Nu e un caz fericit, dar am aflat că într-un loc ca România, în care condițiile sistemice nu sunt bune, oamenii pot să facă o schimbare imensă și că singura metodă ca oamenii ăia să nu rămână excepții este să îi sprijinim și să încercăm să investim în ei resurse, educație și încredere.
Bogdan Ivănel este CEO și co-fondator al Code for Romania, organizație care este azi a doua cea mai mare comunitate de tehnologie civică din lume. Bogdan nu este nicidecum expert în tehnologie. Este doctor în drept internațional la Paris, cu un traseu academic ce cuprinde Universitatea din Utrecht, Oxford și Berkeley. Până în 2016, când a renunțat la o carieră academică ce l-ar fi dus la Harvard sau NYU, și s-a întors în țară pentru a fonda Code for Romania, avea un deceniu de experiență directă cu fenomene sociale și comunități cu probleme. Ceea ce l-a obișnuit să nu caute revoluții, ci soluții inteligente care să facă lucrurile funcționale.
Sămânța a fost sădită de tragedia de la Colectiv, din 2015, care a născut o nevoie greu de stăvilit de implicare civică pentru mii și zeci de mii de oameni. Această sămânță a adus la un loc patru români care nu mai locuiau de mult timp în țară. Li s-au alăturat alți 50. Apoi sute, când inițiativa a devenit publică. Code for România are un design de organizație eficient și elegant, care abordează probleme cele mai grele din societate și le rezolvă folosind tehnologia. De la monitorizarea votului la un sistem de bugetare publică participativă, au creat soluții a căror valoare depășește 15 milioane de euro. Din 2017 este membră a celei mai mari rețele de organizații de tehnologie civică din lume, Code for All.
Am vorbit cu Bogdan despre cum să pui eficient la lucru bună voința unor profeșioniști pentru a crea soluții eficiente pentru societate, despre de ce nu poți rezolva decât situațiile pe care le înțelegi, despre cum funcționează Code for Romania și de ce s-a întors în România, deși ar fi putut avea o viață mult mai confortabilă.
Puteți găsi cele 170 de soluții proiectate reprezentate într-o hartă la code4.ro/putem. Iar dacă vreți să adoptați una dintre soluțiile proiectate deja, o puteți face aici: civiclabs.ro/ro/solutions. Această conversație mi-a deschis ochii și sper că va fi și pentru voi interesantă.
IDEI PRINCIPALE
- Accesul la date este esențial, dar datele trebuie transformate în informații pentru a produce schimbare. Volumul de date puse la dispoziția cetățenilor de autorități nu înseamnă automat cetățeni mai bine informați – și e nevoie de cetățeni informați pentru ca aceștia să poată lua atitudine. Oamenii obișnuiți n-au nici timp, nici noțiunile juridice necesare pentru a parcurge volume mari de date. Una dintre metodele cele mai eficiente de a transforma datele în informație este tehnologia.
- Există o nevoie publică pentru aceste soluții tehnologice, dar există și o nevoie a programatorilor de se implica în proiecte care aduc un beneficiu comunității. Unii oameni plantează copaci, dar alții pot contribui făcând ceea ce știu cel mai bine, ceea ce fac și la job. Sunt oameni care își doresc să se implice în acest fel în proiecte care să le împlinească nevoia de fi parte dintr-un demers mai mare și mai important, care să schimbe lucrurile în bine.
- Finanțarea schimbării nu poate fi considerată buget de marketing. Proiectele care produc schimbare pe termen lung trebuie privite ca investiții. Mulți dintre finanțatori nu au încă obișnuința de a discuta despre impactul în timp al proiectelor lor asupra societății, ci rezolvă mai degrabă chestiuni punctuale, care adesea țin de sfera carității, sau care oferă vizibilitate.
- Serviciile publice au nevoie de designeri de experiență a cetățenilor. Adică de experți care să poată construi sisteme pornind de la nevoile concrete ale cetățenilor – sistemul de sănătate să fie construit pornind de la nevoile pacientului, sistemul de educație, de la nevoile copilului etc. Astfel de specialiști ar trebui să lucreze în administrația publică, în toate entitățile implicate: primării, ministere etc.
- Ca să poți rezolva ceva, trebuie să înțelegi problema. De exemplu, o problemă e faptul că, pentru mulți profesori, meseria lor este un plan B. Adică n-au ales profesoratul, au ajuns profesori pentru că nu le-a ieșit ce-au vrut ei, de fapt, să facă. Cei mai mulți sunt bine intenționați și vor să fie profesori mai buni, dar nu găsesc sprijin, mai ales în primii ani de carieră, și nu se investește deloc în dezvoltarea lor. Un alt exemplu este că în școlile românești nu se învață ceea ce în afară se cheamă „abilități pentru o viață reală”, care să ne ajute să fim cetățeni funcționali. La 18 ani, ar trebui să avem o minimă educație juridică, să cunoaștem legile, să putem înțelege un contract; să avem o minimă educație financiară, să fim în stare să ne facem un buget; să avem educație sanitară, de mediu, să știm să ne protejăm în cazul unor evenimente care ne pun viața în pericol, cum ar fi un cutremur. La noi, școala se concentrează pe teorie. Se predă psihologie în liceu, dar nu se cultivă soft skill-uri și abilități pentru viață; se predă informatica, dar nu cum să discerni între informațiile pe care le afli de pe internet, ci cum să faci programare. Code for Romania dezvoltă proiecte inclusiv în zonele astea – de la financial literacy la gândire critică.
- Ce ține oamenii implicați și dornici să contribuie. Există câteva condiții de design care stau la baza Code for România: rezultate cuantificabile pe care să le poți transmite către comunitatea, o structură care să implice comunitatea în decizii, să rămâi fidel misiunii la care au subscris oamenii. Când organizațiile se transformă în trambuline pentru interesele liderilor, comunitatea se pierde.
- Sistemele sunt importante, dar oamenii pot fi agenți de schimbare determinanți. România n-a ajuns la maturitatea la care lucrurile să se dezvolte sistemic sau să reziste sistemic. Lucrurile bune s-au creat în jurul unor oameni care au avut curajul nu doar să înceapă ceva, ci și să persevereze. E important ca oamenii să creeze în jurul lor insule de bine. Într-un loc ca România, în care condițiile sistemice nu sunt favorabile, oamenii pot să facă o schimbare imensă. Și pentru ca oamenii aceia să nu rămână excepții, singura opțiune este să îi sprijinim și să încercăm să investim în ei – resurse, educație (pentru că mulți dintre ei trebuie să crească profesional) și încredere.
Acest podcast este susținut de Dedeman, o companie antreprenorială 100% românească ce crede în puterea de a schimba lumea prin ambiție, perseverență și implicare. Dedeman susține ideile noi, inovația, educația și spiritul antreprenorial și este partener strategic al The Vast&The Curious. Împreună, creăm oportunități pentru conversații cu sens și întrebări care ne fac mai buni, ca oameni și ca organizații.
Pentru conversații cu antreprenori, sociologi, psihologi și alți oameni destoinici și interesanți despre business, leadership, performanță și natura umană, abonați-vă la podcastul Vast and Curious în Soundcloud, Apple, Stitcher, Spotify
O dată la două săptămâni, punem la un loc câteva texte, idei, cărți atent selectate despre antreprenoriat, leadership, business și natura umană. Abonați-vă la newsletter pentru a le primi, aici.
Transcrierea interviului
Andreea Roșca: Bogdan, o să vorbim despre Code for Romania și lucrurile senzaționale pe care le faceți. Aș vrea să te întreb însă un lucru care e o curiozitate a mea legată de parcursul tău. Ai stat 11 ani în afara României, ai plecat la 19 ani, ai studiat științe sociale în Olanda. De unde a venit această apetență pentru științele sociale?
