Cristian Covaciu conduce o fabrică în care roboții preiau controlul. Și oamenii iau salarii mai mari

“Nu atinge nimic”. “Și te rog să nu te apropii de roboți, sub nicio formă”. Cristian Covaciu îmi întinde o vestă reflectorizantă de culoarea lămâii necoapte și un ecuson pe care scrie “vizitator”. Acestea fiind îndeplinite, suntem pe cale să intrăm în fabrica cu – probabil – cel mai mare grad de robotizare din România.

La IPEC, compania fondată de Cristian, Cosmin și Elena Covaciu acum 27 de ani, lucrează azi 800 de oameni și mai mult de 250 de roboți. Împreună, creează anual 40 de milioane de farfurii și alte tipuri de obiecte de veselă, ceea ce face ca fabrica din Alba Iulia să fie printre cei mai mari producători din lume, cu 1% din piața globală. Nu cifra de afaceri de 25 de milioane euro o califică, ci volumele impresionante.

Dacă am pune cap la cap toate farfuriile de la IPEC, am putea pava de cinci ori drumul între București și Monte Carlo, locul unde Cristian Covaciu, desemnat recent Antreprenorul Anului în România, va merge în curând pentru a reprezenta România în finala globală a competiției organizate de EY.

La intrarea în fabrică, câteva stative imense pline cu farfurii se plimbă singure, după un scenariu perfect orchestrat. Straniu. Lângă ele, brațele galbene ale roboților industriali învârtesc pe toate părțile obiectele de ceramică, o serie de operațiuni care seamănă a coregrafie mai mult decât a orice altceva. Câți sunt exact? Greu de spus. În fiecare zi vin unii noi. “Vezi presa asta?” Cristian se oprește în dreptul unui utilaj imens care modelează obiecte. “E unică în lume”. În altă hală, o instalație gândită de echipa de la IPEC lipește tortițe la cești. La fel, unică. “Tradițional, operațiunea asta de atașare a toartei generează un procent mare de rebuturi”. Secretul întregii fabrici a familei Covaciu este, teoretic, simplu: să automatizeze și să standardizeze cât se poate de mult, astfel încât să obțină volume imense cu pierderi minuscule. Ținta antreprenorului din Alba Iulia e să ajungă la o precizie de 1 rebut la 1.000.000 de produse. Nimeni nu poate face încă asta în lume – ceramica e un partener capricios, creată din materie “aproape vie” (caolin, feldspat, nisip), care se manifestă neprevăzut.

Poate că tehnologia de la IPEC este astăzi cu zece ani în fața restului industriei, dar în fabrica lui Cristian Covaciu există încă dovezi ale unei istorii mult mai modeste. Utilaje la mâna a doua, adunate de prin toată Europa, funcționează încă alături de cele nou-nouțe. “Uite, am luat asta din Marea Britanie, nici nu mai știu când. Am făcut cu ea 9 milioane de farfurii și încă merge”. Parcă pierduți într-o lume în care nu prea mai au ce să caute, câțiva oameni supraveghează, verifică și fac cele câteva operațiuni pe care mașinile nu le fac încă.

„În următorii doi ani, nu va mai fi nimeni în fabrică. Nicio mână de om nu va mai atinge produsul, pe tot procesul de fabricație”. Sună precum cel mai urât coșmar al acestor zile: roboți care iau jobul oamenilor. Nu neapărat: oamenii sunt mai necesari ca oricând în cele 6 fabrici, pentru treburile mult mai sofisticate. Sunt indispensabili ca să programeze roboții, de fapt. Familia Covaciu are cu totul altă problemă: dacă ar găsi mai repede oameni buni, ar putea crește mult mai rapid producția. Dar nu sunt. Așa că să dea pe cineva afară e exclus.

Cum arată ceramica produsă aici? E simplu, pentru că e exact cea pe care fiecare dintre noi o avem în dulapurile din bucătărie: IPEC este unul dintre cei mai importanți furnizori ai IKEA, cu care are deja o relație de 20 de ani.

