Andrei Pitiș. Ce înseamnă și cum trăiești o viață asumată

Ce frică ai, până la urmă? Adică de ce să n-ai încredere? Pentru că doar dacă mori, nu poți să faci ce ți-ai propus. Altfel, faci ce ți-ai propus. Începe ziua și te-apuci și faci treaba aia pe care ți-ai propus s-o faci.

Viața noastră, crede Andrei, e determinată de două lucruri: conversațiile din care facem parte și capacitatea de a îndrăzni. E creatorul unui ceas inteligent, într-o țară cu zero tradiție în domeniu. E cofondator al unor organizații care sunt stâlpi ai ecosistemului antreprenorial. A creat și condus echipe de la 3 la 300 de oameni și a plecat mereu din propriile proiecte, deliberat, când a simțit că nu mai crește. E investitor în zeci de companii. Cel mai recent proiect e, oarecum, felul lui de a contribui la salvarea planetei. Totuși, are în fiecare dimineață zeci de îndoieli. Nici frica, nici situațiile de viață și de moarte nu-i sunt străine. Dincolo de toate, tema care străbate conversația noastră este, până la urmă, ”Ce este o viață asumată? Și cum o construiești?”.

Am vorbit cu Andrei în septembrie 2022, într-un eveniment Live, la Teatrul Apollo111.

Andrei Pitiș a fost parte din echipa care a construit RoEduNet, organizația care a pus bazele internetului în România. Este cofondator al Innovation Labs și al Tech Angels și investitor în 30 de companii. A fost unul dintre primii investitori la Clever Taxi, este acționar și președinte de board la Softbinator și membru de board al Bittnet Group. A cofondat o companie de tehnologie cu două milioane de utilizatori in toată lumea – Pentest Tools.

Ca manager, a condus biroul din România al Ixia, o companie americană de tehnologie, pe care a crescut-o până la o echipă de 300 de oameni. De altfel, construirea de echipe e una dintre abilitățile speciale ale lui Andrei.

Probabil că cea mai nebunească experiență este fondarea Vector Watch, compania care a creat un ceas inteligent cu cea mai lungă durată a bateriei, proiectat în România și lansat în 2015, la câteva luni după Apple Watch. În 2017, după vânzara Vector Watch către Fitbit, a creat, condus și crescut Fitbit Romania la câteva sute de oameni și a condus centrele europene de dezvoltare ale companiei. Când Google a cumpărat Fitbit, a decis să plece lăsând, cum s-ar spune, bani pe masă.

În vara anului 2020 a înființat Simple Capital, o companie de investiții dedicată startup-urilor de tehnologie cu vocație globală. În prezent, se ocupă de dezvoltarea unor instrumente care ”economisesc linii de cod și energie și ne ajută să salvăm planeta”.

Idei principale

Pentru a învăța lucruri noi, trebuie să lași în urmă lucruri vechi. De multe ori, „a învăța” nu este doar despre „a adăuga”, ci și despre „a uita”, despre „a lăsa în urmă”, despre a ieși dintr-o paradigmă în care ai fost până atunci. Trebuie să uiți din chestiile pe care le-ai învățat până la un anumit moment, să le închizi cumva, ca să înveți altele. Când înveți foarte bine ceva, ești într-o paradigmă în care crezi că le știi pe toate. Când te apuci de altceva, care n-are mare legătură cu ce ai făcut înainte, ai șanse mai mari să înveți, să te dezvolți.
Caută să fii în conversațiile potrivite. Contează cu cine ești în conversație și ce limbaj folosești în conversația respectivă. Asta îți va da acces sau nu în lumea în care vrei să pătrunzi. Într-un fel vorbesc oamenii tehnici, într-un fel vorbesc cei de vânzări, de exemplu. Sunt cuvinte de specialitate pe care le folosesc ca să își dea seama fiecare cu cine vorbește. Totodată, conversațiile cu oameni foarte diferiți ne ajută să vedem perspective diferite și reacții diferite la diverse tipuri de mesaje.
Când înțelegi că viața se poate termina brusc, se schimbă relația cu frica. Este înfricoșător gândul că nu avem controlul asupra acestui lucru, dar ne poate ajuta să scăpăm de frici, ne poate determina să vrem să facem lucruri. Numai când suntem în pragul de a pierde ceva ne dăm seama dacă e important sau nu. Ne dăm seama că aproape nimic nu contează, doar momentul prezent.
O idee trebuie să fie vie și clară în mintea ta, ca să o poți transmite mai departe și să o faci realitate. Trebuie să crezi în ea, trebuie să crezi că se poate. Atitudinea ta față de ideea ta și față de ce vrei să faci îi influențează pe cei care vin în jurul tău. Trebuie să fii capabil să susții un nivel ridicat de energie. Chiar dacă te îndoiești la un moment dat, indiferent cât de tare, nu poți să arăți că te îndoiești. Trebuie să mergi înainte.
Un startup se contruiește cu oameni cât mai diferiți, cu un strop de nebunie. Într-un startup, la început e o gașcă de misfits-i. Sunt oameni care cred inițial într-un om, după aia într-o idee, după aia în ei înșiși. Trebuie să fie diferiți, să aibă competențe diferite, să știe diverse lucruri, fiindcă nu știi ce întrebări vor apărea pe parcurs. Un singur om nu poate să cuprindă cu mintea lui totul. Antreprenorul trebuie să știe să comunice și să lucreze cu acești oameni foarte diferiți între ei.
Membrii echipei trebuie să se uite în aceeași direcție. Cum ții împreună o echipă de oameni foarte buni, dar diferiți? Dacă lucrează bine împreună din prima, înseamnă că nu sunt suficient de diferiți, adică echipa nu e eficient de diversă. Dar dacă se uită în aceeași direcție și au un scop comun, un vis comun la care vor să ajungă, oamenii nu au timp să se întoarcă unul spre altul, să nu se înțeleagă. Job-ul liderului este să creeze o ”stra a nordului”, un vis suficient de viu ca oamenii să vrea să ajungă acolo singuri.
Drumul spre lumină în situațiile întunecate. Sunt momente, în povestea antreprenorială sau de viață a oricui, în care chiar nu știi pe unde să scoți cămașa. E important să vezi care e lecția pe care o poți trage din ce s-a întâmplat sau ce nu s-a întâmplat. Să găsești acel ceva care să îți arate drumul spre lumină. Sau să cauți oameni competenți pe domeniul respectiv, cu care să vorbești, să integrezi mai multe perspective care să te ajute să pui lumină pe ce nu vezi clar într-o situație.
Ce ai învățat cu greu, poți explica altora mai bine. Sunt două feluri de lucruri în viață: lucrurile care ne sunt naturale, și pe care, cumva, nici nu ne dăm seama că le avem, și cele pe care le învățăm cu greutate. Lucrurile care ne vin natural ni se par evidente, nu știm să le explicăm. Cum ar fi rezolvarea unei probleme de matematică pentru cineva care are înclinație în această direcție. Cei cărora nu le vine natural și trebuie să se străduiască să învețe și să înțeleagă matematica o pot explica altora mai bine decât primii.
Două principii esențiale de leadership: never complain și zero conflict. Nu ai voie să te plângi. Echipa trebuie să creadă în tine. Poți să vorbești cu cei de pe aceeași treaptă cu tine, și poți să cauți să vezi dacă sunt opinii similare, dar când vorbești cu echipa, nu poți să te plângi.
Conflictele există, dar marea majoritate a acestora sunt mici neînțelegeri cauzate de faptul că, de multe ori, nu ne înțelegem unii pe ceilalți când vorbim. Liderul echipei trebuie să asculte și să medieze conflictele cât mai aproape de momentul declanșării acestora. La o zi după, creierul nostru are un mecanism prin care selectează amintirile și le păstrează doar pe acelea care ne sunt nouă favorabile.
Instrumente de tehnologie care ne ajută să salvăm planeta. Toate proiectele informatice din lume cresc din ce în ce mai mult și e nevoie de exponențial mai mulți programatori. Pentru că sunt puțini încă în piață și e nevoie de din ce în ce mai mulți, vin și programatori care nu au neapărat o pasiune. Pentru aceștia trebuie creat un sistem prin care să fie ajutați să devină mai buni. Trebuie puse în mâinile programatorilor tool-urile prin care să scrie și să execute codul mai ușor, cu un timp mai puțin și mai eficient și din punct de vedere energetic.

Conversațiile live The Vast&The Curious sunt susținute de BCR. BCR e alături de antreprenori la fiecare pas de la idee la un business inteligent, pentru a obține finanțarea de care au nevoie. În ultimul an și jumătate, a consiliat, mentorat și finanțat 10.000 de companii, care creează 600.000 de locuri de muncă.”

