Aurora Szentàgotai Tătar. Ce e optimismul și avantajul competitiv al oamenilor optimiști într-o lume obsedată de negativ.

Optimismul și risc managementul și precauția nu se exclud reciproc. Poți să te uiți în jurul tău, să mergi cu grijă, să ții cont de capcanele care pot apărea pe drum și totuși să crezi că poți schimba ceva. Cred că optimismul sănătos este combinația între a crede că poți și a te uita la realitate și a vedea că există anumite riscuri, anumite dificultăți și a te gândi cum le poți depăși.

Am așteptat mult timp să am o conversație despre optimism. Despre influența lui surprinzătoare asupra succesului în viață, asupra sănătății noastre mentale și fizice. Într-o lume dominată, parcă, de negativ, în care pare că ne-am pierdut capacitatea de a spera și a vedea un viitor mai bun, calitatea de a fi optimiști e o super-putere.

Am vorbit cu Aura despre ce este optimismul, cum se naște, cum îl putem dezvolta și cultiva. Optimismul nu e doar un mod de a privi lumea, ci are capacitatea de a ne regla emoțiile și acțiunea. Este moștenit, dar cea mai mare parte este educat, mai ales în primii ani de viață. Și, da, mediul în care trăim ne influențează.

Oamenii optimiști au o șansă mai mare să prospere profesional și să aibă rețele sociale mai largi. Au o mai mare rezistență la efort și sunt mai fericiți. Veți găsi în conversația noastră exerciții practice și căi de a crește copii mai optimiști. Dar și latura mai puțin luminoasă și limitele optimismului.

Aura predă optimism și psihologie pozitivă la Universitatea Babeș Boylai. Este director al școlii doctorale Psihodiagnostic și Intervenții Psihologice Validate Științific, la aceeași universitate. Este psiholog în psihologie clinică și cognitiv comportamentală și vicepreședinte al Asociației de Psihoterapii Cognitiv Comportamentale. Are o acreditare de la Institutul Albert Elis, din New York. Trăiește la Cluj, împreună cu soțul ei și fiul lor Luca, în vârsta de cinci ani.

Idei principale

Optimism versus pesimism. Una dintre cele mai cunoscute perspective din psihologie judecă optimismul și pesimismul prin felul în care ne raportăm la obstacole și eșecuri. Optimistul își explică cauzele acestora prin factori temporari, care afectează un domeniu specific al vieții, nu viața în general, și în termeni de lucruri pe care le poate controla, în legătură cu care poate face ceva – „Nu am luat examenul pentru că n-am învățat. E vorba doar de acest examen, nu de toate. Mă pot apuca de învățat ca să îl iau”. Pesimistul își explică eșecurile prin cauze stabile în timp, care îi influențează viața per ansamblu și asupra cărora simte că nu are control – „Am picat acest examen pentru că sunt incapabil și asta nu se va schimba. Voi rămâne așa atât timp cât voi trăi. Toate domeniile vieții mele vor fi afectate de acest lucru. Nu pot face nimic în legătură cu asta”.
Optimiștii sunt crescuți, nu făcuți. Într-o oarecare măsură, ca orice trăsătură psihologică complexă, optimismul este rezultatul interacțiunilor dintre factorii ereditari – factori genetici – și factorii de mediu. Impactul factorilor genetici este însă mai scăzut decât în cazul altor trăsături de personalitate. Ceea ce contează mult este mediul în care ne dezvoltăm. Perioada propice pentru a dezvolta atitudini sănătoase legate de viață, de eșec, de succes este perioada copilăriei. Părinții și profesorii au un rol foarte important din acest punct de vedere.
Savurează starea de bine, precum și anticiparea acesteia. E important să ne bucurăm de rezultat, să ne amplificăm emoțiile pozitive, atât uitându-ne în spate la cât de bine ne-a ieșit un anumit proiect sau ce bine ne-am simțit într-o vacanță, cât și uitându-ne înainte, la starea de bine pe care o anticipăm la un moment anume. Există ideea că nu trebuie să stăm foarte mult să ne complacem în ceea ce ne-a ieșit, să vedem ce urmează. Trebuie însă să învățăm să completăm tendința de a ne uita la următorul scop cu capacitatea de a ne bucura de cel împlinit. Tendința de a ne amplifica emoțiile pozitive, fie legate de ceva ce am trăit deja, fie legate de viitor, va susține un comportament proactiv și implicare pe viitor.
Optimismul crește probabilitatea de a avea succes. Nu e singurul ingredient al succesului, dar cu siguranță – și datele o arată – e unul important. Nu e însă un mecanism magic. Optimismul nu duce prin ceva ce nu poate fi explicat la succes și prosperitate, ci este vorba de comportamentul nostru, de ceea ce facem, de perseverență și de cum ne raportăm la obstacole. Optimistul nu e scutit de evenimente negative, dar în momentul în care întâlnește un eșec, își spune: „Este doar situația asta, pot să fac ceva ca s-o schimb și n-are nicio legătură cu mine”. Dacă credem că atunci când ne confruntăm cu un obstacol nu putem face nimic ca să schimbăm situația, n-o să încercăm să facem nimic. Asta va duce la perpetuarea situației negative și vom intra într-un cerc vicios în care emoția negativă și eșecul se autoîntrețin. În schimb, cei care perseverează și cred că până la urmă o să le iasă, aceia ajung să reușească.
Optimismul influențează profund sănătatea fizică. Efectul este comparabil cu cel al unor comportamente de sănătate, precum sportul, fumatul, alimentația. Studiile se referă mai ales la bolile cardiovasculare, dar și la alte boli și probleme. Corelația este clară. Optimismul și, respectiv, pesimismul – influențând felul în care ne raportăm la realitate – influențează nivelurile de stres, cu impact asupra sănătății fizice, dar și a celei mintale. Modul de gândire pesimist este o componentă importantă a depresiei. Ca atare, optimismul este predictor pentru anxietate, pentru depresie sau pentru emoții pozitive.
Optimism bias, distorsiunea optimismului, este un motor de progres. Avem tendința de a crede că probabilitatea de a ni se întâmpla lucruri bune în viitor e mai mare decât în cazul altora și probabilitatea de a ni se întâmpla lucruri rele este mai mică decât în cazul altora. Este un fenomen care apare la 80% dintre noi, numit optimism bias. E unul dintre motivele pentru care, deși statisticile spun că probabilitatea ca o companie să eșueze în primii 3 ani sunt de 80%, un fondator de start-up crede că probabilitatea ca lui să îi iasă este de 70%-80%. Acest optimism ține ridicată rata deschiderii de noi afaceri. Studiile arată că optimism bias e o caracteristică a felului în care funcționează creierul sănătos și nu vrem să scăpăm de ea. E de dorit, totuși, să cuplăm această tendință de a vedea lucruri bune în viitor cu a ne uita la date și a nu nega, a nu distorsiona realitatea astfel încât ea să corespundă cu ce vrem noi să vedem.
Optimismul nu înseamnă să fii delirant și să spui „Totul este sub controlul meu”. Ar fi nerealist să credem că toate depind de noi. Dar, întotdeauna, chiar și în situațiile cele mai dificile, există o oarecare doză de control. Ideea este de a ne focaliza pe aceasta. Sau măcar de a nu da întâietate lucrurilor pe care nu le putem controla. Chiar dacă controlul nostru este limitat, el există. Optimism sănătos înseamnă a alege să ne concentrăm pe lucrurile pe care le putem controla.