Această conversație e despre roboți și inovație. Dar e mult mai mult despre oameni, gândirea și motivele care fac posibilă o astfel de întreprindere. Și, apropos, IPEC e aproape imposibil de găsit dacă nu te îndrumă cineva către intrarea corectă. Care nu are nici măcar firmă la poartă.

Când te trezești antreprenor fără să vrei

Cristian Covaciu face anul acesta 50 de ani. A devenit antreprenor în 1990, de nevoie, când era student în anul cinci la Timișoara. De când se știe, a vrut să fie inginer ceramist, pentru că mama lui, director al unei fabrici de ceramică până în 1990, l-a dus acolo unde lucra. I-a plăcut. A intrat primul la facultate și, după absolvire, a rămas asistent universitar câțiva ani. Puțini știu că numele companiei vine de la cel al mamei lui – Întreprinderea de Porțelan Elena Covaciu. Au fondat-o împreună, de nevoie, în vara primului an de capitalism românesc.

Umblam prin toată Europa, găseam utilaje vechi, date la gunoi, le aduceam acasă, le dezmembram, le reparam, și le puneam în funcțiune.

E interesant că reprezinți și prima și a doua generație de antreprenori în familia ta. Cum a început povestea asta?

Tatăl meu și mama mea au fost directori la o fabrică de stat și, dintr-o dată, imediat după Revoluție, nu au mai fost buni. Tatăl meu a fost director la Trustul de Construcții Industriale și a trebuit să plece atunci când angajații au decis să pună pe altcineva în locul lui. Nu era ca acum, să îți schimbi fără probleme locul de muncă. A fost de-a dreptul o tragedie. Și… (ezită) tatăl meu a și murit. S-a terminat pe 10 iunie 1990. Nu a mai suportat și a făcut comoție cerebrală. În același timp, au schimbat-o și pe mama din funcție. Pentru ai mei, să fie dați afară a fost o mare rușine, o palmă foarte dură. Părinții mei au fost oameni care de dimineața până seara au lucrat pentru companiile pe care le conduceau.

Așa că eu m-am trezit la 23 de ani întreținător de familie. M-am trezit în anul 5 de facultate că viața s-a dat peste cap. No… (accentul din Ardeal e evident când reflectează la lucruri). După ce a murit tata trebuia să facem ceva… Așa că m-am așezat în capul mesei și am spus “Bun, acum trebuie să facem ceva”. Și am făcut.

Spui des că IPEC a început “în garaj”. Cum adică?

La 1 decembrie 1990, când Iliescu și Petre Roman erau aici, la Alba Iulia, la festivități, noi am dărâmat ce aveam în curtea casei, am tăiat cireștii și am început să facem o baracă de opt metri pe zece din tablă. Am turnat fundația și așa a început IPEC. Primul cuptor l-am zidit și l-am sudat eu, că eram asistent la facultate și predam cuptoare…

L-ai făcut de mână?

De mână, da.

Care era planul?

Planul era hai să facem o fabrică de porțelan. Atunci am creat compania, fratele meu (care era în ultimul an de liceu), eu (care eram în ultimul an de fcultate) și mama.

Începând cu un cuptor făcut de mână în curte…

Da. Pe care l-am sudat, l-am zidit și l-am greșit. I-a căzut bolta după prima ardere și a trebuit să îl refac… La al doilea cuptor am greșit ceva la produs. Îmi amintesc că aveam niște figurine foarte frumoase, balerine, care s-au strâmbat toate în cuptor, arătau de parcă veniseră de la nu știu ce petrecere… (râde) Eram plini de entuziasm în zilele alea. Făceam câteva zeci de produse, iar azi vindem cinci tiruri pe zi. E o călătorie lungă nu?

Mă străduiesc să dau oamenilor șansa să încerce și să greșească. E cam greu să dai libertate ca antreprenor. Dar lucrez la asta.

Ai rămas la Timișoara câțiva ani după facultate. Cum lucrați? În primii cinci sau șase ani am făcut naveta de la Timișoara la Alba Iulia. Am terminat facultatea, între timp începusem businessul acasă, eu eram și asistent universitar la facultate… Și în primele 3 zile ale săptămânii țineam toate orele, de dimineața de la 8 la 10 seara. În pauza de două ore de a amiază mergeam și vindeam produsele pe care le făceaum la sfârșitul de săptămână… Și joia dimineața veneam acasă. Între timp, mama gestiona producția. Eu veneam, aduceam materie primă după rețete făcute de mine, și tot ce se producea urcam duminica în mașină și plecam cu ele la Timișoara să le vindem.