Bogdan Ivănel: A venit treptat. Am avut norocul unui sistem universitar care te lasă să experimentezi și să-ți alegi singur parcursul universitar pe mai departe. Olanda trecea, exact când m-am mutat eu acolo, printr-o reformă a sistemului universitar, și adopta modelul american: acela în care în primii ani de studii poți să-ți alegi cursuri din foarte multe facultăți, nu mai este separarea asta foarte clară în cadrul noii universități – Facultatea de Fizică, Facultatea de Matematică etc. Și abia în anul doi trebuie să declari un major și un minor (o materie principală și una secundară – n.n.). Poți să ai un major și un minor, un double major, poți să-ți creezi profilul așa cum crezi. Eu m-am dus acolo cu ideea de a studia științele politice. Dacă rămâneam în România, dacă nu mă primeau la facultate în străinătate, planul era să dau la ASE și la științe politice în București.
Am avut norocul de a intra la un curs de drept în primul semestru pentru că pur și simplu cursurile de care eram eu atras erau deja pline în momentul în care m-am înscris, și mi-a plăcut foarte mult – ce să vezi? – dreptul internațional, era un curs de law society and justice, de introducere în drept și teoria dreptului. Și, de acolo, perspectivele mele s-au deschis foarte mult. Atitudinea, și în mediul universitar olandez, ca în multe alte medii universitare din străinătate, este unul de transdisciplinaritate – în științele sociale n-ai cum să înțelegi economie fără să înțelegi puțină sociologie, puțină antropologie etc. Și am început să-mi construiesc un profil. Așa că la finalul facultății am avut un major în științe sociale, cu focus pe drept transnațional și științe politice, și un minor în istorie.
Andreea Roșca: Este ceva în istoria ta, a familiei tale, care te-a îndreptat către această zonă de științe sociale, de social justice? De unde vine această aplecare?
Bogdan Ivănel: Parte este din familie. Am crescut într-o familie, îmi dau seama acum, ca adult, destul de specială din punctul ăsta de vedere. O familie foarte implicată civic, social. Unele dintre primele mele amintiri sunt cele de la Revoluție, când era multă vâltoare în casă și ai mei erau în stradă. După aia, țin minte imaginile cu mine copil pe umerii tatălui meu la mineriadă, sau zornăind din chei, când am ieșit în stradă cu ai mei în ‘96. Da, la noi în familie se discuta politică, despre zona asta de serviciu public, ce se întâmplă cu țara, direcția în care merg lucrurile. Tatăl meu a și lucrat în principal în domeniul academic, la ASE. Am avut norocul unei familii în care asta era discuția de zi cu zi și care încă este discuția de zi cu zi. Când mă întâlnesc cu ai mei, discuția se duce foarte rapid în zona asta.
Andreea Roșca: Teza ta de dizertație a fost legată de un subiect despre care înțeleg că e singular în cercetare, și anume drepturile omului în zone de ocupație neexplicită – i-am spus bine? –, drepturile omului în țări în care există o dominație străină, dar nu declarată.
Bogdan Ivănel: Chiar nu m-am gândit până acum cum s-ar traduce asta în română. Eu am denumit-o „covert occupation”, un fel de ocupație ascunsă. Este un gol în dreptul internațional, un gol care nu se regăsește și în științele politice, fiindcă acestea s-au preocupat de domeniul ăsta; dar golul din dreptul internațional dă șansa unor actori mai puțin buni din arena internațională să creeze state-fantomă, cum sunt Ciprul de Nord, creat de Turcia; Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Ucraina de Est, create de Rusia; Nagorno-Karabah, care în continuare rezistă, parțial creat de Armenia – și în istorie mai avem multe exemple de felul ăsta. Zone în care, nefiind recunoscute ca ocupație reală, ocupanții scapă de multe dintre obligațiile de respectare a drepturilor omului, așa că acestea devin niște zone gri, în care se întâmplă orice, de la trafic de persoane la trafic de arme, zone foarte periculoase. Ăsta a fost focusul meu în lucrarea de doctorat.
Andreea Roșca: Și ai călătorit în parte dintre zonele acestea?
Bogdan Ivănel: Da. Fascinația mea pentru domeniul ăsta de cercetare legat de zone de conflict sau post-conflict era ceva mai veche, din timpul facultății. În ultimul an am fost cu un profesor de-ai mei și am locuit o lună în teritoriile ocupate din Palestina. De atunci, am văzut zone de conflict în stânga și în dreapta, de la alea mai calme și mai înghețate precum Ciprul de Nord până în Somalia.
Andreea Roșca: E ceva ce au schimbat toate aceste experiențe în perspectiva ta de viață?
Bogdan Ivănel: Cu siguranță. În primul rând, atracția mea pentru domeniul ăsta a venit taman pentru că îmi doream să înțeleg de ce oamenii, în anumite contexte, ajung să facă lucrurile astea. Până la urmă, asta e atracția oricărui expert în științele sociale: să înțeleagă omul. Și eu mi-am dorit să-l înțeleg în situațiile cele mai dificile, extreme, și să înțeleg situațiile alea extreme, de ce se întâmplă. Mă bucur că am experiența asta, e o muncă de care mi-e dor câteodată. În același timp, faptul că am investit atâția ani în tipul ăsta de muncă m-a făcut să vreau la un moment dat o schimbare și să merg dinspre zona academică într-o zonă de doer (de om care face – n.n.), pentru că frustrarea de a vedea oameni în cele mai oribile condiții posibile și de a avea doar posibilitatea să vorbești cu ei, să documentezi, dar să nu-i poți ajuta într-un mod palpabil, rapid (chiar dacă câteodată ăsta este așa, un vis pe care ni-l facem, că chiar îi putem ajuta), e o povară foarte mare. Și uite, în ce fac acuma, mai ales în zona asta de tehnologie civică, există o frumusețe, că tot impactul este și rapid, și cuantificabil. Știi exact la câți oameni ai ajuns și cum i-a ajutat. Deci da, m-a ajutat, pentru că zona aia m-a format ca om, acei ani investiți călătorind acolo. Înțeleg mai bine, cred, natura umană și cum funcționează societățile umane. În același timp, m-a făcut să merg într-o zonă de doer, până la urmă.
Andreea Roșca: Ceea ce ne duce cu discuția la începutul Code for Romania. Era în 2015, după Colectiv. Povestește un pic despre acel Crăciun când ai venit acasă, despre geneza ideii.
Bogdan Ivănel: După momentul Colectiv, fix acum 6 ani în perioada asta, m-am întrebat și eu ca, bănuiesc, aproape toți românii, ce aș putea face să ajut puțin acasă, pentru ca lucrurile astea să nu se mai întâmple. N-am avut un răspuns rapid. M-am trezit peste noapte în contact cu foști colegi de liceu, pentru că erau singurii oameni pe care îi mai cunoșteam, în afară de părinții mei, în România, în contact cu diverse persoane care porneau tot felul de inițiative, în grupuri de WhatsApp, grupuri de Facebook, cu oameni care cereau sfaturi, încercau să strângă comunități în jurul lor – și nu prea m-am regăsit în niciuna dintre comunitățile astea mici. Mi se părea, și istoria mi-a dovedit asta, că nu duc nicăieri, că nu se întâmplă nimic, de fapt, acolo. Și, la un moment dat, în noiembrie-decembrie, am început să mă gândesc „OK, ce aș putea să fac eu, ceva mai eficient decât să îmi pierd timpul pe grupurile astea”.