Partenerul nostru este de asemenea MedLife, cel mai mare sistem medical privat din România. O organizație construită cu pasiune și îndrăzneală de către un grup de antreprenori români care cred că împreună putem să facem România bine.

Evenimentele live vă sunt prezentate și de Autonom, o companie de familie, cu o experiență de peste 16 ani în furnizarea de soluții de mobilitate „ca la carte”. Autonom crede în impactul pozitiv pe care îl poate avea prin învățare continuă și implicarea directă în comunitate, prin susținerea educației și a antreprenorilor cu viziune.

Transcrierea conversației

Andreea Roșca: Andrei Pitiș, bine ai venit la Vast and Curious!

Andrei Pitiș: Mersi frumos de invitație! Bine te-am găsit, bine ați venit! Mă bucur să văd în sală o mulțime de prieteni vechi pe care nu i-am mai văzut de multă vreme, colegi, și prieteni noi, și familia. Mi se pare un mediu foarte cald. Nu vă cunosc pe toți însă o să vă asimilez cu cei pe care îi cunosc și o să fiu cât se poate de sincer, fiindcă știu că tu ai întrebări foarte grele.

Andreea Roșca: Uitându-mă la parcursul tău, am observat că o dată la o medie de 4 ani, tu schimbi ce faci. Fie ieși din companii, te hotărăși să pleci din diverse locuri… Ăsta e un plan?

Andrei Pitiș: S-a întâmplat, cumva, accidental. Am plecat, de exemplu, din Vâlcea în București, la 14 ani. În Vâlcea eram foarte bun la matematică, iar în București s-a întâmplat să nu conteze chestia asta, erau alții mai buni decât mine. Și s-a întâmplat să fiu foarte bun la fizică. Eu îmi doresc foarte mult să învăț tot timpul, și mi-am dat seama că, pentru a putea învăța lucruri noi, trebuie să lași în urmă lucruri vechi. Mie mi se pare că e un misconception generalizat că noi învățăm adăugând cunoștințe una peste alta, adică toată lumea vrea să învețe din ce în ce mai mult. Însă ceea ce eu am observat și ce funcționează pentru mine este că trebuie să uiți dintre chestiile pe care le-ai învățat până la un anumit moment, să le închizi cumva, ca să înveți altele. Adică, de multe ori, „a învăța” nu este despre doar „a adăuga”, ci și despre „a uita”, despre „a lăsa în urmă”, despre a ieși dintr-o paradigmă în care ai fost până atunci. Pentru că dacă înveți foarte bine ceva, ești într-o paradigmă în care crezi că le știi pe toate în paradigma aia. Dar dacă pe aia o închizi și te-apuci de altceva care n-are mare legătură cu prima chestie, ai șanse să înveți și să devii cu adevărat…

Andreea Roșca: Deci o faci cu program, cumva?

Andrei Pitiș: Așa s-a întâmplat.

Andreea Roșca: Ideea asta de a închide și de a te apuca de apuca de altceva.

Andrei Pitiș: Da, au fost momente când a fost programat. De exemplu, când am plecat din Ixia. Conduceam o firmă americană în România, era totul foarte mișto. Vedeam viața ca prin o țeavă, până la final. Fiecare zi era absolut la fel. Era treabă de făcut și știam foarte bine ceea ce fac. Și chiar îmi ieșea foarte bine, lumea a fost foarte tristă că plec pentru că eram foarte potrivit acolo. Dar mi-am dat seama că pentru mine nu mai era nimic nou.

Andreea Roșca: Care-i raționamentul, motivația din spatele acestei idei de a pleca? Cum ai plecat de la Fitbit, și cred că și de la Ixia – și-ai mai plecat din niște locuri –, pierzând bani până la urmă?

Andrei Pitiș: Tot așa s-a întâmplat, ca la Ixia, să simt eu că trebuie neapărat să plec vara aia. Eu m-am hotărât că plec la începutul anului. Am fost în State, am vorbit cu CEO-ul și i-am zis că o să plec. S-a rugat de mine: „Nu pleca. Uite, dacă stai măcar până la sfârșitul anului îți dăm niște bani”. Am zis: „Bine!”. M-am întors acasă, a venit vara, iunie, s-a făcut frumos afară și am realizat că am două fete cu care n-am stat foarte mult, cu care n-am petrecut suficient de mult timp pentru că munceam foarte mult. Și am zis: „dacă tot e să plec, dacă tot e să mă reîntorc la antreprenoriat, măcar să folosesc vara asta”. Și asta am făcut. Am plecat în iunie, lăsând acei bani pe masă, cu două chestii în minte. Unu – să petrec mai mult timp cu familia – cu fetele și cu soția – cu care petreceam foarte puțin timp. Lucrând cu americani, e foarte greu să nu stai noaptea să vorbești cu ei, și e foarte complicat. Și doi la mână, a fost ca un fel de pariu – „am lăsat atâția bani pe masă, trebuie să fac măcar mai mult decât am lăsat”. Să nu zică lumea: „ai fost fraier că a lăsat banii ăia masă”. Așa zic mulți și au dreptate, nu neg asta. Și când am plecat de la Fitbit, am zis: „acum sunt mai matur, n-o să mai fac aceeași tâmpenie ca la Ixia”. Și am lăsat mai mulți bani pe masă. Pentru că se rugau de mine. Și-am zis: „nu pot să mă gândesc că stau doar ca să iau banii ăia”.

Andreea Roșca: Sună ca și cum ți-ai creat singur un fel de constrângeri care să te împingă în „obligatoriu”.

Andrei Pitiș: Da. Și după aia o constrângere care să mă oblige să-i fac loc cumva. Eu am avut și o carieră care e destul de des întâlnită în America, dar mai puțin întâlnită la noi, în care am fost antreprenor, după aia am vândut, am fost angajat, după – antreprenor, după – angajat. E foarte mișto în ambele situații, doar că e diferit. Și când ieși din postura de angajat, mai ales de angajat de lux – adică șeful entității din România, „de lux” fiind faptul că n-ai șef în România, ceea ce este un lucru foarte bun – și pleci de acolo din postura în care toată lumea te iubește – că, nu-i așa?, ești un șef foarte bun și de aia te iubește toată lumea –, ești un fel de mic Dumnezeu. Ceea ce e absurd. Adică, întotdeauna când ajung așa, îmi zic că oricine ar putea să facă chestia asta și trebuie să revalidez faptul că o pot lua de la zero. Cert este că atunci când pleci de acolo, e greu să te iei de antreprenoriat din nou. Adică e greu să o iei de la 0. Și atunci trebuie să merite. Și trebuie să te gândești la cât de tâmpit ai fost că ai lăsat banii ăia pe masă și că trebuie să faci ceva, nu poți să stai pe fundul tău.

Andreea Roșca: Tu spui că, din fericire pentru tine, ai ajuns devreme în America și, într-un fel, asta ți-a arătat cât de important e să fii în conversațiile potrivite. Mi-a plăcut foarte mult ideea asta, m-a făcut să mă gândesc mult. Vorbește puțin despre momentul ăla și despre momentul în care ți-ai dat seama cât de important este: unu – să fii, și doi – să ai limbajul.

Andrei Pitiș: Aveam 25 de ani, deci era ’97, și cofondasem un startup, cumva fără să știu – la vremea aceea, ideea asta cu ce e un startup era foarte vagă iar eu eram programator, un programator relativ cunoscut fiindcă am participat la sistemul de operare Linux și cumva eram relativ cunoscut în afară. Deci am cofondat cu încă doi domni, unul de aici și unul din Slicon Valley, un startup. Am făcut produsul respectiv, după care au zis: „hai în America să faci training cu clienții noștri!” – eu eram omul tehnic din ecuație la momentul respectiv. Mi s-a părut super tare, adică aveam 25 de ani și aveam clienți în America. Mi s-a părut ceva „wow”. Oricum era intangibil pentru mine, că stătusem acasă și butonasem la calculator. Nu văzusem niciodată cum arată un client, nu văzusem niciodată cum arată America. Era a doua oară când vedeam un avion în interior, mai fusesem o dată în Israel. M-am urcat în avion – la fumători, că se putea fuma pe vremea aia, doar în TAROM – și am ajuns în America. Acolo era un domn foarte puternic la vamă și m-a întrebat: „ce cauți aici?”. I-am explicat, i-am arătat și hârtia prin care clienții mă chemau. „Ah, păi și cum, stai doar două săptămâni? Stai toată vara că poate îți place aici, poate rămâi.” Pe vremea aceea, America era foarte open și m-am simțit foarte welcome, foarte bine primit. Acum se uită foarte urât la tine, dar atunci erau foarte deschiși. Și am descoperit o lume complet nouă. Veneam din comunism, dintr-o lume care se trezea așa, ușor-ușor. Apăruseră niște începuturi de antreprenoriat, dar încă nu era sentimentul ăla de lume liberă, pe care sper că acum lumea îl are – când te naști și te trezești la un moment dat dimineața că ești aware de tine, și îți dai seama că poți să visezi să fii orice. Asta se poate doar într-o lume liberă, democratică. În ’97, România cumva era, dar nu simțeai că e.