Unde?

În magazine.

Ca un comis voiajor?

Da. Mergeam din magazin în magazin să le vând. Nu știu dacă a fost ușor sau greu. Ce înseamnă ușor? Au fost zile în care de 1 martie nu știam dacă avem bani de pâine sau de ghiocei. Împreună cu soția am hotărât că luăm ghiocei, nu pâine. Adică… Nu cred că se punea problema în termenii ăștia, greu-ușor. Dar una peste alta a mers ok.

Am avut și noroc, pe vremea respectivă era o penurie generală de produse mai bune. Astăzi, dacă ar fi să o iau de la capăt, nu cred că aș mai putea să încep la fel. Ca un cowboy, te sui pe cal…

Când ați știut că va funcționa? Când ați început să faceți bani?

Nu cred că ne-am gândit vreodată că nu va merge. Poate că nu e bine să spun asta, dar nu am avut planuri de cifre de afaceri, nu ne-am gândit că trebuie să creștem cu nu știu cât. Am crescut în fiecare an cu 30%, fără să ne planificăm neapărat asta. Noi am vrut să fim cei mai buni în domeniul nostru. Am ajuns să avem în 1994 o hală de peste 300 mp și în jur de vreo 200 de oameni.

Deci mama ta își bea cafeaua dimineața și apoi traversa curtea și se ducea la job?

Da. În față era casa și în spate, unde a fost grădina cu cireșii pe care i-am tăiat, am tot construit. Prima hală de 80 de metri, apoi una cu două niveluri în spate și apoi am mai construit una lângă. Am lucrat acolo până în 1996.

Între artă, inovație și rigoare milimetrică

Cristian Covaciu e un om precis într-o industrie unde mare parte din ceea ce există e undeva, la granița cu arta. Lucrează cu ceea ce îi dă natura, materiale care scapă adesea voinței omului: ceramica se sparge, are pori și cratere, nu iese cum vrei tu. Ambiția lui e să ia ceva imprecis și să bibilească fiecare parametru până când produsul final ajunge să fie perfect în milioane de exemplare. Ambiția acesta explică de ce tot ceea ce el și echipa lui au montat în fabrică este personalizat, explică obsesia pentru inovare, precum și marea de roboți care populează halele; sau decizia de a elimina intervenția omului din producție.

Poți să spui de la început “așa trebuie făcut” și ai ratat șansa să îți dea o idee mai bună. Oricât de inteligent ar fi cineva, împreună cu altcineva e el plus ceva, deci e mai inteligent.

IPEC lucrează 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Roboții nu obosesc și nu dorm. Și sunt mult mai productivi. Iar piața globală, în care compania din Alba Iulia vrea să fie în fruntea plutonului, recompensează productivitatea și volumele mari.

Dacă te uiți cu atenție, fiecare companie care reușește are un model, un secret care nu e evident de la început. Pentru voi, înțeleg că esența stă în a crea ceva ce poate fi multiplicat la infinit și fără eroare, din ceva imperfect prin definiție?

Ceramica e foarte, foarte complexă. În sensul că știi mereu ce bagi, dar nu prea știi ce iese. În multe fabrici ceramica e văzută ca o artă. Eu m-am străduit tot timpul să o fac ca pe o inginerie. Foarte precisă. Ăsta e un lucru foarte greu. Ceramica se face din materii prime care sunt aproape vii. Scoți din pământ caolin, scoți feldspat, scoți nisip. Dar ele s-au adunat acolo pe parcursul timpului. Le-a depus natura. Niciodată nu e 100% perfect. Le iei și le amesteci după o rețetă oarecare și constați că nu iese. Procesul prevede ca materia primă să treacă prin preparare, presare, o ardere, glazură, a doua ardere; și abia apoi îți dai seama dacă ai greșit în primul proces. Ce înseamnă asta? Că trebuie să controlăm de ordinul miilor, dacă nu zecilor de mii de parametri simultan, ca să fim cât de cât peformanți. Gândește-te că un randament mediu în ceramică e de 85%.