Când am venit în vacanța de iarnă atunci, în 2015, a fost un moment în care am avut timp să-i întâlnesc pe câțiva dintre oamenii ăștia, pe care îi cunoscusem online sau la telefon, să înțeleg puțin mai bine ce se întâmplă în România, în societatea civilă, în politica din România, atât cât putea să înțeleagă un om după 11 ani petrecuți în exteriorul României. În afară de a mă uita la știri și a vota din când în când, eu nu mai aveam un context foarte clar despre ce și cum se întâmplă lucrurile acasă. Și am plecat înapoi în Olanda, unde locuiam eu atunci, cu ideea de a-mi structura puțin gândurile, și am început să caut ce înseamnă open government, ce înseamnă transparență decizională, toate lucrurile despre care se vorbea foarte mult în România.
Atunci am început să citesc. Țin minte și acum, am în prima mea agendă la Code for Romania o schemă în care am încercat să structurez ce înțeleg eu din societatea civilă din România. Și atunci am realizat că sunt, de fapt, două rupturi importante: 1. O foarte mare parte din societatea civilă și din oamenii care erau în stradă în momentul ăla cereau mai multă transparență și mai multă deschidere din partea Guvernului. În același timp, aceiași oameni erau foarte nemulțumiți că ceilalți cetățeni nu sunt activi, că nu voluntariază, că nu donează, că nu ies la vot, și că dacă ies la vot poate nu votează așa cum s-ar aștepta ei să voteze. Și mi-am dat seama că există o frântură de logică acolo. Mulțimea de date din partea Guvernului nu înseamnă automat cetățeni mai bine informați – și ai nevoie de cetățeni mai bine informați ca ei să ia atitudine, să facă ceva. Și m-am întrebat cum aș putea să încep să lucrez în a transforma datele în informație, pentru că dacă cineva – știu că dădeam exemplul ăsta atunci – te invită la Primăria București și-ți spune „uite, aici ai toate contractele cu distribuitorii de apă ai primăriei”, sunt trei pereți de contracte, nici nu ai timp să le citești, ca cetățean obișnuit, și nici nu înțelegi nimic din ele dacă le citești fără niște noțiuni juridice elementare. Și, până la urmă, nu-ți folosește exercițiul ăla, cineva trebuie să te ajute, să transforme acele date în informații. Și am observat că există golul ăsta în societatea civilă – cu puține excepții, nimeni nu făcea munca asta.
Și al doilea gol a fost cel de metodă – problemele României erau aceleași, dar manifestându-se diferit în cei 25 de ani de după Revoluție, iar metodele folosite pentru a le rezolva erau aceleași. Societatea civilă, oamenii din stradă, partidele politice abordau aceste probleme tot timpul cu aceleași metode: advocacy, politici publice etc. Iar una dintre metodele principale de schimbare socială nu prea era utilizată, nu prea se uita nimeni la ea, și aceea era tehnologia.
După ce am văzut și un TED talk faimos al fondatoarei de la Code for America, Jennifer Pahlka, a fost așa, un moment în care mi-am dat seama că, uite, poate aici e răspunsul la a transforma datele în informație – în telefonul mobil. Pentru că în momentul de față așa utilizăm informația, așa digerăm noi informația, și trebuie ca cineva să înceapă să ia datele respective, să ia zona aia de cunoaștere, pe care un cetățean funcțional ar trebui să o integreze în viața sa de zi cu zi, și să o aducă într-un mod în care el poate să o digere: pe fugă, unu-două minute pe zi, în mers sau înainte să se culce, de pe telefonul mobil.
Andreea Roșca: Să dea un sens acelui ocean de date cu care ne-am trezi dacă totul ar deveni transparent brusc și peste noapte… Vreau să rămânem un pic la momentul acela, pentru că în clipa în care tu ai hotărât să te întorci în România, în momentul în care ai avut acest „aha” legat de domeniul în care ai putea tu să contribui, aveai pe masă varianta de a continua în zona academică cu un post doctorat – vorbeai de Harvard, vorbeai de NYU –, ceea ce înseamnă, practic, o carieră strălucită, foarte interesantă din punct de vedere intelectual și din punct de vedere al bunăstării tale. Care a fost raționamentul tău atunci când ai ales să te întorci?
Bogdan Ivănel: N-a fost un moment. Și cred că dacă mă întrebai și înainte de Colectiv, dacă mă întrebai și în primele șase luni din 2016 dacă m-aș întoarce în România, cred că aș fi răspuns destul de neechivoc „nu, nu m-aș întoarce niciodată în România, am o viață care-mi place”. Îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam, în continuare mi-e dor de foarte multe ori și de cercetare, și de cercetare în zonele de conflict, aveam o carieră la care muncisem foarte mult, care mă adusese de la Utrecht din Olanda până la Oxford și după aia la Sciences Po și Berkley, și care avea o continuitate. Cum spuneai și tu, aveam nu doar o viață liniștită, dar o viață așa cum o plănuisem și care îmi plăcea. Undeva în primele luni ale anului 2016 am share-uit ideea de Code for Romania cu trei alți prieteni din Olanda, tot români plecați în străinătate –ăștia am fost primii patru oameni din jurul ideii: eu, Maria, Răzvan și cu Alexandra. Și pentru noi era o idee tare faină taman pentru că puteam să o punem în practică de oriunde; să lucrăm la un proiect în digital însemna că noi puteam să locuim oriunde, s-o facem din când în când, să ne întâlnim în weekend și să oferim ceva înapoi României.
Andreea Roșca: Cine avea dintre voi abilități de programare sau tehnologie?
Bogdan Ivănel: Doar Răzvan Pavel, care era un fost coleg de-al meu de liceu, care se mutase și el de un an și ceva în Amsterdam. El era singurul programator dintre noi patru. Eu și Alexandra eram în domeniul academic, ea își făcea atunci un doctorat la Universitatea Erasmus din Rotterdam, iar Maria era în zona de business.
Andreea Roșca: Și v-ați gândit că veți lucra de la distanță.
Bogdan Ivănel: Da, și că vom lucra noi, în ritmul nostru, la niște proiecțele pe care să le putem pune pe picioare și să le livrăm către România. Și asta a fost și ideea când ne-am strâns prima oară, pe 1 aprilie 2016, să lucrăm din apartamentul Alexandrei din Rotterdam, și nu ne așteptam ca într-o lună, până în luna mai, să fim deja 50 de oameni. Adică fiecare dintre prietenii noștri care auzeau despre ce facem noi spuneau „dar vreau și eu să ajut”. Unii aveau skill-urile necesare, alții mai puțin, dar ne strânseserăm deja 50 de oameni. În punctul ăla ne-am dat seama că e ceva mai mult decât putem duce noi patru, dar încă nu ne dădeam seama că chestia asta va deveni ceva mult mai mare, pentru care va trebui să ne lăsăm joburile și să ne întoarcem în România.
Andreea RoșcaCând v-ați dat seama, care a fost punctul de cotitură?
Bogdan Ivănel: În vara aceea noi am livrat primul proiect al Code for Romania, votdiaspora.ro, un proiect foarte de succes până în zilele noastre. Anul 2016 era primul an în care diaspora trebuia să se înregistreze ca să poată vota și e chiar un proiect emblematic pentru că asta a și făcut, a transformat date în informație pe care o consumai foarte repede. Țin minte și acum, era un ghid al alegătorului român în străinătate de 38 de pagini. Noi l-am transformat într-un tutorial, într-un decision trip prin care treceai într-un minut jumate. Era un proiect foarte simplu, la obiect, care-ți spunea, dacă erai din diaspora, cum poți vota, și te ajuta să-ți faci toate actele, să le trimiți unde trebuie și să te prezinți în ziua X la secția de votare la care poți vota. După ce am lansat proiectul ăsta, am avut și o lansare oficială în București, la care să anunțăm că uite, ne-am format, noi suntem Code for Romania și vrem să facem asta pe mai departe. În primele 24 de ore au venit peste 300 de cereri de voluntariat.
