traseului, care a presupus o catedrală împrăștiată de la Drobeta Turnu Severin și până la Putna. Sunt 350 de tone de andezit, în 1.400 de borne sculptate individual. Practic eram în fața unei lucrări despre care eu nu m-am simțit în stare, nu m-am crezut în stare că o să o pot duce până la capăt. Nu m-am crezut în stare că o să o pot coordona, n-am crezut că echipa o poate duce.

Drumul meu era aproape pe verticală către lumină, ca să folosesc o metaforă. Nu era pe orizontală către Drobeta Turnu Severin. Dumnezeul meu a crescut mergând pe Via Transilvanica. N-aș vrea nici să pară că am intrat într-o zonă mistică și, de acum, dacă vreți să povestiți cu mine, trebuie să facem o rugăciune. Nicidecum. Era pur și simplu ceva atât de frumos, care n-are legătură cu Biserica Ortodoxă, Catolică, cu musulmanii sau budiștii. Eu eram al drumului dintr-un capăt într-altul al ființei mele. Asta m-a bucurat foarte mult. A avut un efect nu numai vindecător, ci, de-atunci, abia aștept următoarea zi, abia aștept să se facă zi.

Andreea Roșca: N-ai mai avut nevoie să pleci în lume după ce s-a terminat. N-ai mai plecat.

Alin Ușeriu: N-am mai plecat. Am făcut o vacanță în America de Sud care, iarăși, mi s-a părut foarte importantă pentru mine. Am ajuns în Amazonia și mi-am dat seama, și m-am bucurat foarte tare că în lupta cu natura omul va pierde. Asta a fost grija mea organizațională. Noi știam că o să o distrugem pentru că o tăiem, o abuzăm. Știm să facem asta foarte bine. Dar noi, fără o legătură directă cu natura, vom dispărea. E mult mai simplu decât: „Nu tăiați copaci!” Dacă nu avem grijă de natură, o să vedeți că dispărem încet-încet. Asta trebuie să fie clar pentru toată lumea. Dacă va rămâne numai o buriană mică și un om ca ultimele două ființe vii, eu cred că buruiana va câștiga.

Andreea Roșca: Am văzut asta în pandemie, când a fost nevoie de o lună de zile ca viața „să ia înapoi asfaltul”, ca să zic așa. În unele locuri au reapărut animale în orașe. Natura a intrat peste teritoriul omului în numai o lună. Nu cred că trebuie să ne îngrijorăm de natură. În sensul în care, o să ne distrugem noi pe noi, dar natura va câștiga, așa cum spui, în fața oamenilor.

Alin Ușeriu: Da, mi se părea un picuț ilicit, pentru că spuneam numai pe jumătate convins că noi trebuie să restabilim. Am condus și conduc, și coordonez o organizație care este bazată pe tineri. Ei „văd raiul” când se „scufundă” în smartphone, când ajung să consume droguri, când ajung să aibă o viață complet diferită față de ce le propune societatea. Noi îi aducem cu un flyer înapoi și le spunem: „Știi, nu prea ai voie să faci asta”. Ori la Tășuleasa Social, eu am avut norocul să am natura expusă acolo și să zic: „Uită-te, băiete, aici este ceva ce tu trebuie să restabilești: legătura cu natura”. Dar o spuneam, cumva, nu foarte bine argumentat. Pe când, după Via Transilvanica, după celelalte activități pe care Tășuleasa Social le-a făcut în cei 23 de ani de activitate, aveam altă rezonanță. Se zice că „atunci când plantezi un pom să nu te gândești să stai la umbra lui”. Asta este definiția cea mai frumoasă a voluntariatului pe care eu o știu. Trebuie să o faci fără intenția de a-l folosi și fără gândul că s-ar putea să ajungi la umbra lui.

Dar noi avem noroc. În momentul de față stăm la umbra copacilor pe care i-am plantat, ne putem pierde prin păduricile acelea. Și nu numai atât. Am învățat atât de mult încât avem un proiect – Via Transilvanica – pe care, dacă Tășuleasa Social s-ar hotărî prin absurd să-l distrugă, n-ar mai reuși. Degeaba ne-am duce noi acum să scoatem pietrele, să facem, să dregem… N-am avea finanțare, cred că ne-ar și lua oamenii la bătaie dacă le-am distruge Via „lor” Transilvanica. Așa că eu am toate motivele să trăiesc într-o oarecare stare de beatitudine. N-aș vrea să folosesc cuvinte care poate pentru mulți alții au o altă însemnătate – „beatitudine”. Dar pentru mine asta a fost. Când am ajuns la Drobeta Turnu Severin, eram într-o stare aproape de levitație, de mulțumire emoțională cum n-am trăit până la 52 de ani.

Andreea Roșca: Construirea Via Transilvanica a început în 2018, nu?

Alin Ușeriu: Da. De fapt primul gândul al Viei Transilvanica a apărut chiar în ianuarie 2018. Ne-am pregătit mult, ne-am pregătit 18 ani pentru momentul acela, dar în 2018 a început. Atunci s-a născut Via Transilvanica.

Andreea Roșca: Mai spune-mi o dată cu câte comunități, cu câte autorități locale ați lucrat?

Alin Ușeriu: Via Transilvanica trece prin 107 UAT-uri – trece prin 120, dar la unele doar pe lângă graniță, doar tangențial. Aș putea să zic totuși că începe să capete o lățime mare – și asta am văzut acum, la o jumătate de an de la lansare. Înainte era o cărare de 1 metru, atât am cerut noi țării ăsteia, până la urmă, să ne lase 1 metru, să mergem în siguranță dintr-un capăt în altul și să nu ne pierdem. A devenit o bandă, o trasă de energie. Ne-am bucurat foarte mult. Chiar de curând ne-a contactat cineva care e la 10 km de Via Transilvanica și care oferă ospitalitate. Acesta ia oamenii, îi duce la pensiune, și apoi îi aduce exact în același loc, pe costurile lui. Asta pe noi ne-a bucurat foarte mult pentru că ce e pe cărare, la ce notorietate a început să aibă Via Transilvanica, nu va putea să ofere destulă ospitalitate, nu este așa de pregătită ca numai cărarea să primească tot ce vine.

Andreea Roșca: Vreau să te întreb ceva despre construcție, pentru că mi se pare foarte important ca oamenii să ajungă să păzească ei locul. Tu și echipa cu care ați lucrat și miile de voluntari ați vorbit pe parcursul construirii cu fiecare primar și cu fiecare comunitate locală, dacă știu bine.

Alin Ușeriu: Și am și pățit-o de cele mai multe ori.

Andreea Roșca: Exact. Ce ai învățat din toată această muncă de convingere, de promovare, până la urmă? De pildă, e un citat foarte frumos despre munca de PR pe care ai făcut-o din nou și din nou în fiecare localitate, uneori de cinci ori în aceeași zi. Ce ai învățat despre a convinge oamenii? Voi erați construiți pe luptă, mai degrabă. Asta a fost cu totul și cu totul altceva.