Adică 15% din tot ceea ce faci arunci?

Da. Și eu îmi propun să ajung la una la milion, în următorii trei ani. Până atunci, niciun om nu va mai atinge produsul.

Așa se explică de ce nu sunt giganți în lumea asta, a ceramicii? Pentru că e ciudat că sunteți printre cei mai mari din lume, deși cifra de afaceri nu e mare.

E foarte greu de multiplicat. Dacă iau fabrica de aici, sunt probleme pe care le întâmpin doar eu. Am vrut și eu să fiu multinațională – adică să produc în mai multe locuri din lume – și trebuie să ma duc la materia primă de acolo. Procesul nostru e setat pe ceea ce avem aici. Și suntem mari ca număr de produse fabricate, nu ca cifră de afaceri.

Mă întorc la inovație. Vorbești despre faptul că sunteți cu zece ani în fața competiției. Ce înseamnă asta?

În 2000, când am montat primii roboți, eram pionieri și în lume. Mi-au spus că sunt nebun. Într-o țară în care la vremea respectivă salariul era de 50 de euro, costul cu energia pentru un robot era mai mare decât un salariu (se gândește puțin, cântârind din nou, parcă, argumentele). Oamenii mi-au spus că e o prostie ce fac. Am zis problema mea, e decizia mea. Timpul a arătat că am dreptate. Probabil că azi avem cel mai mare număr de roboți din țară. Pe acolo. Unii zic că da, alții zic că nu. Eu nu știu câți roboți au Renault și Ford.

Ideea că dau afară oameni ca să aduc roboți e un non-sens. Nu am dat niciodată afară pe nimeni. Dimpotrivă. Creșterea e frânată pentru că nu avem destui oameni.

În industria asta sunt multi artiști?

În general, în industria asta, foarte multe fabrici fac cam așa: omul bagă mâna în glazură și, dacă părul se ridică drept (arată, pe mâna lui) e prea mică densitatea, dacă rămâne culcat până la un anumit nivel e bună și dacă se întinde prea drept e prea groasă. Cam astea sunt unități de măsură pentru unii. În capul meu a fost mereu să standardizăm absolut totul. Asta facem diferit.

Cum ați “dresat” primii roboți dacă nu mai făcea nimeni asta?

Prima oară am lucrat cu o firmă din Austria. Am luat niște roboți second hand, pe care industria auto i-a aruncat, ca fiind uzați. I-am adus aici, am facut programul cu o firmă din Austria, am vazut ca merge și am cumpărat alții. Când îl iei, robotul știe să mute dintr-o parte în alta, are un software care este complet alb. Deci tu trebuie să vii și să scrii softul. Noi l-am scris, aici.

Așadar tot ce aveți ca tehnologie în fabrică e personalizat pentru voi?

Da. De noi pentru noi. Integrate în procesul nostru de fabricație. Să luăm ceștile, de exemplu (examinează o ceașcă în timp ce explică): am fost primii care am produs o ceașcă cu tot cu toartă. În mod normal, poți face suprafețele clare, curate, fără toartă. Noi, împreună cu producătorii de utilaje, am dezvoltat tehnologia prin care presăm cu toarta aplicată. În mod tradițional, acest obiect e compus din două părți – ceașca și toarta. Fiecare se manufacturează separat, după care se asamblează. Numărul de oameni care fac treaba asta este foarte mare și cele mai mari probleme apar la locul de îmbinare.

Care e procesul prin care decideți următoarea etapă în zona de inovare? Unde sunt defecte, unde pierdeți, unde intervenția omului duce la sincope…

Am încercat să nu mai avem nicio operațiune care se face manufacturier… Zicem “ok, am terminat cu asta, ce urmează pe listă?”. Sunt pe lista de așteptare 50 de proiecte noi. Vin din capul nostru, observăm ce se întâmplă în fabrică și spunem “hai să facem asta așa”.

Uite, să-ți dau un exemplu… (se gândește). Cred că te-ai jucat cu abțibilduri când erai mică, nu?