Am ajuns în America și am văzut cât de mult își pot imagina ăia, cât de mult pot visa că pot să facă. Și asta mi s-a părut super tare. Și am mai văzut și că în limbajul de specialitate aveau un anumit fel de a pune problema – eu sigur că știam engleză, programasem mult în Linux și eram conectat cu mulți oameni. Într-un fel vorbeai cu oamenii tehnici, într-un fel vorbeai cu oamenii de vânzări, aveau vocabulare diferite. În America e foarte clară distincția asta, la noi e mai puțin clară. Sunt niște cuvinte de specialitate pe care le folosesc cumva ca să se și miroasă între ei, ca să își dea seama fiecare ce e.

Andreea Roșca: Ca să îți dea acces sau nu în lumea respectivă.

Andrei Pitiș: Da. Bine, și aici e adevărată chestia asta, nu îmi dădusem eu seama. Acolo e mai evident.

Andreea Roșca: Te poți gândi la un exemplu, ca să o facem mai tangibilă?

Andrei Pitiș: Cred că acum lumea știe despre ce vorbesc. Atunci, în ’97, nu era evident. Dacă un contabil vorbește despre ceva, un alt contabil își dă seama că ăla e un contabil. Dacă un programator vorbește despre ceva, un alt programator își dă seama că ăla e programator. Atunci nu era așa de evident. Și referitor la a fi în conversații, da, contează cu cine ești în conversație și ce limbaj folosești în conversația respectivă.

Andreea Roșca: Mie mi se pare foarte interesant lucrul ăsta – și ți-am zis că am început să mă gândesc la el după ce am vorbit cu tine –, că există anumite întrebări care îți dau acces sau care nu-ți dau acces. De exemplu, dacă eu mă întâlnesc cu un antreprenor sau cu un bancher și nu înțeleg ce este return of investment, n-am să am acces în veci în lumea respectivă. Sau, cum ne-am întâlnit la această prelegere a lui Patapievici, dacă n-am auzit în viața mea de Platon, probabil că nu o să am acces în lumea respectivă. Și m-a făcut să mă gândesc foarte mult la lucrul ăsta.

Andrei Pitiș: E exact cum zicea Horia (Patapievici), cu punerea în lumină, cu adevărul – Aletheia –, adică tu poți să vorbești doar despre ceea ce vezi. Trebuie să pui în lumină niște lucruri ca să poți să vorbești despre ele.

Andreea Roșca: Și asta face limbajul.

Andrei Pitiș: Asta faci tu acum cu mine, m-ai pus într-o lumină ca să pot vorbi.

Andreea Roșca: Dacă ar fi să te gândești la deciziile tale, la istoria ta, la toți oamenii către care te-ai dus sau care au ajuns pe drumul tău, ai un fel anume în care cauți conversațiile potrivite și te poziționezi în ele?

Andrei Pitiș: Mie îmi plac foarte mult oamenii, ceea ce e o chestie dubioasă, cred.

Andreea Roșca: Dubioasă?

Andrei Pitiș: Așa mi se spune, că nu poate să-mi placă de toți. Mie îmi plac toți oamenii. Eu iubesc oamenii. Îmi plac oamenii și îmi place să vorbesc cu ei. La început e o discuție și încerc să mă cunosc cu cineva. Cu cât persoana cu care mă întâlnesc e într-o zonă mai diferită de a mea, cu atât e mai interesantă discuția, cred. Și ascult mai mult. Adică încerc să înțeleg punctul de vedere, încerc să văd dacă am ce să comunic cu persoana respectivă.

Andreea Roșca: Vreau să facem o mică schimbare de subiect. Vorbește puțin despre ce s-a întâmplat când aveai 19 ani.

Andrei Pitiș: Am avut un accident la schi și m-am trezit la Spitalul 9, din București. A fost la cap accidentul, n-a fost la picior. Am înțeles și am râs. După care am mai avut un accident la ski, la 40 de ani, la picior. Și doar după acela l-am înțeles pe marele filosof Hagi, care a spus: „Bine că m-am lovit la cap, și nu la picior!”. Vă jur că din accidentul la cap m-am recuperat mai repede. Din ăsta de la picior încă nu m-am recuperat. Deci el avea dreptate, nu era o glumă – am tratat-o 20 de ani ca pe o glumă și nu era o glumă, el chiar spunea un adevăr. Am avut un accident la cap, iar când ești tânăr, ți se pare că ai timp nesfârșit.

Andreea Roșca: Te-ai trezit la Spitalul 9, și ce aveai?

Andrei Pitiș: Nu știu, nu mai țineam minte niște chestii. Am spart cu fața o cușcă de câine – am zburat în aer și am aterizat cu fața pe o cușcă de câine, pe care am făcut-o bucăți. Dureros. Țin minte doar cu 50 de metri înainte de accident. Cumva, accidentul mi-a schimbat un pic perspectiva. Atunci când ești tânăr, ți se pare că viața e infinită, ai tot felul de frici și de stresuri, indiferent cât de bun, deștept sau frumos ești, tot timpul ți se pare că nu ești suficient. Dar mi-am dat seama că, unu la mână, viața nu este nesfârșită, se poate termina mâine adică, și nu poți să controlezi când. Pare frightening gândul ăsta, doar că pe mine m-a ajutat să scap de fricile astea și să fac lucruri, să vreau să fac lucruri. M-a scăpat și de frica de ridicol și de mai multe lucruri. Adică mi-am dat seama că aproape nimic nu contează. Și m-am dus înspre stoici – contează momentul prezent, contează să fii prezent în momentul prezent și contează mai puțin ce crede lumea despre tine, contează mai puțin cum te simți tu, contează mai mult să faci lucruri, să fii bun în momentul respectiv. Mi s-a părut că am reușit să supraviețuiesc și vreau să-i ajut pe alții. Și am început să ajut random oamenii, ceea ce era o tâmpenie, pentru că ajutorul este un act de agresiune. Adică dacă te duci la cineva și zici: „vreau să te ajut”, ăla o să creadă că tu îi spui: „ești prost aici, eu sunt mai deștept, am venit să îți spun cum să faci”. Mi-am dat seama de chestia asta până la urmă și acum, după multă vreme în care întâi m-am ajutat singur pe mine ca să am de unde să pot să-i ajut pe alții – îi ajut să fie antreprenori, de exemplu. Mi se pare că acum toată lumea trăiește momentul ăla pe care l-am trăit eu după accident. După pandemie, mi se pare că mulți trăiesc chestia pe care am trăit-o eu atunci. Și asta mi se pare foarte tare. Nu prea vreau să vorbesc despre accidentul ăsta al meu și nu prea am vorbit în public.

Andreea Roșca: De ce? Că e un moment important, care ți-a schimbat felul de a vedea lucrurile.

Andrei Pitiș: Na, e un accident. Câți dintre voi n-ați avut accidente despre care n-ați vorbit?

Andreea Roșca: Eu mi-am luxat glezna, nimic important.

Andrei Pitiș: Și ai vorbit?

Andreea Roșca: Nu, dar nu mi-a schimbat felul de a vedea lumea.

Andrei Pitiș: Dar pandemia cred că da. Mi se pare că ce vedem acum, faptul că oamenilor le pasă mai puțin și încep să-și schimbe job-uri, și destine, mi se pare că este un rezultat al pandemiei. Mi se pare că chestia asta va influența în mod definitoriu economia globală. Și încerc să observ și să văd ce se întâmplă cu oamenii.

Andreea Roșca: Chiar am vorbit într-un podcast foarte recent, cu Adina Vlad, fondator Unlock Market Research. Ei fac în fiecare an un studiu care se numește Hunters, care e un studiu de trenduri. Și exact asta au descoperit, că suntem mult mai preocupați de a ne asigura nouă și oamenilor dragi o viață bună. Că acum, și de când cu războiul, ideea de carpe diem, de a trăi momentul, de a trăi clipa, e mult mai prezentă în conștiința noastră. Și relația noastră cu munca se schimbă fundamental. Și cu ce e important în viață, și cu cât de bine trăim de fapt noi cu noi, și cât de sănătoși suntem. E foarte interesant. Da, și mie îmi pare că e un trend important.