Alin Ușeriu: Da, este foarte interesant, Andreea. Acum iarăși trebuie să mă mă înclin. A avut dreptate Radu Predescu când a zis că sunteți o femeie faină.

Andreea Roșca: Mulțumesc!

Alin Ușeriu: Asta a fost o strategie bună atunci, la nivel beligerant. În primii ani de existență a proiectului „Tășuleasa Social”, făceam cum fac toate organizațiile, dădeam în toate părțile. Nu am fi reușit nicicum să facem Via Transilvanica fără experiența celor 18 ani dinainte. Via Transilvanica nu mai este o cărare simplă, nici nu este „panaceul nostru național”, că n-are cum să fie, dar nu a mai existat așa ceva înainte. O organizație poate să stea 100 de ani câteodată și să-i vină un plan. Noi am avut noroc mare că Via Transilvanica ne-a ales pe noi s-o ducem la capăt, că nu eram în stare acum 10 ani s-o ducem, nu eram în stare într-o formă beligerantă. Ne-am mai luptat și luptăm și în ziua de azi, dar câteodată nu mai este loc, nu mai ai cum. Câteodată te afli în fața unui dobitoc atât de mare încât trebuie să îl scoți de pe cărare cu forța, că altfel el ocupă cărarea. Via Transilvanica este acum a României. Nu mai este o cărare, este o bandă de energie care poate să fie lată de 10 km sau de 100 km și poate să îl facă pe un dobrogean să fie la fel de mândru ca și pe unu din Șapartoc care e pe Via Transilvanica.

Andreea Roșca: Ce te-a învățat tot procesul acesta despre a lucra cu atât de mulți oameni diferiți, care n-au fost tot timpul ospitalieri sau nu au primit tot timpul cu brațele deschise proiectul? Unii dintre ei au zis: „Vreți drumuri, vreți școli? ” Este punctul în care unul dintre primari îți spune: „N-avem noi destui sărăntoci? Vrei să aduci încă mai mulți pe aici?” Ce ai învățat despre a lucra cu toți oamenii ăștia atât de diferiți, atât de dificili uneori?

Alin Ușeriu: E clar că în timpul procesului a fost greu, fără doar și poate. Este un cuvânt în engleză – „advocacy” – pe care aproape nu-l putem traduce, pentru că ar trebui să punem atât de multe cuvinte într-un loc. Exact asta mi se pare că a fost misiunea organizației Tășuleasa Social. Am ieșit din forma beligerantă pe care o aveam – umblam „cu cuțitul în gură”, plantam, mă certam. Voluntarii noștri se credeau niște Che Guevara toți. Sigur, nici n-am știut mai multă bunăstare a organizației noastre decât atunci. Veneau bani, „ploua” cu bani, cum mai înjurai pe cineva, cum imediat cineva te susținea.

Andreea Roșca: Asta e foarte interesant.

Alin Ușeriu: Așa e făcută societatea noastră, pe spaimă. Dacă se vede în arhivele noastre, și cred că se vede, noi, de exemplu, am fost o organizație care am făcut foarte puțin în pandemie. Majoritatea a strâns bani. Noi am zis: „Strângem și după aceea ce facem cu ei? ” Să cumpărăm farfurii de unică folosință și să umblăm cu mâncare? Au fost unii, profesioniști, care au știut să facă treaba asta mult mai bine. I-am lăsat pe ei, noi ne-am văzut de cărarea noastră. Au fost mulți care au profitat, pentru că este un lucru profitabil să faci asta. I-am lăsat în pace. Mie toată experiența asta mi-a arătat că trebuie să învăț în fiecare zi în continuare, pentru că oricum ai fi, nu ești „Zmeul zmeilor”. Poți să fii „Zmeul zmeilor”, dar cărarea e vie.

Am văzut asta în Spania. Spaniolii au „El camino” pentru că îl merită, pentru că au grijă de el. Degeaba fratele meu este Tibi Ușeriu și dacă mai făcea mama vreo doi, se temea lumea de noi ☺ dacă nu reușim ca și comunitățile de pe drum să se implice. Comunități care câteodată nu participă foarte entuziast la treaba asta, prin conducerea lor. În continuare, săraca Mirela, psihoterapeuta, are multe de auzit din cauza asta. Am o tulburare de anxietate doar când îmi amintesc de câte unul. Am pățit-o de multe ori.

O localitate care avea 1.000 de locuitori înainte, trăia de pe poamele, de pe pășunile și de pe pădurile care erau pe acolo, și alte resurse. Localitatea aceea are acum 25 de oameni, bătrâni în general, care pot fi manipulați. Trei-patru stăpânesc toate resursele acelea. Și vine dintr-odată un nebun cu o gașcă, pune niște bolovani, noi acceptăm chestia asta, participăm la ea și pe urmă după ei vin mii de oameni. Câțiva dintre cei pe care noi îi manipulăm acum nu mai depind de noi. Nu-i mai putem manipula. Ei pot să facă un antreprenoriat foarte sigur, care nu depinde de pădurarul, primarul, câteodată preotul și încă câțiva care jefuiesc pur și simplu acea localitate care, atenție, înainte avea resurse pentru 1.000 și ceva de locuitori. Ce faci în locul lor?

Andreea Roșca: Te împotrivești cât poți.

Alin Ușeriu: Exact asta au făcut. Ei s-au opus săracii, cu tot ce au avut. Cu primitivism, cu câini, au distrus semnele. Au făcut niște lucruri care mie, în calitate de coordonator, mi-au făcut viața foarte grea. Mitomania, promisiunile, fățărnicia le-am văzut în mulți dintre cei care stăpânesc aceste locuri. Sunt trădători de țară în adevăratul sens al cuvântului.

Andreea Roșca: Nu e incredibil ce forță are și cât de teamă ne e uneori de prosperitate? Atunci când oamenii încep să prospere, e mult mai greu să-i manipulezi.

Alin Ușeriu: Asta este și exact asta oferă. Am învățat că trebuie o analiză serioasă. Ticăloșii de acolo stăpânesc zona – primarul care are niște legături foarte bune cu baciul, care are niște terenuri în arendă, cu pădurarul care are niște păduri ș.a.m.d. Eu cu ei trebuie să mă înțeleg – nu să mă fac frate, n-am avut de ce să mă fac frate. Atât de puternică a devenit cărarea asta, încât m-am dus, fără să judec, am trecut prin localități. Chiar acum, de curând, avem o postare – încă nici nu i-am răspuns primarului care mi-a scris ieri 10 mesaje de disculpă, de ce a făcut, de ce n-a făcut. E un exemplu foarte bun în care n-am simțit nici că mă enervez, nici că trebuie să-i răspund.