Ușa mea e mereu deschisă pentru oricine are o problemă reală. Oamenii care vin la mine se selectează singuri. Nu vin dacă nu au o problemă reală.

Poftim???

Dacă știi germană, abțibild vine de la “se ia”, “se trage” și “imagine”. Deci imagine care se trage. Desenul e pe o folie, care se pune în apă, se lipește pe obiect și se desprinde desenul. Ei bine, asta, în ceramică, e costisitor. Noi am dezvoltat aici tehnologie de printing digital, prin care tipărim decorul direct pe produs. În general, multe dintre lucrurile pe care le aplicăm le-am văzut în alte industrii. Iar industria de gresie și faianță este foarte avansată. Digital printing se aplică azi pe o scară foarte mare pe gresie și faianță. În industria ceramică e foarte complicat, din cauza diversității formelor. Una e să ai niște capete de imprimare și gresia să treacă plată pe dedesubt, altă e să ai o farfurie cu curbe. Aceasta tehnologie de imprimare digitală va fi tehnologia viitorului și va înlocui tot ceea ce înseamnă astăzi imprimare de decoruri pe ceramică.

Ruta daneză către Suedia

Istoria de 27 de ani a companiei din Alba Iulia trece printr-un punct de inflexiune. Asemenea multor istorii de antreprenori care, privite din prezent în trecut, par perfect liniare și predictibile, cea a lui Cristian Covaciu e la prima vedere de genul “a pornit mic, a crescut treptat și, iată, azi e printre cei mai mari”. Asta dacă nu ar fi, în fiecare dintre ele, acele momente care cer un salt de încredere în necunoscut. Pentru IPEC, saltul de încredere a presupus un drum în Danemarca. Fără el, e greu de crezut că ar fi existat parteneriatul cu IKEA, care acoperă azi aproape toată producția fabricii. N-ar fi existat roboții și nici titul de Antreprenorul Anului, pe care Cristian l-a câștigat la final de februarie, în competiția organizată de EY. Și nici întâlnirile cu Ingvar Kamprad, fondatorul IKEA, pe care Cristian le consideră memorabile.

Care a fost momentul în care ați trecut, de fapt, de la cuptoarele din curtea casei la altceva?

Dacă ne întoarcem în istorie, în 1994 am decis că vrem să trecem la următoarea etapă. Aveam și partea de activitate științifică și urmăream revistele de specialitate din industria de ceramică. Am găsit în cea mai titrată dintre ele că o fabrică foarte mare din Danemarca vinde un cuptor. Le-am trimis un fax și i-am întrebat cât costă. Și, spre surprindere mea, au spus că nu costă nimic. Ca să înțelegi ce înseamnă chestia asta, un cuptor nou similar ar fi costat în jur de 2,5 – 3 milioane de mărci. Am luat-o pe mama, ne-am suit în mașină și ne-am dus până acolo. Mă rog, după toată tevatura cu vizele….

Deci v-ați trezit cu surpriza că puteți face o investiție de 3 milioane fără niciun ban?

Da. Cuptorul avea vreo zece ani, dar era aproape nefolosit. Acest fabricant danez cumpărase un alt producător, pe care l-a închis. Ani de zile s-au chinuit să vândă la un preț foarte mare cuptorul, apoi s-a schimbat managementul și au decis “Să găsim pe cineva să scăpăm de el”. Așa am apărut eu, practic l-am luat pe gratis.

Am plecat pentru trei săptămâni să-l demontăm, am stat trei lune, bani de hotel n-aveam. Am agreat cu fabrica ca vom dormi în vechile vestiare, am dat jos ușile de la vestiare, le-am pus pe cărămizi, am dormit pe saltele gonflabile și din trei săptămâni s-au făcut trei luni. Ni s-au terminat banii….

De ce trei luni?

Imaginează-ți că o bucată din el avea opt tone. Și noi aveam 23 de bucăți, plus tablou electric, plus, plus….L-am desfăcut și l-am trimis bucată cu bucată în România. 27 de tiruri.

Dacă leg succesul de fericire, cu siguranță pot spune că nu-s mai fericit decât am fost acum 20 de ani. Fiecare are măsura lui. Nu există succes absolut.