Andrei Pitiș: Ca să închei amintirile despre accident, a mai fost o chestie importantă în viața mea. Soția mea – ne întâlnisem și ne îndrăgostisem la balul bobocilor – mi-a mărturisit că nu mă iubește așa de tare cum o iubesc eu. Și atunci ne-am despărțit, iar eu am fost obligat să mă împrietenesc cu alte colege. Când m-am trezit la spital, după accident, actuala mea soție era acolo, lângă pat. Eu uitasem numărul colegei de care mă îndrăgostisem ulterior, după ce mi-a spus ea că nu mă mai iubește, și am rugat-o să-mi facă rost de el. Ceea ce n-a făcut. Și, practic, de atunci suntem împreună. De-asta există și două fete, una e aici, una e în America. Ca să știți că au existat efecte profunde ale acelui accident, mai profunde decât schimbarea mea mentală – chiar schimbarea soției mele care și-a dat seama că mă iubește.

Andreea Roșca: Adică numai când ești pe pragul de a pierde ceva îți dai seama de fapt dacă e important sau nu. Deci ai zis că ți-a schimbat relația cu frica.

Andrei Pitiș: Da.

Andreea Roșca: Cred că e un moment bun să te întreb despre Vector, apropo de asta. Adică aia chiar mi se pare o idee nebunească. Nu știu dacă ție ți s-a părut așa sau…

Andrei Pitiș: Da. Toată lumea a zis că-s nebun: „Cum să faci tu un smartwatch? Ce e ăla smartwatch?”. Că nu exista.

Andreea Roșca: Îți poți aminti cam de unde a venit ideea asta? Pentru că era o piață foarte la început, adică nu e ca și cum toată lumea s-a ocupat de smartwatch-uri.

Andrei Pitiș: După accidentul de la picior. Deci recomand accidentele. ☺ Când a venit accidentul la picior, eram după Ixia, eram investitor în mai multe startup-uri, Clever Taxi și încă vreo câteva. Mi-am rupt piciorul, m-am operat – o operație destul de nefericită –, mă ridicam cu greu din pat. Nu reușeam să mă motivez să mă ridic de pe fotoliu pentru nimic. Adică nu mă mai interesau lucrurile pe care le făceam sau nu mă motivau suficient. Dar trebuia să fiu activ fizic, trebuia să fac pașii zilnici.

Îmi luasem o brățară Fitbit – care exista – ca să număr pașii. Îmi luasem un Pebble, un smartwatch din America, care nu făcea decât niște chestii foarte basic la vremea respectivă, și le purtam pe amândouă. Unul pentru notificări, ca să nu caut telefonul, celălalt pentru pași. Apple Watch nu apăruse, nici nu se anunțase încă. Și am zis că ar fi mișto să existe un ceas care să le facă pe amândouă și să arate și mișto, să-ți placă să îl porți. Amândouă arătau oribil. Dacă v-arăt primele versiuni de Pebble și de Fitbit, o să vedeți. Și zic: „Cum ar fi să fac eu? Asta e o chestie care sigur m-ar ridica din pat”.

Andreea Roșca: Să faci un ceas.

Andrei Pitiș: Toată lumea a zis că-s nebun.

Andreea Roșca: Îți aduci aminte, după această primă idee, care a fost un raționament – măcar sumar – care să-ți spună că treaba asta e posibilă? De ce asta e ceva ce-i posibil și ai putea tu să faci? Îți amintești?

Andrei Pitiș: De ce nu? Când eram mic aveam o deviză: „why not?” Era scrisă pe diverse chestii. De ce să nu fie posibil? Adică eu știam ce știam – știam ce nu știam, și știam și ce știam. Și am început să întreb oamenii despre lucrurile pe care nu le știam. Am început să întreb oameni din Ixia, unde lucrasem, cu ce fel de producător lucrau în China, ca să-i contactez, să văd ce ar însemna să fac un ceas cu ei. Am început să îmi caut cofondatori care să știe să facă design, să știe să facă hardware, să știe să facă software, să știe să facă unele chestii pe care nu știam să le fac. Sau pe care știam să le fac, dar nu eram suficient doar eu. Sunt aici în sală. E și Daniel Bogdan, din prima echipă. La început, nu era foarte clar că o să putem, adică multă vreme n-am știut cum o să ajungă produsul ăla într-o cutie, pe un raft, nu știam exact cum o să ajungă.

Andreea Roșca: Care este primul om care a venit lângă tine cu bani sau în oricare altfel?

Andrei Pitiș: Irina a fost prima. Irina Alexandru, care a fost designer. Acum e în Portugalia. Vorbeam la o conferință și spuneam că vreau să fac un smartwatch care să fie așa, așa… Lumea dădea din cap. La un moment dat, m-am dat jos de pe scenă și a venit Irina la mine, care a zis: „eu vreau să lucrez cu tine la asta. Am făcut asta, asta, și asta, și vreau să lucrez cu tine la asta”. Zic: „Ok!”. După care, am mai vorbit la altă conferință. După aia, am mai vorbit cu niște oameni, a venit Dan Tudose.

Andreea Roșca: Ce crezi că a convins-o? Că totuși, chiar nu sună credibil.

Andrei Pitiș: Ah, nebună și ea ca mine. Ideea este că trebuie să strângi o gașcă de nebuni la început.

Andreea Roșca: Și mai e aspectul despre care vorbești din nou, că o idee trebuie să trăiască destul de viu în capul tău, și cu destul de multă claritate, și să ai destul de multă convingere ca să o pui în capul altcuiva.

Andrei Pitiș: Bine, dar nici nu eram chiar un nebun necunoscut pe vremea aia, adică făcusem niște chestii.

Andreea Roșca: Deci tu te-ai suit pe o scenă și ai zis că vrei să faci acest smartwatch, și Irina a venit apoi la tine?

Andrei Pitiș: Da, la networking, după aia.

Andreea Roșca: Și ce aveai în momentul ăla?

Andrei Pitiș: Nimic. Adică aveam ideea, aveam ce voiam să fac.

Andreea Roșca: Atât, doar ideea.

Andrei Pitiș: Da, dar e cum zici tu. Trebuie să crezi în ea, trebuie să crezi că se poate.

Andreea Roșca: Dar era clară în capul tău? Adică aveai vreun dubiu?

Andrei Pitiș: Păi îmi ieșise cam tot ce îmi propusesem. Mi-au ieșit cam toate lucrurile.

Andreea Roșca: Nici asta nu e bine întotdeauna.

Andrei Pitiș: Și atunci am zis: „îmi pun o chestie care n-o să îmi iasă, dar măcar o să mă ridice de pe pat”. Și scopul meu a fost să-l lansez, că dacă îmi propuneam și să-l fac așa de mare încât după aia să-l cumpere Apple, poate-mi ieșea și așa. ☺ Dar nu mi-am propus asta, mi-am propus să-l lansez și l-am lansat. M-am gândit să-mi pun ceva în cap care e atât de mare încât mă va capacita și-mi va da energie foarte mare, și văd până unde pot să-l duc. Eu vreau să-l lansez.

Andreea Roșca: E incredibil cum, de fapt, l-ați lansat, dar pentru că tu sau voi n-ați văzut, de la un punct încolo, dincolo de asta, nici nu s-a întâmplat dincolo de asta.

Andrei Pitiș: Nici nu se putea întâmpla. Noi și cu Pebble am fost cumpărați de Fitbit, am fost ultimele startup-uri care lansasem smartwatch-uri. După aia, am cunoscut toată industria, m-am cunoscut cu toți președinții de toate ceasurile, grupuri de miliarde de euro, e o industrie foarte mică și m-am cunoscut cu foarte mulți de acolo, și am înțeles ce înseamnă industria. Am înțeles cum ajunge un produs din fabrică până pe mâna omului. E ceva huge – am învățat în ăștia 3-4 ani, și după aia la Fitbit, cum poți să faci cu adevărat lucruri pe care o să le folosească oamenii de oriunde de pe glob. Adică e huge, de la proiectare la design, la manufacturing – toți pașii de manufacturing, cum găsești o fabrică sau mai multe fabrici care să facă asta, cum le motivezi să lucreze pentru tine, cum poți să obții un preț suficient de bun cât să mai adaugi tu peste. După care logistica: în ce depozite le pui, ce autorizații trebuie să iei, cum le muți în alte țări, în ce țări poți să le muți, ce fel de autorizații de mediu îți trebuie – pentru că au baterii –, brand-urile – procese cu brand în America. Deci totul.

Andreea Roșca: Dar, totuși, presupun că toate aceste lucruri, cu toate aceste ramificații, de la cea mai mică rotiță până la patente, nu sunt lucruri la care te-ai gândit din primul moment, că ar fi fost copleșitor.