Atunci ne-am dat seama mai bine de nevoia pe care noi începeam să o acoperim, nu doar nevoia publică pentru aceste instrumente pe care noi le construiam, dar și nevoia programatorilor, a oamenilor din IT de a avea un canal prin care să se poate implica, cu talentul lor, nu prin a planta copaci, nu prin a avea grijă de un bătrân, ci făcând ceea ce fac și la job din fața calculatorului lor. Aparent era o nevoie foarte mare a lor și de meaningfulness în viață, de a avea proiecte cu sens, dar și de un canal prin care să se implice.
Și în următoarele luni, până în noiembrie, cred că atunci au fost alegerile în 2016, noi am lucrat la aplicația MonitorizareVot, probabil una dintre cele mai cunoscute soluții ale noastre, prin care s-au observat alegerile din 2016 încoace. Eu am început să vin câteva zile în România, după aia veneam câte o săptămână, după aia m-am trezit stând aici o lună și lucrând cot la cot cu voluntarii Code for Romania. Și am văzut atâta dedicare la ei, am văzut oameni stând nopțile, oameni nevăzându-și copiii și nevizitându-și familiile ca să poată să lucreze și să pună pe picioare un sistem de observare a alegerilor – pentru mine aia a fost o experiență humbling, care mă făcea să mă simt copleșit și plin de recunoștință.
Am locuit în șase alte țări în afara României și nicăieri nu am văzut o sete atât de mare de schimbare și o dorință de a face orice pentru asta, chiar și de la o populație mică, nu majoritară. Am fost absolut impresionat, am fost humbled, cum spuneam, nu știu care e termenul exact pe care l-aș putea folosi – smerit, cred că ăsta e termenul – și mi-am dat seama că dacă oamenii ăștia sunt gata să facă atâtea sacrificii, să muncească la proiectul ăsta care mi-a venit mie așa într-o seară, am și eu responsabilitatea să stau cu ei, să stau alături de ei și să fac tot ce îmi stă în putință să-l fac să funcționeze. De acolo a venit gândul, la finalul anului 2016, deci aproape la un an de când am avut ideea, că ar trebui să fiu în România alături de ei, și în ianuarie 2017 am fost înapoi în Olanda, m-am dus la primăria din Utrecht, m-am dezînscris de la Primărie, am renunțat la apartamentul pe care îl închiriasem și m-am mutat în București.
Andreea Roșca: Care este nevoia pe care o acoperă Code for Romania pentru oameni ca Răzvan Pavel, de exemplu, care a făcut parte din echipa inițială? Oameni care lucrează în domeniul tehnologiei, în IT, în programare, au joburi bine plătite, unde fac o muncă specializată, intelectuală, destul de sofisticată uneori? De ce s-a implicat Răzvan, de exemplu, în munca asta, zi-noapte, ca să codeze ceva în beneficiul public?
Bogdan Ivănel: Povestea lui Răzvan nu e unică. O să-ți vorbesc puțin de profilul voluntarilor de la Code for Romania. Au undeva la 30-35 de ani, lucrează în tehnologie, majoritatea sunt programatori, ingineri. Sunt oameni care au ajuns și la un confort financiar, la un confort în carieră și în viața lor. Mulți sunt deja căsătoriți, poate au deja copii ori au plecat în străinătate și vor să contribuie în România cu ceva mai mult decât a trimite bani părinților și a da un vot din când în când. Sau au rămas în România, au unul-doi copii și vor să contribuie activ ca lumea din jurul lor să se schimbe. Cred că aici e secretul, au venit către noi oamenii care sunt la vârful piramidei de nevoi și ăsta a fost un noroc al Code for Romania. Probabil că dacă organizația apărea cu vreo trei ani înainte, când industria asta nu era atât de matură, când generația asta din care fac și eu parte, care avem 35 de ani acuma, nu ajunsese la vârsta la care să se gândească la lucrurile astea, probabil că n-ar fi avut succes.
Țin minte prima discuție pe care am avut-o într-o berărie din Amsterdam cu Răzvan și el îmi povestea atunci că câștiga bani buni, dar nu mai găsea niciun fel de motivare în munca pe care o făcea. Era o muncă comercială, din care niște oameni care aveau foarte mulți bani făceau și mai mulți bani și nu exista nici un fel de valoare, de sens, în spatele liniilor ălora de cod pe care el le făcea. Și mi-a spus, la o bere, „Eu vreau să mă las de programare”, iar eu i-am răspuns, având în minte ideea de Code for Romania, „nu-i nevoie să te lași de programare, poți să folosești același lucru într-un scop social”.
Era o chestie care nu i-a trecut niciodată prin cap, dar care i s-a părut absolut naturală când am spus-o. Și cam asta e povestea pe care am auzit-o de la foarte mulți. Unii dintre ei aleg – precum e Răzvan Pavel, care s-a întors și el în România odată cu mine, lucrează și acum la Code for Romania full time, este Chief Product Officer – să facă lucrul ăsta full time, chiar dacă primesc de la Code for Romania un salariu mai mic decât ar primi pe piață. Mulți continuă să aibă jobul lor sau să fie freelanceri și după ce se închide programul de lucru să lucreze câteodată mult mai cu spor și mult mai cu drag la Code for Romania. Nu o să dau nume, dar chiar am avut un voluntar pe care l-am ofertat cu un job la un moment dat și a spus „Nu, nu vreau să vin la Code for Romania pentru că eu sunt leneș la jobul meu. Dar la Code for Romania sunt harnic și vreau să rămână lucrurile așa”.
Andreea Roșca: Este o combinație interesantă aici, care face probabil Code for Romania să funcționeze acolo unde poate multe alte organizații încă se străduiesc să găsească modelul. Este această combinație de lucruri foarte concrete, de claritate în strategie și claritate în execuție, la care se adaugă faptul că le cereți oamenilor să facă lucruri la care sunt deja foarte buni. Nu știu dacă v-ați gândit la asta și dacă așa este. Dar mă întreb care e secretul care vă face pe voi să funcționați cu 2.100 de voluntari implicați?
Bogdan Ivănel: Da, avem o comunitate de 2.100 de voluntari, a doua cea mai mare comunitate din lume. Cei care se implică activ sunt undeva la câteva sute la fiecare moment. Nu toți sunt activi tot timpul.
Andreea Roșca: Care sunt argumentele voastre care îi țin pe oameni aproape și îi fac să livreze lucruri la un standard similar celui dintr-o organizație comercială?
Bogdan Ivănel: Cum spuneam, mulți dintre ei nu se implicau înainte de Code for Romania pentru că nu se simțeau confortabil să contribuie în alte moduri pe care societatea le punea la dispoziția lor. Noi am venit cu o zonă confortabilă pentru ei, adică ei pot să facă în continuare lucruri la care se pricep și pe care le iubesc, dar și cu un efect social. De asemenea, au văzut că există rezultate și a fost foarte important pentru noi când am început să ne uităm la alte inițiative similare din România, care au precedat Code for Romania, și să vedem de ce nu au funcționat.
Multe dintre ele nu au funcționat pentru că nu au reușit să livreze rezultate. În momentul în care vezi că soluția construită de tine are peste 50 de milioane de accesări, că milioane de oameni o utilizează, ești foarte mândru și fericit că ți-ai atins obiectivul și rămâi acolo pe mai departe. Cei mai eficienți voluntari, oamenii cei mai legați de Code for Romania sunt cei care au contribuit la un proiect care a avut rezultate, și care sunt convinși în felul ăsta să rămână. Mai mult, noi suntem foarte diferiți de alte ONG-uri, pentru că, până la urmă, avem o linie de producție, suntem mai asemănători, din punct de vedere al throughput-ului, al volumului de produse și servicii pe care le producem, unei companii, unei companii de IT.