Și unde l-ați montat?

(râde) Aceea a fost o perioadă foarte grea. Cea mai grea. Între timp, ne-am apucat să facem o hală… Acolo e altă poveste, nu era curent, apă, gaz. A trebuit să luptăm pentru cotă de gaz, să se tragă apă. Atunci făceam sub un milion de euro, ca cifră de afaceri. Imaginează-ți ce pariu pentru noi. Îmi amintesc că împreună cu fratele meu făceam pe muncitorii necalificați la zidari, le dădeam cărămizile la mână să zidească.

Ahhh, da… Și tot atunci am că căzut într-o gaură și mi-am rupt coastele, când am montat ventilatorul cuptorului. (râde) Noroc că sunt mare și m-am înțepenit în ea. Nu puteam să stau nici culcat, nici în picioare. A trebuit să mergem mai departe, și aia a fost.

Tot ceea ce ați făcut aici e facut de voi?

Da, și azi lucrăm la fel. Umblam prin toată Europa, găseam utilaje vechi, date la gunoi, le aduceam acasă, le dezmembram, le reparam, și le puneam în funcțiune. Azi cumpărăm utilaje noi, dar le modificăm aici.

Te-ai îndoit vreodată că va ieși?

O singură dată. Am avut cam pe atunci un partener italian care nu a onorat ce trebuia să onoreze și am rămas cu o groază de marfă fără cumpărător.

De fapt, aceea e perioada în care ați început să lucrați cu IKEA, nu?

În 1996-1997, când am putut fi un pic mai mari. Ajunsesem la un nivel la care eram interesanți. Dar adevăratul punct de cotitură a fost în anul 2000, când IKEA  și-a căutat noi furnizori. Am câștigat, cu un proiect scris de noi, o competiție pentru construcția unei noi fabrici, care să producă pentru ei.

Cum a fost întalnirea cu Kamprad?

Impresionantă. Un om foarte inteligent. Modest. Nu arogant. Ca majoriatea oamenilor inteligenți, de altfel. Am discutat la un nivel incredibil de eficient business. Tot ce s-a discutat, s-a făcut. Am rămas foarte impresionat. Dacă analizezi compania lui în detaliu, îți dai seama că e genială.

De ce roboții obligă oamenii să evolueze

Cristian Covaciu e oarecum enervat când aude discursuri ale unor oameni din Guvern care vorbesc despre cum să creăm locuri de muncă. Problema lui este că nu poate dezvolta mai repede compania pentru că nu mai găsește oameni buni în zonă. Mai nou, angajează de la 50-60 de kilometri departare. “Companiile din Ardeal au planurile de creștere puse în așteptare, pentru că nu au cu cine lucra”, spune. Cât despre ideea că roboții vin și iau munca oamenilor, pentru IPEC nu se aplică. Și nu se va aplica pentru mult timp de acum încolo: esența automatizării întregii fabrici este ca ea să devină atât de productivă, încât să concureze de la egal la egal cu orice competitor din lume. Unul dintre succesele IPEC este că, azi, e suficient de competitivă încât să vândă farfurii în China.

Discuția noastră vine exact în mijlocul acestei discuții legate de cum vor fi oamenii înlocuiți de roboți. Când spui că vrei să automatizezi orice este intervenție umană, ce înseamnă?

Înseamnă că oamenii vor face lucruri calificate. Ne-a reproșat cineva că, în loc să dăm bani oamenilor, investim în roboți. E complet greșit. Ca salariile din România să ajungă la nivelul pe care îl dorim cu toții, trebuie să facem ceva cu productivitatea. Astăzi, productivitatea unui muncitor german e de 45 de euro pe oră. În România, avem o medie de doar 5 euro pe oră. Dacă prețul la care eu pot vinde în piața globală este un dat și nu-l pot schimba, iar omul din România produce doar de 5 euro pe oră, cum îl poți plăti cu 45 de euro? Nu poți. Și, atunci, ce faci? Ce a făcut fiecare revoluție industrială: îi dai scule. Sculele noastre sunt roboții. Productivitatea noastră este deja de aproape patru ori mai mare decât media țării. Anul trecut, am adus 100 de roboți. Salariile oamenilor au crescut cu o medie de aproape 33%. Până în 2020 vom crește cu mai mult decât dublu productivitatea, exact datorită înlocuirii muncii manuale cu roboți.