Andrei Pitiș: Absolut. Dacă aș fi știut de la început ce înseamnă, nu m-aș fi băgat. Adică vreau să știți asta. Acum, dacă ar fi să vină cineva la mine să zică că vrea să facă un ceas, i-aș zice: „Ești nebun?”

Andreea Roșca: Îți poți aminti de vreun moment în care te-ai îndoit?

Andrei Pitiș: Ooh.

Andreea Roșca: Unul din ele.

Andrei Pitiș: În momentul în care, de Crăciun, pusesem cadourile sub brad, am primit un telefon de la firma din China, din Shenzhen, care ne făcea carcasa, și ne-a spus că nu ne mai poate face carcasa. Și noi în martie lansam, în Elveția, la târgul de ceasuri de la Basel. În 2015 am lansat. Practic, în 24 decembrie am aflat că firma aia ne-a părăsit pentru că ea făcea carcase pentru Pebble, care era concurent cu noi, și ăia au zis că dacă fac pentru noi, n-o să mai lucreze cu ei. Și a ieșit cum a ieșit. Noroc că mai aveam încă o firmă – deci vorbiserăm cu două – care făcea acea carcasă pentru Hublot, pentru Omega, făcea foarte multe carcase mișto, o firmă mai mică. Mă rog, și asta era o firmă mică. Sunt vreo câteva, 3-4 firme în Shenzhen, care fac carcase pentru toată industria elvețiană de ceasuri și se mândresc cu asta. Sunt deja la a treia sau la a patra generație de oameni care fac asta, foarte mișto oamenii. Și ăsta a zis: „fac eu cu voi pentru că vreau să învăț să fac un ceas rotund de inox”. A fost primul ceas rotund de inox ever. Și el voia să facă asta pentru că Samsung-ul voia să facă un ceas rotund de inox. Și Samsung a făcut cu el un ceas rotund de inox, pentru că el a făcut cu Vector. Adică în momentul în care zic că era toată industria, era toată industria – cu Samsung, cu Apple, eram toți acolo, cu Omega, Swatch Group, cu toți.

Andreea Roșca: Există vreo legătură între această încredere pe care trebuie să ți-o construiești tu cu tine, că până la urmă nu ți-o construiește nimeni, toată lumea spune că e nebunie, nu….

Andrei Pitiș: ….există o legătură între asta și frica aia de moarte de care am scăpat atunci.

Andreea Roșca: Ah, există? Nu asta era întrebarea, dar spune-mi tu.

Andrei Pitiș: Da, pentru că ce frică ai, până la urmă? Adică de ce să n-ai încredere? Pentru că doar dacă mori nu poți să faci ce ți-ai propus. Altfel, faci ce ți-ai propus. Începe ziua și te-apuci, și faci treaba aia pe care ți-ai propus s-o faci.

Andreea Roșca: Există vreo legătură între genul ăsta de încredere și viteza, calitatea investitorilor, a echipei? Cum influențează asta tot vârtejul ăla care trebuie creat în jurul unui startup?

Andrei Pitiș: Ideea este că, așa cum ziceam, un startup e la început o gașcă de misfits-i. Adică sunt oameni care cred inițial într-un om, după aia într-o idee, după aia în ei înșiși. E o credință de gașcă, cum că se poate reuși. Și după aia, sigur că e nevoie și de un investitor. Și aici, Radu Georgescu a fost absolut esențial. Adică faptul că el s-a băgat în chestia asta a fost foarte, foarte important.

Andreea Roșca: Știu, dar întrebarea este cât de mult influențează atitudinea ta față de ideea ta și față de ce vrei să faci, pe restul oamenilor care vin în jurul tu? Și cum îi influențează? Sau dacă?

Andrei Pitiș: Păi, tu trebuie să ții o energie foarte mare. Adică chiar dacă te îndoiești la un moment dat, indiferent cât de tare, nu poți să arăți că te îndoiești. Trebuie să mergi înainte. Asta e greu.

Andreea Roșca: Și ce făceai în momentele în care te îndoiai? Foarte practic.

Andrei Pitiș: Mergeam acasă și stăteam cu familia, adică îmi luam forță de la familie, de la soție, de la fete.

Andreea Roșca: Le spuneai lor că nu merge? Nu cred.

Andrei Pitiș: Beam un whisky. Știu toate brand-urile de whisky, toate brand-urile de scotch.

Andreea Roșca: În martie 2015 v-ați dus la Basel, la cel mai mare târg de ceasuri din lume. Apple Watch se lansa în aprilie…

Andrei Pitiș: Da, tocmai se anunțase atunci că o să fie dreptunghiular. Industria de ceasuri spera că o să fie rotund. Și nu apăruse încă nicio poză cu el. Deci noi eram lansați înainte.

Andreea Roșca: Este o poză cu voi în aeroport, în care sunteți foarte veseli – dar ce nu se vede în poze este că voi v-ați dus la Basel cu butoanele lipite cu nu știu ce.

Andrei Pitiș: Da, nu știa nimeni asta. Adică ceasul arăta perfect. Erau prototipuri.

Andreea Roșca: Erați foarte veseli, dar voi n-aveați un ceas.

[00:36:03]
Andrei Pitiș: Bogdan, băiatul cu ochelari, e aici în sală. Și nici nu aveam bani. Nu voiam să dăm bani pe foarte multe prostii și am stat câte doi în cameră. Eu am dormit cu Bogdan în pat, era un pat foarte mic, o cameră cu un pat queen. N-am prea dormit, pentru că el se trezea din când în când se trezea și se uita să vadă dacă s-a resetat ceasul. E true story și e foarte funny. Și când mergeam acolo și veneau distribuitori din ăștia mari de tot, să vorbim, să le arătăm ceasul, îl resetam la spate ca să meargă 5 minute, cât făceam demo-ul, după care îl resetam și plecam la altă întâlnire. Așa a fost, pentru că n-ai cum. Gândește-te că manufacturing-ul poate să dureze până la un an din momentul în care ai primele prototipuri. Primele prototipuri costă foarte mult și sunt foarte prost făcute. Nimeni nu făcuse, nicăieri în lume, un ceas rotund de oțel. Pentru că trebuia să pui antena înăuntru și alte lucruri pe care fabricile din China nu știau cum să le facă.

Andreea Roșca: Dar de ce ați vrut un ceas rotund de oțel?

Andrei Pitiș: Ca să fie frumos. Celelalte ceasuri erau de plastic pe vremea respectivă. Și nu știau să îl facă. Atunci am luat o fabrică care știa să fabrice carcase, dar nu știau să facă electronică. Am luat o fabrică care știa să făcă electronică, dar nu știa carcase. Erau în locuri diferite din China. Și, practic, când au luat mecanismul și l-au pus în carcasă, butoanele n-ajungeau să se apese. Și am mai pus noi niște mici bucățele ca să ajungă. După aia, fabricile au învățat să facă ceasuri rotunde.

Andreea Roșca: Din ce-mi povestești, mie mi se strânge stomacul.

Andrei Pitiș: Asta era în martie. Noi am lansat comercial, adică primul ceas a putut fi cumpărat în septembrie. Din martie până în septembrie s-a trecut prin toate fazele de producție. Primul este prototipul, care e făcut foarte manual. După care se face un etaj de fabrică pentru tine, adică se iau niște mașini care se programează ca să realizeze carcasa. După aia niște băieți și fete îl iau la pilă și îl finisează peste tot, după care sunt alții care iau mecanismul și îl pun acolo. Iar la sfârșit, iese obiectul finit. În prima fază, obiectul finit nu are electronica toată gata, nu e perfect gata, dar se ia, se testează și se vede ce nu e bine, ce trebuie ajustat. Se face încă o tură, și încă o tură, și, la final, e tura de producție în care apeși pe buton și pur și simplu ies sute de mii pe lună. Adică poate să facă mii pe zi.

Andreea Roșca: Acum, privind în urmă, toate lucrurile astea-s foarte clare și cumva poți să le povestești ca și cum ar fi o poveste coerentă, de la a la z.

Andrei Pitiș: Eu nu știam ce o să se întâmple. Mă întrebam: „și acum ce urmează?”. Adică habar n-aveam ce-o să urmeze. Dar au fost persoane care știau.

Andreea Roșca: Înțeleg. Asta e parte din povestea antreprenorială a oricui – și poate din povestea de viață, nu neapărat antreprenorială –, sunt momente în care chiar nu știi pe unde să scoți cămașa. Și chiar aș vrea să știu cum ai trecut de ele.