Ce facem noi, de cele mai multe ori, nu este deloc diferit de ce fac ei la compania la care lucrează zi de zi – sunt proceduri, este foarte clar ce trebuie să facă și cum, mulți dintre ei chiar ne-au spus, și suntem foarte fericiți când auzim asta, că e mai organizată munca la Code for Romania decât la firma la care lucrează ei sau că au resurse mai bune, că se face code review mai bine etc. Și, până la urmă, asta vine din lipsa noastră de resurse. Cum spunea un coleg de-al meu, suntem prea săraci ca să fim proști. Când nu ai foarte multe resurse la dispoziție trebuie să eficientizezi cât mai mult ceea ce ai – și cred că de acolo a venit mult din succesul Code for Romania.
Andreea Roșca: Mi-am adus aminte de o carte care la vremea ei a fost foarte bine primită, se numește „Drive”, este scrisă de Daniel Pink și vorbește despre motivatorii ființelor umane – autonomie, excelență (capacitatea de a face ceva la un nivel de care să fii mândru) și scop. Și cred că așa, fără să vreți, ați nimerit cumva pe aceste principii a ceea ce ne face să mergem înainte. Spune-mi un pic despre bani, despre filosofia financiară de început.
Bogdan Ivănel: Nu prea a existat filozofie financiară de început.
Andreea Roșca: Cum v-ați gândit că o să finanțați acest proiect?
Bogdan Ivănel: Noi ne-am dus cu capul înainte și a fost foarte important pentru noi să livrăm. Să livrăm, să livrăm, să livrăm. Să arătăm că se poate, pentru că era și foarte multă neîncredere. Țin minte când am construit Monitorizare Vot, cei din organizațiile din societatea civilă care se ocupau de observarea legilor și cărora le-am spus „noi o să construim asta pentru voi” s-au uitat la noi cu foarte mare neîncredere și cu vreo două săptămâni înainte de alegeri, când le-am spus că soluția informatică e gata, au zis „hai că poate o folosim data viitoare, hai să nu ne riscăm de data asta”. Și am împins, am împins până au utilizat-o și a fost foarte bine că au utilizat-o. Dar, mai ales că aveam zidul ăsta de neîncredere, de, până la urmă, blazare, în societate, și faptul că nimeni nu se mai uitase la tehnologie în modul în care ne uitam noi, ne-a făcut și mai ambițioși să arătăm că se poate. În momentul în care ne-au mai venit și sute de voluntari, pe care nu-i așteptam neapărat, și cu instinctul ăsta de a livra, pur și simplu nu am avut spațiu și timp să devenim sustenabili din punct de vedere financiar.
Eram foarte străin de mediul din România și am început să comunicăm și să mergem către potențiali finanțatori cu un discurs similar cu ce eram noi obișnuiți în Olanda sau în America: vorbeam de impact, de sustenabilitatea în timp. O chestie emblematică pentru modul de finanțare în America este că finanțatorii vin împreună. Eu am avut un total blind spot pe faptul că în România finanțatorii nu vor să vină împreună, sunt mai mult într-o concurență. Mulți dintre ei nu au ajuns la maturitatea necesară pentru a se uita la banii oferiți ca sponsorizare ca la o investiție și să o gândească ca pe o investiție – deși au departamente la ei în companii care știu foarte bine să gândească investiții, dar pur și simplu nu se uită la CSR ca la o investiție, ci ca la marketing. Ne-am dat seama destul de greu de lucrul ăsta.
Am mai luat o hotărâre la începuturile Code for Romania, aceea de a nu accepta niciodată bani publici românești, ceea ce ne face să funcționăm cu o mână legată la spate.
Andreea Roșca: Pentru că proiectele, fiind civice, sunt de multe ori în grădina unei autorități sau ar putea ajunge în grădina unei autorități.
Bogdan Ivănel: Da, așa că noi spunem „nu” tot timpul când există bani publici implicați și facem munca aia gratuită – gratuită din punct de vedere al autorității publice respective, când autoritatea publică are un buget, vine către noi și ne spune „Dar eu am buget pentru asta”. Din păcate, eu nu mă pot atinge de bugetul ăla, ceea ce ne-a forțat să găsim alte soluții, lucru care a fost foarte greu. Dar, în același timp, sunt foarte recunoscător că am luat decizia asta de la început, pentru că asta a contribuit la încrederea publicului în ceea ce face Code for Romania, ne-a ținut departe de orice aluzie la vreun conflict de interese care ar putea să apară.
Andreea Roșca: După cât timp ați găsit primul partener?
Bogdan Ivănel: Foarte târziu, în 2018. Noi eram într-un punct în care am spus că la 1 ianuarie 2019 închidem dacă nu reușim să găsim finanțare pentru cel puțin un om-doi.
Andreea Roșca: Deci voi nu erați plătiți.
Bogdan Ivănel: Nu. Eu lucram full time și am trăit din economii până la 1 ianuarie 2019 – și ăsta a fost primul lucru. Se terminau economiile și trebuia să-mi găsesc un job. La fel și Răzvan, Olivia, alți colegi care mai lucrau 8 ore la Code for Romania după job, și era un lucru care nu era sustenabil pe termen lung, adică intrau într-un burnout. Am spus că dacă nu reușim până la 1 ianuarie să obținem o minimă finanțare, nu mergem mai departe. Și am fost preluați de pe marginea prăpastiei de Romanian American Foundation, unul dintre puținii finanțatori strategici din România.
Poate că filozofia aia a noastră, în care prezentam lucrurile într-un mod pe înțeles pentru americani și pentru finanțările americane, a contat până la urmă, și Romanian American Foundation a zis „Nu puteam să lăsăm chestia asta să moară. E mult prea bine ce se întâmplă aici”. Ne-au asimilat cu finanțările lor pentru infrastructură. Au considerat că ceea ce facem noi e construire de infrastructură, chiar dacă digitală, și de la 1 ianuarie 2019 ne-au sprijinit printr-un grant multianual, prin care am avut primele patru salarii plătite. Au transmis și un mesaj de încredere în piață către alți finanțatori, care au spus că dacă RAF are încredere – pentru că RAF are niște standarde foarte înalte – pot și ei să accepte proiecte în portofoliu. Doi la mână, există niște zone de audit foarte dure pe care RAF le face, și atunci au început să vină și alți finanțatori. Notorietatea noastră a tot crescut, și la fel deschiderea către subiectul digitalizării, mai ales în ultimul an jumate – adică vedem o transformare mare, de la „și altele”, de undeva de pe locurile 10-20, acum digitalizarea e pe primele locuri în prioritățile companiilor. Asta a însemnat că a început să vină și mai multă finanțare către proiecte.
Andreea Roșca: Astăzi aveți 15 oameni în echipa de bază Code for Romania.
Bogdan Ivănel: Și ei sunt cam toate cheltuielile noastre, pentru că altele nu prea avem.
Andreea Roșca: Hai să vorbim puțin despre fabrica asta. Spui că, de fapt, în Code for Romania vorbim de un proces de producție. Dacă am înțeles eu bine, există mai multe componente în acest proces: aveți zona care se numește Civic Labs, unde faceți toată partea de proiectare, adică identificați problema pe care urmează să o cercetați, faceți design și pregătiți proiectul la cheie; cealaltă bucată din fabrică este Tech for Social Good, care face programarea propriu-zisă, unde este toată această armată de voluntari, dar și oameni care se ocupă de anumite bucăți de cod, care sunt plătite; după care urmează partea de administrare, unde se află bucata de fabrică numită Critical Civic Infrastructure, care administrează soluțiile. Și mai aveți niște componente de intervenție rapidă, de asistență pentru administrație și așa mai departe. Cred că poate fi destul de abstract pentru oricine care nu cunoaște din interior ce faceți și cum faceți. De aceea, mă gândeam că poate putem vorbi pe un exemplu concret, cu care să trecem prin Civic Labs, o soluție sau un domeniu pe care ați creat deja niște proiecte, ca să înțeleg și eu și să înțeleagă toată lumea un pic mai bine cum se întâmplă lucrurile.