Noi ne-am înțeles la o treabă. Cărarea asta nu reprezintă acum comuna ta, nu reprezintă asociația Tășuleasa Social, reprezintă România. Tu cu comunitatea ta, care nu sunteți în stare să vă țineți de promisiunile pe care le-ați făcut la Via Transilvanica, reprezentați și voi România acum. Hai să facem ceva, dacă vrei. Dacă nu, ocolim județul din care faceți parte, pentru că nu sunteți în stare s-o țineți vie, s-o țineți practicabilă. Asta am învățat și asta cred eu că este foarte important. Proiectul bun te duce dintr-un capăt într-altul mult mai bine decât intențiile tale bune, decât minciunile tale, decât promisiunile tale. Pe noi proiectul ne-am împins cumva mai departe.

Andreea Roșca: Și v-a și arătat pe unde trebuie să se ducă.

Alin Ușeriu: Dar la capătul lucrului, întrebarea rămâne: „Era mai bine să fie ușor?” Ținea chestia asta dacă eu lipeam un pic, cu un clei, niște borne de carton? Era mai bine dacă nu treceam prin toate problemele pe care le are România?

A fost foarte interesant la Bazna, lângă Mediaș. Toată lumea ne-a zis: „Domne, treceți pe aici că-s Domeniile Jidvei”. Acestea erau, clar, foarte ofertante – și în Spania există trecerea asta prin vie –ajungeai la cramă, ajungeai la un domeniu, la Cetatea Albă. Erau acolo, în drum spre Alba Iulia, niște locuri foarte frumoase . Nu am găsit o modalitate atunci să luăm legătura cu ei, dar știu că intențiile lor în continuare sunt să fie alături de Via Transilvanica. Am mers prin Târnava, Copșa Mică, am coborât și am luat-o în complet alte direcții. Toată lumea ne-a spus: „Vai de capul meu, de ce să mergeți acolo? E urât. E Copșa Mică. Dincoace e Târnava, dincolo e țigănie”. Am zis: „Țigănie? Pe bune? Acolo e cel mai colorat loc de pe Via Transilvanica”. Și, într-adevăr, așa este. Noi îi considerăm încă pe romi la o distanță de sute de ani de noi și niște venetici. În general, îi evităm. Nu aveam niciun fel de motiv nici noi să ne dăm mai mult de lucru decât trebuie. Dar acum – avem și un capitol foarte interesant, făcut de o fată, în „Ghidul Drumețului”.

Andreea Roșca: E foarte bun „Ghidul Drumețului”. L-am citit.

Alin Ușeriu: E un capitol la secțiunea despre romi, care cred că face parte oricum dintr-o lucrare științifică foarte interesantă. Cărarea aceasta trece fără să cosmetizeze prin ce e România. Dar asta vrem, până la urmă, să fie ambasadorul nostru care să nu mintă. Asta este și pentru mine foarte interesant, faptul că ne-am transformat din coordonatorii proiectului în lucrătorii celui mai bun ambasador pe care îl are România. Asta este Via Transilvanica.

Andreea Roșca: Cred că e foarte interesant ce se întâmplă după inaugurarea proiectului, pentru că pare că acum aveți cu totul și cu totul alt job. Nu știu dacă v-ați așteptat la el. Drumul acesta parcurge atât de multe etnii, și comunități, și oameni de toate felurile. Și îi aduce cumva la un loc. Ai spus la un moment dat, și aș vrea să te întreb la ce te-ai referit: „Eu am acceptat țara asta așa cum este. Mă duc și plâng câteodată de nu mă văd, dar am acceptat-o”.

Alin Ușeriu: Mulțumesc pentru amintirea aceasta. Ăsta e norocul nostru, suntem niște bâlbâiți care zic câteodată lucruri cu sens – eu, în special, și cred că și Tibi pe alocuri. Cred că e de preferat, decât să vorbești foarte bine și să nu zici nimic. Am avut norocul și privilegiul să trăiesc în Germania 10 ani de zile. Acolo am avut tot ce și-ar putea imagina un om născut în România, ca mine. Aveam familie, copil, familia era înstărită.

Andreea Roșca: E adevărat că soția ta venea dintr-o familie care deținea nu știu câte castele?

Alin Ușeriu: Nu erau chiar castele, erau cetăți. ☺ Două. Mergeam la un castel în Tirol, puteam să mergem și la cel din Fränkische Schweiz, cum se zice acolo. Dar mergeam să le întreținem, să lucrăm. Acolo m-am betejit pur și simplu. Nu am fost făcut să trăiesc la mare depărtare de această țară. Este un drag de țară care probabil este bolnăvicios. Chiar anul trecut am făcut un turneu în America și am văzut multe comunități de români și m-am recunoscut în foarte mulți dintre ei. Cred că nu sunt singurul care are această boală. Să te scoți din priză și să te bagi în altă parte este probabil ceva specific americanilor sau oricum altor țări. Noi nu reușim să facem asta. Eu n-am reușit.

Andreea Roșca: Deși ai promis că nu te mai întorci niciodată aici când ai plecat în Germania.

Alin Ușeriu: Am plecat supărat, am promis că nu mă mai întorc. Am făcut o pauză destul de mare și am avut mare noroc cu asta, pentru că am învățat mentalitatea germană. Pe mine nu mă mai puteau păcăli că nemții sunt așa și pe dincolo, pentru că am stat între ei, am văzut ce pot, ce nu pot. Am văzut care este distanța dintre creștinul-ortodox din mine și calvinul-excesiv din ei. Mi-am dat seama că drumul acesta trebuie să se întâlnească undeva.

Să fim serioși, nu avea nimeni nevoie în Germania de o cărare care să meargă din nord în sud. Ei aveau alte lucruri și nici eu nu aveam cum să fac un proiect care să aducă satisfacție ființei mele. Dar nu satisfacție financiară sau satisfacția asta pe care noi o urmărim când nu o avem, dar când o avem, ne dăm seama că ne betejim, așa cum am făcut eu.

Andreea Roșca: Un fel de sens care e dincolo de bani și de realizări materiale.

Alin Ușeriu: Da. Dar eu m-am întors în România firesc. M-am întors după ce am strâns niște bani și, mai ales, după ce am strâns experiență și legături. Să nu uităm că România este parteneră cu organizația Johanniter, care este una dintre cele mai mari din Germania. Și asta totuși datorită mie, datorită beteșugului acestuia al meu, de drag de țară. Pentru că odată ce m-am gândit să fac lucruri pentru România, mai ales în acest domeniu non-guvernamental, nu prea îți permiți să îți risipești energia pe lucruri care știi că nu vor funcționa, doar ca să împarți un contract ție și prietenilor tăi. Ba din contră, prietenii mei, săracii, majoritatea m-au părăsit când au văzut că „băiatul acesta ne tot pune la lucru de fiecare dată când vine din Germania, se dă mare și ne mai dă încă o acțiune de voluntariat, treabă de făcut”.