Podcastul Vast&Curious este susținut de AROBS, cea mai mare companie de tehnologie listată la bursă. AROBS este o companie românească fondată acum 25 de ani la Cluj, cu birouri în opt țări și parteneri și clienți în Europa, America și Asia. AROBS crede într-o cultură a implicării, a evoluției continue și a parteneriatului pe termen lung. Este una dintre puținele companii românești care oferă fiecărui angajat acțiuni gratuite în pachetul obișnuit de beneficii.

****

Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.

Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify

O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Bună dimineața, Aura!

Aurora Tătar: Bună dimineața, Andreea!

Andreea Roșca: Mă bucur mult să ne revedem și să vorbim despre un subiect care mie mi-e tare drag – optimismul și valoarea lui în viața noastră personală și profesională, și în societate.

Aurora Tătar: Mulțumesc mult pentru invitație! Și eu mă bucur să povestim despre acest subiect, care este într-adevăr foarte important, atât la nivel individual, cât și în plan social.

Andreea Roșca: Să vorbim un pic despre istoria optimismului. Ai spus că a fost o perioadă lungă în care a fost considerat o atitudine delusional – care ținea de iluzoriu. Spune-ne câteva cuvinte despre cum s-a născut optimismul și cum a fost considerat la începuturi.

Aurora Tătar: O să vorbesc despre optimism și istoria sa mai ales în psihologie, pentru că acesta este domeniul meu de interes și de specialitate.

În psihologie, cel puțin la începuturi – și mă gândesc, de exemplu, la Freud și la alții care au activat în perioada respectivă – optimismul a fost văzut și definit adesea ca o iluzie. Dezideratul era realismul și se promova ideea că sănătatea mintală înseamnă a vedea realitatea așa cum este. Lucrul acesta nu s-a schimbat neapărat. Am înțeles ulterior că e important să nuanțăm această definiție.

Așadar, optimismul era văzut ca o iluzie. Se considera că sănătatea mintală înseamnă a vedea realitatea așa cum este ea, fără defense. Ulterior, pe măsură ce au început să apară date în legătură cu acest subiect, studiile au început să arate că sănătatea mintală nu înseamnă neapărat absența așa-numitelor iluzii pozitive. Datele au început să arate că sănătatea mintală înseamnă și așteptări pozitive și, mai mult decât atât, chiar anumite iluzii pozitive. Așa s-a trecut de la ideea că optimismul este patologie la cea că optimismul face parte și este o componentă esențială a sănătății noastre mintale.

Andreea Roșca: Putem să-l definim? Cred că e foarte important să înțelegem ce este și ce nu este optimismul, și cum e el în relație cu opusul său, cu pesimismul.

Aurora Tătar: În psihologie, trecem dincolo de ideea de „parte plină și parte goală a paharului”. Optimismul e văzut în general ca o dimensiune a personalității care are, bineînțeles, o componentă cognitivă importantă – felul în care interpretez ceea ce mi se întâmplă, așteptările legate de viitor. Optimismul are însă și o componentă autoreglatorie fundamentală, adică influențează comportamentul, și mai ales comportamentul orientat spre scop.

Una dintre cele mai cunoscute perspective asupra optimismului este cea propusă de Martin Seligman, care spune că optimismul și pesimismul trebuie judecate prin felul în care ne raportăm la obstacole și eșecuri. Ce se întâmplă atunci când te confrunți cu un eșec sau când apare un obstacol în calea atingerii unui scop dorit? Cum explici cauzele și implicațiile acestora?

Optimistul explică motivele obstacolelor și eșecurilor prin factori temporari – „Nu mi-am luat un examen pentru că n-am învățat”. E ceva temporar. „Mâine mă pot apuca de învățat și lucrurile se schimbă”. Așadar, sunt cauze temporare, care afectează un domeniu specific al vieții, dar nu viața în general – „E vorba doar de acest examen și nu de toate examenele pe care le am de dat. E vorba doar de acest domeniu al vieții mele – școala –, nu și de celelalte domenii importante”. Sunt cauze temporare, specifice, domenii specifice. Optimistul își explică eșecurile în termeni de lucruri pe care le poate controla și în legătură cu care poate face ceva – „Pot face ceva ca să nu mai pic la examen”.

Pe de altă parte, pesimistul explică eșecurile prin cauze și factori stabili în timp – „Am picat la acest examen pentru că sunt o proastă sau o incapabilă și chestia asta nu se va schimba. Proastă voi rămâne atât timp cât voi trăi”. Așadar, factori stabili în timp, cauze care influențează viața per ansamblu – „Nu e vorba doar de un examen, ci toate domeniile vieții mele vor fi afectate de acest lucru”. A treia dimensiune este incontrolabilitatea – „Nu pot face nimic în legătură cu acest lucru. Sunt incapabilă. Asta se manifestă în toate domeniile vieții mele și nu pot face nimic în legătură cu acest lucru.”

Pe de altă parte, când se confruntă cu victorii sau când obțin succese, tiparul explicativ este exact pe dos. Optimistul tinde să atribuie aceste victorii unor factori stabili – „Sunt inteligentă. E ceva legat de mine și e ceva durabil. Lucrul acesta mă va ajuta în toate domeniile vieții mele și am control asupra lui”. Pesimistul tinde să își explice succesele prin cauze instabile – „A fost norocul” –, care afectează doar un domeniu – „E doar acest examen, doar acest domeniu”. Nu se extinde, s-a întâmplat doar de data asta și nu contează decât în domeniul acesta – „E doar un examen care nu se răsfrânge asupra celorlalte aspecte ale vieții mele”. Controlabilitatea e scăzută – „Nu voi putea reproduce lucrul acesta, pentru că nu depinde de mine”.

Acestea sunt diferențele fundamentale, spune Seligman, în felul în care ne raportăm la obstacole și eșecuri, și la cauzele și implicațiile acestora. Acest mod de raportare, această perspectivă cognitivă, ne va influența profund comportamentul. Dacă eu cred că atunci când mă confrunt cu un obstacol nu pot face nimic ca să schimb situația, n-o să încerc să fac nimic. Asta va duce la perpetuarea situației negative, la emoții negative. Intru într-un cerc vicios în care emoția negativă și eșecul se autoîntrețin.

Andreea Roșca: Asta este, cred, situația în care se aplică conceptul de neputință învățată – „Nici măcar nu mai încerc pentru că știu deja că n-are niciun sens, că lucrurile nu se îmbunătățesc și nu sunt în stare să fac nimic cu privire la asta”.

Aurora Tătar: Exact, absolut. Această perspectivă asupra pesimismului a devenit practic o teorie a depresiei, neputința învățată fiind conceptul central. Asta se întâmplă în depresie: nu credem că suntem în stare. Ceea ce duce la așteptări negative legate de viitor și este unul dintre mecanismele importante care întrețin depresia.