Andrei Pitiș: Au fost momente grele de mai multe tipuri. Au fost greșeli, erori pe care le-am făcut eu. Și atunci stau cu mine și mă gândesc, stau în starea aia, trist sau cum e, stau suficient de mult cât să găsesc ceva care să învăț pentru viitor. Adică stau așa de mult până când, din tot rahatul ăla care s-a întâmplat, găsesc ceva, un mic diamant care să îmi arate drumul spre lumină. Drumul spre lumină înseamnă: „nu s-a întâmplat chestia asta, dar am învățat asta, asta e lecția mea”. Sau lecțiile, că pot fi mai multe. Ăsta este un tip de revenire. Alt tip de revenire este când ești într-adevăr in a corner, cum am fost la un moment dat, și în care caut oameni competenți cu care vorbesc. Caut oameni, mă duc și vorbesc și le zic: „sunt în punctul ăsta, mi se întâmplă asta, asta nu se întâmplă. Ce părere ai, ce se poate întâmpla cel mai rău sau cum aș putea să ies?”. Mă întreb cine e cel mai competent om pe domeniul ăla, îl caut și mă duc și vorbesc cu el. Și după aia vorbesc cu mai mulți și-mi iau decizia mea. Adică nu iau chestiile ca pe niște sfaturi neapărat, pentru că alea sunt lucrurile pe care le-ar face ei în situația aia. Și atunci iau și integrez, văd din tot ce am înțeles, încerc să înțeleg situația de la ei, să înțeleg situația în care mă aflu, ca să iau decizia mea.

Andreea Roșca: Adică integrezi mai multe perspective despre același lucru ca să poți tu să vezi de fapt ce nu vedeai înainte.

Andrei Pitiș: Da, exact ca Aletheia, să pună mai mulți lumină pe chestia aia pe care n-o văd eu clar.

Andreea Roșca: Ce frumos! Vreau să vorbim despre teatru, pentru că tu spui că e o cale de a scăpa de ridicol. Câtă lume știe că joci teatru?

Andrei Pitiș: Asta este o piesă în care eu inițial nu eram. Erau mai mulți și am zis că vreau și eu să fiu. „Ah, nu se poate că sunt date toate rolurile.” După care băieții, bărbații din poveste, s-au retras unul câte unul. Și au zis: „gata, am găsit, avem rolul ăsta”. Toți ce-i pe care-i vedeți aici (n.r. în fotografie) sunt, în general, CEO de companii, era o gașcă cu care am făcut teatru. Și s-a ivit și rolul ăsta, s-a ivit și ăsta, și „nu poți tu să și cânți?.” Dintr-o dată, de unde n-aveam nimic, am avut vreo trei roluri între care unul era să cânt.

Vă dați seama că, după momentul în care am cântat pe scenă „Iubesc femeia!”, cu tot corul, nu mai există frică de ridicol. Adică mai ridicol de atât nu se poate. În ziua când trebuia să jucăm am zis că nu mă duc. Ce poate să-mi facă? Să mă omoare? Nu mă duc, dacă nu mă duc, nu mă duc. Am zis să mă duc totuși, să le zic că nu mă urc pe scenă. M-am dus până acolo. Zice: „pune-ți și tu asta așa și hai facem o repetiție”. „Bine, dar să știți că n-o să joc.” „Bine, ok!”. Și pe urmă, na, am intrat. Faza tare era că, de fiecare dată, Cristian Șofron era în culise, în dreapta. Și o începeam pe aia cu „Iubesc femeia…” și uitam al doilea vers, „de dor nebună”. Și vedeam toată sala aia, 400 de oameni.

După care îl vedeam în slow motion pe Cristian Șofron care îmi spunea: „de dor nebună, de dor nebună”. Continuam, și toată lumea credea că este o pauză artistică. Nu era, eu uitasem cântecul. Mi s-a părut super greu. La momentul acela vorbeam la mulțimi de câteva sute de oameni, liber, adică țineam speach-uri sau vorbeam fără script. Și, mă rog, învățasem, învățasem și la Erisma să fac chestia asta. Nimic nu se compară cu a fi pe scena de teatru. Faptul că ai fost speaker la zeci-sute de oameni e „pistol cu apă” față de să fii personaj pe scenă.

Andreea Roșca: Da, eu am experimentat asta la o improvizație. Îngrozitor.

Andrei Pitiș: Și piesa, în care jucam Caragiale, presupunea să vorbim ca în Caragiale. Iar la un moment dat trebuia să o iau pe Veta în brațe – și i se vedeau chiloții. În primul rând erau soția și cu fetele… Nu poți, you cannot make this shit up! Și trebuia să o faci cu convingere, pentru că era singura bucată cumva tristă, melancolică. Tot restul era de râs. Numai la noi nu era de râs și nu trebuia să râdă sala de noi. Trebuia să ținem momentul în așa fel încât să nu râdă sala de noi. Să fie un moment frumos.

Andreea Roșca: De ce te-ai dus la actorie?

Andrei Pitiș: Nu știu cum să răspund la întrebarea asta. Adică mie răspunsul mi se pare evident. Pentru că am vrut să experimentez ceva nou. Unora le place să se arunce cu parapanta, mie nu îmi place. Eu îmi iau așa de multă adrenalină din business și din ce fac, încât nu am nevoie de astfel de experiențe. Ce vreau să vă zic este că după ce am jucat am zis: „acum clar le pot face pe toate!”. Chiar și accidentul ăla de la 19 ani a fost pistol cu apă față de asta.

Andreea Roșca: Față de scenă?

Andrei Pitiș: Da. A fost foarte greu. Nu a fost un lucru care mie mi-a venit ușor. Am observat asta și am mai spus în nenumărate rânduri: eu, când eram mic, eram bun la matematică și la fizică. Și nu am făcut un efort să fac asta, așa m-am născut. Cum unii se nasc înalți, cu ochi albaștri, eu m-am născut bun la matematică. Deci n-a fost ceva care mie să mi se pară că am vreo însușire specială. Așa m-am născut.

Managementul, de exemplu, sau jucatul de teatru, nu sunt chestii care mie mi-au venit natural. Sunt chestii pe care le-am învățat greu. Și-atunci, pot să-l explic și altora. Eu de asta pot să explic managementul oamenilor, pentru că și eu l-am învățat greu. Eu nu pot să explic matematică. Mi se pare evident de ce e așa, cum adică-ți explic? E evidentă rezolvarea. Și de aceea chestia asta, că cei care nu știu îi învață pe alții, nu e neapărat un lucru rău. Cei care au învățat și ei, cu greu, o chestie o pot explica altora mult mai bine. Am un prieten din copilărie care era blană la matematică, era foarte bun atlet și era zero la matematică. Și s-a ambiționat să învețe matematică. Este acum la New York și trăiește din meditații la matematică, pentru că știe cum să explice matematica unor oameni care n-o înțeleg.

Cred că sunt două feluri de lucruri în viață: lucrurile care ne vin natural și, cumva, nici nu ne dăm seama că le avem și nici nu știm să ne bucurăm de ele sau să le exploatăm.

Cum zice lumea: „tu ești foarte bun la asta și nu știi să te vinzi”. Este pentru că se uită dintr-un punct de vedere în care nu e foarte bun la chestia aia și i se pare valoros ce ai tu. Când tu depui efort și înveți ceva ce-ți pare greu, pentru care trebuie să uiți ceva, să rupi ceva din tine ca să înveți, poți explica și vinde mai bine acel lucru.

Andreea Roșca: Pentru că tot ai vorbit de management, dacă ar fi să-i spui cuiva câteva lucruri care ți se par importante apropo de a crea și a conduce o echipă, ce i-ai spune?

Andrei Pitiș: Păi, depinde pentru ce. Adică depinde dacă e o echipă de start-up sau dacă e o echipă dintr-o întreprindere mai mare.

Andreea Roșca: Să le luăm pe rând, și pe una, și pe cealaltă.

Andrei Pitiș: Cred că peste tot, idealul meu este să creez o echipă cât mai diversă. Doar că vine la pachet cu faptul că e foarte greu de condus. E foarte greu să comunici cu oameni care sunt diferiți de tine.

Andreea Roșca: Și să-i pui la un loc între ei.

Andrei Pitiș: După Vector, mi-am dat seama că super power-ul meu este ăsta: să comunic cu oameni diferiți de mine și să pot să lucrez cu oameni foarte diferiți de mine, și foarte diferiți între ei. Și să ajung să fiu, la un moment, prieten sau coleg cu oameni care nu se înțeleg între ei, dar se înțeleg cu mine. Ăsta este un lucru, după părerea mea, important.

Andreea Roșca: Cum funcționează asta? Care e lipiciul care le face să funcționeze?