Mai în glumă, mai în serios, chiar a fost o discuție destul de plăcută. Când venea oricine din America, din Germania, întâi se făcea o petrecere. Dând puțin ceasul înapoi, acum 20 de ani când făceam eu asta, le-am zis: „Hai să facem voluntariat, să facem ceva cu sens”. Eu fiind totuși un om destul de activ și înainte de a pleca. La Bistrița, era Clubul „Europa”. Poate cineva își mai amintește acum de Clubul „Eu, tu și Emil”. A fost un concept care a dus, cred eu, la câștigarea alegerilor de către președintele Emil Constantinescu. Un club pe care l-am fondat acolo la Bistrița, chiar eu. Știam cu ce se mănâncă și politica, și puterea. Am stat de vorbă și cu președintele Constantinescu și mi-am dat seama ce nu vreau și ce vreau.
Ca o concluzie, drumul în Germania a însemnat mult, iar revenirea înapoi pentru mine a fost obligatorie.

Andreea Roșca: Ce înseamnă: „Am acceptat țara asta așa cum este”?

Alin Ușeriu: Exact asta. Am făcut acum un proiect pe care, păstrând proporțiile, noi îl identificăm ca fiind un „proiect de țară” în domeniul non-guvernamental. Nu știu ce „proiect de țară” au politicienii și când o să-l termine, dar în domeniul non-guvernamental, cel puțin de la Tășuleasa Social mai mult de atât nu ne iese. Și atunci ne-am dus prin această țară și ne-am uitat, cred eu, câteva grade în stânga sau în dreapta față de drumul acela aspru și fără nicio soluție. Cred că domnul Vintilă Mihăilescu a spus că noi suntem autodiscriminatorii. Nu este pe pământul acesta loc în care oamenii să-și vorbească țara așa de rău, cum este România – „suntem o țară de rahat, suntem o țară coruptă”. Așa ne și comportăm, de altfel, cu ea. Așa ne comportăm și în străinătate. Ne dăm o identitate un pic falsă câteodată, pentru că am reușit să ne autodiscriminăm.

Exact asta a fost, cred, salvarea pentru mine. M-am întors înapoi, m-am uitat, am văzut că ne pierdem și am făcut această cărare. Mie îmi place exact așa cum este țara asta – o țară verde, la o aruncătură de băț de toate capitalele Europei, care nu poate fi atacată de un nebun ca Putin în momentul acesta, o țară în care într-adevăr mă enervez foarte tare pe toți lucrătorii silvici pentru că, pur și simplu, și-au trădat meseria și țara.

Sunt foarte supărat pe politicieni pentru că ei câteodată chiar cred că fac bine ceea ce fac. În domeniul non-guvernamental asta nu este posibil, fiindcă rămâi fără colaboratori și fără sponsori. La ei este posibil, fiindcă totul este asigurat de-a gata. Ba din contră, perpetuat cumva, nimic pe meritocrație, totul pe relații. Și trebuie să accepți asta. Nu poți să faci un proiect național cum e al nostru, fără să accepți că vei da de asemenea situații. De aceea, eu cred că schimbarea de mentalitate despre care am povestit la începutul podcastului, de a trece din zona beligerantă în zona constructivă e necesară. Cu prețul ei, să ne înțelegem. Fiindcă este mult mai mișto când spui: „Totul este de c**** în jur, dați-mi mie banii, că eu o să salvez”. Și primești o căruță de bani, iar după aceea zici: „Da, dar eu v-am promis că salvez țara asta pentru un an de zile. Acum dați-mi iar o tură de bani”. Și uite-așa, tot am salvat țara. Eu cred că și mafia faptelor bune este la fel ca mafia cealaltă.

Andreea Roșca: Ce e mafia faptelor bune?

Alin Ușeriu: Nu știu dacă nu cumva este evident că nici ONG-urile n-au reușit să-și împlinească destinul. Unele da, dar unele nu.

Andreea Roșca: Voi sunteți de 23 de ani în zona asta. Eu simt că este undeva un fel de înfumurare a oamenilor care fac bine. Ideea de a fi salvator, uneori poate neînțelegând lucrul, sau locul, sau omul acela pe care vrei să-l salvezi, neînțelegând neapărat realitatea. Inclusiv tu vorbești la un moment dat de perioada în care erai cel care venea și credea că are SOLUȚIA.

Alin Ușeriu: Exact. Și cred că sunt printre puținii șefi de ONG-uri care au declarat-o. Eu sunt totuși un președinte ales cât de cât democratic, care dă socoteală unei adunări generale, adunare generală care este foarte bine pregătită din timp. Iar cultura germană m-a învățat că trebuie să fac lucrurile așa cum sunt ele făcute și nu am putut să schimb de fiecare dată statutul în funcție de ce era la modă în momentul respectiv. Așa că da, asta a fost.

Noi am pierdut foarte tare contactul cu comunitățile în momentul în care ne-am dus și am spus: „Voi faceți cum vă spunem noi, voi sunteți cam proști. Hai că vă învățăm noi”. Țin minte că eram în tot felul de programe din acestea. Pe de o parte credeam că facem bine – ne duceam și impuneam anumite lucruri cu toată bunăvoința. Este exact ceea ce și ceilalți fac, iar noi nu putem accepta. Sunt politicieni care chiar cred și merg în fața bunului Dumnezeu al lor și jură că au făcut bine și au vrut să facă bine. Exact cum și noi credeam acest lucru. Până când mi-am dat seama că dacă comunitatea nu este mândră de proiectul respectiv, nu poți să faci un proiect comunitar.

Să vedem de ce s-a născut proiectul „Via Transilvanica” în organizația noastră. Fără să fie panaceul nostru național, cum am spus. Acum, pentru cele 400 de localități prin care trece, știu două lucruri: 1. o casă veche poate să atragă oamenii mai degrabă decât „un «vapor» cu termopane, cum a construit domnul primar, dar nu prea intră nimeni acolo” – apreciem patrimoniul rural mult mai mult decât ce s-a stricat și s-a construit aiurea –; și 2. patrimoniul natural pare că îi face fericiți pe oameni – „dacă mai tăiem, nu vom mai avea pădure, și s-ar putea să nu mai vină oamenii aceștia mulți cu care mai stăm și noi de vorbă, nu suntem singuri”.

O altă promisiune în van este că oamenii vor avea bunăstare. Mi se pare o prostie să o folosești, a fost folosită de atâta lume până acum. Toți politicienii promit asta.

Andreea Roșca: Vorbești la un moment dat despre ideea de 100.000 de oameni pe Via Transilvanica.

Alin Ușeriu: Păi trebuie să fie sustenabil proiectul.

Andreea Roșca: Ce trebuie să se întâmple? 100.000 de oameni? El Camino în cel mai bun moment al lui a avut vreo 300 și ceva de mii.