Andreea Roșca: Spuneam când am vorbit data trecută, că una dintre curiozitățile mele legate de optimism este legată și de munca mea, și de ceea ce am observat în lucrul meu cu antreprenorii. Dacă ar fi să aplic definiția ta legată de optimism, aș spune că eu n-am întâlnit până acum antreprenor pesimist, antreprenor care să nu creadă că viitorul e mai bun, că poate să schimbe ceva, că obstacolele sunt temporare și că pot fi depășite. Mă întreb dacă doar oamenii optimiști devin antreprenori și dacă optimismul este o chestie învățată sau cu care ne-am născut? Ne naștem optimiști sau pesimiști? Dacă vine din contextul în care creștem, cum putem învăța optimismul?

Aurora Tătar: Sunt mai multe lucruri aici. Nu știu dacă doar oamenii optimiști devin antreprenori, dar probabil cei cu care ai discutat tu sunt antreprenori de succes și cu siguranță optimismul crește probabilitatea de a avea succes. Optimismul nu influențează doar starea subiectivă, doar emoțiile, ci influențează și efortul pe care îl depun, felul în care mă raportez la obstacole și probabilitatea de a le depăși. Nu influențează doar emoția, ci și realitatea, până la urmă. „Nu prin magie, nu printr-un mecanism imposibil de explicat, ci prin ceea ce fac reușesc.” Așadar, probabil că ai discutat cu persoane care sunt antreprenori de succes, iar șansa să găsești printre aceștia oameni mai degrabă optimiști e mai mare.

Andreea Roșca: Pentru că cei care perseverează și cred că până la urmă o să le iasă, aceia ajung să reușească. E o chestie de selecție naturală…

Aurora Tătar: Exact. Nu cred că e singurul ingredient al succesului, dar cu siguranță – și datele arată asta – e un ingredient important. Mecanismul este ușor de explicat prin perseverență, prin comportamentul nostru. Asta era prima parte a întrebării. A doua parte se referea la dacă ne naștem cu optimismul sau îl învățăm.

Andreea Roșca: Cum devenim optimiști? Sau e ceva predestinat?

Aurora Tătar: Din fericire, nu este predestinat. Într-o oarecare măsură, ca orice trăsătură psihologică complexă, optimismul este rezultatul interacțiunilor dintre factorii ereditari – factori genetici – și factorii de mediu. Nu sunt foarte multe studii, dar cele care s-au uitat la componenta genetică a optimismului arată că ereditabilitatea lui – impactul factorilor genetici – este mai scăzută decât în cazul altor trăsături de personalitate, cum este, de exemplu, afectivitate negativă. Diferențele dintre noi legate de probabilitatea de a fi optimiști sau pesimiști au o componentă genetică, dar mai mică decât în cazul altor trăsături de personalitate. Ceea ce contează mult este mediul – începând din copilărie până în perioada adolescenței și cea de adulți timpurii.

Andreea Roșca: Spune câteva cuvinte, te rog. Mi se pare importantă ideea de mediu din copilărie. Cum influențează capacitatea noastră de a fi adulți optimiști sau nu? Care sunt variabilele?

Aurora Tătar: Dacă ne gândim la definiția optimismului – așteptări legate de viitor, felul în care mă raportez și interpretez succesele și eșecurile –, unul dintre factori este statutul socio-economic al părinților exprimat în nivelul educațional al acestora, venituri și prestigiul ocupației. Statutul socio-economic din copilărie influențează, prezice nivelul de optimism al viitorului adolescent și adult. Unul dintre mecanismele care explică acest lucru este acela că un statut socio-economic crescut al părinților înseamnă resurse care îl ajută să depășească obstacolele cu care se confruntă. De aici învață faptul că aceste obstacole pot fi depășite și că dacă are nevoie de ajutor, acel ajutor vine și există resurse care să îl ajute să facă față dificultăților cu care se confruntă.

Un alt factor care influențează în copilărie ce se va întâmpla mai târziu este stilul explicativ al părintelui, felul în care părintele însuși se raportează la propriile dificultăți, la propriile succese și la cele ale copilului – cum se raportează părintele la greutățile de la școală ale copilului sau la faptul că acestuia îi merge bine pe plan școlar? E o chestie de la sine înțeleasă, care nu contează, peste care trecem? Sau e un lucru de care ne bucurăm și pe care îl explicăm prin factori interni – „Ești inteligent. Poți, te descurci singur”. Așadar, un alt factor este felul în care se raportează părintele sau persoanele semnificative din viața mea la propriile eșecuri și succese, și la eșecurile și succesele mele.

Andreea Roșca: Ce ar spune un părinte sau cineva care ne este apropiat atunci când suntem copii ca să ne cultive optimismul?

Aurora Tătar: Ar trebui să ne învețe exact ceea ce spuneam mai devreme: că atunci când ne confruntăm cu dificultăți avem control asupra acestora. Controlul nu e 100%, bineînțeles. Nu suntem absurzi să spunem că întotdeauna putem controla în totalitate lucrurile rele care se întâmplă, dar există o oarecare doză de control și putem face ceva ca să îmbunătățim situația. Atunci când apar lucruri care nu ne plac, ele sunt, de cele mai multe ori, temporare. Și, de cele mai multe ori, sunt în domenii specifice – „Nu merg bine lucrurile la materia asta, dar merg bine în rest. Nu merg bine lucrurile la școală, dar merg bine acasă”. Acest mod de raportare la dificultăți menține speranța și ideea că lucrurile depind de noi, că putem face ceva astfel încât viitorul să fie mai bun.

Andreea Roșca: Optimismul și speranța se suprapun integral?

Aurora Tătar: Nu. Cei care le studiază fac diferența între cele două. Sunt diferențe foarte fine, dar nu se suprapun integral. Sunt tratate în literatura științifică psihologică ca fiind constructe care se suprapun parțial, dar nu în totalitate.

Andreea Roșca: Ai putea să spui unde sunt diferențele și la ce folosește fiecare? Care-i rolul fiecăruia dintre ele?

Aurora Tătar: M-aș opri mai degrabă asupra deosebirilor, pentru că, din punctul meu de vedere, ele sunt destul de asemănătoare. Ambele se referă la perspectiva asupra viitorului și la ideea că lucrurile vor fi ok în viitor. În literatura referitoare la speranță, se insistă mai puțin pe stilul explicativ – cum ne raportăm la eșecuri –, în timp ce în literatura referitoare la optimism o componentă importantă e raportarea la scopuri și autoreglare. De asemenea, în literatura referitoare la speranță se insistă mai mult asupra faptului că vedem căi de a atinge, căi prin care lucrurile să devină mai bune în viitor.

Andreea Roșca: Așteptare pozitivă plus faptul că văd un drum.

Aurora Tătar: Exact. Un drum și acțiune. Așa este definită speranța. În timp ce în literatura referitoare la optimism, avem așteptare pozitivă plus ideea de raportare constructivă la obstacole.

Andreea Roșca: Am vorbit un pic despre cum se cultivă optimismul. Care e vârsta sau momentul în care putem schimba într-adevăr sau putem construi această atitudine?