Bogdan Ivănel: Noi avem cinci domenii mari în Civic Labs: mediu, sănătate, educație, grupuri vulnerabile și participare civică. Pe fiecare dintre domeniile astea mari l-am spart în obiective de parcurs. De exemplu, în cadrul domeniului Sănătate există sănătatea mamei și a copilului, există acces la servicii de sănătate, există spitale funcționale.
În fiecare an, ne uităm la câte un obiectiv de pe fiecare dintre cele cinci domenii, deci la un obiectiv pe mediu, unul pe sănătate, unul pe educație, unul pe participare civică și unul pe grupuri vulnerabile. Ce facem? Mapăm (facem o hartă cu) toți stakeholderii, toți actorii din domeniul respectiv. Asta înseamnă instituțiile publice care lucrează în zona respectivă, societate civilă, câteodată și companii – uite, când abordăm riscul seismic, trebuie să vorbim cu companii de energie, pentru că poate la seism se sparge o conductă de petrol, poate se întrerupe electricitatea etc. După aia ne ducem și stăm de vorbă cu stakeholderii în interviuri individuale, facem muncă de teren, avem și focus grupuri.
Discutam de sănătatea mamei și a copilului – acolo, bineînțeles, trebuie să vorbim cu mame din medii defavorizate, cu mame de diferite vârste, cu femei care au încercat să aibă sarcină și nu au reușit, cu femei care au pierdut sarcini, cupluri care poate s-au despărțit în timpul sarcinii sau imediat după, ca să înțelegem toate tipurile de problematici care apar în jurul sarcinii și nașterii unui copil. Și după ce avem interviurile astea, care durează câteva luni de zile (și avem niște oameni de cercetare angajați full time la Code for Romania care fac lucrul ăsta), începem să structurăm informațiile, să identificăm niște probleme. Apoi ne dăm seama că se repetă și că se validează anumite probleme, pe care încercăm să le înțelegem foarte bine. Odată ce avem problemele structurate, validate și înțelese, mergem cu ele într-o zonă tehnică, să vedem cum s-ar putea rezolva problema printr-o soluție tehnică. Câteodată nu există nicio soluție tehnică sau noi nu ne putem imagina o soluție tehnică care s-o rezolve. Alteori, și asta se întâmplă în cele mai multe cazuri, soluțiile tehnice pe care noi le gândim ajută parțial la rezolvarea problemei respective. Iar câteodată, și astea sunt cele mai fericite cazuri, soluția tehnică rezolvă total problema identificată.
Andreea Roșca: Te poți gândi la un exemplu, dacă vorbim de sănătatea mamei și a copilului, de o soluție concretă? Și poate la un exemplu de soluție care rezolvă complet o problemă, din orice domeniu pe care lucrați?
Bogdan Ivănel: O să-ți dau exemplul unei soluții pe care o avem acum în lucru și pe care o lansăm undeva în jurul Crăciunului, pe zona violenței domestice. Acolo o mare problemă este faptul că datele celor care oferă servicii în zona de violență domestică nu pot fi urmărite sau recuperate, fiindcă totul se face cu creionul pe hârtie. În momentul de față, dacă mergi la un ONG care lucrează în domeniul ăsta, o să vezi dosarele cu cazuri puse în bibliorafturi, pe pereți. De aici apar mai multe probleme: 1. Dacă o persoană vine la o vârstă fragedă ca victimă a violenței domestice și se întoarce după aia ca adult victimă a violenței domestice, tu nu ai nicio noțiune că ți s-a întors un caz, că este, de fapt, aceeași persoană, nu ai datele istorice și nu poți s-o ajuți la fel de bine; 2. cele mai multe victime ale violenței domestice, cei care sunt adulți, de obicei părăsesc orașul în care locuiesc, se duc la rude, încearcă să fugă cât mai departe de agresor; dacă cineva pleacă din București, unde poate a cerut ajutor, și ajunge la Brașov, cei de la organizația din Brașov nu pot să aibă acces la informațiile organizației din București. Astea sunt câteva probleme pe care noi le rezolvăm acum cu un sistem de management de caz digital pentru sectorul ONG care e dedicat violenței domestice.
Andreea Roșca: Mi se pare interesantă partea asta de discuție la firul ierbii. Abordarea voastră este similară cu abordarea unei companii de tehnologie, care identifică problema pornind de la client, de la utilizator, de la cel pentru care lucrează. E o abordare luată din tehnologie?
Bogdan Ivănel: Este luată inițial din tehnologie. Aici este vorba despre un rol critic, despre care noi vorbim foarte mult, meseria respectivă se cheamă „user experience designer” sau „user experience architect”. Din păcate, sunt dureros de puțini experți de felul ăsta în România, sistemul universitar nu-i construiește, și am avea nevoie de sute, de mii de oameni ca ei doar în administrația publică. E o mare durere, dacă este să vorbim de digitalizare în România.
Andreea Roșca: Dar și de felul în care autoritatea publică înțelege să abordeze problemele ca să le poată rezolva. Adică n-am auzit să plece de la client.
Bogdan Ivănel: Exact. Am început să tot vorbim de sistemul de educație care trebuie construit în jurul elevului, sistemul de sănătate, în jurul pacientului, dar faptic, în teren, suntem foarte departe de asta. În zona digitală serviciile publice digitale nu sunt construite aproape deloc așa, sunt foarte puține cazuri. Noi am început să folosim termenul de „citizen experience designer” –ăștia sunt oamenii pe care trebuie să începem să-i construim de mâine, și noi am început să facem chestia asta, ca să-i avem în cadrul Code for Romania. Avem nevoie de cât mai mulți experți de felul ăsta și e nevoie ca ei să ajungă în administrațiile publice, ar trebui să lucreze în primării, în spitale, în ministere. Ăsta este rolul de la care a plecat tipul nostru de explorare. La chestia asta s-a adăugat, probabil din instinctul meu și al altor câtorva din organizație, zona de cercetare foarte aplicată, care vine din faptul că în România, din păcate, nu a făcut aproape nimeni efortul ăsta în ultimii zeci de ani. Sunt zone în care ajungem și oamenii ne spun „nu a mai vorbit nimeni cu noi, nu ne-a mai întrebat nimeni lucrurile astea din ‘80 sau din ‘70”. Cu atât mai puțin nu a încercat nimeni până acum în România să aibă o perspectivă 360 de grade, ceea ce Code for Romania face de câțiva ani și ne propunem să finalizăm în curând.
Andreea Roșca: Ce înseamnă asta, perspectivă de 360 de grade, adică luați în considerare toate părțile implicate într-o problemă?
Bogdan Ivănel: Da, și faptul că ne vom uita la toate domeniile importante pentru România. Ne propunem ca până la finalul anului 2025 Code for Romania să se fi uitat la domeniul sănătății, la mediu, la educație etc. într-un mod aplicat, folosind niște metode de cercetare oneste și să putem spune „astea sunt problemele acestor domenii și astea sunt unele dintre soluțiile digitale pe care noi le putem gândi pentru a le rezolva”. Din păcate, România nu are acum nici măcar structurarea acelor probleme, acelor nevoi.
Andreea Roșca: Deci aveți 5 piloni, 37 de obiective și 170 de soluții proiectate. Și câte soluții deja operaționale?
Bogdan Ivănel:26 în momentul de față. 26 sunt live și creează efecte, iar 22 sunt în lucru.