Alin Ușeriu: 300.000 care au parcurs tot. A avut 2 milioane de oameni care au ajuns la Santiago.

Andreea Roșca: Ok. Dar ce trebuie să se întâmple ca să fie 100.000 de oameni pe Via Transilvanica?

Alin Ușeriu: Nimic. În 3 ani o să fie 100.000.

Andreea Roșca: Explică-mi raționamentul. Voi sunteți oameni cu plan, nu spuneți în general lucruri în spatele cărora nu este un fundament. Explică-mi cum se întâmplă lucrul acesta, te rog.

Alin Ușeriu: În acest moment, Via Transilvanica este un proiect bun. Sunt două lucruri pe care le pot aduce în susținerea ipotezei. Christine Thürmer este cea mai umblată femeie din lume, a mers 65.000 km. În cartea ei nouă, scrie negru pe alb că Via Transilvanica este cel mai frumos proiect, cel mai frumos long distance trail din câte a văzut. Și a mers din Sicilia până în Norvegia, din America de Sud până în America de Nord, a mers 65.000 km pe jos. Ea vinde în același timp câte 1.000 de bilete când își prezintă noua ei carte. Are un show incredibil de puternic – în spațiul germanic, mai ales, fiindcă este din Berlin. Ne-a învățat ceea ce noi n-am știut și am făcut instinctiv. Transilvania, ca destinație, n-am folosit-o. Am folosit destinații mici. Colinele Transilvaniei s-au apropiat probabil de o uniune, dar altfel noi spunem: Țara Hațegului, Bucovina, Maramureșul, niște chestii care nu înseamnă nimic în afară. În afară de mândria noastră prostească, regională, micuță, nu înseamnă nimic. Pe când Transilvania era un brand universal din punctul acesta de vedere. Cine a făcut-o, cum a făcut-o era cu totul altceva.

A contat foarte mult recomandarea Christinei Thürmer într-un concurs pe care îl face Comisia Europeană în fiecare an, European Heritage Awards, concurs care nouă ne-a adus un premiu. Și nu numai atât. Suntem calificați și într-o finală, într-un vot public, la nivel de Uniune Europeană. Premiul se va da în 29 septembrie la Veneția. Practic, un juriu european recunoaște Via Transilvanica ca făcând parte din patrimoniul european. Asta înseamnă că fiind la o aruncătură de băț de Berlin, Copenhaga, avem un potențial de 10 milioane de oameni, probabil încă activi, care deja au terminat (etapa vieții profesionale n.n), care o să aibă timp, care au nevoie de această experiență pe care o noi avem aici.

În altă ordine de idei, noi până acum am fost reprezentanți în străinătate de Hagi, de Nadia Comaneci, de Halep, de Dracula. Practic ori de persoane, ori de personaje pe care a stat toată mândria noastră națională. Mai este Brâncuși și încă vreo câțiva.

Andreea Roșca: Și Casa Poporului.

Alin Ușeriu: În momentul de față, dacă vrei să îți cunoști țara – și avem 8 milioane de oameni în afara țării – sau să cunoști România, ca străin, Via Transilvanica ți-o arată exact așa cum este.

100-150.000 de oameni pe an nu înseamnă nimic. Înseamnă 30 de oameni în fiecare localitate. Să nu ne ascundem, proiectul acesta trebuie să fie sustenabil. Un om nu are cum să își construiască o afacere fără 15 oameni zilnic, 90 de zile/an. Că altfel nu funcționează, moare. Că noi, acum, prin PNRR, construim tot felul de piste de biciclete, de trasee – e o modă care canibalizează de fapt Via Transilvanica, că în 2018 nimeni nu gândea așa ceva – România n-are de unde să dea sustenabilitate tuturor aceste trasee.

E bine că se fac, dar Via Transilvanica are posibilitatea să aducă oameni. Și toate localitățile acestea pot duce câte 100-200 de oameni pe zi. Nu-i niciun fel de problemă. Și se pot umple în câțiva ani. Dacă într-un sat care mai are 100 de locuitori și a avut 1.500, acum sunt 300 de conlocuitori – 200 de venetici de-ai mei –, nu va deveni nesustenabil. Cărarea se va bate, se vor restaura casele, obiectele de patrimoniu vor primi din nou valoare, copacii nu se vor mai tăia ilegal – pentru că sunt buni, dau umbră –, vor fi protejați, vor fi făcute reguli. Iată, câte se pot face. Dar trebuie să gândim proiectul bun, trebuie să-l putem merita, România trebuie să și-l asume ca fiind proiectul nostru național.

Eu am fost pe El Camino de Santiago, și, într-adevăr, dacă ar merge milioane de oameni pe Via Transilvanica, nu ar fi sustenabil. Dar dacă se va întâmpla cumva, eu voi coordona să diminuez numărul oamenilor de pe Via Transilvanica, deci să ajungem probabil la 300.000 de oameni pe an… Atenție! La El Camino de Santiago lucrurile stau cu totul altfel: Biserica participă necondiționat.

Andreea Roșca: E, până la urmă, un traseu religios.

Alin Ușeriu: Da. Oferă locuri din donații, statul participă, are o experiență de 1.000 de ani. Noi vrem să ne comparăm mai degrabă cu Appalachian Trail, pentru că de acolo ne-am inspirat foarte mult.

Este un drum de lungă distanță, cu un potențial cultural natural unic și special, cu o diversitate incredibilă. Trece prin 20 de comunități – de la ucraineni în nord până la cehii în sud –, cu toată frumusețea pe care acestea o pun la dispoziție. Poate să funcționeze dacă înțeleg și autoritățile că este un proiect de interes național și-l protejăm. Dacă îl lasă în spatele fraților Ușeriu și organizația lor năzdrăvană, la un moment dat sigur că va trebui să ne dăm bătuți, că n-avem cum, este imposibil să îl susținem așa. Chiar dacă în acest moment avem niște parteneri super puternici, care au semnat un contract cu noi pe doi-trei ani – e vorba de Banca Transilvania, care au avut curaj să stea trei ani cu noi. Avem și simpatia populară, dar pentru orice proiect trebuie să înțelegem că există o simpatie de început care se stinge pe parcurs… noi suntem campioni la începuturi. Trebuie să ducem acest proiect mai departe, să îl facem sustenabil, firesc, în conștiința colectivă. Nu să fie o minune realizată de frații Ușeriu.

Andreea Roșca: Vorbeai de moștenirea germană și de felul în care voi faceți lucrurile. Voi sunteți oameni care aveți plan – acesta este unul dintre „secretele” faptului că v-au ieșit până acum și Tășuleasa Social, și celelalte lucruri. Care-i planul pentru următoarea etapă din viața acestui drum? Și a ta, a voastră? Cum arată mentalitatea ta de a planifica și ce înseamnă asta? Cât de mult depinde de plan succesul unei astfel de întreprinderi – care e foarte impredictibilă?