Aurora Tătar: Cred că de schimbat o putem schimba oricând. La orice vârstă ne putem schimba perspectiva, atitudinea, cu condiția să ne dăm seama că perspectiva pe care o avem poate nu ne ajută și să depunem efortul de a o schimba. Dar perioada în care se construiesc aceste atitudini este perioada copilăriei. Aici nu vorbim doar despre optimiști și pesimiști, ci, în general, perspectiva noastră asupra vieții, asupra relațiilor cu ceilalți, asupra propriei persoane. Se construiește în copilărie, până prin adolescență. Aceea e perioada în care deschizi ochii asupra lumii, înveți să citești lumea, înveți să interpretezi relațiile cu ceilalți, ceea ce ți se întâmplă. Este perioada în care ne formăm „lentilele” prin care vom privi lumea.

E important de menționat faptul că aceste „lentile” nu rămân fixe. Practic asta face psihoterapia – corectează perspectiva, atitudinile negative, inclusiv la vârsta adultă. Dar perioada propice pentru a dezvolta atitudini sănătoase legate de viață, de eșec, de succes este această perioadă a copilăriei. Părinții și profesorii au un rol foarte important din acest punct de vedere.

Andreea Roșca: Voi aveți un băiețel de 5 ani, pe Luca. Îmi povesteai că are tendința de a fi oarecum precaut și că lucrați cu el ca să îi insuflați caracteristici optimiste, o gândire optimistă. Poți să povestești cum faceți asta? Sau te poți gândi la un exemplu, la o situație?

Aurora Tătar: Ai spus frumos „precaut”, pentru că e un copil cu afectivitate pozitivă foarte crescută, dar, în același timp – și aici mă văd pe mine când mă uit la el –, e și oarecum anxios.

Andreea Roșca: Apropo de moștenirea genetică. ☺

Aurora Tătar: Da. ☺ Reacția lui inițială atunci când ceva nu îi place sau ceva e nou este mai degrabă de retragere, de a sta în expectativă, „pe tușă”. Un lucru pe care încercăm să-l facem este să-l încurajăm – chiar și atunci când vedem că e stresat și speriat – să se implice, să facă lucruri. După ce face lucrul respectiv, încercăm să-l lăudăm și să-i scoatem în evidență aspectele pozitive: „Uite ce frumos a fost, ce bine te-ai simțit, ce distractiv a fost, ce ai învățat din chestia asta”. Practic încercăm, fără să ținem cursuri și fără să spunem ce ți-am spus ție ☺, să dezvoltăm acea atitudine de „Pot. Depinde de mine”.

După ce a făcut, încercăm să-l ajutăm să savureze roadele a ceea ce a făcut. Să se bucure de rezultat. Să-l învățăm o altă deprindere cognitivă, pe care noi – sociologia – o numim savurare. Tendința de a amplifica emoțiile pozitive, fie legate de ceva ce ai trăit deja, fie legate de viitor, care va susține un comportament proactiv și implicare pe viitor.

Andreea Roșca: Așadar, să te bucuri de ceea ce ai realizat și să savurezi ceea ce ai realizat este de dorit. Eu m-am ferit întotdeauna de lucrul acesta pentru că mi s-a părut – cred că sunt puțin superstițioasă – că ceea ce este important este ceea ce urmează. Nu stăm foarte mult să ne complacem în ceea ce ne-a ieșit, trebuie să ne uităm, să vedem ce urmează. Dar s-ar putea să nu fie foarte sănătos ce fac eu, nu?

Aurora Tătar: N-aș zice că nu e sănătos, aș zice că mai poate fi completat. Ar fi mai bine dacă completăm tendința de a ne uita la următorul lucru, la următorul scop, cu capacitatea de a ne bucura și de a amplifica emoțiile pozitive. Datele arată că asta e o trăsătură care ne menține energia, ne dă combustibil. Este o componentă importantă a sănătății mintale, de exemplu. Depresivii nu numai că nu savurează, ci își reduc emoția pozitivă.

Mi-aduc aminte de un studiu pe care l-a făcut acum câțiva ani o doctorandă de-a mea, în care am comparat, din perspectiva acestei tendințe de a savura, persoane cu depresie ușoară și medie cu persoane fără depresie. Ne-am uitat ce emoții pozitive trăim în viața de zi cu zi. Unul dintre rezultatele surprinzătoare pe care le-am observat a fost că diferența nu e în termenii trăirii emoțiilor pozitive. Și cei cu depresie ușoară, și cei fără depresie trăiau emoții pozitive, dar persoanele cu depresie ușoară aveau tendința de a le suprima, de a bloca, de a pune un capac peste acea emoție, în timp ce persoanele fără depresie o savurau. Lucrurile se schimbă când vorbim despre depresie severă. Așadar, acesta e un lucru important: să ne bucurăm, să ne amplificăm emoțiile pozitive, atât uitându-ne în spate cât de bine a fost în vacanța de anul trecut, de exemplu, sau cât de bine ne-am simțit la Crăciunul trecut, cât și uitându-ne înainte: „Acum urmează să merg în vacanță și ce bine va fi și ce vom face”. Asta este savurarea.

Andreea Roșca: Îmi pare că am și o reținere, și o superstiție în a anticipa lucruri bune.

Aurora Tătar: Cred că și tu ești puțin anxioasă. ☺

Andreea Roșca: „Puțin” e foarte puțin spus. ☺

Aurora Tătar: Aceasta este una dintre ideile care apare cu privire la anxietate: „Dacă anticipez lucruri rele, le pot preveni și le pot controla? Dacă anticipez lucruri bune, nu se va întâmpla să le stric?”

Andreea Roșca: Sau devin… – nu leneșă e cuvântul, dar pe acolo. Îmi păstrez confortul.

Aurora Tătar: Da, mă complac.

Andreea Roșca: Ceea ce evident că nu e adevărat.

Aurora Tătar: Nu. Chiar nu e adevărat. Dimpotrivă.

Andreea Roșca: Apropo de acest context care ne influențează, care sunt acele lucruri pe care, dacă le spunem copiilor și adolescenților, le atenuează, le taie capacitatea de a fi optimiști? Care sunt lucrurile negative pe care le spunem chiar fără să vrem și care le împiedică dezvoltarea optimismului? Asta, pe de o parte. De partea cealaltă, mediul în care trăim ca adulți – oamenii în jurul cărora stăm, ceea ce consumăm – ne poate influența gradul de optimism?

Aurora Tătar: După cum am spus, nu doar ceea ce spunem contează în a-i influența pe copii să devină pesimiști sau optimiști, ci contează resursele pe care au la dispoziție și, într-o oarecare măsură, și componenta genetică. Dar dacă ne gândim la informațiile pe care le transmitem și contribuie la formare acestor idei, ceea ce n-ar trebui să le spunem sunt lucrurile care duc la ideea că „atunci când se întâmplă ceva rău, eu sunt de vină întotdeauna”. Că lucrul acela nu poate fi controlat sau influențat. Și că „dacă s-a întâmplat ceva rău, e sfârșitul lumii, catastrofă, viața mea e distrusă”.