Andreea Roșca: Dacă cineva vrea să le vadă, unde merge?
Bogdan Ivănel: Pe code4.ro/putem.
Andreea Roșca: Din toată cercetarea asta mamut pe care voi ați făcut-o până acum, sunt zone unde ați găsit că, poate, nevoia clientului și politica publică sunt două lucruri care nu se întâlnesc deloc sau sunt chiar contradictorii?
Bogdan Ivănel: În aproape toate domeniile la care ne uităm politicile publice ori nu există în fapt, ori sunt cu mult în urma problemelor, și acolo unde s-au mai făcut niște avansuri, de foarte multe ori s-au făcut tot la insistențele sectorului ONG. Numai dacă ne uităm la zona violenței domestice, România are foarte mult teren de acoperit. Din păcate, singurele lucruri care s-au făcut au fost la insistențe internaționale punctuale sau la insistențele unor ONG-uri care și alea sunt, din păcate, slab finanțate și nu foarte sustenabile, dar care au împins, au fost insistente până în punctul în care li s-a spus „da, OK”. Chiar și denumirea de „violență domestică” a venit după o luptă foarte mare, înainte era „violență în familie”, care nu acoperea foarte multe dintre manifestările violenței domestice – dacă nu era o familie, nu erai protejat.
Andreea Roșca:Și în educație, un domeniu care preocupă mulți oameni care au sau lucrează în companii, ați găsit lucruri care sunt cumva neașteptate, dar care pot fi niște soluții interesante?
Bogdan Ivănel: Partea interesantă când faci cercetare este că concluziile la care ajungi, odată ce le exprimi, par destul de evidente. Ele nu erau evidente până în momentul în care le-ai exprimat. Uite, în primul an, pe domeniul educației ne-am uitat la trainingul profesorilor, cum putem să construim profesori mai buni pentru elevii din România. Acolo, o mare problemă este faptul că, pentru cei mai mulți dintre profesori, profesoratul este un plan B. Și asta este o problemă mai mare a domeniului serviciului public în România.
Andreea Roșca: Deci n-au ales profesoratul, au ajuns profesori pentru că nu le-a ieșit ce-au vrut ei, de fapt, să facă.
Bogdan Ivănel: Da, și asta e o mare problemă, e o problemă sistemică, până la urmă, a domeniului public. După aia, e problema faptului că, la fel ca în cazul multor funcționari publici, nu se investește în ei, nu se investește în creșterea lor. Majoritatea nu sunt rău intenționați, majoritatea vor să fie profesori mai buni, dar nu găsesc sprijin, mai ales în primii ani de carieră – și multe dintre soluțiile noastre s-au dus înspre zona aia. Anul trecut ne-am uitat la ce am numit noi „abilitățile pentru o viață reală”, lucruri care în alte țări, la care noi ne uităm cu admirație, sunt incluse în curriculum, pentru că țin de un cetățean funcțional. Deci la 18 ani să înțeleagă un contract, legile din jurul lui – adică să aibă educație juridică, să știe cum să-și facă un buget – adică educație financiară; să știe cum să se simtă ok el cu el sau ea cu ea – adică soft skills, educație sanitară – vedem ce se întâmplă zilele și lunile astea în România –, educație de mediu, awareness. O mare problemă în zona riscului seismic, de exemplu, este că majoritatea oamenilor nu știu ce să facă în momentul în care are loc un seism și nici nu vor să știe.
Andreea Roșca: E copleșitor.
Bogdan Ivănel: Știam că în România nu se întâmplă aceste lucruri, cele mai multe dintre ele nu se află în curriculum. Aceste discipline nu se predau la școală sau se predau într-un mod foarte teoretic, foarte departe de a educa și de a le da elevilor skill-urile necesare pentru viață. Se predă economie la liceu, dar nu este educație financiară, se predă psihologie în liceu, dar nu te aduce în zona aia de wellness, de abilități pentru viață. Se predă informatica la școală, dar nu te învață cum să fii mai protejat pe internet, nu te învață cum să discerni lucruri de pe internet, te învață cum să faci programare, un lucru de care poate nu este nevoie la vârsta aia. Noi avem câteva zeci de soluții proiectate pe fiecare dintre zonele astea, de la financial literacy la o zonă care ne lipsește foarte mult, zona de gândire critică.
Andreea Roșca: Voi aveți o grămadă de soluții care sunt gata să fie implementate, dar care au nevoie fie de un partener, fie de resurse ca să poată merge mai departe. Pentru că, așa cum spuneai, voluntarii pot acoperi doar cinci proiecte în paralel în fiecare an. Dacă aș vrea să finanțez una dintre soluțiile voastre, care e la cheie, trebuie doar să intre în programare și pentru care tot ce aveți nevoie sunt resursele financiare, ce pot să fac?
Bogdan Ivănel: Tot ce așteptăm sunt adoptatori, așa îi numim, niște finanțatori care să spună „uite, eu sunt gata să sprijin această soluție să devină realitate”.
Andreea Roșca: Cât ar costa dacă aș vrea să finanțez o soluție?
Bogdan Ivănel: Sunt soluții mai mari sau mai mici, mai complexe sau mai puțin complexe. Aș spune că lucrurile variază – nu scad sub 10.000 de euro, dar nici nu știu de vreo soluție, poate una sau două, care să treacă de 100.000 de euro.
Andreea Roșca: E rezonabil chiar și pentru o organizație care nu este o corporație multinațională.
Bogdan Ivănel: Da, și este o investiție care știi că răspunde unor KPIs, că la final vezi exact ce s-a întâmplat în urma acelei soluții, matematic cuantificabil, lucru care este foarte greu în alte zone.
Andreea Roșca: Adică măsurați impactul, știți exact ce probleme vreți să rezolvați și calculați în ce măsură se rezolvă odată cu trecerea timpului… Cred că sunt multe alte domenii unde există oameni specializați și care ar avea dorința sau disponibilitatea să contribuie făcând ceea ce știu cel mai bine – poate sunt avocați, poate contabili, oameni de comunicare. Dacă ar fi să spui cuiva câteva dintre principiile de care ar trebui să țină seama ca să deseneze o organizație precum Code for Romania, ce i-ai spune?
Bogdan Ivănel: În primul rând trebuie să existe niște principii care să fie foarte clar comunicate.
Andreea Roșca: Primul principiu este că trebuie să existe principii!
Bogdan Ivănel: Exact! Al doilea, nu aș putea să-mi dau foarte mult cu presupusul, pentru că știu că modul de funcționare a fiecăreia dintre meseriile astea este destul de diferit și construcția umană a experților este destul de diferită, adică altfel lucrezi cu oameni de comunicare, altfel lucrezi cu avocați.
Lucrurile care au funcționat și cred că funcționează în orice inițiativă de felul ăsta este să ai rezultate cuantificabile și să le poți exprima, să le transmiți către comunitatea ta. Apoi, să creezi o structură care să funcționeze ca o comunitate, adică să-i implici pe oameni, într-o oarecare măsură, în zona de decizii. Un mod în care noi facem asta este că oricine a contribuit activ ca una dintre soluțiile Code for Romania să devină realitate poate deveni membru al asociației și, deci, are un cuvânt de spus în direcția în care merge asociația. Faptul că suntem o asociație și nu o fundație, asociația fiind cea a membrilor, deschisă, nu proprietatea cuiva, este tot o alegere de felul ăsta. Așa că încă din arhitectura organizației poți să faci foarte multe lucruri care să le dea impresia oamenilor că nu vin pur și simplu să sprijine pe cineva, ci vin pentru o misiune. Iar celălalt lucru este să rămâi pe misiunea respectivă. Din păcate, sunt foarte multe organizații de lideri care au fost folosite ca o trambulină. E important să nu existe lucrul ăsta și noi, uite, am încercat să nu o personalizăm.