Andrei Pitiș: Să nu te crezi prea deștept în bula ta sau, chiar dacă te crezi deștept în bula ta, să nu crezi că ceilalți din celelalte bule sunt proști.

Andreea Roșca: Vorbeam la nivel de echipă – să pui cap la cap o echipă de oameni diverși între ei, și ei cu tine.

Andrei Pitiș: Păi da, trebuie tu în primul rând să poți să faci chestia asta, să poți să comunici cu toți.

Andreea Roșca: Și ce-i ține? Ce-i face pe oamenii ăștia să lucreze bine împreună?

Andrei Pitiș: Păi nu lucrează bine împreună, din prima.

Andreea Roșca: Nu, dar când încep să lucreze bine împreună.

Andrei Pitiș: Dacă lucrează bine împreună din prima înseamnă că nu suficient de diferiți, adică echipa nu e eficient de diversă. Trebuie să se uite în aceeași direcție. Dacă se uită în aceeași direcție și au un goal comun, un vis comun la care vor să ajungă, oamenii nu au timp să se întoarcă unul spre altul.

Andreea Roșca: Job-ul tău e, de fapt, să creezi un vis suficient de viu ca oamenii să vrea să ajungă acolo singuri.

Andrei Pitiș: Da, să creezi un north star. Ca să se certe doi oameni, trebuie să stea așa, ca noi. Dacă noi amândoi am vrea să ajungem în spatele său, n-am avea cum să ne certăm, că nu ne uităm unul la altul, că mergem în direcția aia. Deci asta e metafora pe care o folosesc. Adică să nu-i lași multă vreme și să-i duci către o direcție.

Andreea Roșca: Are sens. E foarte frumos.

Andrei Pitiș: Și trebuie să vrei să creezi ceva suficient de mare. Și să vină cei care vor să facă asta. Dar, dacă ești într-o întreprindere și vrei să faci o echipă de vânzări sau o echipă de programatori, nu e neapărat același lucru. Adică în continuare aș spune că e bine să fie cât mai diferiți, dar nu sunt chiar atât de diferiți ca într-o echipă de startup, în care ăia chiar sunt diferiți între ei.

Andreea Roșca: De ce trebuie să fie atât de diferiți dacă vorbim de un start-up?

Andrei Pitiș: Dacă vorbim de un startup care vrea să facă un ceas, trebuie să fie. Că unul e designer de ceas, altul este designer de aplicații, altul e programator. Un singur om nu poate să cuprindă cu mintea lui totul.

Andreea Roșca: Și nici nu știi ce întrebări o să apară. Deci e bine să ai diverși oameni care știu diverse lucruri.

Andrei Pitiș: Trebuie să ai oameni competenți la tine în echipă. Iar competențele pentru a face un ceas sunt foarte diverse. Și trebuie să ai oameni competenți. Sunt o mulțime care sunt competenți pe mai multe chestii adiacente. Dar pe o chestie așa de mare, sunt mulți oameni foarte diferiți, de naționalități diferite, de pregătiri diferite.

Andreea Roșca: Unul din principiile tale de leadership este să nu te plângi niciodată, never complain, în engleză. Explică asta, te rog frumos.

Andrei Pitiș: Cum ar fi fost dacă eu aș fi început să mă plâng sau un lider începe să se plângă echipei? Echipa trebuie să creadă în tine. Dacă te vede pe tine că te plângi, ei ce să mai zică? N-ai cum să te plângi.

Andreea Roșca: Dar poți să te plângi de lucruri exterioare – că n-a ieșit nu știu ce, că aia nu a funcționat, că ăla n-a livrat, că aia n-a mers.

Andrei Pitiș: Da, corect. Adică poți să fii dezamăgit. Multă lume interpretează că nu poți să-ți arăți sentimentele. Poți să-ți arăți sentimentele de dezamăgire, dar nu poți să te plângi de situație. Sau rezolvi, sau pleci. E foarte simplu, mi se pare evident. Nu poți să stai să te plângi că e de c**** în țară. Pleci dacă nu-ți place. Mi se pare stupid să stai să te plângi. Eu nu vorbesc de să te plângi de o situație, ci să te plângi în general. Nu poți să te plângi. Sau poți, dar foarte scurt, și după aia trebuie să vezi cum rezolvi. La un moment dat, într-o organizație mai mare, erau mulți manageri sub mine și erau manageri sub ei. Și unul dintre ăștia se plângea foarte tare de relația cu șefa lui directă, și se plângea echipei. Și i-am zis: „dacă tu continui să te plângi echipei de faptul că ai o relație proastă cu șefa ta directă sau să te plângi de ea că e proastă, că e nu știu cum, ăia o să vadă că tu nu ai o relație bună și, practic, pentru ei n-o să mai reprezinți un șef credibil. E clar că tu, neavând o relație bună în organizație nici măcar cu șeful tău nu poți să le asiguri lor succesul”. Nu poți să te plângi echipei de șeful tău. Dacă faci chestia asta, echipa…

Andreea Roșca: …o să se îndoiască de capacitatea ta de a-i duce undeva.

Andrei Pitiș: Da, de a-i face successful. Nu că o să se îndoiască, o să fie evident.

Andreea Roșca: Da, dar totuși sunt momente în care chiar ai nevoie de o altă perspectivă, ai nevoie de ajutor. Asta înseamnă că nu spui niciodată, că nu te întorci niciodată către ei cu nimic?

Andrei Pitiș: Îți creezi un support group, adică tu poți să vorbești cu peers, și poți să cauți să vezi dacă sunt opinii similare. Dar după aia, când vorbești cu echipa, nu poți să te plângi, trebuie să comentezi situația și să vezi ce poți să faci ca să mergi înainte.

Andreea Roșca: Bun, vorbește-mi de alt principiu, care-i, poate, mai explicabil: zero conflict.

Andrei Pitiș: Conflictele există, nu spun că nu există deloc. Dar, din experiența mea, marea majoritate a conflictelor sunt mici neînțelegeri. Sunt misunderstandings. Sau, de exemplu, dacă într-o organizație mai mare veneau la mine niște oameni care se certaseră, întrebam când s-a întâmplat chestia respectivă. Și dacă era mai demult de „azi”, nu mă mai interesa ce vorbesc. Pentru că creierul nostru are un mecanismul prin care selectează amintirile și le păstrează doar pe alea care ne sunt nouă favorabile. Și dacă n-ai fost acolo, n-ai cum să afli nici o versiune a adevărului, pentru că fiecare va prezenta o istorie perfect credibilă, perfect posibilă, dar cele două istorii despre ce s-a întâmplat vor fi diferite. Și nu poți nici măcar să-i acuzi pe ei că că mint, pentru că, pur și simplu, creierul lor așa funcționează. Și le și spun asta: „data viitoare când vă certați, veniți pe loc”. În general, dacă tratezi așa, se detensionează. Le tratez cu seriozitate, dar în general sunt neînțelegeri. Stau și-ascult, și mă gândesc: ce putea să fi înțeles ăla de s-a supărat? Din ce a zis ăsta, ce-a înțeles ăla de s-a supărat? Și câteodată mă prind și zic: „nu cumva tu ai înțeles asta?”. „Ba da.” Și îi zic celuilalt: „Dar tu nu ai spus asta”. „Nu, eu am spus cu totul și cu totul altceva.” După care sunt ok.

Andreea Roșca: Da, majoritatea conflictelor sunt pentru că nu ne înțelegem unii pe ceilalți.

Andrei Pitiș: Asta zic. Din experiența mea, cred că există lideri care pot să facă chestia asta în echipe, ascultând și având experiența de a fi lucrat cu oameni foarte diferiți. Și de-aia cred eu că trebuie să fim în conversații cu oameni foarte diferiți, ca să vedem perspective diferite și reacții diferite la diverse tipuri de mesaje.

Andreea Roșca: Spui că prosperitatea este o responsabilitate a fiecăruia dintre noi. Poți explica?

Andrei Pitiș: Eu nu spun așa, spun: „Nu fiți săraci!”. Cred că a nu fi săraci este responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Fiecare dintre noi își dă singur definiția a ceea ce înseamnă să fie bogat. Și, până la urmă, nu cred că a fi bogat e un număr anume. Poate să fie un număr pentru fiecare.

Există oameni buni care gândesc „nu, eu nu vreau bani, că banu-i ochiu’ dracului, așa am învățat de la părinți, de la bunici, și nu-mi doresc bani, îmi doresc pace peste tot și să fie bine”. Dacă cei buni nu-și doresc bani, ghiciți ce se va întâmpla? E o resursă limitată care va merge la cei răi. Dacă voi vă doriți să fiți și buni, și să aveți bani, banul te face mai mult din ceea ce ești. Dacă ești bun, te face mai bun. Și dacă mai mulți oameni buni și-ar dori să facă mai mulți bani, ar fi această resursă limitată mai mult în mâna voastră decât în mâna celor răi. Și eu asta îmi doresc.