Andreea Roșca: Sunt convinsă că auzi în jurul tău destul de des o grămadă de lucruri cu care nu ești de acord din perspectiva asta. Te poți gândi la un exemplu, două-trei, de lucruri pe care le auzi și pe care n-ar trebui să le spunem?

Aurora Tătar: Eu am dat mai ales exemple legate de performanță, însă unul dintre lucrurile greșite pe care le facem și cu copiii, dar le facem și ca adulți, cu partenerii noștri este de a face confuzia între comportament și persoană. De a transmite ideea că dacă ai avut un comportament greșit, tâmpit, care a adus la un rezultat indezirabil, asta spune ceva despre tine ca persoană – consideri că s-a întâmplat ceva nu pentru că comportamentul tău în situația respectivă a fost problematic, te-ai comportat iresponsabil sau prostește, ci pentru că tu, ca persoană, ești iresponsabilă sau proastă. Tendința de a confunda comportamentul cu persoana poate fi problematică din punctul de vedere al optimismului. Și poate duce la ideea că „eu per ansamblu sunt aiurea, nu pot controla lucrurile și acestea vor fi stabile”. Nu lucrez cu copii și adolescenți, lucrez mai ales cu adulți, dar în special în lucrul cu copiii, se pune mare accent pe a face această distincție – importantă și pentru adulți, de altfel: comportamentul poate fi problematic, dar asta nu spune că tu ca persoană ești o mare problemă.

Andreea Roșca: Adulți fiind, care sunt factorii care ne pot influența? Contează ce consumăm ca informație, contează în ce companie stăm? Ce anume e important din mediu?

Aurora Tătar: Adulți fiind, nu suntem complet impermeabili, dar suntem deja mai structurați cognitiv ca atitudini legate de viață și de ceea ce facem. Și atunci impactul a ceea ce se întâmplă nu este atât de mare ca în perioada timpurie. Dar și ca adulți contează informația pe care o consumăm, știrile la care ne expunem, atitudinea celor din jurul nostru. Chiar dacă impactul este mai mic, până la urmă hrana cognitivă pe care o consumăm zilnic va influența felul în care vedem realitatea și ca adulți. Dacă ne înconjurăm de persoane cu perspectivă negativă, pesimistă, dacă atunci când ne uităm la televizor, atunci când citim, ne concentrăm doar pe aspectele negative, lipsite de speranță ale realității, asta ne va influența perspectiva.

Andreea Roșca: Aș vrea să vorbim un pic despre rolul foarte pragmatic al optimismului în viața noastră, din trei perspective. Știu că există foarte multe date, te las pe tine să alegi despre ce date vrei să vorbești, dar mă gândesc în primul rând la sănătate mentală și fizică, și apoi la ce știm despre corelația dintre optimism și performanță, în general.

Aurora Tătar: În mod interesant, cele mai multe date legate de beneficiile optimismului sunt datele cu referire la sănătatea fizică. Se pare că optimismul influențează profund sănătatea fizică. Efectul este comparabil cu cel al unor comportamente de sănătate, cum ar fi sportul, fumatul, alimentația. Optimismul prezice pe termen lung sănătatea fizică. Studiile se referă mai ales la bolile cardiovasculare, dar și la alte boli și probleme. Corelația este clară. S-au încercat mai multe explicații, nu este una definitivă.

Una dintre cele mai plauzibile este aceea că, așa cum spuneam mai devreme, optimismul și, respectiv, pesimismul – influențând felul în care ne raportăm la realitate – influențează nivelurile de stres. Stresul cronic, știm, are efecte negative asupra sănătății. Influențând nivelurile de stres, optimismul și pesimismul vor avea impact asupra sănătății fizice. Ele influențează și sănătatea mintală. După cum spuneam, modul de gândire pesimist este o componentă importantă a depresiei. Ca atare, optimismul este predictor pentru anxietate, pentru depresie, pentru emoții pozitive ș.a.m.d.

Așadar, există această relație între optimism și sănătate mintală, o relație clar documentată între optimism și sănătate fizică, și există date interesante care arată o relație între optimism și performanță, optimism și succes în carieră, optimism și venit.

Andreea Roșca: Vorbește despre asta, te rog. Ce știm?

Aurora Tătar: Sunt câteva studii longitudinale, adică studii care au urmărit indivizii participanți în timp. De exemplu, un studiu făcut acum câțiva ani în America, care a urmărit studenții care terminau dreptul timp de opt-zece ani. Întrebarea pe care și-au pus-o cercetătorii în acest studiu a fost: „Ce se întâmplă cu cariera acestor persoane în funcție de nivelul de optimism?” S-a constatat că, după opt-zece ani, rețeaua socială a persoanelor optimiste era mai mare, influența lor socială era mai mare și inclusiv venitul era mai mare. Aceste rezultate au fost replicate și în alte studii.

Repet, aici e important de înțeles că nu e vorba de o chestie magică. Optimismul nu duce prin ceva ce nu poate fi explicat la succes și prosperitate, ci este vorba mai degrabă de comportamentul nostru, de ceea ce facem, de perseverență și de cum ne raportăm la obstacole. De convingerea că putem găsi căi prin care, chiar dacă se întâmplă lucruri rele sau indezirabile, să le depășim. Pentru că un alt aspect important este că și optimiștilor li se întâmplă lucruri rele. Optimismul nu ne scutește de evenimente negative, în schimb, influențează raportarea la evenimentele negative. Asta explică aceste rezultate, nu e un mecanism magic, nu e magie.

Andreea Roșca: Practic, în momentul în care optimistul întâlnește un eșec, își spune: „este doar situația asta, pot să fac ceva ca s-o schimb și n-are nicio legătură cu mine”.

Aurora Tătar: Da, este limitată în timp, va trece chestia asta. E doar pe acest domeniu și am control, pot să fac ceva ca să o schimb. Și, în consecință, va și face. Spre deosebire de pesimist, care spune: „e o chestie care nu va trece, nu pot face nimic în legătură cu ea și e întreaga mea viață”. Asta îl demoralizează, îl demotivează, nu face sau face mai puțin ca să schimbe situația. Asta îi blochează atingerea scopurilor și duce la emoții negative care vor continua să-l demoralizeze. Cum spuneam, intră într-un cerc vicios de emoție negativă – inactivitate sau comportament redus de depășire a obstacolelor.

Andreea Roșca: Am observat din toată experiența mea și din atâtea sute de discuții pe care le-am făcut cu antreprenori și oameni care construiesc lucruri remarcabile, că în multe situații sunt oameni care nu vin dintr-un mediu, așa cum spuneai mai devreme, cu statut socio-economic ridicat. Sunt oameni care au trecut prin lucruri complicate, cu copilării nu neapărat ușoare sau nu foarte confortabile. Mă întrebam dacă există vreo corelație, dacă adversitatea are vreun rol în a construi această mentalitate – că pot și că mă voi descurca? E adversitatea ceva ce poate le-a construit această atitudine de încredere?