Andreea Roșca: Există o carte, un material video, un film bun, ceva ce ai recomanda apropo de construcția unei organizații, o sursă de unde ați învățat voi?
Bogdan Ivănel: Să știi că am învățat cel mai mult vorbind cu alții care au mai făcut asta. Am învățat mult mai mult de la practicieni decât aș fi putut probabil să învăț vreodată din cărți – și sunt un om care nu eram trainuit pentru management. Primul meu instinct, și care cred că a fost foarte bun, și e sfatul pe care l-aș da tuturor, a fost să vorbesc cu toți cei care au mai avut inițiative de felul Code for Romania, în România, înaintea mea, ca să înțeleg ce a mers și ce nu a mers. Am stat în call-uri ore întregi cu ei, apoi am luat contact cu cei care au făcut asta în alte părți ale lumii, din Mexic până în Pakistan și Jamaica. Una din cele mai eficiente discuții pe care le-am avut atunci când puneam bazele organizației a fost cu liderul de la Codeando Mexico. Noi suntem mai apropiați din punct de vedere social și cultural de ce se întâmplă în Mexic decât de ce se întâmplă în majoritatea țărilor europene sau în America. Și am avut foarte mult de învățat de la ei, de la cum să lucrezi cu comunitatea pe care o ai până la cum să lucrezi cu instituțiile și care sunt barierele acolo, foarte diferite de barierele pe care le întâlnești în Germania, de exemplu.
Andreea Roșca: Și au fost deschiși să vorbească cu tine.
Bogdan Ivănel: Da, cu mine, acest om care a venit de nicăieri – le-am scris un e-mail, nu aveau de unde să mă cunoască, și a fost foarte multă deschidere din partea tuturor să vorbească. Niciodată – și asta e valabil și în Civic Labs când facem cercetare – nu am întâlnit persoane care să nu vrea să vorbească.
Andreea Roșca: Ce ai învățat în acești ani despre schimbare? Noi toți vrem ca societatea să se schimbe, ca România să se schimbe, ca ceva să se schimbe. Ce ai învățat despre schimbare în acești ani? Ce o ajută, ce o oprește?
Bogdan Ivănel: E o întrebare grea. În științele sociale sunt două școli de gândire: una care se uită mai mult sistemic la lucruri și spune că oamenii nu sunt importanți, ci sistemele, și echilibrul la care a ajuns sistemul respectiv sau nu; și una care spune nu, persoanele au un rol determinant. Sunt celebrele paralele: dacă Gorbaciov nu s-ar fi născut, ar fi creat Uniunea Sovietică, în momentul ăla, un Gorbaciov sau Uniunea Sovietică n-ar fi picat niciodată? Și eu eram de partea celor care spuneau că sistemele contează – chiar dacă n-ar fi existat Gorbaciov, Uniunea Sovietică pica și s-ar fi creat un alt Gorbaciov. Nu dau cu piciorul acestei teorii, cred în continuare că nu poți disturba foarte mult niște structuri care deja există.
Dar am început să înțeleg cât de importanți sunt oamenii și cât de importanți sunt acești agenți de schimbare. Uite, și dacă te uiți la mine, era foarte improbabil ca eu să mă întorc vreodată în România și să fac chestia asta. Nu e ceva care poate să fie prezis ușor dacă te uiți la sistem – și cu toate astea, s-a întâmplat, și în jurul Code for Romania, într-un domeniu anume din România, s-a creat o insulă de bine și de lucru făcut bine.
Mai există și alte insule de felul ăsta și dacă este să ne uităm la ele, pentru că România n-a ajuns la maturitatea la care chestiile astea să se dezvolte sistemic sau să reziste sistemic, vedem că ele s-au creat în jurul unor oameni care au avut curajul nu doar să înceapă lucrul ăla, ci să stea în lucrul ăla an după an după an după an până s-a făcut – de la servicii de urgență până la jurnalism, vedem insule de bine create, de obicei, în jurul oamenilor. Nu e un caz fericit, dar am aflat că într-un loc ca România, în care condițiile sistemice nu sunt bune, oamenii pot să facă o schimbare imensă și că singura metodă ca oamenii ăia să nu rămână excepții este să îi sprijinim și să încercăm să investim în ei fie resurse, fie educație (pentru că mulți dintre ei trebuie să crească profesional) și încredere.
Andreea Roșca: Și să nu le cerem să fie perfecți.
Bogdan Ivănel: Da, să investim să devină cât mai buni.
Andreea Roșca: Să înțelegem că orice parcurs de genul ăsta, nou și incert, vine cu foarte multe greșeli, ezitări, întoarceri, și e nevoie de foarte multă compasiune și răbdare atunci când susținem ceva de genul ăsta. Ai dreptate, nu m-am gândit, dar acum, cu tine, îmi dau seama cât de multă dreptate ai. Și cu asta ajung la una dintre întrebările de final. Spune-mi la ce lucrezi acum și te entuziasmează – care este următoarea frontieră?
Bogdan Ivănel: Ce mă entuziasmează e procesul în sine, e punctul ăla final de peste câțiva ani, când vom putea spune „uite, astea sunt problemele pe care le are România acum și astea sunt soluțiile – sau parte dintre soluții – pentru ele, atât am reușit noi să construim”. Sunt entuziasmat de toate cele 22 de soluții la care lucrăm acum la Code for Romania. Nu pot să aleg una, e ca și cum ți-ai alege unul dintre copii. Toate sunt importante.
Andreea Roșca: Ce le-ai cere oamenilor care ne ascultă sau cu ce mesaj ai vrea să închidem această discuție?
Bogdan Ivănel: Știu că ăsta este un podcast care merge mai mult înspre zona de business, dar, în același timp, aș vrea să fiu avocatul pentru serviciul public. Avem nevoie de oameni bine pregătiți, avem și așa foarte puține resurse umane bune în România. Serviciul public este cel de care țin viețile noastre și de cât de bine se desfășoară și e foarte cuprinzător, acoperă de la a fi profesori până la a fi oameni în sectorul ONG, cum suntem și noi, până la jurnaliști. Toți suntem în acest sector public și avem nevoie de resurse umane bune în zona asta. Mi-aș dori ca mai mulți tineri să vadă lucrul ăsta și să vină înspre zona serviciului public într-un mod sănătos, iar cei care n-au luat în calcul această opțiune, ceea ce de asemenea e foarte ok, să investească în cei care fac pasul ăsta, și o fac cu cele mai bune intenții. Cum spuneam, trebuie să-i sprijinim pe cei care fac lucrul ăsta – prin resurse, prin educație și prin încredere.
Andreea Roșca: Cred că încrederea aș pune-o prima, pentru că atrage totul după ea. Mulțumesc, Bogdan, a fost o conversație minunată.
Bogdan Ivănel: Mulțumesc și eu.
Resurse:
Despre Bogdan Ivănel: Pe pagina lui de Facebook, pe LinkedIn, în lista celor 100 de oameni pentru România de mâine alcătuită de revista DOR
Informații despre Code for Romania și proiectele pe care le dezvoltă: Pe site-ul code4.ro, pe Facebook, în acest articol de pe republica.ro, în emisiunea Morning Glory cu Răzvan Exarhu, în această videoconferință ZF High-Tech Innovation Summit 2020 sau în ediția aceasta a „Interviurilor lui Vitalie” de la ProTV
Vezi: Proiectele Code4Romania realizate și aflate în construcție și cum poți să adopți un proiect Code4Romania
Cărți menționate în interviu: Drive. Ce anume ne motiovează cu adevărat, Daniel Pink
Organizații care au contribuit la crearea Code for România: Romanian American Foundation
Oameni menționați:
Jennifer Pahlka – Coding a better government, TED 2012