Alin Ușeriu: Mi-este foarte drag că Andreea a văzut evoluția organizațională. Se vede că documentarea te-a dus, cred, în toate colțurile în care eu am apărut. Într-adevăr, am vorbit foarte mult de acest plan pentru că asta mi s-a părut mie foarte important. La început, când organizația s-a născut, în 1999, am avut un plan de a construi o organizație care nu este așa ușor de păcălit. Dar noi, mai ales în ultimii 15 ani, lucrăm la cultura noastră organizațională. Organizația este atât de bine dezvoltată încât nu se poate distruge așa ușor, chiar dacă încă depinde de liderii ei. Nu sunt doar eu singur, îl mai avem pe Tibi acolo. Nu suntem nici numai noi doi, fiindcă avem o echipă foarte bună – îi avem pe Iulian, pe Ștefan. Iulian este de 17 ani cu noi, deja are și doctoratul în sociologie și coordonează proiectele noastre. Ca să amintesc doar pe câțiva. Așadar, Alin și Tibi nu sunt singuri acolo, ei au o echipă foarte bine structurată, care depinde un picuț și de veniturile pe care le poate genera.

De aceea, tot vorbesc eu de sustenabilitate, că nu „plouă cu cârnați” la Tășuleasa Social. Oamenii trebuie să fie plătiți, mai ales că lucrează câte 12h/zi și fac și foarte mult voluntariat peste ceea ce le putem noi oferi ca salariu. Dar organizația este mai importantă decât planul în acest moment. Instituția Via Transilvanica s-ar putea ca peste două luni de zile să nu mai fie.

În timpurile romantice, când toate activitățile de la Tășuleasa Social erau susținute din banii mei privați, știam câți bani am, știam într-un an ce vrem să facem, câți pereți mai trebuie să construim la campusul Tășuleasa Social, și lucrurile ieșeau 100%, puteai să faci un plan. În momentul de față, la ce costuri recurente are, în maximum două luni, Tășuleasa Social poate intra într-o zonă în care dacă nu reușim să găsim alți parteneri, s-ar putea să ne încolonăm și să trimit echipa la forțele de muncă. Fiindcă acolo sunt costurile cele mai mari. Avem 15 oameni care au grijă în fiecare zi de această infrastructură națională. Și e normal, pentru că n-ai cum să nu plătești niște oameni care stau cu tine 365 de zile și au grijă de ceva, un bun al țării. Dar asta pe noi nu ne mai sperie. Și dacă ne tragem în spate și funcționează ca la wikipedia, un conținut – totuși, Via Transilvanica este marca noastră înregistrată –, ea este atât de puternică încât poate să funcționeze și fără noi. Sigur, acum, dacă auzim că e ceva distrus, ne suim în camioane, luăm excavatorul din curte, și ne ducem să reparăm. Atunci nu va mai fi așa, dar cel puțin vom putea anunța: „Prăvălia nu este închisă, funcționează, mergeți pe riscul vostru”.

Andreea Roșca: Deci v-a schimbat complet dinamica organizației povestea asta.

Alin Ușeriu: Ne-am consolidat organizația. Consolidarea nu este o schimbare de plan, este un lucru firesc care apare și care, până la urmă, nu trebuie să depindă de toanele sponsorilor, de toanele politicienilor. Noi am făcut ceva ce în momentul de față își împlinește destinul. Cum am zis, s-ar putea ca în 20 de ani Via Transilvanica să iasă din atenția colectivă, să se oprească, să pună garduri așa cum se întâmplă acum, să-l ia buruienile. Peste 20 de ani suntem siguri că cineva va veni și va spune: „Proiectul acesta, care are 1.400 de bolovani sculptați individual, care a atras la un moment dat atenția internațională, ar putea să fie bun. Și acum suntem în stare să-l ducem”. Noi avem un proiect bun, dar nu ai cum să ai un plan care să însemne un proiect național, o infrastructură națională. Dacă România se alătură și își asumă și ea proiectul acesta și nu mai stă în spatele și în cârca celor de la Tășuleasa Social, va funcționa. Dacă nu, el se va închide. Așa simplu este.

Andreea Roșca: Sunt 8.000 de voluntari care au lucrat și încă mulți care lucrează în continuare la tot acest proiect, iar voi sunteți foarte buni în a mobiliza voluntari. Spune-mi, te rog frumos, câteva cuvinte despre ce știi – și din munca ta în Germania – despre a mobiliza oamenii și a-i ține aproape? Ce e nevoie pentru asta?

Alin Ușeriu: Este nevoie să îi manipulezi.

Andreea Roșca: În sensul bun.

Alin Ușeriu: Nu. Poți să-i manipulezi. Dacă ai la discreție niște fonduri din PNRR, poți să manipulezi o grămadă de firme care exploatează o grămadă de muncitori. Este o manipulare ordinară în ultimii 33 de ani și totdeauna, când se umplu niște autobuze și se folosesc acești oameni ca să mai arate încă o dată cât de fragil este sistemul…

Andreea Roșca: Vorbești de politică acum.

Alin Ușeriu: Da, vorbim de politică un picuț, pentru că noi suntem în oglindă. Acceptarea noastră ca atare, cei 10.000 de voluntari pe care i-am declarat sunt acolo. Ei există. O parte sunt cei pe care i-am putut noi mobiliza, o parte i-a mobilizat chiar primarul. Proiectul acesta nu a fost făcut numai de Tășuleasa Social, noi ne-am dus acolo și am zis: „Domnule primar, ar fi niște oameni care să monteze aceste borne aici? Pe care dumneavoastră să îi aduceți și să facă treaba asta voluntar?” El a zis: „Am 10, 20”. Aceștia sunt numărați la cei 10.000, și asta cred eu că este cea mai importantă premieră din România. Proiectul a fost acceptat din comunitate, adoptat de comunitate și va fi susținut de comunitate. În 1.400 km mai ai și locuri care nu funcționează chiar așa. Acolo va trebui să vedem organic, cât de bine funcționează comunitatea și cât de puternic e pădurarul, sau primarul, sau cine are interesele mai mari acolo.

Așa este democrația. Până la urmă, dacă proiectul este bun, comunitatea îl va accepta. Dacă proiectul este rău, el se va întrerupe. Eu nu mai am acum niciun fel de spaimă că Via Transilvanica la un moment dat se va întrerupe, că la un moment dat se împroprietărește cineva și pune câinii pe oameni. Proiectul este viu. Dacă este puternic, el va trece.