Aurora Tătar: Da, se poate întâmpla acest lucru. În general, statistic vorbind, adversitățile crescute în copilărie sunt predictori pentru o grămadă de lucruri negative mai încolo. Dar nu adversitatea în sine e problematică, ci felul în care acea adversitate influențează perspectiva mea asupra lumii și vieții. Noi vorbim de obicei despre componenta negativă a adversității, dar să nu uităm că, pentru mulți, regula în confruntarea cu adversitatea este mai degrabă reziliența decât faptul că cedez.

Andreea Roșca: „Ce nu te omoară te face mai puternic!”

Aurora Tătar: Exact. Revenind la ce spuneam mai devreme, ceea ce e important în legătură cu adversitatea este faptul că ea dezvoltă o anumită perspectivă asupra lumii. Dacă, confruntându-mă cu adversitatea, există cineva sau ceva care mă ajută să tamponez efectul acesteia și să dezvolt, în ciuda adversității, o perspectivă sănătoasă asupra lumii, asupra propriei persoane, atunci lucrul acesta nu se va exprima în efecte negative mai târziu respectiv, în pesimism.

Îți spuneam când am discutat ultima dată că m-au impresionat biografiile unor persoane care au ajuns celebre și au provenit din medii defavorizate – de exemplu, îți povesteam despre autobiografia lui Sidney Poitier. Și nu e singurul care a venit dintr-un mediu defavorizat, un mediu foarte sărac. Aceștia spun că au avut pe cineva care i-a învățat să gândească sănătos, în ciuda faptului că condițiile din care veneau nu erau neapărat cele mai bune. Deci nu e adversitatea în sine, ci felul în care ajungem să privim lucrurile în urma confruntării cu adversitatea.

Andreea Roșca: Există situații în care, copii fiind sau chiar adulți, e bine să ne expunem voit unor contexte mai ieșite din comun, unor riscuri poate mai mari un pic decât cele cu care suntem obișnuiți în viața de zi cu zi, pentru a căpăta acest sentiment că putem?

Aurora Tătar: Aici perspectivele sunt oarecum împărțite. Nevoia de autonomie este una dintre nevoile fundamentale ale ființei umane. Asta se formează tot în copilărie. E esențial ca cei care au grijă de noi – părinți, școală – să contribuie la dezvoltarea sentimentului de autonomie. Cât de mare sau la ce tip de risc să expunem copilul ori să ne expunem pentru a dezvolta autonomia, aici eu tind să merg pe ideea zonei proximei dezvoltări – puțin mai mult decât îți este la îndemână la un moment dat, puțin mai greu decât poți la un moment dat. Nu exagerat de mult, nu exagerat de greu, pentru că nu vei reuși și asta îți va întări sentimentul sau ideea că nu poți. Așadar, nici prea simplu, nici exagerat de greu, ci această zonă a proximei dezvoltări – ceea ce este imediat în fața mea, poate încă nu-mi este 100% accesibil, dar e rezonabil să mă gândesc că pot sau copilul poate să ajungă acolo cu efort.

Andreea Roșca: Să vorbim un pic și despre limitele optimismului, despre situațiile în care devine neindicat, despre nivelurile de la care nu ne mai ajută. Vorbeam mai devreme despre tine și despre Luca, despre cum îl învățați să se aștepte la lucruri bune. Și spuneam că pentru mine asta e aproape o superstiție. Aproape că nu vreau să mă aștept, că mi-e teamă. Vorbește un pic despre biasul și limitele optimismului.

Aurora Tătar: N-am văzut în literatura de psihologie și n-aș putea să spun exact că, pe o scală de la unu la zece, optimismul devine problematic la opt sau la nouă. N-aș putea să zic un prag. Ce pot să spun este că în anumite condiții, atunci când este foarte crescut, optimismul poate deveni problematic uneori, pentru că ne poate face să ignorăm riscuri sau ne poate face să ignorăm informație negativă.

Pe informații legate de sănătate au fost făcute câteva studii. Dacă expui persoane cu niveluri diferite de optimism la informații negative legate de sănătate, de exemplu legătura dintre expunerea la soare și cancer de piele, datele arată că persoanele cu optimism foarte crescut tind să se decentreze, să nu proceseze, să se apere de informația negativă. Asta poate duce la expunerea la anumite riscuri, poate fi o potențială problemă indusă de optimismul foarte mare.

Optimism bias, distorsiunea optimismului, este un fenomen care apare la 80% dintre noi. Acesta constă în faptul că avem tendința de a crede că probabilitatea de a ni se întâmpla lucruri bune în viitor e mai mare decât în cazul altora și probabilitatea de a ni se întâmpla lucruri rele este mai mică decât în cazul altora. 80% dintre noi credem acest lucru.

Andreea Roșca: Chiar și pesimiștii?

Aurora Tătar: Nu. Dar dacă tot am dat procente, studiile arată că mare parte din populație e mai degrabă optimistă și că procentul celor care pot fi definiți ca pesimiști este relativ redus. 80% din populație crede că probabilitatea de a i se întâmpla lucruri rele este mai mică decât probabilitatea de i a se întâmpla lucruri bune. De exemplu, dacă mă întrebi care cred că este probabilitatea mea de a divorța, o să-ți dau un procent care este semnificativ mai scăzut decât probabilitatea reală, statistic vorbind, dacă ne uităm la câte cupluri divorțează. Chiar dacă mă corectezi și îmi spui: „Media spune că probabilitatea este nu de 2%, cât ai zis tu că e în cazul tău, ci de 30%”, când mă întrebi a doua oară, voi corecta, dar voi corecta puțin. O să zic că e 5-7%, dar nu voi ajunge la 30%. Studiile arată că asta este o caracteristică a sănătății mintale.

Andreea Roșca: Mă duce cu gândul la ceva ce am citit la Kahneman, apropo de antreprenoriat, care spune că probabilitatea ca o companie să eșueze este în primii 3 ani de 80%, dar dacă întrebi oamenii care se apucă care e probabilitatea ca lor să le iasă, o să-ți spună că este 83% sau 70%. Este complet pe dos. Mă întreb dacă acesta nu este într-un fel un motor de progres.

Aurora Tătar: Ba da, este. Cei care studiază acest lucru s-au întrebat ce e cu distorsiunea optimistă – este ea un lucru rău? Unii au spus: „Da, e un lucru rău. Ar trebui să îl corectăm”. Datele nu par să susțină asta, ci mai degrabă faptul că această distorsiune optimistă este un lucru care, așa cum spuneam, produce emoții pozitive, care se asociază cu stres mai scăzut și cu o raportare mai constructivă la obstacole. Mai mult decât atât – nu vreau să intru în detaliile acestea –, dar se pare că sunt studii care s-au uitat inclusiv la circuite cerebrale, care susțin această distorsiune. Se pare că e o caracteristică a felului în care funcționează creierul sănătos și nu vrem să scăpăm de ea. Ce vrem să facem este să cuplăm această tendință de a vedea lucruri bune în viitor cu a ne uita la date și a nu nega, a nu distorsiona realitatea – apropo de ce discutam la început, de Freud și de mecanismele de apărare –, astfel încât ea să corespundă cu ce vrem noi să vedem. Deci a cupla optimismul – ideea că „Lucrurile vor fi sau pot fi bune, și eu am control în ceea ce privește aceste lucruri” – cu a mă uita la date: „Ce-mi spun datele? Ce arată realitatea?”.