Andreea Roșca: Chiar crezi că banii sunt o resursă limitată?

Andrei Pitiș: Eh, mai tipăresc ăștia acum, că e cu inflația, dar, în general, banii sunt o resursă limitată. Bitcoinii sunt o resursă limitată. De ce să nu-i aibă și oamenii buni, și să-i aibă doar oamenii răi? De asta aș vrea ca toată lumea să fie prosperă – toată lumea bună, toți oamenii buni. Pentru că după aia, după momentul în care ai făcut suficienți bani cât să îți rezolvi nevoile, începi să dai înapoi.

Cred că suntem în momentul în care societatea românească începe să facă acest lucru. Sunt foarte fericit că este în timpul vieții mele.

Andreea Roșca: Dar cred că este o idee importantă aici, că, de fapt, prosperitatea e o expresie a cât de bine rezolvi o problemă a cuiva. Dacă știi să înțelegi ce probleme au oamenii și să le rezolvi într-un fel productiv pentru ei, atunci cineva va plăti pentru lucrul ăsta. Și mi se pare o idee atât de simplă, dar recunosc că nu-mi vine întotdeauna la îndemână.

Andrei Pitiș: E definiția capitalismului adevărat – adică nu așa cum socialismul dă definiția definița capitalismului –, și anume că tu ești plătit de către oameni cu bani, care sunt o resursă limitată, direct proporțional cu valoarea pe care ei o percep că le-o aduci lor. Asta învață copiii la grădiniță în America. Că valoarea pe care societatea percepe că o aduci, ți se va întoarce. Și dacă stai să te gândești, ce trebuie să facă un antreprenor? Trebuie să găsească o problemă și trebuie s-o rezolve cu niște angajați – 10, 100 de angajați, unii sunt în vânzări, alții contabili, alții programatori, alții marketing. Angajați care au un salariu, care e cam stabilit de piață. DAcă nu-i angajează antreprenorul, se duc în altă parte unde găsesc salariul de care au nevoie. Bun, deci antreprenorul trebuie să găsească o problemă pe care o să rezolve cu acești oameni, să le plătească lor salariile și să existe un added value cu care el să vină, ca antreprenor, ca să existe profit. Pentru că altfel toate business-urile n-ar face altceva decât să acopere costurile – valoarea pe care o aduc oamenii în mod direct, în orele muncite.

Andreea Roșca: Când ești singur, ești monopol. Când inventezi ceva, ești monopol. Și toți antreprenorii caută monopolul. Pentru că, de fapt, profitul pe care îl faci creând ceva nou este răsplata pentru riscul mult mai mare, dezechilibrat, pe care îl iei atunci când te apuci să faci lucrul ăsta. Dar când începe să iasă, încep alți oameni să o facă și profiturile încep să fie descrescătoare. Și atunci singurul lucru normal la cap este să inventezi altceva.

Andrei Pitiș: Cam așa e, da. Și să pornești un alt ciclu, să inovezi ceva, să uiți ce ai făcut și să faci ceva nou.

Andreea Roșca: Dar e foarte greu să te gândești la ideea că, de fapt, răsplata antreprenorului trebuie să fie atât de mare, pentru că el practic creează o nouă realitate. Și asta nu e niciodată nici ușor și nici lipsit de riscuri.

Andrei Pitiș: Dar răsplata antreprenorului nu e foarte mare, de multe ori. Adică sunt sigur că-s o mulțime de antreprenori în sală. Antreprenorul e ultimul care-și ia salariul. Dacă el reușește să creeze acea valoare în societate.

Andreea Roșca: Te rog frumos, spune câteva lucruri despre proiectul la care lucrezi acum, dacă vrei.

Andrei Pitiș: Ce se întâmplă este că toate proiectele astea informatice din lume cresc din ce în ce mai mult și e nevoie de din ce în ce mai mulți programatori. Asta s-a întâmplat în ultimii ani și acum sunt tot felul de oameni, tot felul de firme care încearcă să facă „zero code” – nu mai e nevoie de programatori, o să fie automatizare, vin mașinile și scriu singure softurile. Ceea ce eu nu cred că e adevărat.

Ce este real este că, într-adevăr, toate proiectele cresc. În trei ani, e nevoie de de 10 ori mai mulți oameni decât în primul an. Deci e nevoie de exponențial mai mulți oameni. Pe vremea mea, ăia care se duceau să fie programatori erau pasionați de programare. Acum, pentru că toată lumea vrea programatori și sunt puțini încă în piață și e nevoie de din ce în ce mai mulți, se duc și alți oameni care nu au neapărat o pasiune și care nu-și petrec tot timpul – cum făceam eu pe vremuri – căutând și învățând lucruri noi.

Pentru ei vrem să creăm un sistem prin care să-i ajutăm să devină mai buni.

Andreea Roșca: Deci ai mult cod scris și mult mai prost decât dacă oamenii ar fi într-adevăr pasionați. Ceea ce e o risipă enormă.

Andrei Pitiș: Și ca să preîntâmpinăm chestia asta, încercăm să-i ajutăm pe cei care, să zicem, nu sunt așa de pasionați, să găsească la noi niște resurse și un mediu prin care să scrie și să execute codul mai ușor, în mai puțin timp și mai eficient și din punct de vedere energetic – pentru că eu cred că trebuie puse în mâinile programatorilor tool-urile prin care să se asigure că nu consumă mult curent.

Nu cred că programatorii trebuie să scrie și să pornească o mulțime de servere care rulează, și abia apoi să vină cineva să spună: „ai consumat prea mult, trebuie să facem un proiect să optimizăm”. Eu cred că programatorii, dacă ar ști cât consumă, ar fi atenți. Deci vrem să creăm o lume sau o comunitate în care să vină oameni care să vrea să învețe, cărora să le oferim tool-uri, și mecanisme, și instrumente prin care să fie mai buni și să scrie un cod mai eficient.

Andreea Roșca: Am ales pentru tine o întrebare din jocul creat de echipa Autonom, care mi se pare drăguț: Care este aspectul vieții tale de care crezi că ai fi impresionat dacă ai avea 5 ani?

Andrei Pitiș: Nu știu. Îmi plăceau mașinile… Habar n-am… Probabil ce mașini conduc. Vorbim de un copil de 5 ani. Mi-ai cerut un răspuns sincer. Că pot să fac și un răspuns elaborat – faptul că citește din stoici, că este un filozof care vorbește cu domnul Patapievici, și care poate să vorbească 3 ore cu domnul Patapievici fără ca domnul Patapievici să-l dea afară. Mie mi se pare impresionant și acum despre mine faptul că pot să vorbesc cu domnul Patapievici așa de multă vreme fără să se enerveze dânsul. Asta acum m-ar impresiona. Dar la 5 ani, sigur m-ar impresiona mașina care este parcată aici, afară.

Andreea Roșca: Mulțumesc pentru că ai acceptat să fii primul nostru invitat în acest sezon! Pentru simțul umorului, pentru momentele de vulnerabilitate. Și dacă crezi că e ceva, un mesaj, orice, cu care vrei să închei, acum e momentul.

Andrei Pitiș: Vreau să închei prin a vă mulțumi că sunteți aici. Mă onorează foarte mult. Sunt foarte mulți oameni care ar fi vrut să mai vină și a fost sold out foarte repede. Și chestia asta e, sigur, datorită Andreei, dar sper că un pic ați venit să vorbiți și cu mine și sper că ați rămas cu ceva de aici. Mersi mult de tot, Andreea!

Ca de obicei, ai scos de la mine mult mai mult decât aș fi dorit să împărtășesc. Și interviul celălalt pe care l-am împreună a fost auzit de foarte mulți oameni și am primit foarte multe reacții. Ai un fel de a pune întrebările, de a te raporta la lucruri și de a deschide scena pentru cel cu care te afli în fața oamenilor, pe care nu l-am mai întâlnit la nimeni și te felicit!

Resurse

Află mai multe informații despre Andrei Pitiș:

Pe LinkedIn, pe Facebook, pe Instagram, pe Twitter, din acest articol de pe platforma profit.ro.

Cărți recomandate de Andrei:

A Brief History of Thought: A Philosophical Guide to Living, Luc Ferry

Măsoară ce contează, John Doerr

Sapiens, scurtă istorie a omenirii, Yuval Noah Harari

Pescărușul Jonathan Livingstone, Richard Bach

Companii/entități pe care le-a (co)fondat:

Innovation Labs

TechAngels

Pentest-Tools