Ce vor face oamenii în acel moment?

Oamenii trebuie să programeze, să verifice calitatea, să gândească, să creeze. Vreau să fim bine înțeleși: ideea că dau afară oameni ca să aduc roboți e un non-sens. Nu am dat niciodată afară pe nimeni. Dimpotrivă. Creșterea e frânată pentru că nu avem destui oameni.

Înseamnă că trebuie să învețe lucruri noi, nu?

Lumea nu stă pe loc. Noi suntem membri fondatori ai școlii profesionale din Alba Iulia și avem propriile noastre programe de pregătire. Dar asta e o poveste care depinde și de voința oamenilor. Am avut la un moment dat o discuție cu un muncitor german, care a fost la noi la o punere în funcțiune. Știa și mecanică, știa și hidraulică, știa și desen tehnic, știa și de aia și de aia și de ailaltă… L-am întrebat ce pregătire are. Mi-a zis că e mecanic de montaj. L-am întrebat cum de știe așa de multe. Răspunsul lui a fost foarte la obiect: oamenii care nu se dezvoltă nu sunt căutați la noi în țară. Tu trebuie să crești împreună cu tehnologia. Nu e o scuză că nu mai știi să folosești butoanele de la mașină că sunt prea multe. Trebuie să înveți.

După ce au muncit o vară întreagă, fetele mele au zis că ele nu dau o mie de euro pe telefon. Au zis că maximum ce dau e 50 de euro.

Să vorbim puțin despre autonomie și asumare din partea oamenilor voștri. Cum arată în viața reală?

Când oamenii vin la mine trebuie să aibă propuneri. Să aibă propria lor gândire. “Avem problema cutare” îmi spun. “Bun, și părerea ta care e?” Eu am părerea mea și o știu. Dar dacă i-o spun de la început, el nu mai are șansa de a dezvolta și testa propriile păreri. Spui “așa trebuie făcut” și ai ratat șansa să îți dea o idee mai bună. Oricât de inteligent ar fi cineva, împreună cu altcineva e el plus ceva, deci e mai inteligent. Dacă ai răbdare și îl lași să vorbească, afli lucruri la care nu te-ai gândit.

Îi lași să încerce să își pună ideile în practică?

Mă străduiesc. E cam greu să dai libertate ca antreprenor. Dar lucrez la asta.

Pentru ce ai dat oamenii afară?

Nu am dat niciodată pe nimeni afară, în 27 de ani. De obicei, pleacă singuri dacă nu reușesc să facă față la ceea ce li se cere. Presiunea e foarte mare și ori fac față, ori pleacă.

Ce e succesul? Să fim serioși…

Unul dintre lucrurile le care le tratăm complet superficial este, după părerea lui Cristian, ideea de succes. Prea o măsurăm în bani. Și uităm, crede, că totul are prețul lui și că sensul tuturor lucrurilor stă în echilibru: între realitatea imediată și termenul lung, între nevoia de a acționa acum și răbdarea de a ajunge unde ți-ai propus. Consecvență e cuvântul lui.

Și-a cunoscut soția când era în clasa întâia, ea avea puțin peste cinci ani, el puțin peste șase. Sunt împreună din adolescență și s-au căsătorit în 1990. Au două fete gemene, pe care încearcă să le țină cu picioarele pe pământ. Când are de luat decizii complicate sau când lucrurile nu mai sunt clare, refugiu îi este Cetatea din Alba Iulia. O plimbare prin Cetate pune lucrurile în perspectivă.

După ce judeci succesul?

Reperele mele sunt foarte pămânești. Am montat un utilaj nou, se cheamă că am reușit. Am făcut o rețetă nouă, e un succes. A apărut o problemă și am rezolvat-o și am trecut mai departe. E un succes. Eu cred că puterea de decizie trebuie să fie la cineva care înțelege foarte clar ce se întâmplă în companie și deciziile nu trebuie luate pe bani, pe termen scurt și mediu. Trebuie să vezi în viitor. Dacă m-aș fi luat după unii și alții, nu aș fi investit niciodată în roboți pentru că nu era rentabil. Eu mi-am văzut de drumul meu.