Andreea Roșca: Într-un fel știu foarte bine că rata de divorț este 30%, dar eu cred că prin efortul meu și prin felul în care construiesc relația cu soțul meu, cu soția mea, aș putea să nu confirm statistica. Pentru că altfel nu s-ar mai căsători nimeni niciodată și nici nu s-ar apuca cineva de vreo întreprindere.

Aurora Tătar: Exact. ☺ Dacă ne uităm la statisticile legate de șansele de supraviețuire a celei de-a doua și a celei de-a treia căsnicii, care-s mai scăzute decât la prima, atunci probabil că nu s-ar mai căsători nimeni niciodată.

Andreea Roșca: Am vorbit mult despre nivelul acesta personal la care se aplică optimismul și pesimismul. Dacă ar fi să ne uităm un pic la nivel social, vorbeam despre Martin Seligman, creatorul acestui curent de psihologie pozitivă și al rolului ei în viață, care vorbește despre relația între progres și agency – sentimentul că poți să influențezi realitatea. Aș vrea să ne spui câteva cuvinte despre asta. Dacă ne uităm la un nivel mai larg decât cel personal, la nivel de comunitate sau de societate.

Aurora Tătar: Seligman – și nu e singurul, duce această idee de optimism și de speranță legată de viitor, de la nivel individual la nivel social. El are această ipoteză, că progresele mari ale omenirii au apărut în perioadele în care omenirea, cultura umană, a fost infuzată de ideea că noi putem schimba lucrurile și că schimbarea depinde de noi. Iar în perioadele în care ni s-a insuflat ideea că lucrurile nu depind de noi, ci de forțe externe pe care nu le putem influența – practic, lipsa de speranță: „N-ai ce face, ți se întâmplă” – omenirea a stagnat, progresele au fost mult mai puține. El spune că își propune să facă o analiză istorică a modului în care a fluctuat ideea de agency de-a lungul timpului și a felului în care această fluctuație a corelat cu progresele culturale, științifice, sociale ș.a.m.d.

Andreea Roșca: Ai spus de multe ori „pot să fac ceva, pot să influențez în vreun fel”. Asta mă duce cu gândul la legătura dintre optimism, efort, rezultat și concentrarea pe lucrurile pe care le putem schimba. De exemplu, pot spune: „Am picat examenul acesta sau nu mi-a ieșit ideea la care lucram pentru că, în România, autoritățile nu te sprijină”. Am sentimentul că e o legătură importantă între zona mea de control, cultivarea optimismului și a performanței și reușită.

Aurora Tătar: Da, este. Optimismul nu înseamnă că-mi asum, îmi interiorizez în totalitate controlul. Ar fi nerealist – apropo de optimism nesănătos – să cred că toate depind de mine. Nu este așa, nu depind toate de mine. Optimismul sănătos înseamnă a vedea zona ta de control. Întotdeauna, chiar și în situațiile cele mai dificile, tragice, există o oarecare doză de control. Ideea este de a te focaliza pe asta și nu pe ce nu poți controla. Sau măcar de a nu da întâietate lucrurilor pe care nu le poți controla și a spune: „N-am ce face, stau și aștept să cadă bolovanul în capul meu”. Întotdeauna există o mică părticică pe care o pot controla și ideea este să ne focalizăm pe ea.

Contează foarte mult ce fac autoritățile în România și asta poate să-mi limiteze controlul față de ce se întâmplă în alte locuri. Dar chiar dacă controlul meu este limitat, el există. Atunci exploatez acea mică sau mai mare particică de control pe care o am. Optimismul nu înseamnă a fi delirant – cum spuneai tu la început – și a spune: „Totul este sub controlul meu. Lucrurile se vor întâmpla doar pentru că îmi doresc eu”. Ci înseamnă a alege să te focalizezi pe lucrurile pe care le poți controla. Și întotdeauna este o parte pe care o poți controla și tu.

Andreea Roșca: Înainte de a vorbi un pic despre exerciții, despre cum putem să cultivăm optimismul, vreau să te mai întreb un singur lucru. Îmi aduc aminte că am avut acum destul de recent o discuție în comunitatea noastră din social media în care cineva a spus: „Eu nu cred că este pesimism, eu cred că este precauție și risc management”. Voiam să te întreb care e perspectiva ta despre legătura sau diferențierea între managementul riscului, precauție și pesimism.

Aurora Tătar: Sinceră să fiu, nu m-am prea gândit la legăturile acestea neapărat. Dar, apropo de faptul că optimismul este sănătos când e ancorat în realitate – atunci când nu distorsionezi realitatea, o vezi așa cum este și, luând lucrurile de unde sunt, îți pui întrebarea: „Ce pot face?”, iar răspunsul este „Pot face ceva” –, cred că optimismul și risc managementul și precauția nu se exclud reciproc. Poți să te uiți în jurul tău, să mergi cu grijă, să ții cont de capcanele care pot apărea pe drum și totuși să crezi că poți schimba ceva. Cred că optimismul sănătos este combinația între a crede că poți și a te uita la realitate și a vedea că există anumite riscuri, anumite dificultăți și a te gândi cum le poți depăși. Deci cred că aș cupla mai degrabă optimismul cu precauția și managementul riscului decât cu pesimismul, care merge în general cu inactivitate atunci când vezi riscurile.

Andreea Roșca: Da, are tot sensul din lume. Vom dedica partea de final a discuției noastre câtorva exerciții despre cum putem să păstrăm, să cultivăm optimismul în viața noastră. Aș vrea să încep din nou de la tine, de la exercițiul tău de a te pregăti pentru discursuri publice.

Aurora Tătar: Practic, eu am transferat un exercițiu din psihologia pozitivă, care este văzut ca un exercițiu de creștere, de stimulare a optimismului, la o problemă pe care o am eu. Optimismul se poate dezvolta, cultiva în mod formal, făcând exerciții care să-l hrănească. Și se poate cultiva mai puțin formal, de exemplu, prin lucrurile la care alegi să te expui. Revenind la dimensiunea formală, există un exercițiu în psihologia pozitivă care se numește „Best possible self” – cea mai bună variantă posibilă a propriei persoane.

Acesta încurajează oamenii să se imagineze într-un viitor în care au atins obiectivele importante pentru ei și au devenit cea mai bună variantă a propriei persoane. Dar în mod realist. Gândește-te la scopurile importante pentru tine într-un viitor mediu și lung, scopuri care să fie realiste, ancorate în realitate, și imaginează-ți că le-ai atins și ai devenit cea mai bună variantă posibilă ta. Sunt o grămadă de date care arată că acest exercițiu funcționează. Pe de o parte crește emoțiile pozitive, pe de altă parte crește concentrarea pe scop și probabilitatea de a-l atinge.