Așa că eu prefer să nu manipulez oamenii emoțional, nicicum, dacă se poate. Sigur, am o oarecare putere de convingere, fiindcă de 23 de ani am reușit și am mobilizat totuși 150.000 de voluntari. Dar prefer ca acești oameni – care vin – să stea lângă valorile pe care le am de împărțit cu ei, și nu la „prada” pe care o am de împărțit. Până la urmă cam asta este: ori ai o „pradă” – prăduiești această țară și împarți resursele ei –, și atunci oamenii stau cu tine de voie, de nevoie, ori, în mod liber, vin oamenii lângă tine pentru că și ei cred în aceeași valoare cu tine. Via Transilvanica este o valoare pe care eu o împart cu oamenii care o fac vie acum.

Andreea Roșca: Dacă ești de acord, vreau să nu încheiem discuția noastră înainte de a te întreba niște lucruri din zona personală. Am citit că aveai 11 ani când s-au despărțit părinții voștri. Spui undeva că ți-ai căutat drumul de atunci, că l-ai găsit cumva când te-ai întors în România. Tu ești mai mare decât Tibi?

Alin Ușeriu: Sunt cu 3 ani mai mare ca Tibi.

Andreea Roșca: Deci el avea 8 ani.

Alin Ușeriu: El era mai micuț atunci, da. Odiseea s-a terminat la 11 ani. Din păcate, când am deschis noi ochii, în jurul nostru lumea era cam dezarticulată, ca să nu zicem aproape în pragul colapsului. Nu am avut o copilărie foarte ușoară.

Povestea lui Tibi, cartea „27 de pași”, a fost vândută de peste 100.000 de ori. A fost motorul de plecare pentru Via Transilvanica, pentru că, la început, Via Transilvanica nu a avut niciun sponsor. Toată lumea a zis: „Cui îi trebuie o cărare d-asta? De ce să o fac?”. Au fost vreo 40.000 euro, care au apărut așa, din senin – nu am știut că această carte va fi atât de vândută. Și, în acord cu Tibi și cu toată echipa, am zis: „Hai să folosim banii pentru proiectul acesta. Că dacă e bun, atunci ce-am avut și ce-am pierdut?”

Andreea Roșca: E incredibil cum povestea ta, despre care tu spui că nu a fost neapărat o poveste fericită, și povestea lui Tibi, care e dramatică în toate felurile, inclusiv în felul bun, au fost fundamentul pentru acest drum.

Alin Ușeriu: M-ai întrebat personal, îți răspund personal. Eu trebuie să mă duc foarte des într-o călătorie și să-i liniștesc pe cei doi copii, Alin și Tibi, și să le zic: „Dragii mei, o să fie bine, o să fie în regulă. Uitați-vă și la Tibi, uitați-vă și la mine”. Asta nu e o glumă. Pe mine mă costă enorm de multe emoții să fac această călătorie. Pentru că nu ne-a fost bine, a trebuit să luăm niște decizii mature, pe care le-au luat 80% din copiii care erau născuți în jurul nostru. Toți luam bătaie, toți eram abrutizați… Și plătim acum prin pandemia asta de anxietate. Pe noi ne-au costat 10 ani de pușcărie făcuți de Tibi și vreo 7 ani de terapie, făcuți de mine.

Dar noi am reușit cumva să ieșim din mocirla asta. Și copilul meu și copilul lui Tibi n-au fost bătuți niciodată, n-au fost părăsiți, niciodată n-au fost lăsați. Nu știu dacă e bine sau rău, dar noi am preferat – aici, cred că Tibi a fost mai curajos, eu sunt foarte fricos, sunt anxiosul din familie – dar Tibi a fost curajos să se expună. Tibi a avut curajul să zică: „Eu spun povestea”. I-au zis: „Păi, băi, ești un pușcăriaș, ești un ticălos, nu mai ai nicio șansă pentru societate”. Eu am spus: „Asta e povestea Tășuleasa, nu este povestea ta”. De aceea cartea, dacă vă uitați, este scoasă de Tășuleasa Social într-un proiect cu el.

Tășuleasa este pământul bunicii și străbunicii noastre. Povestea noastră personală merge și mai în spate. Străbunica a fost dată afară din familie pentru că s-a născut bunica în urma unui viol al unui soldat pe care nu l-am identificat – dacă o fi rus, maghiar, austriac. Prin locul campusului s-au perindat multe armate. A fost o zonă de graniță cu asprimea ei. Eu mai încolo nu știu nimic despre familia mea. Campusul, organizația, povestea noastră au completat o istorie pe care e construit acest proiect.

Cred că dacă nu exista greutatea asta prin care trecem, această întrebare personală, această, câteodată, suferință pe care noi n-am putut s-o evităm – eram niște copii, noi am luat bătaie de cele mai multe ori fără să știm ce am făcut –probabil că nu exista nici felul acesta de organizație. În continuare vreau să mă lupt cât voi putea eu pentru ca niciun copil să nu mai primească bătaie.

Cred că forma în care voluntarii vin la Tășuleasa, mai ales cei tineri, este foarte importantă. Am avut 10.000 de copii și adolescenți în campusul nostru. Nu zic că n-am făcut greșeli administrative, emoționale, dar, până la urmă, toți cei care au ajuns vreodată să fie implicați în proiectele noastre au împărțit niște valori și nu au împărțit o „pradă”, asta este foarte important. „Pradă”, inclusiv emoțională.

Andreea Roșca: Ai vorbit la un moment dat despre contrastul între proiecte mărețe și ideea de „pas cu pas”. Despre momentul în care te-ai întors, spui: „M-a adus înapoi ideea de a schimba 1m²”. Asta e ceva ce mi se pare important atunci când ne gândim la proiecte mari, la a schimba ceva. Este dorința de a lăsa o moștenire care e vizibilă, e mare, de a construi ceva măreț sau este ideea de a schimba 1m în jurul nostru? Aș vrea să spui câteva cuvinte despre asta, fiindcă voi ați făcut ceva mare, dar pe tine te-a adus înapoi gândul de a schimba 1m².

Alin Ușeriu: 1m² deja trece de amprenta tălpilor tale. Mi se pare că la amiază și umbra poate să îți fie încadrată într-un metru pătrat. Rămânând tot în spațiul metaforic, eu nu vreau să aștept seara cu ceru-nstelat, să cred că am făcut ceva bine pe lumea asta. Eu vreau la amiază ca umbra mea să lase un sens acolo. Am avut și noroc. Drumul meu nu este un drum pe care aș putea să-l dau altuia și să-i zic: „Fă ca mine, mergi pe urma mea”. Tuturor le zic: „Mergeți pe Via Transilvanica că o să fie cel mai vindecător lucru care vi se poate întâmpla”, pentru că știu asta. Dar să ia cineva modelul meu și al lui Tibi…

Am avut noroc să ajung în Germania într-o familie care nu a avut neapărat nevoie de resursele pe care le-am produs. Astfe că le-am putut investi fără gândul că săracul copilul meu n-avea cu ce să se încalțe, de exemplu. Sunt multe familii în care te naști „talent” și mori „speranță”. Eu cred că noi avem un destin foarte personal de parcurs.