Care e ambiția ta pentru IPEC?

Să fie cea mai eficientă din lume.

La cine te gândești când auzi cuvântul “succes”?

La nimeni. E prea… (ezită, se gândește) Să fim serioși acum, cu succesul ăsta. Succesul vine cu insuccese pe lângă el. Nu poți câștiga pe toate fronturile. Ceva sacrifici. Ai pierdut ceva pe parcurs. Dacă luăm un exemplu destul de întâlnit, de antreprenor care a sacrificat viața de familie, ce spui? E de succes sau nu? Are mai mulți bani? Da. A fost de succes ca om de afaceri. Dar ca tată de familie? Sau a creat un imperiu. De succes? Da. Copii lui s-au ridicat la nivelul lui? Nu. Deci succes sau insucces?

Dacă leg succesul de fericire, cu siguranță pot spune că nu-s mai fericit decât am fost acum 20 de ani. Fiecare are măsura lui. Nu există succes absolut.

Ce le spui fetelor tale despre viitorul lor?

Trebuie să vină să lucreze aici în vacanță. Le spun că, dacă merită, vor moșteni compania, dacă nu, nu. În restul timpului trebuie să învețe și primesc bani, cu moderație. Când au vrut să își cumpere iPhone, au venit că “Tata vrem iPhone nu stiu de care”. Foarte bine. “Aaaa, deci ne cumperi?” Sigur ca da. Începand de maine, veniți la fabrică, 10 lei pe oră. Ei, și după ce au muncit o vară întreagă, au zis că ele nu dau o mie de euro pe telefon. Au zis că maximum ce dau e 50 de euro.

Ele vor să moștenească?

Da. S-au împărțit. Una medic, ca soția mea, alta inginer ceramist, ca mine. Nu le-am influențat. Așa au ales ele.

PE SCURT, DESPRE…

Calea cea mai sigură către faliment… Este să nu ai contact direct și permanent cu realitatea.

Dacă ne-am gândit să vindem?… Când ne mai enervăm, zicem “o vindem, da-o-ncolo”. Dar în mod serios, niciodată.

Care e sensul banilor?…. Cum să zic… Nu contează câți bani ai. Nu mănânci mai mult, nu bei mai mult, nu ești mai fericit. Dacă necesarul ți-e satisfăcut, nu-ți trebuie mai mult.

Visul meu extravagant…. O superextravaganță ar fi ca, după ce pleacă fetele la facultate, să-mi iau soția, mașina de teren din curte, și să facem turul lumii.

Dacă aș avea un panou mare… Aș spune oamenilor să fie serioși și consecvenți. Sunt atâtea alte exemple de oameni extrem de inteligenți, care au sărit de la o afacere la alta și astăzi nu au nimic.

Ce cred eu despre noroc… Dacă stai suficient de mult pe drum, vine și norocul. Dacă te tot schimbi, n-are cum să te găsească. Te caută norocul și tu nu ești acasă.

Ce contează în business… Statistic, poți avea neșansă o dată, de două ori, de 10 ori. Dar, la un moment dat, îți iese. Trebuie să fii suficient de perseverent.

Ce omoară companiile…. Moartea unei companii e risipa de resurse. Piața îți spune prețul la care poți să vinzi, dar cum ajungi acolo e treaba ta. Asta încercăm noi: să folosim cât mai puține resurse ca să ajungem la același rezultat.

Cum ajungi să clădești ceva mare… Un elefant se mănâncă pe bucăți, nu dintr-o dată. Și nici nu trebuie să-l mănânci pe tot. Dacă undeva, pe parcurs, te blochezi, poți să mai mănânci și câte o veveriță.

Antreprenorii pe care îi admir… Eu cred că majoritatea antreprenorilor care au reușit sunt modești. Nu au nimic de demonstrat. Ei știu ce știu.

Spune-mi ce crezi

avatar
wpDiscuz