Eu am luat acest exercițiu și îl folosesc într-un context ușor diferit. Sunt o persoană optimistă, deci aici nu prea am de lucru, din fericire. În general mă aștept că lucrurile vor merge bine. În schimb, am transferat acest exercițiu la discursurile publice. Vorbesc în public de foarte mulți ani – cel puțin în fața studenților, de peste 20 –, dar nu mi-a fost ușor. Sunt o persoană mai degrabă timidă, mai degrabă retrasă, prefer să stau singură cu o carte. La început, cel puțin, mi-a fost foarte greu. Am transferat acest exercițiu în zona discursului public, încercând să-mi imaginez că am de ținut un discurs care mă stresează și mă sperie. Să-mi imaginez că acel discurs este în cea mai bună variantă posibilă și că reușesc să transmit clar mesajul dorit. Să-mi imaginez că încerc să fac tot ce ține de mine, că acel lucru iese și transmit informația pe care vreau s-o transmit într-un fel în care lumea o pricepe și în care va fi utilă. M-a ajutat foarte mult să-mi depășesc timiditatea și anxietatea legată de ieșitul în public.

Andreea Roșca: Cred că ți-a și concentrat practic atenția și efortul…

Aurora Tătar: Absolut. Exact asta face acest exercițiu: îți concentrează eforturile pe scop.

Andreea Roșca: Alte exerciții? Există alte lucruri pe care le putem face în viața de zi cu zi?

Aurora Tătar: Da. Bineînțeles că aceste exerciții trebuie adaptate la preferințe, la contextele în care suntem. Nu merg toate la toată lumea. Nu ne vor plăcea tuturor aceleași exerciții. De aceea, recomandarea este să testăm, să tatonăm, să citim și să vedem ce ni se potrivește. Nu există ceva de tip „One size fits all”. Nu ni se potrivește tuturor aceeași mărime.

Un alt exercițiu care unora li se potrivește și se pare că ajută – care e mai puțin studiat, mai puțin testat, dar se pare că și acesta funcționează – este această anticipare. Să ne gândim dimineața la trei lucruri bune care urmează să se întâmple în cursul zilei. Nu trebuie să fie lucruri mari, pot fi lucruri mărunte. De exemplu, în cazul meu: după ce îl las pe Luca la grădi, o să mă duc la cafeneaua din apropiere și îmi iau un cappuccino cu spumă uriașă. Acele câteva minute în care îmi savurez cappuccino-ul sunt minute de relaxare și liniște. Nu trebuie să fie bucurii uriașe, ci momente plăcute din cursul zilei. Să le anticipez și să anticipez emoția pozitivă pe care o voi trăi, acesta este un alt exercițiu care s-a dovedit că funcționează.

Acestea sunt exercițiile oarecum formale. Ce aș recomanda la nivel mai puțin formal – ce încerc să fac și eu și le recomand și clienților cu care lucrez – este să fim atenți la ce ne expunem în viața de zi cu zi. Cât de multă informație negativă trebuie să absorbi, de exemplu, de la știri, din media? De cât de mult ai nevoie ca să fii informat? Recomandarea este să te oprești după ce te-ai informat în legătură cu ce se întâmplă în țară, în lume. Nu consuma mai mult negativ decât e cazul. Expune-te și la aspecte pozitive.

Când am discutat ultima dată, vorbeam despre studiile lui Dacher Keltner cu privire la uimire și admirație. Acestea arată că una dintre sursele foarte importante de admirație sunt ceilalți. El spune că atunci când a început să studieze acest concept s-a gândit că uimirea și admirația vor fi legate de natură, de cultură, de muzică, de pictură – și așa este –, dar unul dintre rezultatele surprinzătoare este cât de frecvent comportamentele celorlalți, atitudinile pozitive și altruismul celorlalți trezesc admirație.

Atunci de ce am consuma doar lucrurile rele care se întâmplă în lume și în jurul nostru? De ce nu ne-am concentra și pe cele admirabile și bune pe care le fac alții? Acesta e unul dintre lucrurile pe care încerc să le fac și le recomand și celorlalți. Expune-te și la situații și la contexte care te fac să te uiți la ceilalți și să zici „Uau”, care-ți cultivă speranța și ideea că lucrurile pot să meargă și bine. Dacă situația e foarte serioasă, dacă lucrurile sunt grave și simți că e vorba de depresie și de pesimism cronic, recomandarea este să apelezi la ajutor specializat.

Andreea Roșca: Mă întorc un pic la ideea de admirație și la lucrurile de zi cu zi care ne-ar putea stârni – cred că trebuie să le căutăm. Eu una simt că tendința mea este să văd mai repede și să aibă mai mare putere lucrurile negative. Și atunci, eu, cel puțin, știu că trebuie să caut cu intenție teme, subiecte, motive de admirație în ceea ce văd în jurul meu în fiecare zi.

Aurora Tătar: Așa este. Impactul mai mare al negativului e natural pe undeva. Acest efect este demonstrat. Se consideră că valoarea de supraviețuire, și fizică, și socială a negativului fiind mai mare, avem tendința să-l observăm mai repede. Negativul are impact mai mare asupra noastră, așa cum spuneai și tu. Pe de altă parte, sunt o grămadă de lucruri bune și frumoase. Nu trebuie neapărat să ne așteptăm să fie uriașe – să câștig nu știu ce sumă la loto nu se întâmplă zilnic, dar sunt o grămadă de lucruri admirabile, frumoase, bune, mai mici, pe care trebuie să învățăm să le observăm, să ne educăm sau să ne reeducăm să le observăm. Lucruri care sunt peste tot în jurul nostru. De dimineață mă uitam că e perioada în care sunt înfloriți trandafirii și e o explozie de roze aici, în Cluj. Simplu fapt de a te concentra, fie pe aspecte legate de natură, fie pe lucruri legate de oameni sau de ceea ce fac aceștia bun și frumos e foarte important. Și da, se educă ca orice altă deprindere cognitivă.

Andreea Roșca: În final, una-două recomandări de cărți pentru oricine care ar vrea să aprofundeze, să afle mai multe despre optimism.

Aurora Tătar: Pentru că tot am vorbit de Seligman, aș recomanda două cărți ale sale: una legată de adulți, cealaltă de copii – „Learned Optimism” și „The Optimistic Child”. Sunt cărți în care găsim foarte multe sfaturi practice legate de cum ne putem dezvolta o atitudine sănătoasă și optimistă.

Andreea Roșca: Aura, a fost o bucurie. Am învățat foarte mult din discuția noastră. Îmi vine să mai stau cu tine. Am o grămadă de posibile lucruri de explorat în adâncime pe care le-am vorbit. Sper să mai facem.

Aurora Tătar: Mulțumesc mult, Andreea! Sper că a fost clar și util ceea ce am spus. Îți mulțumesc tare mult pentru invitație. A fost o bucurie.

Andreea Roșca: Și pentru mine. Mulțumesc foarte mult și eu!

Acest text a fost transcris folosind soluția furnizată de Vatis Tech.

Resurse

Află mai multe depre Aurora Szentágotai Tătar

Din CV-ul de pe site-ul Universității Babeş-Bolyai, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei.

Urmărește prezentarea sa despre ce ne face fericiți, din cadrul conferinței TedxZorilor.

Citește și acest interviu realizat de paginadepsihologie.ro.

Tratat de psihologie pozitivă, autori: Aurora Szentágotai-Tătar, Daniel David

Specialiști menționați în conversație

Sigmund Freud

Martin Seligman – Agency