Mai este ceva ce putem face pentru bunul comunitar. Aceea era de fapt metafora despre metrul pătrat. Eu am schimbat 1m² după priceperea mea ca să fie folosit de mai mulți, în sensul bun al cuvântului. N-am făcut după capul meu ceva 100% bine, dar care să nu poată fi folosit. Uitați-vă la câte investiții avem în momentul de față, care sunt complet inutile. Sunt școli care au mâncat milioane de euro și nu au copii. Nu-ți trebuie multă minte ca să vezi că nu trebuie să faci o astfel de investiție într-un loc din care toată lumea pleacă. Ai sta într-o școală din aceea perfect renovată sau ai merge cu mine, de mână, pe cărarea cu urzici care e acum Via Transilvanica? Dacă mergem împreună pe cărarea asta, urzicile vor dispărea, energia se va aduna. Oriunde ajungi, poți să faci o transformare prin simpla ta prezență. Oamenii ne întrebă acum ce să facă. „Donați!” Ceea ce e greu în România, mai ales dacă nu-ți ofer o spaimă în spate. Dacă oferi o spaimă, imediat oamenii desfac portofelul și-ți dau o grămadă de bani. Dar eu nu ofer asta. Eu vreau să împărțim în continuare valori și sper că România va ajunge la un moment dat să împărtășească valori, nu spaimă.

Andreea Roșca: Câți donatori aveți?

Alin Ușeriu: Avem zeci de mii de donatori, dar o infrastructură națională trebuie să o facem cu zeci de mii de donatori recurenți. Asta va fi o provocare, dar acum mergem pe cărare, o bătucim, iar cărarea se va transforma. Avem ceva pe care nu ne pierdem.

Andreea Roșca: Cred că ideea aceasta de metru cu metru care unește o țară e o metaforă care o să-mi rămână în minte.

Alin Ușeriu: Aș mai adăuga ceva. Ce este Via Transilvanica în momentul de față? Ca o definiție. M-am tot întrebat – mai ales în timpul călătoriei mele personale. Dacă eu aș putea pune în tine ce simt eu acum, la o jumătate de an după ce am terminat Via Transilvanica, ai pleca pe Via Transilvanica.

Andreea Roșca: Am fost pe Via Transilvanica.

Alin Ușeriu: Ai pleca și ai face-o toată. Dacă o iei ca un concediu, nu-ți va ieși. Dar dacă o iei ca o misiune pentru viața ta, pentru starea ta mentală, te vei duce pe ea și îți va fi bine. În meniul colectiv, este cel mai important și cel mai mare circuit social care funcționează în acest moment în România. Să-i zicem lanț social, fiindcă lanțul are verigi slabe și verigi puternice. Are 107 verigi, localități, UAT-uri, are 300-500 – care pot fi și 2.000 – de ospitalieri. Are mii și mii de drumeți care au mers deja pe Via Transilvanica – 3, 4, 7 zile. Câteodată – chiar acum – sunt și din cei care merg dintr-un capăt într-altul ca mine. Îi și simt, îi visez noaptea. Știu ce pățesc când ajung acolo la 1.000 km.

Așadar, avem un lanț social, căruia dacă îi întărim toate verigiile, îl vom transforma în circuit social. Și o să fie exact așa: faci un pas la Putna, se coace o pâine în Caraș-Severin, faci un pas la Bistrița-Năsăud, în Ținutul de sus, se repară un perete în județul Alba. Acest circuit social este visul nostru, într-adevăr, dar nu mai este un plan. Dacă mergem împreună pe cărarea asta și nu ne mai rătăcim – că este foarte bine marcată, are borne –, dacă are și ceva spectacol – în urma fiecărui kilometru să ai o surpriză nouă –, și ne ajutați cu toții să o ținem în viață, va fi extraordinar. Să nu avem ca ambasador un personaj ca Nadia Comăneci, care mi-e dragă și mie, dar îmbătrânește. Copilul meu nu mai știe cine e Nadia Comăneci, deci nu mai exprimă aceeași emoție.

Pe când copilul meu – care locuiește la Berlin – dacă este întrebat de colegi ceva despre România, zice: „Ai auzit de Via Transilvanica? ” (nu zice ca a făcut-o taică-său). Și colegul lui zice: „Da, am auzit, aș vrea să merg pe ea”. „Mergi și țara mea ți se va dezvălui cum nu ți s-a dezvăluit până acum.” În 10 ani cât am stat în Germania, eu nu am văzut nicio emisiune pozitivă despre România. Nu erau minciuni, dar nu era nimic pozitiv acolo. Acum cred că s-au mai schimbat lucrurile, dar acesta a fost gândul meu: să fac ceva care să reprezinte România așa cum este. Și această cărare, păstrând proporțiile, – repet, cred că pentru a treia oară – nu este panaceul nostru național, dar poate fi dată ca exemplu. Dacă am fost vrednic să mă întrebi și tu lucrurile de astăzi, cred că cărarea asta crește și merge în sus undeva.

Andreea Roșca: Via Transilvanica e o experiență. Am fost pe o porțiune din ea și, într-adevăr, m-am întors puțin schimbată. Am mers pe o porțiune mică, de doar 100km sau 150 km.

Alin Ușeriu: Abia acum am înțeles. Mi se părea suspect în discuția noastră cum de știi să „mergi” așa de bine. Pe Via Transilvanica înveți să mergi și să te întâlnești cu tine la un moment dat. Și asta-i important. Această întâlnire cu tine personal face ca toți ăștia care au fost pe Via Transilvanica să formăm un „eu” mai generos. Eu cred că România îl merită în momentul de față. Faptul că Via Transilvanica s-a construit fără spaimă este un motiv să îmi fie drag încă o dată de țara asta. Înseamnă că am ajuns acasă, am ajuns într-un loc. Atunci când faci totul catastrofal, pentru că trebuie, pentru că se răstoarnă, pentru că-i sânge pe jos, pentru că-i creier, nu ai vreme să stai în tihnă (așa cum stăm noi acum și povestim despre Via Transilvanica) și să zici: „Am ajuns acasă”.

Andreea Roșca: Îți mulțumesc foarte mult!

Alin Ușeriu: Eu îți mulțumesc foarte mult!

Acest text a fost transcris folosind soluția furnizată de Vatis Tech.

Resurse

Află mai multe informații despre Alin Ușeriu:

De pe paginile sale de Facebook și Instagram, ori din acest articol realizat de Voicu Bojan pentru pressone.ro

Urmărește și acest interviu de pe Digi FM, cu Alin și Tibi Ușeriu, despre Via Transilvanica.

Tibi Ușeriu – 27 de pași

Tășuleasa Social – Facebook, Instagram, You Tube

Via Transilvanica, Making of Via Transilvanica 2020

Ghidul Drumețului

Voicu Bojan